Trecutul. La mănăstirea Dealului

Dedicată măriei sale prințului nostru

Precum o sentinelă, pe dealul depărtat

Domnește mănăstirea; și zidu-i cel înalt

Se-ntinde împrejuru-i, pustiu și învechit,

De iedera bătrână, de mușchi acoperit.

Acolo au odihna, locaș adânc, tăcut,

Eroi ce mai-nainte mult zgomot au făcut.

Un cap îi prezidează și dacă s-o-ntâmpla,

Cu vreme, România s-ardice fruntea sa,

P-a Dâmboviței vale oștiri de s-or ivi,

Ai luptelor cumplite părtași ei vor mai fi.

Eu în copilărie iubeam să mă opresc

Pe dealul mănăstirii, și-n vale se privesc

Mărețul turn, trist martor l-al nostru trist apus,

Ș-a cărui origină în veacuri s-a răpus

Turnul din care-odată bărbații renumiți

Vedeau române taberi pe câmpi nemărginiți

În preajma-i e cetatea! ai ei locuitori

Ruina-i azi cu fală arăt la călători,

Precum atâți nevrednici, trăind în moliciuni,

Se laud cu mari fapte făcute de străbuni.

Dar pentru ce orașul atât de strălucit

Acum între orașe e cel mai umilit?

Ce voie preaînaltă, ce lege porunci

Căderea deopotrivă cu înălțare-a fi?

E o fatală soartă? sau pe acest pământ

Lăsă urmele sale blestemul unui sfânt

Dacă însă o țară, un neam ar fi dator,

Când au greșit despoții, nelegiuirea lor

A o plăti, atuncea orașul osândit

Și numele-i din lume de mult ar fi pierit.

Căci mii de glasuri stinse de-al tiraniei fier,

În strigări dureroase s-au înălțat la cer;

Căci ploi ce în torente de veacuri s-au vărsat

Sângele după pietre încă nu l-au spălat.

Oricum va fi, mi-e scumpă cetatea ce-a domnit;

O iubesc, căci e tristă și căci a suferit:

Și precum anticarul, la patima-i supus,

Culege vechea-aramă ce nu mai are curs,

Așa în a mea râvnă, pe locul părintesc,

Fiu al astor ruine, țărâna lor slăvesc.

Încă mi-aduc aminte de groaza ce simțeam.

Când la apusul zilei scheletul lor priveam.

„P-aici, ziceau bătrânii, o boltă arătând,

Intră tânăra doamnă, frumoasă și fugind

De cetele tartare, când ele-acest palat,

Lipsind oștirea noastră, în treacăt au prădat.

Peștera, ce se-ntinde departe sub pământ,

Prin drumuri rătăcite în loc necunoscut

Își are răsuflarea: în sânul ei găsești

Averi nenumărate, comorile domnești;

În preajmă-le ard focuri, căci ele se păzesc

De iesme, tauri negri, ce iadul locuiesc;

Și când vrun om aproape a merge-a cutezat,

El la lumina zilei nu s-a mai arătat.”

Astfel ziceau, și vremea un pas a mai făcut,

Și chiar acele iesme azilul ș-au pierdut!

Tot e tăcut și jalnic: însă așa cum ești

Singură porți povara măririi românești,

Târgoviște căzută! poetul întristat

Colore variate în sânu-ți a aflat,

Războinicul modeluri; și, dac-am asculta

Ceea ce în favoru-ți reclamă slava ta,

A vitejilor umbră d-am ști să o cinstim,

Vrednici de libertate noi am putea să fim.

Am afla de la dânșii ce jertfe trebuiesc,

Prin câtă energie nații se mântuiesc.

A! facă provedința ca-naltul sentiment,

Ce-nchină vitejiei mărețul monument,

Ce-alege pe-nălțime al nemuririi loc,

Să fie nouă cârmă, coloana cea de foc,

Coloana ce odată din țara de exil

Pe calea mântuirii ducea pe Istrail !

Share on Twitter Share on Facebook