Dumnezeu şi oaia

Sărmana oaie, aşa de blândă cum o ştiţi, îndura multe necazuri din partea celorlalte animale. Vitele din curte o loveau şi-o alungau; câinii o muşcau; lupii îi furau mieii şi-o sfâşiau şi pe ea când puteau.

De aceea se duse într-o zi la Dumnezeu să-l roage ca să-l uşureze soarta.

Dumnezeu o ascultă cu bunătate şi grăi:

Văd, buna mea făptură, că nu ţi-am dat ceva să te aperi. Vrei să-ţi pun în gură colţi puternici şi la picioare gheare ascuţite?

O, nu, zise oaia. Nu vreau să semăn cu fiarele de pradă.

Sau vrei să-ţi pun otravă în gura ta?

Nu, nu, se-mpotrivi oaia. Nu vreau să mă asemăn cu şerpii, care sunt vietăţile cele mai uriaşe şi mai fioroase!

Atunci să-ţi pun coarne vânjoase pe frunte şi să-ţi întăresc spinarea.

Nici asta, bunule Părinte, căci nu-mi place să fiu ca un ţap. Dumnezeu stătu o clipă pe gânduri şi grăi din nou:

Dar trebuie să-ţi alegi ceva din toate acestea, ca să poţi face şi tu rău celor ce te prigonesc.

Ca să pot face rău? Zise oaia oftând. Mă tem, că având puterea aceasta, să nu nedreptăţesc pe cineva, că eu ştiu ce-nseamnă a nedreptăţi vreun semen de-al tău. Rămân mai bine aşa cum sunt, Stăpâne!

Dumnezeu o binecuvântă, iar din ziua aceea oaia nu se mai plânse de soarta ei.