O temniță-adâncă îmi e locuința:

Prin dese, prin negre zăbrele de fier

O rază pierdută îmi spune ființa

Cerescului soare, seninului cer.

Și frigul mă-ngheață; e umed pământul;

De ziduri, de lanțuri eu sunt ocolit:

Aici suferința așteaptă mormântul,

Căci legile lumii așa au voit.

Adus ca o crudă, sălbatică fiară,

L-a temniței poartă nădejdea-am lăsat,

Și simt chinuire atât mai amară,

Cu cât a mea soartă eu n-am meritat.

O noapte fatală! o noapte cumplită!

Pe patu-mi de trudă dormeam obosit:

Era despre ziuă: soția-mi iubită

Ședea lângă mine... un vis, vis cumplit!

Văzui: în bătrâne păduri depărtate

Părea că mă aflu; eram călător;

Dar calea pierdusem; pe ramuri uscate

Cânta cucuveaua cu glas cobitor.

Copacii în preajmă-mi părea că-nviază:

Din toată tulpina un geamăt ieșea:

Flămândă, cumplită, vedeam că-mi urmează

O ceată turbată de lupi, ce urla.

Și eu fugeam iute, fugeam cu grăbire,

Dar locul sub mine de sânge-nchegat

Silințe-mi zadarnici punea-mpotrivire;

De-o rece sudoare eram inundat.

Sufla un vânt iute, și luna-ngrozită

În spațiuri veșnici trecea alergând,

Cu stinsele-i raze, cu fața-i pălită

Întinse pustiuri abia luminând.

Apoi deodată în nori se ascunse,

Și lipsa ei dete cumplitul semnal:

În spasma nespusă ce-atunci mă pătrunse,

Văzui trecând moartea pe palidu-i cal.

Schelet de-altă lume, cu forme cumplite,

Rânjind, către mine privea neclintit:

În mâna-i uscată, în unghi ascuțite

Ținea o femeie... din capu-i zdrobit,

Mușca câteodată, mușca cu turbare,

Și creieri, și oase din gura-i cădea:

Uimit rămăsesem: la orice mișcare

Părea că ea rupe din inima mea.

Dar ceata de fiare o văz... mă sosește...

Fierbintea-i suflare acum o simții...

Mă plec, cat, și mâna-mi grea piatră-ntâlnește,

Curaj desnădejdea îmi dă, și... izbii...

Un țipăt s-aude... eu sar în picioare,

Din somnu-mi de groază atunci deșteptat.

Soția-mi lipsită de-a vieții suflare

Zăcea... capu-i tânăr era sfărâmat!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De-atunci zile multe și nopți osândite

Pe fruntea-mi trecură! eu nici am simțit

A lor osebire; vedenii cumplite

Și țipătu-acela în veci m-a-nsoțit.

Răsună el seara, l-auz dimineața,

Precum în minutul prin crimă-nsemnat;

Și eu trăiesc încă! trăiesc, căci viața,

Amară pedeapsă, în dar mi s-a dat.

Aici aștept vremea și ziua dorită

Să văz dacă dreptul ceresc împărat

Privește la fapta-mi, ce este cumplită

Sau numai la cuget, ce este curat.