Povestea cu sultanul Şahriar şi cu fratele său, sultanul Şahzaman.

Se povesteşte – că numai unul Allah este atotştiutor şi atotînţelept, şi atotputernic, şi atotiertător – că, între câte s-au scurs şi s-au perindat din vechimea vremilor şi în curgerea veacurilor şi a clipelor, a fost odată un sultan dintre sultanii din stirpea lui Sassan1, în ostroavele indieneşti şi chinezeşti, stăpân de oştimi, de supuşi, de slujitori şi de multe sultanaturi. Şi avea doi copii, unul mai mare, iar celălalt mai mic. Amândoi erau viteji neînfricaţi. Cel mai mare însă era un viteaz mai avan decât mezinul. Domnea peste ţările sale şi cârmuia cu dreptate între oameni; încât locuitorii ţării şi ai împărăţiei îl îndrăgiseră. Îl chema Şahriar2. Cât despre fratele său mezinul, pe acela îl chema Şahzaman3 – şi domnea peste Samarkand Al-Ajam4.

Şi treburile dăinuind tot aşa neabătut, fiecare sălăşluia în ţara lui; şi fiecare în împărăţia lui cârmuia cu dreptate de douăzeci de ani asupra turmelor sale. Şi erau amândoi până peste poate de mulţumiţi şi de fericiţi.

Şi nu conteniră să trăiască aşa până ce sultanul mai mare fu cuprins de un dor fierbinte de a-l vedea pe fratele mai mic. Atunci îi porunci vizirului să purceadă la drum şi să vină cu el. Vizirul îi răspunse:

— Ascult şi mă supun!

Pe urmă plecă şi ajunse cu bună pace, din mila lui Allah; intră la mezin, i se închină cu salamalekul5 – trimis, şi îl înştiinţă că sultanul Şahriar doreşte fierbinte să-l vadă, şi că rostul călătoriei ce-o făcuse era de a-l pofti să meargă în ospeţie la fratele său. Sultanul Şahzaman îi răspunse:

— Ascult şi mă supun!

Pe urmă porunci să se facă pregătirile de plecare şi să se ia corturile, cămilele, catârii, slujitorii şi zahereaua de trebuinţă. Apoi îl ridică pe vizirul său în slujba de cârmuitor al ţării, şi purcese la drum spre olaturile fratelui său.

Şi, pe la miez de noapte, îşi aduse aminte de un lucru pe care îl uitase la sarăi; şi făcu cale întoarsă, şi intră în sarăi. Şi o găsi pe soţia lui întinsă în crivatul ei, îmbrăţişată de un rob arap din cisla lui de robi. La priveliştea aceea, i se înnegură lumea dinaintea ochilor. Şi îşi zise în sineşi: „Dacă o asemenea năprasnă s-a petrecut când eu nici nu am apucat să plec de-a binelea din cetatea mea, cum are să se poarte dezmăţata asta în vremea cât am să stau la fratele meu?” Şi îşi trase scurt sabia şi, izbindu-i pe amândoi, îi omorî pe chilimurile de pe crivat. Pe urmă se întoarse pe clipă pe dată şi porunci purcederea taberei. Şi plecă noaptea, şi merse până ce ajunse la cetatea fratelui său.

Atunci fratele său se bucură de venirea lui şi îi ieşi înainte şi, întâmpinându-l, îi ură bună pace; şi se învoioşi până peste marginile voioşiei, şi împodobi pentru el cetatea, şi se porni să-i vorbească cu mare drag. Dar sultanul Şahzaman îşi aducea mereu aminte de fapta soţiei, şi un nor de mâhnire îi adumbrea chipul; şi se făcuse galben la obraz şi se uscase la trup. Încât, atunci când îl văzu în starea aceea, sultanul Şahriar gândi în cugetul său că faptul se datora plecării sultanului Şahzaman departe de ţara şi de împărăţia sa şi, nemaiîntrebându-l nimic în privinţa aceasta, îl lăsă în voia lui. Dar, într-una din zile, îi spuse:

— O, fratele meu, nu ştiu! Dar văd că trupul ţi se usucă şi obrazul ţi se gălbejeşte!

El răspunse:

— O, fratele meu, port înlăuntrul făpturii mele o rană vie.

Şi nu îi dezvălui ceea ce văzuse că făptuise soţia lui. Sultanul Şahriar îi zise:

— Tare doresc să mergi cu mine la vânătoare cu hăitaşi şi cu cai, întrucât poate că aşa are să ţi se mai uşureze pieptul.

Dar sultanul Şahzaman nu vroi să primească; şi fratele său plecă singur la vânătoare.

Or, la saraiul sultanului se aflau nişte ferestre ce se deschideau spre grădină şi, cum sultanul Şahzaman se sprijinise acolo în coate să privească, uşa de la sarai se deschise şi ieşiră douăzeci de roabe şi douăzeci de robi; iar femeia sultanului, fratele său, se afla printre ei, preumblându-se în toată frumuseţea ei strălucitoare. Când ajunseră la un havuz, se dezbrăcară toţi şi se amestecară laolaltă. Şi deodată femeia sultanului strigă:

— O, Massud! Ya, Massud!

Şi numaidecât se repezi la ea un arap negru şi vânjos, care o şi înşfăcă; iar ea îl înşfăcă la fel. Atunci arapul cel negru o răsturnă pe spate şi o încălecă. La răsturnişul acela, toţi robii făcură şi ei la fel cu femeile. Şi toţi o ţinură aşa multă vreme, şi nu puseră capăt sărutărilor, îmbrăţişărilor, târnoselilor şi altor lucruri asemenea decât când ziua ajunse în scapăt.

La priveliştea aceea, fratele sultanului îşi zise în sineşi: „Pe Allah! Năprasna mea este cu mult mai uşoară decât năprasna de aici!” Şi numaidecât lăsă amarul şi mâhnirea să i se zvânte, zicându-şi: „Chiar că asta-i nemăsurat mai mare decât tot ce-am păţit eu!” Şi, din chiar clipita aceea, se apucă să bea şi să mănânce fară păs.

Şahriar, sultanul, fratele său, se înturnă de la vânătoare, şi amândoi îşi urară bună pace unul altuia. Pe urmă sultanul Şahriar luă seama la fratele său, sultanul Şahzaman, şi văzu că i se întorseseră culorile în obraji şi că se înviorase la chip; ba că şi mânca vârtos, după ce atâta vreme se tot lingăvise la masă. Şi se minună şi zise:

— O, fratele meu, te tot vedeam pâclişit la chip, şi-acuma iacătă că ţi s-au întors culorile! Ia spune-mi ce-i cu tine.

El îi răspunse:

— Am să-ţi dezvăluiesc pricina mohorelii mele; da cruţă-mă de a-ţi istorisi pentru ce mi s-au întors culorile!

Sultanul îi spuse:

— Povesteşte-mi dintru-ntâi, ca să pricep, temeiul schimbării tale la chip şi al zaiflâcului tău!

El răspunse:

— O, fratele meu, află că, atunci când l-ai trimis pe vizirul tău la mine, ca să mă cheme dinaintea ta, mi-am făcut pregătirile de plecare şi am ieşit din cetatea mea. Şi pe urmă mi-am adus aminte că uitasem giuvaierul pe care hotărâsem să ţi-l aduc şi pe care ţi l-am dăruit la sarăi; aşa că m-am întors din drum şi am găsit-o pe soţia mea culcată cu un rob arap, dormind pe chilimul de pe crivatul meu! Şi i-am ucis pe amândoi, şi am venit la tine, şi eram tare pătimit de gândul acelei întâmplări; şi-acesta-i temeiul gălbejelii mele dintâi şi al pâclişelii mele. Cât despre pricina întoarcerii culorii mele, cruţă-mă de a ţi-o dezvălui!

După ce îi ascultă vorbele, fratele lui spuse:

— Mă rog ţie, în numele lui Allah, să-mi mărturiseşti pricina care ţi-a înviorat chipul!

Sultanul Şahzaman îi înşirui atunci tot ceea ce văzuse. Şi sultanul Şahriar zise:

— Mai înainte de orice, se cade să văd cu chiar ochii mei!

Fratele său îi zise:

— Atunci fă-te că pleci la vânătoare şi la gonăcit; şi ascunde-te la mine, şi ai să fii martor la zamparalâc, şi ai să te încredinţezi cu chiar ochii tăi!

Şi pe clipă sultanul puse pristavul domnesc să pristăvească plecarea; şi oştenii ieşiră cu corturile afară din cetate; iar sultanul ieşi şi el, şi se trase în corturi, şi le spuse robilor săi cei tineri:

— Să nu intre nimeni la mine!

Pe urmă se străvesti şi ieşi pe ascuns şi porni spre sarai, acolo unde era fratele său, şi, când ajunse, şezu la fereastra care dă către grădină. Şi nici nu se scursese un ceas, când roabele, înconjurând-o pe stăpâna lor, intrară deodată cu robii şi făcură tot ceea ce spusese Şahzaman, şi petrecură în zamparalâcuri până la vremea asr6-ului.

Când văzu ceea ce văzu, minţile sultanului Şahriar îşi luară zborul din capul lui; şi îi spuse fratelui său Şahzaman:

— Hai să plecăm şi să vedem care-i ursita noastră pe drumul lui Allah; întrucât nu se mai cade să avem vreo treabă cu scaunul de domnie până ce nu vom izbuti să dăm de vreun ins care să fi trăit vreo păţanie ca a noastră; altminteri, chiar că moartea noastră ar fi mai de dorit decât viaţa!

Iar fratele său îi răspunse precum se cuvenea. Pe urmă se furişară amândoi printr-o uşă tainică afară din sarăi. Şi nu conteniră a drumeţi zi şi noapte până ce, într-un sfârşit, ajunseră la un copac din mijlocul unei pajişti singuratice, aproape de marea cea sărată. În pajiştea aceea se afla un ochi de apă dulce; şi băură din apa aceea şi şezură să se odihnească.

Nici nu apucase să treacă un ceas de vreme, că marea începu să se zbată şi, deodată, ţâşni din ape o trâmbă de fumegai negru ce se ridică spre cer, apoi se răsuci către pajiştea lor. La atare privelişte, fraţii se înspăimântară şi se căţărară cât putură de sus în vârful copacului, care era tare înalt, şi începură să iscodească cu privirile cam ce putea să fie.

Or, iacătă că trâmba de fum se preschimbă într-un ginn7, înalt la stat, mare la cap şi lat în piept, şi ducând pe creştet o ladă. Puse piciorul pe pământ, veni către pomul în care se aflau ei şi se opri sub pom. Săltă atunci pleoapa lăzii şi scoase afară o cutie mare pe care o deschise; şi numaidecât se ivi o copilă nurlie, strălucitoare de frumuseţe şi luminoasă ca soarele, întocmai precum spune poetul:

Lumină-i faţa ei, ca-n bezna-o dulce trecere de rază!

Neîntinata ei lumină ai lumii zori îi luminează.

Se-aprind de mândra-i strălucire pe bolta cerurilor sorii, Iar lunele-şi culeg seninul din ochii ei, surâzătorii!

Destrame-se deci taină-n care o-nchid aceste văluri rare, Să i se-nchine fermecate pământurile la picioare!

Şi-apoi, sub fulgerarea blândă din ochii ei, venind aproape, Aprinse lacrimi, ca o rouă, să-i spele umedele pleoape!

După ce se uită îndelung la copila cea frumoasă, ginnul îi spuse:

— O, crăiasă a domniţelor! O, tu, cea pe care te-am răpit în chiar noaptea nunţii tale! Tare aş vrea să dorm oleacă!

Şi ginnul, punându-şi capu-n poala fetei, adormi.

Atunci copila îşi ridică fruntea în sus, înspre vârful pomului, şi îi văzu pe cei doi sultani aciuaţi printre ramuri. Săltă pe dată capul ginnului de pe genunchii ei, îl puse pe pământ şi, sculându-se în picioare sub pom, le spuse prin semne:

— Daţi-vă jos, şi nu vă fie frică de efrit.

Ei îi răspunseră prin semne:

— Oh! Asupră-ţi fie Allah! Cruţă-ne de năprasnă!

Ea le zise:

— Allah fie cu voi cu amândoi! Daţi-vă jos cât mai repede, că de nu, îl trezesc pe efrit, iar el are să vă omoare cu moartea cea mai cruntă.

Atunci ei se speriară şi coborâră la ea; iar ea veni spre ei şi le spuse pe dată:

— Hai, însuliţi-mă vârtos şi straşnic! Că de nu, îi dau de ştire efritului.

De spaimă, sultanul Şahriar îi spuse fratelui său, sultanul Şahzaman:

— O, fratele meu, săvârşeşte tu mai întâi ceea ce porunceşte!

El răspunse:

— Nu săvârşesc nimic până ce nu ai să-mi dai tu pildă, ca mai mare!

Şi amândoi începură să se îmbie unul pe altul, făcându-şi semne din ochi. Atunci copila le zise:

— Ce vă tot hâiţi aşa? Dacă nu vă apucaţi pe dată de treabă, îl trezesc numaidecât pe efrit!

Atunci, din pricina spaimei lor faţă de efrit, îi făcură amândoi ceea ce li se poruncise. Când sfârşiră tot, copila le spuse:

— Chiar că bine vă mai pricepeţi!

Pe urmă, scoţând de la brâu un săcuţ, trase din el un gherdan alcătuit din cinci sute şaptezeci de inele cu peceţi, şi îi întrebă:

— Ştiţi ce este aceasta?

Ei răspunseră:

— Nu ştim.

Ea atunci le spuse:

— Toţi stăpânii acestor inele s-au însulit cu mine pe coarnele cele nesimţite ale acestui efrit. Aşa că daţi-mi şi voi, amândoi fraţii, inelele voastre.

Atunci ei, scoţându-şi-le de pe degete, îi înmânară amândouă inelele. Ea atunci zise:

— Aflaţi că efritul de colea m-a furat în noaptea nunţii mele, m-a închis într-o cutie şi, punând cutia într-o ladă, a cetluit lada cu şapte lacăte, şi m-a dus apoi în adâncul mării mugitoare, unde se zbat şi se izbesc valurile. Dar el habar nu are că, atunci când o femeie doreşte ceva, nimica nu poate s-o supună. De altminteri, şi poetul spune:

Prietene, nu fi încrezător Femeilor! Căci toate – bune, rele! -

Atârnă doar de potca toanei lor!

Iubirea lor minciună-i, şi în ele Dă vicleşugul glas şi chicoteşte, Şi-i canură-n veşmintele acele.

Smerit, la ce-a grăit Yussuf8-gândeşte!

Şi că Eblis9-pe-Adam10-l-a izgonit Din pricina femeii lui, fireşte.

Iar altul spune:

Nimic nu vei alege de-i sta la dojenit!

Pentru că-ndrâgostitul, chiar mâine, scos din fire, Aceleaşi patimi, bietul, va căuta smintit.

Să nu zici niciodată: „Eu unul, în iubire, N-am să mă port ca tonţii ce umblă-ntr-o ureche.”

Să nu zici vorbele-astea prosteşti şi fără şire.

Ar fi minune mare şi fără de pereche Să vezi scăpând vreodată din vrăjile muierii Bărbat întreg la minte şi neciupit de streche.

La atare spuse, cei doi fraţi se minunară până peste marginile minunării şi îşi ziseră unul altuia:

— Când un efrit ca acesta, şi în pofida puterniciei sale, a păţit ocăruri mult mai amarnice decât ale noastre, iacătă o pildă ce poate să ne slujească de mângâiere!

Atunci, pe dată o lăsară acolo pe tânăra nevastă şi se întoarseră fiecare la cetatea lui.

Când ajunse în saraiul său, sultanul Şahriar porunci să se reteze capul soţiei sale şi, în acelaşi chip, şi gâturile roabelor şi ale robilor ei. Pe urmă îi porunci vizirului să-i aducă în fiecare noapte câte o copilă fecioară. Şi în fiecare noapte căpăta astfel câte o copilă fecioară şi îi răpea fecioria. Iar când se sfârşea noaptea, o omora. Şi nu conteni să facă aşa vreme de trei ani în şir. Încât lumea fu cuprinsă de ţipetele de jale şi de vaierul spaimelor, şi toţi se pribegiră cu fetele câte le mai aveau. Şi nu mai rămase în cetate nici o fată în stare să slujească la năpada nărăvitului.

În atare împrejurări, sultanul îi porunci vizirului să-i aducă o copilă, ca de obicei. Şi vizirul plecă şi căută, da nu mai găsi nici o fată; şi, mohorât de tot, ugilit de tot, se duse acasă, cu sufletul plin de spaimă din pricina sultanului.

Or, vizirul avea chiar el două fete pline de frumuseţe, de nuri, de strălucire, de desăvârşire şi de dulce gingăşie. Pe cea mare o chema Şeherezada11, iar pe cea mai mică o chema Doniazada12. Cea mai mare, Şeherezada, citise cărţile, cronicile, poveştile cu domnii de demult şi cu istoriile noroadelor de odinioară. Se mai spune că avea o sumedenie de cărţi de istorie despre neamurile din vremurile apuse şi despre domnii din străvechime şi despre poeţi. Şi era tare iscusită la povestit şi tare dulce de ascultat.

Când îl văzu pe tatăl său, Şeherezada zise:

— Pentru ce te văd aşa de schimbat, încărcat de povara necazurilor şi a mâhnirilor? Află, dar, o, părinte al meu, că poetul spune:

O, tu, cel năpădit de greu, Alină-ţi chinurile-amare. Nimic nu dăinuie mereu – În lumea noastră toate pier: Oricare bucurie moare, Se uită orişice dureri.

Când auzi vorbele fiică-sii, vizirul îi povesti tot ce se întâmplase, de la început până la sfârşit, cu sultanul. Atunci Şeherezada îi zise:

— Pe Allah! O, părinte al meu, mărită-mă cu sultanul, întrucât sau voi trăi, sau voi fi preţul de răscumpărare pentru fetele musleminilor13-şi spăsenia lor din mâinile sultanului.

Atunci el îi zise:

— Allah fie asupră-ţi! Nu te da astfel primejdiei!

Ea îi zise:

— Aşa se cade să fac, neabătut!

Atunci el zise:

— Ia seama, să nu păţi ce au păţit măgarul şi boul cu gospodarul!

Şeherezada întrebă:

— Ce-au păţit?

Iar vizirul spuse:

— Ascultă!

Şi povesti: