Azi dimineață Cișmigiul părea un parc de vechiu castel

Și, ca un rege singuratec, eu singur mă plimbam prin el.

Treceam cu mânile la spate tăcut, pe-aleele pustii,

Copacii moțăiau din creștet ca niște uriași cheflii.

Dar iat-un brad că se deșteaptă și cu un ram bătând ușor.

Asemeni unui capelmaistru le dă semnal în do minor.

Buimaci de somn se-ntind giganții trosnind a lor încheieturi

Și tumultuoși pornesc să cânte preludiul unei uverturi.

Ca un catarg interminabil d-asupra negrelor boschete,

Un plop s-alintă-n neastâmpăr, bătând din mii de castagnete.

Un teiu stufos ca un Dinicu, s-a deșteptat acum și el .

Și amoroso plânge-n umbră cu nota lui de violoncel.

Privindu-se ca-ntr-o oglindă în luciul apei liniștite,

Din harfe sălciile cântă ca niște fete despletite.

Alăturea, ursuz, platanul, mâncat și găurit de ploi,

Prin scorburile lui respiră cu note grave de oboi.

Tresare ca din altă lume, mișcându-și foile ei late,

Și, la răstimpuri, sgomotoasă din talgere catalpa bate.

Se întregește simfonia și tot mai veselă devine,

Staccato păsările cântă din fluere și piculine....

Divin era concertul, gratis și fără de compozitor!

Iar eu, ca Ludwig, melomanul, în sală singur spectator,

Și-o lebădă misterioasă vâslea pe ape-așa de lin....

De ce n-am dispărut ca tine, fantasticule Lohengrin!