Povestea celui dintâi saaluk

— O, stăpână a mea, am să-ţi mărturisesc pricina ce m-a silit să-mi rad barba şi să-mi pierd ochiul!

Află, dar, că tatăl meu era sultan. Avea un frate, şi fratele acela era şi el sultan într-o altă cetate. În ce priveşte naşterea mea, s-a nimerit că maică-mea m-a născut chiar în aceeaşi zi în care s-a născut şi fiul moşului meu.

Pe urmă anii trecură, şi pe urmă alţi ani şi alte zile, iar eu şi fiul moşului meu crescurăm. Se cade să-ţi spun că mă deprinsesem să mă duc în ospeţie la unchiul meu, la răstimp de câţiva ani, ba chiar să zăbovesc pe la el luni în şir. Cea din urmă dată când m-am dus în ospeţie la ei, fiul moşului meu mi-a făcut o primire cât se poate de bucuroasă şi de îmbelşugată; şi a pus să se junghie berbeci în cinstea mea şi să se pritocească multe vinuri. Pe urmă am început să bem, până ce vinul se dovedi mai tare decât noi. Atunci fiul unchiului meu îmi spuse:

— O, fiu al moşului meu! Ţie, care îmi eşti drag într-un chip cu totul aparte, am a-ţi cere un lucru însemnat, şi n-aş vrea să te văd că nu primeşti ori că mă opreşti să fac ceea ce am hotărât!

Îi răspunsei:

— De bună seamă, şi din toată inima prietenoasă şi caldă!

Atunci, spre a se încredinţa pe deplin, mă puse să mă leg cu cel mai sfânt jurământ, punându-mă să mă juruiesc pe legea noastră cea sfântă. Se sculă numaidecât, ieşi pentru câteva clipite, pe urmă se întoarse cu o femeie după el, împodobită toată, dulce înmiresmată toată şi îmbrăcată în haine scumpe, care trebuie să fi costat un preţ mare. Iar el se întoarse spre mine, cu femeia la spatele său, şi îmi zise:

— Ia-o pe femeia aceasta şi mergi înaintea mea la locul pe care am să ţi-l zugrăvesc. (Şi îmi zugrăvi locul, lămurindu-mi-l în aşa fel încât pricepui limpede.) Şi acolo ai să găseşti un mormânt aşa şi aşa, printre celelalte morminte, şi să mă aştepţi acolo!

Iar eu nu putui să nu mă învoiesc, nici să dau îndărăt dinaintea acelei cereri, din pricina jurământului pe care îl juruisem cu mâna mea cea dreaptă! Şi luai femeia, şi mă dusei, şi intrai sub bolta mormântului împreună cu ea, şi şezurăm jos să-l aşteptăm pe fiul moşu-ui meu, pe care îl văzurăm în curând cum vine, aducând cu el o căldăruşă plină cu apă, un sac cu ipsos şi un târnăcop micuţ. Le puse jos pe toate, în afară de târnăcop, şi se duse la lespedea mormântului de sub boltă; scoase pietrele una câte una şi le rândui alături; pe urmă, cu târnăcopul, începu să sape pământul, până ce scoase la iveală un capac cam cât o uşiţă; deschise şi, dedesubt, se ivi o scară boltită. Atunci se întoarse către femeie şi îi spuse, făcându-i semn:

— Hai! Nu ai decât să alegi!

Şi femeia numaidecât coborî scara şi pieri. Atunci el se întoarse spre mine şi îmi spuse:

— O, fiu al moşului meu! Mă rog ţie să împlineşti ajutorul pe care mi-l dai. După ce am să cobor aici înlăuntru, să închizi capacul şi să-l acoperi apoi cu pământ, cum era mai înainte. Şi astfel vei împlini ajutorul dat. Iar ipsosul din sac şi apa din căldăruşă să le amesteci bine, pe urmă să pui pietrele la locul lor de mai înainte şi, cu amestecul, să tencuieşti pietrele la îmbinările lor ca mai înainte, şi să faci în aşa fel încât nimeni să nu bage de seamă şi să spună: „Iacătă o groapă proaspătă, tencuită de curând, da cu pietrele vechi!” întrucât, o, fiu al moşului meu, iacătă-i un an întreg de când trudesc aici, şi numai Allah mă ştie! Şi-aceasta-i rugămintea mea!

Pe urmă adăugă:

— Iar acuma, fie că Allah să nu te copleşească prea greu cu jalea despărţirii mele de tine, o, fiu al moşului meu!

Pe urmă coborî pe scară şi se afundă în mormânt. Când pieri din privirile mele, mă ridicai, închisei capacul şi făcui precum îmi poruncise să fac, aşa fel că mormântul arăta precum fusese.

Mă întorsei atunci la saraiul moşului meu; şi moşul meu era la vânătoare; şi-atunci mă dusei să mă culc, în noaptea aceea. Pe urmă, când se făcu dimineaţă, începui să cuget la toate lucrurile din noaptea trecută şi la toate câte se petrecuseră între mine şi fiul moşului meu; şi mă mustrai de fapta pe care o făptuisem. Dar mustrările de cuget nu slujesc la nimic! Atunci mă întorsei la morminte şi căutai mormântul cu pricina, fară a putea să izbutesc a-l mai cunoaşte. Şi îmi urmai căutările până la căderea nopţii, fără a putea să mai găsesc drumul. Mă întorsei la sarai, şi nu mai putui nici să beau, nici să mănânc, şi toate gândurile mele se zbuciumau în privinţa fiului moşului meu, şi nu putui cu nici un chip să mă dumiresc cât de cât! Atunci mă posomorâi de o posomorală amarnică, şi îmi trecui noaptea tare mohorât, până dimineaţa. Şi mă întorsei a doua oară la mecet, gândind la tot ce făcuse fiul moşului meu, şi mă cuprinse o căinţă grea că-i dădusem ascultare; pe urmă începui iarăşi să caut mormântul printre celelalte morminte, fară a izbuti să dau de el. Îmi urmai căutările vreme de şapte zile, şi nu aflai nicicum calea cea bună. Atunci îngrijorările şi gândurile rele sporiră atâta, încât ajunsei aproape să mă smintesc.

Spre a-mi găsi un leac şi o tihnă chinurilor, mă gândii să plec şi luai drumul de întoarcere la tatăl meu. În chiar ceasul când soseam la porţile cetăţii părintelui meu, se ivi o ceată de inşi care se repeziră asupră-mi şi îmi legară mâinile. Atunci rămăsei cu totul năucit de fapta aceasta, dat fiind că eram fiul sultanului cetăţii şi că inşii aceia erau slugile tatălui meu, precum şi robii mei cei tineri. Şi mă cuprinse o spaimă grea, şi îmi zisei în sine-mi: „Cine ştie ce-a putut să i se întâmple tatălui meu!

Atunci începui să-i întreb despre aceasta pe cei care îmi legaseră mâinile, iar ei nu-mi dădură nici un răspuns. Şi, peste scurt răstimp, unul dintre ei, care era un rob tânăr de-al meu, îmi spuse:

— Judeţul vremii s-a dovedit năprasnic faţă de părintele tău. Oştenii l-au părăsit, iar vizirul l-a dat morţii. Iar noi am ieşit la pândă, spre a aştepta căderea ta în mâinile noastre.

Şi mă înşfăcară, iar eu chiar că nu mai ţineam de lumea aceasta, într-atâta ştirile auzite mă năuciseră, într-atâta moartea tatălui meu mă umpluse de jale. Iar ei mă târâră supus dinaintea vizirului, care îl omorâse pe tatăl meu. Or, între vizir şi mine era o râcă veche. Pricina neprieteniei venea de acolo că eram tare pătimaş după tragerea cu arbalesta73. Or, iacătă că, într-o zi, pe când mă aflam pe terasa saraiului tatălui meu, se brodi ca o pasăre mare să se lase pe terasa saraiului vizirului, tocmai când vizirul se afla acolo; şi vrusei să săgetez pasărea cu arbalesta mea, da arbalesta nu nimeri pasărea, ci nimeri ochiul vizirului şi i-l prăpădi, cu vrerea şi cu osânda scrisă de Allah! Cum spune poetul:

Lasă ursita să se împlinească Şi nu te osteni să-ndrepţi vreodată Altceva decât strâmba judecată A juzilor din lumea pământească.

Între-ale vieţii tulburate spume, Nimica nu lăsa să-ţi schimbe firea, Nici bucuria oarbă nici mâhnirea -

Că totul este trecător pe lume.

Vorbă cu vorbă, şirurile toate, Câte ni le-a scris Soarta, le-am urmat -

Căci datul Sorţii-i pe vecie dat, Şi să-l mai schimbe nimenea nu poate.

Saalukul urmă mai departe:

După ce prăpădii astfel, fară putinţă de zviduire, ochiul vizirului, vizirul nu cuteză să crâcnească nimic, întrucât tatăl meu era sultanul cetăţii.

Şi asta era pricina neprieteniei dintre mine şi el.

Când, aşadar, cu mâinile legate, fusei dus dinaintea lui, el porunci să mi se reteze gâtul! Atunci îi spusei:

— Oare ai să mă ucizi fară de vreo vină din parte-mi?

El răspunse:

— Da ce vâna-i mai mare ca asta?

Şi îmi arătă ochiul lui pierdut. Atunci îi spusei:

— Am săvârşit-o din greşeală.

Ci el îmi răspunse:

— Dacă tu ai săvârşit-o din greşeală, eu am s-o săvârşesc precugetat!

Pe urmă strigă:

— Să fie adus înaintea mea!

Şi mă duseră dinaintea lui. Atunci el întinse mâna şi îşi înfipse degetul în ochiul meu cel stâng şi mi-l zdrobi cu desăvârşire.

Şi din ceasul acela de-atunci sunt chior, precum mă vedeţi cu toţii.

După aceea, vizirul porunci să fiu legat şi băgat într-o ladă. Pe urmă îi spuse gâdelui:

— Ţi-l dau în seamă. Trage-ţi sabia din teacă şi ia-l de-aici. Du-l afară din cetate, omoară-l şi lasă-l fiarelor sălbatice să-l mănânce!

Atunci armaşul mă luă şi mă duse până ce ieşi din cetate. Mă scoase atunci din ladă, legat de mâini şi de picioare, şi vru să mă lege şi la ochi, înainte de a mă da morţii. Atunci eu începui să plâng şi să rostesc stihurile acestea:

Te socoteam cămaşa mea de zale, Scuteala mea de-un lăncier vrăjmaş -

Ci tu eşti lancea! Fierul mâinii tale Deschide morţii-n mine larg făgaş!

Pe când eram puternic şi-n paftale, Mâna mea dreaptă-n loc de-a pedepsi, Trecea în mâna stângă spada cruntă, În mâna care nu ştia lovi.

Aşa făceam cu cel ce azi mă-nfruntă.

Purcede dar asemeni mie, şi Mă cruţă-acum, cu mila ta măruntă, Şi lasă-i numai pe duşmanii mei Săgeţile urgiei să-mi arunce!

De caznele vrăjmaşilor mişei Sărmanei mele inimi îi ajunge Cât a-ndurat! Închină-i un crâmpei De tăinuire, şi n-o mai răpune Cu greul vorbei care nu se spune!

— Prieteni mi-am făcut, să-mi fie-armură, Şi-aşa mi-au fost. Dar împotriva mea, Şi-n mâinile celor ce-mi poartă ură.

Mi-i socoteam săgeţi. Şi-au fost aşa!

Le simt în suflet vajnica arsură!

Şi multor inimi fostu-le-am ca stea, Şi le-am hrănit, să-mi fie credincioase.

Şi credincioase-au fost: spre înşelare!

Le-am dat iubirea mea, să nu mă lase, Statornic să-mi rămână-ajutătoare Când mă vor bate vremuri ticăloase.

Şi-au fost aşa! Ci doar întru vânzare!

Când auzi stihurile, împlinitorul osândelor îşi aduse aminte că fusese armaş la părintele meu şi că eu însumi îl copleşisem cu cinstiri, şi îmi zise:

— Cum să te omor? Că sunt rob al tău preasupus! Pe urmă îmi spuse:

— Fugi! Viaţa îţi este mântuită! Şi să nu te mai întorci prin părţile acestea, întrucât vei pieri şi mă vei da şi pe mine pieirii odată cu tine; cum spune poetul:

Fugii Mântuie-te prietenei Du-te!

Dezleagă-ţi, frate, sufletul pe veci Din lanţul legăturilor trecutei Dă deci uitării totu-acum când pleci!

Şi lasă şi căminul îndrăgit, Ca să slujească astăzi de mormânt Aceluia ce cândva l-a zidit Să-i fie adăpostul cald şi blând!

Un alt meleag vei mai găsi vreodată, Şi-o altă ţară decât ţara ta;

Dar sufletu-ţi e scris că niciodată, De-l pierzi, un altul nu vei mai afla.

Ia cugetă: ce nerozie mare Să vecuieşti în lanţuri, asuprit, Când lumea lui Allah sclipeşte-n soare Şi când pământul lui e nesfârşit!

Şi-i scris că dacă soarta ţi-a menit Să mori într-un pământ, nu vei putea Decât să mori unde ţi-a fost sortit.

Dar cine-şi ştie oare soarta să?

Tu uită-te la coama unui leu, Şi pilda scumpă să n-o uiţi nicicând:

Grumazul lui se face dârz şi greu Doar când trăieşte slobod pe pământ!

Când isprăvi stihurile, îi sărutai mâinile. Şi nu mă încrezui cu adevărat în izbăvirea mea, decât după ce mă văzui zburat departe.

Mai pe urmă, mă alinai de pierderea ochiului, gândind că scăpasem de la moarte. Şi drumeţii mai departe, şi ajunsei în cetatea moşului meu. Intrai, aşadar, Ia el şi îi istorisii ce i se întâmplase tatălui meu şi ce mi se întâmplase şi mie de mi-am pierdut ochiul. Atunci el începu să plângă cu potop de plânsete şi strigă:

— O, fiu al fratelui meu! Iacătă că mai adaugi o jale la jalele mele şi încă o durere la durerile mele. Căci trebuie să-ţi spun că fiul moşului tău cel sărman, care se află dinaintea ta, s-a pierdut de zile şi zile, şi eu nu ştiu ce-a păţit, şi nimeni nu poate să-mi spună unde este!

Pe urmă se porni pe un plâns de căzu pierit. Când îşi veni în sineşi, îmi spuse:

— O, copilul meu, sunt mâhnit de o mâhnire până peste poate din pricina fiului moşului tău, eu, moşul tău! Şi vii să mai adaugi un chin la chinurile mele, istorisindu-mi ce ai păţit şi ce a păţit tatăl tău. Ci, o, copilul meu, mai bine-i că ţi-ai pierdut ochiul decât viaţa!

La vorbele lui, nu mai putui să tăinuiesc ce se întâmplase cu fiul moşului meu, copilul său. Îi dezvăluii, aşadar, tot. La vorbele mele, moşul meu se bucură până peste marginea bucuriei, chiar că se bucură grozav de vorbele mele despre fiul său. Şi îmi spuse:

— O, du-mă degrabă să văd mormântul acela.

Iar eu îi răspunsei:

— Pe Allah, o, moşule, nu ştiu unde este aşezat. Întrucât m-am dus de-o grămadă de ori să-l caut, fară a putea să găsesc locul lui!

Atunci eu şi unchiul meu ne duserăm la mecet şi, de data aceasta, uitându-mă la dreapta şi uitându-mă la stânga, izbutii să cunosc într-un sfârşit mormântul. Atunci eu şi moşul meu, bucuroşi peste măsură, intrarăm sub boltă; traserăm la o parte pământul şi apoi capacul; eu cu moşul meu coborârăm cincizeci de trepte, câte avea scara. Când ajunserăm la capătul scării, văzurăm o fumăraie vălătucindu-se spre noi, care ne orbi. Şi numaidecât unchiul meu rosti vorbele care alungă de la cel care le rosteşte orice spaimă, anume: „Nu este putere şi tărie decât întru Allah Cel Atotputernic!”

Atunci păşirăm mai departe şi ajunserăm într-o încăpere mare, plină cu faină, cu seminţe de toate soiurile, cu bucate de toate felurile şi cu multe alte lucruri încă. Şi văzurăm în mijlocul încăperii o perdea coborâtă peste un pat. Atunci moşul se uită înlăuntrul patului, şi îl văzu şi îl cunoscu pe fiul său, care era acolo, în braţele femeii care coborâse împreună cu el; dar amândoi se preschimbaseră în cărbune negru, întocmai ca şi cum ar fi fost aruncaţi într-o groapă de jar!

La priveliştea aceea, unchiul meu scuipă în obrazul fiului său şi strigă:

— Aşa ţi se cuvine, o, nelegiuitule! Aceasta-i pătimirea de pe lumea aceasta de jos! Şi îţi mai rămâne şi pătimirea de pe lumea cealaltă, care-i mai cruntă şi mai îndelungă!

Şi, rostind acestea, moşul meu, după ce îl scuipă în ochi pe fiul său, îşi scoase papucul şi îl lovi cu pingeaua peste obraji.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se aprinseră zorii şi, cuminte, nu vroi să se prilejuiască mai mult de îngăduinţa ce-i fusese dată.

Dar cândfu cea de a douăsprezecea noapte urmă:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că saalukul i-a spus copilandrei, pe când toţi cei strânşi acolo, precum şi califul şi Giafar, ascultau povestirea:

Aşadar, după ce moşul meu îl lovi cu pingeaua papucului peste obraz pe fiul său, care se afla întins acolo, negru ca de cărbune, eu rămăsei uluit până peste poate de năprasna aceea. Şi tare mă mâhnii din pricina fiului moşului meu, văzându-l aşa, ajuns negru ca de cărbune, dimpreună cu copila! Pe urmă strigai:

— Pe Allah! O, moşule al meu, gata! Potoleşte-ţi oleacă aleanurile inimii! Întrucât şi mie mi se zbate inima amarnic, cu tot lăuntrul făpturii mele, de pe urma celor întâmplate copilului tău! Şi mă topesc mai cu seamă când îi văd, şi pe el şi pe copilă, ajunşi aşa, negri cărbune; şi când te văd pe tine, părintele lor, că nu te mulţumeşti cu atâta, ci îl mai şi baţi cu talpa papucului!

Atunci moşul meu îmi povesti:

O, fiu al fratelui meu! Află că acest copil, care-i copilul meu, din pruncia lui s-a aprins de patimă după chiar sora lui. Iar eu mereu l-am depărtat de ea, şi îmi ziceam în sinea mea: „Fii pe pace! Sunt încă prea tineri!”. Da degeaba! Nici nu apucară bine să ajungă la anii tinereţii, că între ei se şi petrecu fapta cea rea. Iar eu aflai! Ci chiar că nu-mi venea să cred de-a binelea! Da tot l-am ocărât cu ocară amarnică şi i-am spus:

— Ia bine seama şi te fereşte de asemenea fapte smintite, pe care nimeni nu le-a săvârşit până la tine şi pe care nimeni nu le va săvârşi după tine! Altminteri, avem să fim de ruşine şi de ocară până la moarte printre sultani! Şi olăcarii au să împrăştie păţania noastră în lumea toată! Aşa că fereşte-te de asemenea fapte, că de nu, te afurisesc şi te omor!

Pe urmă luai seama să-l despart şi pe el de ea, şi pe ea de el. Dar se cuvine a socoti că smintita îl îndrăgea cu dragoste pojarnică! Întrucât Şeitan îşi durase lucrarea în ei.

Aşa că, atunci când fiul meu văzu că îl despărţisem de soră-sa, pesemne că atunci, fară a spune nimic nimănuia, şi-o fi făcut locul acesta, care se află sub pământ. Şi, precum vezi, şi-a adus aici de-ale gurii şi toate astea! Şi s-a prilejuit de lipsa mea, când mă aflam la vânătoare, spre a veni aici cu sora lui! Şi atunci judeţul Celui Preaînalt şi Preaslăvit s-a stătorit! Şi i-a ars pe amândoi chiar aici! Caci caznele de pe lumea cealaltă sunt încă şi mai grozavnice şi îndelungi!

Şi deodată moşul meu începu să plângă, iar eu la fel cu el laolaltă. Pe urmă îmi spuse:

— De-acuma vei fi tu copilul meu, în locul celuilalt!

Eu atunci, vreme de un ceas, şezui să cuget la ţesăturile lumii acesteia de sub soare, şi, printre toate, şi la moartea părintelui meu din porunca vizirului, şi la scaunul lui de domnie răpit, şi la ochiul meu cel pierdut, pe care îl vedeţi cu toţii! Şi la toate lucrurile cele atâta de anapoda, câte i se întâmplaseră fiului moşului meu, şi nu putui a mă opri să nu plâng!

După care ieşirăm din gropniţă; şi închiserăm la loc capacul; pe urmă îl acoperirăm cu pământ şi aduserăm mormântul la starea în care se afla mai înainte; şi ne întoarserăm acasă.

Nici nu apucarăm noi bine să ajungem şi să şedem jos, că şi auzirăm o zarvă de sunete de război, de vuve şi de goarne, şi văzurăm oşteni alergând, şi toată cetatea fu năpădită de vuiete de larmă şi de praful stârnit de copitele cailor. Şi chiar că mintea noastră rămase tare năucă de a nu putea ajunge să priceapă temeiul tuturor acestora. Într-un sfârşit, sultanul, moşul meu, se hotărî să întrebe care-i pricina, şi i se răspunse:

— Fratele tău a fost omorât de vizirul său, care a dat zor să-şi strângă toţi oştenii şi toate cetele şi să vină aici cât mai grabnic, ca să lovească cetatea pe nevegheate! Iar locuitorii din cetate au văzut că nu puteau să-i steie împotrivă! Încât au lăsat cetatea la cheremul lui!

La vorbele acestea, îmi zisei în sinea mea: „De bună seamă, are să mă omoare dacă voi cădea în mâinile lui!” Şi iarăşi necazurile şi grijile se grămădiră în sufletul meu, şi iar pornii să-mi prefir cu jale prin minte toate năpastele petrecute de tatăl meu şi de mama mea. Şi nu mai ştiam ce să fac. Pe de altă parte, dacă aş fi ieşit la iveală, locuitorii din cetate şi oştenii tatălui meu m-ar fi cunoscut şi ar fi căutat să mă omoare şi să mă dea pierzării! Şi nu mai găsii altă scăpare decât aceea de a-mi tăia barba. Încât îmi tăiai barba, mă străvestii în alte haine şi părăsii cetatea. Şi pornii la drum spre cetatea aceasta a Bagdadului, unde nădăjduiam să ajung în tihnă şi să dau de careva care să mă ajute să răzbat până la saraiul emirului drept-credincioşilor, Harun Al-Raşid, califul Stăpânului Lumii, căruia vroiam să-i spun povestea mea şi păţaniile mele.

Până la urmă ajunsei cu bine în cetatea Bagdadului, chiar în noaptea aceasta. Şi nu ştiui nici unde să mă duc, nici unde să mă întorc, şi rămăsei tare încurcat. Şi deodată mă pomenii nas în nas cu saalukul de colea. Atunci îi urai bună pace şi îi spusei:

— Sunt străin.

El îmi răspunse:

— Şi eu sunt străin.

Tăifăsuirăm prieteneşte, până văzurăm că vine către noi saalukul de colea, cel de al treilea soţ al nostru. Ne ură bună pace şi ne spuse:

— Sunt străin.

Noi răspunserăm:

— Şi noi suntem străini.

Atunci merserăm împreună, până ce ne prinse noaptea. Iar ursita cea norocită ne călăuzi până aici, în preajma voastră, stăpâne ale noastre! Şi-aşa-i cu pricina bărbii mele tăiate şi a ochiului meu scos!

După povestirea aceasta a celui dintâi saaluk, fetişcana îi spuse:

— Gata, bine! Şi acuma, freacă-te cu mâna oleacă pe creştet74. Şi pleacă repede!

Şi saalukul îi răspunse:

— O, stăpâna mea, chiar că nu voi pleca decât după ce voi fi auzit povestirea tuturor soţilor mei de aici.

Ast timp, toţi cei de faţă se minunau de povestea aceasta uluitoare, iar califul îi şi spuse lui Giafar:

— Hotărât lucru, în viaţa mea nu am auzit o întâmplare ca a saalukului acesta!

Atunci saalukul dintâi se duse să şadă jos, încrucişându-şi picioarele; iar cel de al doilea saaluk păşi înainte, sărută pământul între mâinile stăpânei casei, şi istorisi următoarele: