Cucuveaua

Publicată sub titlul „Un vis simbolic", în Tribuna, XV, 159, 22 iul. [4 aug.] 1911, p. 2.

O tăcere nețărmurită, ca și cum tot cuprinsul ar fi fost vătuit de zăpadă, împrejmuia căsuța din fundul curții în care stam într-o noapte de toamnă.

Pe cerul nemăsurat de nalt, luna, ca obosită de a fi urmat mereu aceeași cale, se avânta ca un balon pierdut, voind să urce parcă dincolo de raza ochilor noștri pămînteni și să nu-și mai poarte melancolia rotundului de gheață deasupra acelorași priveliști. Ca un praf de marmură, bruma argintie coperea streșinile, grajdurile de lîngă poartă, sclipea pe vîrfurile spinilor de pe garduri și se risipea pretutindeni, jucîndu-și fosforescențele în lumină.

Singur cum eram, după ce citisem pînă în tîrziu, subt lampă, și ascultasem ce spun tăcerile căzute peste singurătăți, după ce mă încredințasem că străjerul, ce-mi păzea în fiecare noapte curtea, își luase locul obișnuit pe scara balconului de piatră, am lăsat să-mi cadă cartea din mînă și am chemat somnul.

Dar sunt nopți făcute așa, se vede, cînd somnul, cu cît îl chemi, cu atîta fuge mai departe de ochii tăi. Nopți stranii, cînd bătaia inimii tale însăși te înfioară, de parcă ți-ar fi străină, când lucrurile misterioase ce dorm în fiecare din sufletele noastre prind contur și toate amintirile încep să-ți vorbească, făcîndu-te să înțelegi și mai bine ce singur și părăsit de toți ești în lumea asta largă.

Din balcon, răsuflarea tihnită și ritmată a străjerului urca neîntreruptă, și-acum, stînd așa cu fața în sus între perne, mi-l rechemam înaintea ochilor cum îl văzusem înainte de a mă culca. Cu pușca lîngă dînsul, pe a cărei oțele albul lunii scria o dungă înghețată, cel ce mă păzea, cu fața întoarsă către mortul astru ce călătorea ca un balon pierdut în înălțimi, adormise demult, cu un braț adus subt cap, iar cu celălalt întins spre arma așezată lîngă el.

Să fi fost o părere numai, un joc capricios de umbre și de lumini, o închipuire pricinuită de spaima ce ți-o dă marile tăceri — dar fața celui ce dormea în minutul acela, cînd mă aplecasem peste el, nu mai avea figura străjerului pe care o cunoșteam, ci o înfățișare cu totul aparte, a altei ființi, pe care parcă n-o văzusem niciodată încă.

Subt luciul alb al lunii, figura celui ce dormea era aceea a unui om ce pare cuprins de-o spaimă nevăzută, o mască lividă chinuită de-o primejdie ce se apropie și pe care n-o poate înlătura, o față crudă și bestială care își ascundea gîndurile subt pleoapele închise de somn. Eram doi străini împrejmuiți de larg pustiu, doi inși îndepărtați prin naștere, făcuți din alte întîmplări, doi oameni din cari unul încredințase viața și averea celuilalt.

Asupra somnului, cînd mintea călătorește în lumea viziunilor și mînele moi rămîn neputincioase de-a lungul așternutului, trebuia să vegheze celălalt, cel ce dormea cu pușca lîngă dînsul; și eu nu mă întrebasem niciodată pînă în noaptea aceasta de toamnă, cum putusem să-mi încredințez zilele unui om a cărui viață și trecut nici nu încercasem măcar să le cunosc.

Cuprins de gîndurile acestea, m-am sculat ușor din pat și, apropiindu-mă de geam, am dat perdeaua încetișor într-o parte, ca să privesc în balcon.

Nemișcat, cu fața întoarsă spre lună, așa cum îl lăsasem, străjerul dormea, făcut parcă una cu scara de piatră. Aceeași lumină rece scînteia pe oțelurile pustii așezate lîngă el și aceeași față chinuită își urma gîndurile rele prin somn. Pe masca aceea bătută de lună, peste care șuvițele de păr negru șerpuiau, părea că o voință lăuntrică luptă contra cuiva, că un imbold obscur încearcă să învingă, că un gînd sălbatic își face loc și o întețește să se trezească, spre a aduce la îndeplinire un plan pus la cale înaintea somnului, dar că o putere biruitoare o ținea locului și n-o lăsa să se deștepte.

Dincolo de marginea gardului și de porțile închise, începea pustiul negrelor țarini, îndărătul albei căsuțe ce privea cu geamurile ei sfioase, noaptea unei păduri seculare, iar deasupra, uriașa bolta a cerului.

Cea mai sfîșietoare chemare după ajutor putea să se ridice, fără să ajungă nicăieri, cea mai îndurerată rugăciune să se înalțe zadarnic și singur somnul acestui om, ce-și destăinuia fără să vrea gîndurile, ținea legata încă moartea.

Și-atunci, ca un răspuns dat gîndurilor mele, un țipăt înfiorător de cucuvae, pe care n-o auzisem niciodată pînă în noaptea aceea, răsună deasupra casei și se strecură prin horn, ca un rîset strident, pînă la mine.

Filele romanului început, ce albeau pe măsuță, fluturară, flacăra candelii de lîngă iconostasul de argint flutură și ea și cîteva umbre livide își mutară locul.

Și în aceeași clipă, brațul inert al celui ce dormea, la chemarea aceasta prevestitoare de moarte, se mișcă deodată, pipăind cu mîna păroasă locul unde era pușca, dar, ca și cum ar fi fost țintuit de ceva, se întinse din nou și rămase neclintit.

Străbătut de un fior, am lăsat atunci să cadă perdeaua încet, cu gîndul să mă culc și să-mi alung închipuirile, dar, în minutul acela, într-o bătaie de aripi, sinistrul glas de pe casă reîncepu iar, strecurîndu-se de-a lungul hornului și mai clar pînă la mine.

Cineva trebuia să moară, de bună seamă, în noaptea asta, un lucru ce nu se putea înlătura trebuia să se întîmple după credințele în cari eram crescut, și deci unul din cele două ființe adăpostite subt același acoperămînt trebuia să treacă printr-o primejdie de moarte.

Și, împins de un gînd, atunci chemat ca de o putere misterioasă, ascultînd ca de o poruncă, am uitat că moartea mă pîndea poate după ușă, am împins-o și am ieșit în balcon, în noaptea albă de lună, m-am strecurat ușor lîngă cel ce dormea cu mîna crispată lîngă pușcă, am luat-o de lîngă el și, pășind peste somnul lui, și peste moarte, poate, am alergat în curte.

Deasupra ogeagului alb, pasărea, ca și cum n-ar fi auzit nici un zgomot, se zugrăvea pe cer și își urma cîntecul, vrînd parcă să mă cheme prin horn, neștiind că moartea pe care o anunța era moartea ei însăși și că lugubrele prevestiri ce umpleau aerul în dauna ei aveau să se împlinească.

Rece am simțit o clipă patul puștii lipit de obrazul meu, vie s-a aprins scînteia oțelului pe capătul țevilor, fulgerător a prins ochiul meu neadormit silueta lugubrei păsări zugrăvite pe cer și apoi curtea s-a umplut de zgomot și de fum.

De-a rostogolul, în tăcerea întreruptă ce stăpînea singurătățile, ca o umbră pasărea lunecă de-a lungul coperișului prăfuit de brumă și dispăru de cealaltă parte a casei.

Și pînă a fost să văd, din nourul de fum ce mă înconjura, cel pe care îl lăsasem adormit pe scara de piatră a balconului, fioroasa figură chinuită de un gînd rău în timpul somnului, cu fața lui bună și liniștită, pe care i-o cunoscusem totdeauna, și în care ochii ardeau cu licăriri stranii, apăru și întinzîndu-mi pasărea sură și plină de sînge, îmi zise: „Ți-ai ucis moartea, cucoane".

Share on Twitter Share on Facebook