Cît de sfioasă crește noaptea, pălind încet din scară-n scară

Și cîtă liniște se lasă; pe cer grămezile de stele

Răsar ca niciodată parcă, iar luna plină printre ele,

S-alege albă și scînteie ca un ban nou într-o comoară.

Lîngă habuz, leandrul fraged din cînd în cînd arunc-o floare,

Iar apa-nrumenind o clipă, cînd își reface-oglinda-n lună,

În loc de-o floare vede două cum tremurînd se împreună

Ca două guri care se cată de mult să-și dea o sărutare.

Vedenii lunecă sub ramuri ca-n nopțile de Sînziene,

Cînd crinii albi pornesc pe drumuri feriți de orișice ispită,

Iar eu, pășindu-le pe urmă, trec ca o umbră fericită

Ce-ar rătăci pierdută-n tihna Cîmpiilor Elizeene.

În slavă brațele-amîndouă le-nalți atunci, și-n noaptea clară

Îngenunchind, sărut pămîntul și-i mulțumesc, simțind în mine

Nădejdea tinereții mele, nădejdea clipelor senine

Cum iar se-aprinde și scînteie ca un an nou într-o comoară.