Pășește-ncet, să nu deștepți tăcerea,

Coboară-ncet ca-ntr-un cavou pustiu

Și-ascunde-ți bucuria ori durerea,

Să te presimt abia, să nu te știu,

Abia să te presimt ca pe-un parfum

De floare scuturată timpuriu...

Căci pe-al tău suflet mândru, orișicum,

O clipă-am fost stăpân... Pășește-ncet...

Nu turbura nici praful de pe drum...

Un clopot e un suflet de poet...

Nici rochia-ți foșnind să nu-l atingă,

Să nu se redeștepte un regret...

Acum când izbutise să se-nvingă 

Și gândurile vechi să și le-adune,

O, lasă-l în tăcere să se stingă:

Pășește-ncet... nici un cuvânt nu spune.

Căci de-ai vorbi, ca de subt bolți profunde

De pretutindeni, ca să mă răzbune,

Ecouri mustrătoare ți-ar răspunde.