Moartea lui Dan Dumitrescu
Cei doi rămaşi în viaţă în celula vecină erau straşnic supravegheaţi. Multe umbre se profilau abia perceptibil prin faţa găurilor de jos ale uşii.
Mişeii făceau studii psihologice. Urmăreau victimele zi de zi, minut de minut.
Era posibilă o încăierare între Pavel Grimalschi şi Dan Dumitrescu. Se vedea că Grimalschi şi-a păstrat înţelepciunea, preferând tăcerea totală…
La un moment dat am sesizat că Dan Dumitrescu era bolnav. L-am auzit gemând şi cerând ajutor.
Eu ştiind că a trecut total de partea Securităţii, atât cu faptele cât şi cu convingerile, am presupus că va fi ajutat. Că va primi acea minimă asistenţă medicală cu care putea fi salvat. Ziceam între noi: Va fi un model de ademenire a noastră către o speranţă naivă de viitor.
Nu i s-a dat nimic. Ci era studiat în permanenţă de multe persoane care trăgeau cu urechea la uşă sau priveau prin vizetă, Cu toţii savurau pătimirea celui care se stingea în chinul disperării.
Pentru Securitate a studia şi a se bucura de ultima zvâcnire a unui nenorocit constituia un fel de „lăptişor de matcă”, cu care se menţinea treaz şi se regenera satanismul dintr-înşii.
S-a auzit cum Dan Dumitrescu a fost întins pe pat şi că de acum nu se mai poate scula. Cu tineta la program mergea numai Grimalschi.
Deodată, cu ultimele puteri, Dan Dumitrescu începu să strige:
— Ajutaţi-mă, nu mă lăsaţi să mor. Nu mai sunt „bandit”.
Sărmanul, îmi trezea un simţământ de milă cunoscându-i bărbăţia dinaintea prăbuşirii…
Era o victimă de plâns care credea că prin lovirea şi denigrarea camarazilor săi de suferinţă va câştiga mila călăilor.
Toată această tânguială se auzea clar la noi în celulă. Constatam o voce din ce în ce mai stinsă.
Deodată deveni agresiv. Îndruga cuvinte exact contrare celor spuse mai înainte:
— M-aţi înşelat ticăloşilor! M-aţi făcut să zic despre crimele de la Piteşti că sunt o activitate legionară, iar acum mă omorâţi!
De dincolo de uşă nici un răspuns, decât umbre care se agitau…
Serviciile făcute de către deţinuţii prăbuşiţi călăilor comunişti n-au adus nici un beneficiu pentru victime. Acesta a fost unul dintre cele mai întunecate experimente pe care l-a făcut regimul comunist.
Au obţinut tot ce le-a dorit inima fără să dea nimic în schimb. La urmă şi-au strivit victimele cu călcâiul cizmei. De o asemenea performanţă numai Lucifer este capabil.
Într-o după amiază am auzit o trântitură în celula vecină.
— O fi căzut din pat? S-o fi lovit?
— Ne întrebam între noi.
S-a auzit cum cineva se târăşte pe ciment până la uşă. Am auzit şi am simţit cum bate cu pumnul la nivelul inferior al uşii, apoi a strigat:
— Ajutaţi-mă, salvaţi-mă că mor! Era glasul stins al lui Dan Dumitrescu. Au urmat câteva momente de linişte. Iarăşi, din când în când, câte un cuvânt stins de rugăminte pentru ajutor…
După câteva minute am auzit o lovitură ceva mai tare, dată cu pumnul în uşă şi un strigăt stins:
— M-aţi înşelat călăilor! Mor!
Astfel murea cel de al treilea deţinut în celula vecină. Apoi s-a instalat o linişte definitivă.
După un timp Grimalschi a bătut în uşă şi am auzit întreg ceremonialul împachetării şi scoaterii pe coridor a mortului.
Aşa a fost sfârşitul sărmanului Dan Dumitrescu.
