Confruntarea.

Bănuiam eu că motive majore îi fee pe aceşti nemernici să grăbească recunoaşterea din partea mea a existenţei unui „comandament legionar” la închisoarea Piteşti, dar nu bănuiam nemernicia în întregul ei.

Am fost scos la anchetă în toiul nopţii, cu ochii acoperiţi şi mâinile legate la spate în cătuşe.

Cu auz de sălbăticiune am sesizat că numai la câţiva metri în faţa mea mai era un deţinut nelegat la ochi, dar cu căluşul în gură.

Anchetatorul îmi punea mie întrebări cu privire la existenţa unui „comandament legionar” în închisoarea Piteşti, conform „instrucţiunilor” primite de la Horia Sima şi CIA-ul american.

La întrebare eu răspundeam cu tâlc că „cine are urechi de auzit să audă”:

— Domnu anchetator mi-a spus că din comandament fac parte… Pe loc anchetatorul mă corecta cu: „Anchetatorul mi-a reamintit”…

Aşa s-au pus vreo 5-6 întrebări până s-a epuizat subiectul. Apoi anchetatorul strigă la celălalt anchetat:

— Auzi ce spune Voinea? Voi de ce nu recunoaşteţi?

Am auzit un geamăt surd de gură închisă ce nu poate să vorbească, iar pe anchetator zicând altui anchetator:

— Împiedică-l…!

Lupta dintre cel ce am fost şi cel ce sunt.

Lecţia pe care mi-au repetat-o de sute de ori s-a înşurubat în minte ruginind acolo. Era o lecţie pe care conştiinţa cât un un grăunte – ce îmi rămăsese – o respingea. O respingea în zadar, deoarece, în faţă aveam structura nervilor întorşi care erau gata să răspundă aşa cum m-au învăţat anchetatorii.

Pe de o parte mă vedeam pe mine acela de demult, care zăceam epuizat pe patul morţii. Lângă mine (acela de demult) mai stătea unul, care eram tot eu… Un robot speriat şi rece, gata să execute orice ordin.

O luptă aprigă se dădea între cel ce am fost şi cel ce sunt. Adică omul creat de Securitate prin amarnice torturi.

Eu, muribundul, duram o agonie lungă… Tot eu, cel cu structurile întoarse, mă zbăteam voind samă ascult pe mine însumi., Pe cel ce am fost odinioară.

Nu putem. Mă simţeam încremenit locului, ca ţintuit. Stânga era dreapta. Faţa era spatele. Cerul era sub picioare. Negrul pământ îl simţeam pe moalele capului… Eram complet răvăşit.

Era o stare de neimaginat. Era o ipoteză imposibil de explicat. Nu găseam cuvinte… Nu existau expresii care să o cuprindă.

Îmi mai rămânea o singură şansă, aceea de a nu-mi descoperi slăbiciunile în faţa anchetatorilor, ca ei să mă exploateze până la capăt şi eficient.