Cum te-așteptam odată Duminică Prea-Sfîntă

Și cît îmi pari acuma de tristă și pustie...

Salonu-i gol, și-n umbră doar samovarul cîntă

Asemeni unui popă ce-ngîn-o leturghie.

Era cu toate-aceste așa de multă lume,

Veneau tenori celebri, și doamne diletante,

Poeți sermani, și fete ce între două glume

S-extaziau mirate : „Ah ! ce frumos andante !"

Tindea amoru-n umbră șiretele lui curse,

Și cînd vorbeau de stele, de sori, de tot înaltul,

Eu mă plimbam cu gîndul în carul Marei Urse,

Doar voi găsi un astru nespeculat de-un altul.

Cuvinte fără noimă urcau, dar, orice vorbe

Din gura ta căzute, mi se păreau divine,

Puteau să cînte-n pace și harpe și teorbe,

Căci n-auzeam nimica, de te-ascultam pe tine.

Și-acum e gol salonul, e gol, și-n umbra casei

Stau vastele fotolii și lung prind să se mire :

Pe unde-o fi azi pasul micuț al prea frumoasei,

Ce tot venea statornic ca să-și găsească-un mire?

Oglinzile-și arată cu jale infinitul

Și nu mai vine nimeni... zadarnic stai la geamuri,

— „Ce-ai căutat în lume, o, tu ! mult liniștitul

Poet, credeai că-i lesne să scrii epitalamuri ?"

Ce-am căutat, v-aș spune, ce-am căutat eu — dară

Mi-e frică, căci în umbră, supremă ironie,

În neagra umbră, pianul cu dinții scoși afară

Rînjește ca un monstru ce-ar vrea să mă sfîșie.