În pragul scărilor rămas-am și nu-mi mai recunosc grădina.

E noapte,-o noapte viorie, de parc-ar fi trecut lumina

Prin ochii cei mai duși de visuri, prin inima cea mai blajină,

E-o dulce noapte alungată dintr-un serai, de vreo cadînă.

Un pas nu îndrăznesc, de teamă să nu rump farmecul uimirii,

Se frînge umbra-nduioșată pe-alocuri unde trandafirii

S-aprind prin crengi; iar nalba toată și micșunelele-bătute

Par lacrimi mari de nestimată pe-un tort de catifea cusute.

Și blînd s-abate-un vînt, trezit e umbrarul tot și-n dulce larmă

Se clatină crengile, iar umbra se clatină și ea, se farmă,

Și-n luminiș de drum scăpată, pe unde aiurit s-abate

Nu mai cunoști de-s flori de umbră sau dacă-s flori adevărate.

Mi-i dor, o, noapte fermecată, de nu știu ce mi-i dor.. pe-aproape

Parc-au trecut un pas, o șoaptă, ușor ca zgomotul pe ape

De vîsle-ntîrziate-n neguri prin depărtări, ori ca fiorul

Bătăilor pripit de aripi ce-și lasă pe adîncuri zborul.