FLOAREA PĂTIMIRI.

Pe crestele sure ale Golgotei creştea o plantă veşnic verde, care se strecura agăţătoare printre stâncile pleşuve.

Când Isus Hristos urca pe umeri crucea grea, pe care urma să fie răstignit pentru izbăvirea păcatelor omenirii şi ajunse la locul de.

Legendele florei groază, piciorul i se împiedică de un vrej al plantei, chiar acolo unde avea să se aşeze crucea.

În marea sa milă de orice vietate, Mântuitorul se plecă şi feri la o parte vrejul înflorit, ca să nu fie călcat în picioare.

Târât pe cruce, braţele şi picioarele lui Isus fură întinse, legate cu funii şi bătute apoi cu cuie în lemnul nesimţitor.

Frângiile fură apoi dezlegate şi întreaga greutate a trupului atârna numai în prinsoarea cuielor, pe lângă care se prelingea sângele sfânt al Domnului.

Aşa stătea atârnat între cer şi pământ, chinuit de dureri, ars de friguri, cu fruntea însângerată de cununa de spini pe care i-o îndesaseră pe cap fariseii iudei şi slugile lui Pilat.

Atunci când orice sentiment de milă părea să se fi stins în sufletul chinuitorilor, vitişoara plantei de care se miluise Isus, se ridică de la pământ, se încolăci în jurul crucii, se urcă până la buzele Mântuitorului, pe care le răcori cu frunzele sale verzi, se furişă printre spini şi-l răcori fruntea, împletind deasupra spinilor o cunună ca de lauri.

Iar când umbra nopţii învălui Golgota şi Isus închise ochii cu cuvintele: „s-a împlinit porunca scripturii”, floricica plantei credincioase închise şi ea ochii, spre a nu mai vedea a doua zi nici lumina soarelui, nici răutatea oamenilor.

De atunci floarea rară nu stă înflorită decât o singură zi şi o singură seară, iar făptura ei aminteşte de chinurile Mântuitorului.

Cele trei încrestături ale foilor, simbolizează cele trei cuie; cele cinci stamine sunt rănile; firişoarele stropite cu roşu din potirul florii amintesc cununa de spini; cele trei colţuri ale frunzelor seamănă cu lancea; vrejul aminteşte funia, iar numele plantei a rămas până acuma „floarea pătimirii”.