Medicamentul P. A. S.

Regimul de Casimcă ne-a epuizat toate rezervele organismului şi ne-am îmbolnăvit de plămâni. Era o adevărată epidemie.

Venind colonelul în inspecţie, a apreciat, în funcţie de planul lor diabolic, că nu e cazul să murim acum. După câteva zile ne-a adus nişte flacoane cu câte 50 de pilule în fiecare flacon, pe care ni le-a dat fără nici un fel de instrucţiune de modul cum se administrează. Medicamentul se numea P. A. S.

După „prostovăniile” lui Nuti Pătrăşcanu, în prima zi se lua o pilulă, în a doua zi se luau două pilule şi tot aşa, cu una în plus, până ajungeai la consumarea a 21 de pilule. Apoi puteai s-o iei de la capăt…

A treia zi era să mor intoxicat. Aşa că am luat medicamentul cum m-am simţit eu bine… Nu ştiu cum l-au luat ceilalţi. Cert este că niciunul din celula noastră n-a murit de plămâni. Deci, ne-a folosit.

O scrisoare către procuror.

Nu mai puteam să suport strânsoarea şi monotonia. Am început să cer hârtie ca să să-i scriu procurorului. Asta este un drept al oricărui deţinut.

Oricât m-au înjurat caralii şi locotenentul Ştefan, eu nu m-am lăsat ci am protestat de câte ori s-a deschis uşa.

Într-o zi, au introdus pe coridor o măsuţă mică, un scaun şi unelte de seris. Au instalat masa tocmai în faţa celulei unde era încarcerat Gheorghe Calciu-Dumitreasa, fiind invitat să scriu.

Ce am scris eu era un adevărat act de acuzare a Partidului Comunist şi Securităţii.

Gardianul privea peste umăr iar eu am citit în şoaptă ce am scris -chipurile – ca să ştie şi el. În realitate, ca să audă cei din camera în dreptul căreia eram. Scrisoarea n-a avut nici un efect. Satisfacţia, însă, a fost mare.

O cameră de tortură necunoscută.

Atitudinea mea faţă de aceşti gardieni – adevărate fiare – era de a le imprima antilecţia celor învăţate de la superiorii lor despre noi.

Ziceam eu: E bine ca la o vreme, chiar şi târzie, să fie cineva care să spună şi altfel de cum zice Oculta. Decât deloc, erau buni şi aceşti gardieni pe jumătate fiare. Numai că gardienii au raportat superiorilor lor tot ce le ziceam cu. Astfel m-am pomenit scos din cameră cu o pătură în cap şi dus pe o scară în jos. S-a deschis o uşă şi, după ecou, am simţit că sunt într-o cameră mare.

După ce mi-au luat pătura de pe cap şi ochelarii de pe ochi, vederea mi-a fost izbită de o lumină difuză, slabă, produsă de patru becuri mici. Era un tablou de semiîntuneric înspăimântător. La prima vedere ducea spre un aspect de Iad.

Prin aceea lumină difuză amvăzut pe pereţi figuraţi nişte diavoli de culoare albastră-închis. Păreau a sta neclintiţi. De la un anumit timp au început să se mişte. O groază nemaipomenită mi-a zguduit sufletul,.

Pe măsură ce vederea se acomoda cu lumina camerei am desluşit că nu-i vorba de demoni, ci de gardieni în carne şi oase care stăteau înşiraţi pe lângă pereţi.

Camera era dreptunghiulară. În mijlocul ei era un pat de fier gol, fără saltea. Lângă pat stăteau mai mulţi gardieni, iar în faţa tuturor odiosul locotenent Ştefan cu încă un ofiţer. Celălalt ofiţer era colonelul Vasilescu, care îmi puse întrebarea;

— Este adevărt că ai vorbit cu gardianii despre crimele de la Piteşti şi că ai zis că acestea au fost făcute de Securitate şi Partidul Comunist, nu de voi legionarii?

— Da, este adevărat.

— De ce ai făcut lucrul acesta?

— Pentru că aici aţi introdus aceleaşi metode de tortură ca la Piteşti. Acest fapt dovedeşte că metodele de acolo au fost introduse de aceeaşi minte care le-a introdus şi aici.

— Bine. Dezbrăcaţi-l!

M-au dezbrăcat la pielea goală, răstignindu-mă cu faţa în jos pe plasa patului. Printre ochiurile rare ale plasei patului m-au încălecat pe mâini şi pe spate mai mulţi gardieni.

Un gardian avea în mână un fel de tulumbă, ca un ciorap foarte strâmt umplut cu nisip. Era lungă – aproximativ de 60-70 centimetri. Cu această tulumbă a început să mă lovească. Mai întâi peste fese, apoi peste pulpe. M-au întors şi pe faţă.

Am numărat până la nouăzeci de lovituri, după care mintea mi-a căzut într-o cumplită amorţire. M-am trezit când aruncau peste mine apă rece cu găleata ca să-mi revin. M-au ridicat ei în picioare.

— Mai vorbeşti despre crimele de la Piteşti că au fost făcute de Securitate?

M-am prefăcut că nu pot vorbi, exprimând doar un urlet ca o fiară rănită.

Am avut succes, căci mi-a mai pus o dată întrebarea şi apoi a dat ordin să fiu dus în celulă.

Camarazii din celulă s-au speriat de modul în care arătam. Toată carnea era neagră…

Deşi greu răvăşit de durerile care au urmat, aveam totuşi o satisfacţie. Tortura s-a făcut în faţa mai multor gardieni care ar putea fi martori la un nou „Nurnberg”, presupus de mine.