Simulacru de vorbitor la închisoarea Piteşti.

Când am scris după pachete ni s-a permis să invităm familiile noastre şi la vorbitor. Unul pe lună. Ne mai stăruiseră să nu invităm familiile toţi deodată pe data de 1 iunie 1949, ci pe rând, în intervalul dintre 1-15 iunie. Vorbitorul trebuia să se desfăşoare într-un cadru civilizat, fără prea mari aglomerări.

Dar iată că pe data de 1 iunie 1949, dintr-o dată, fără nici un fel de explicaţie, vorbitorul s-a suspendat.

La distanţă mare, dincolo de zidurile închisorii, se vedeau aglomerări de oameni. Bărbaţi, femei, copii – membri ai familiilor noastre – umblau neliniştiţi încoace şi încolo ca să poată lua oarecum legătura cu copiii, fraţii, părinţii sau soţii lor închişi. Era peste putinţă.

A durat această situaţie câteva săptămâni. Se vedeau clar femei cu copii mici de mână care scrutau zarea spre închisoare dintre lanurile de grâu ce dăduseră în pârgă.

Din cauza depărtării nu era posibil să distingi figura cuiva. Totuşi, femeile făceau cu mâna către închisoare punând copii să strige cât pot de tare: Tata, tata… Seara, când vacarmul zilei se mai potolea, aceste strigăte se auzeau stins de tot, venite parcă de pe altă lume.

Am văzut şi patrule de soldaţi care-i alungau pe aceşti vizitatori îndepărtaţi de ţintă.