La Elseneur e pace de mult și nu s-aude

Decît un joc de apă cum liniștea o taie.

În parcul vechi sub ramuri aleele sînt ude,

Și aerul e dulce și clar, ca după ploaie.

Un miros trist de roze, ce mor pe crengi uitate,

Pătrunde pretutindeni parc-ar voi să spuie

Că se petrece-o taină în vechile palate,

Dar taina ce-o păstrează n-o spune nimănuie.

Chemat de-a ior mireasmă, Hamlet în neagra-i mantă

Coboară între ele, vrînd una să-și culeagă

— Ce albă și frumoasă e blonda lui amantă — 

Și brațul lui tresare, simțind cît-îi de dragă.

O roză, ah, o roză cit de ușor se frînge.

Dar cînd să frîngă roza, învoaltele-i petale,

Lucind o clipă-n umbră ca niște stropi de sînge,

Căzură deodată pe mîinile lui pale.

Și tot mai mari, mai dese, porniră ca să cadă...

Dar el fugea, și-n goană, cu poala lungei mante

Și-adăpostea de sînge strălucitoarea spadă,

Gîndind ce-o să răspundă nebunei lui amante ?