Şoimul sultanului Sindabad.

Cică a fost odată un sultan dintre sultanii Farsului, şi sultanul acela era mare îndrăgitor de petreceri, de preumblări prin grădini şi de toate soiurile de vânători, încât avea un şoim, pe care chiar el îl crescuse şi de care nu se despărţea nici ziua, nici noaptea: căci, chiar şi noaptea, îl ţinea pe pumnul său; iar când se ducea la vânătoare, îl lua cu el, agăţându-şi la gât o ceşcuţă de aur, din care îi da să bea. Într-o zi, pe când şedea în saraiul său, deodată iacătă că vine mai-marele şoimarilor şi îi spune:

— O, doamne al veacurilor, acuma-i taman vremea de a merge la vânătoare!

Atunci sultanul îşi făcu pregătirile de plecare şi îşi luă şoimul pe mână. Pe urmă plecară şi ajunseră într-o vale unde întinseră mrejele de vânătoare. Şi pe dată o gazelă căzu în mreajă. Atunci sultanul zise:

— Îl ucid pe cel pe lângă cine s-ar întâmpla să scape gazelă!

Pe urmă începură să strângă mreaja de vânătoare împrejurul gazelei, care veni atunci înspre sultan, se ridică pe picioarele de dindărăt şi îşi îndoi la piept picioarele de dinainte, de parcă ar fi vroit să sărute pământul înaintea sultanului. Atunci sultanul îşi plesni palmele una de alta, spre a o face să fugă, şi atunci gazela sări şi zbură, trecând pe deasupra capului sultanului, şi se cufundă în zarea pământurilor. Atunci sultanul se întoarse înspre străjeri şi îi văzu cum îşi făceau cu ochiul în privinţa lui. La vederea aceea, îi spuse vizirului:

— Oare ce au oştenii, de-şi fac semne aşa între ei?

El răspunse:

— Îşi spun că ai jurat să-l dai morţii pe oricine va vedea trecând gazela pe lângă el!

Şi sultanul zise:

— Pe viaţa capului meu! Trebuie să ne luăm pe urmele ei şi s-o aducem îndărăt!

Şi sultanul porni calul în goană pe urmele gazelei; iar şoimul o izbea întruna cu ciocul în ochi, până ce o orbi şi o ameţi. Atunci sultanul îşi luă ghioaga cea ghintuită, izbi cu ea în gazelă şi o doborî; pe urmă descălecă, o înjunghie, o jupui şi-i atârnă leşul la oblâncul şeii. Or, se făcuse cald, iar locul era pustiu, uscat şi fară pic de apă. Încât sultanului i se făcu sete, şi i se făcu sete şi calului. Şi sultanul se întoarse şi văzu un copac, din care curgea o apă ca untul. Or, sultanul avea mâna acoperită cu o mănuşă de piele; încât sultanul luă ceşcuţa şoimului de la gât, o umplu cu apă şi o puse dinaintea păsării; şi pasărea dete cu gheară în ceaşcă şi o vărsă. Sultanul luă ceşcuţa a doua oară, o umplu şi, gândind mai departe că păsării îi este sete, o aşeză dinainte-i; şi şoimul pentru a doua oară lovi cu gheară în ceaşcă şi o vărsă. Şi sultanul fu cuprins de mânie împotriva păsării, şi luă ceaşca a treia oară, da o întinse calului; iar şoimul lovi cu aripa ceaşca şi o vărsă. Atunci sultanul zise:

— Îngropa-te-ar Allah, o, tu, cea mai cobe dintre păsările de piază rea! Nu mi-ai dat nici mie tihnă să beau, te-ai păgubit şi tu de apă, şi l-ai păgubit şi pe cal.

Pe urmă îl lovi pe şoim cu sabia şi-i reteză aripile.

Atunci şoimul începu să salte capul şi să grăiască prin semne:

— Uită-te ce se află în copac!

Şi sultanul ridică ochii şi văzu în copac un şarpe; iar ceea ce curgea era veninul lui. Atunci sultanul se căi că tăiase aripile şoimului. Pe urmă se sculă, încălecă iar pe cal, plecă ducând cu el gazela şi ajunse la saraiul lui. Aruncă atunci bucătarului gazela şi spuse:

— Ia-o şi găteşte-o!

Pe urmă sultanul şezu în scaunul său împărătesc, având pe mână şoimul. Atunci şoimul scoase un piuit şi muri. La priveliştea aceea, sultanul începu să se tân-guie de jale şi de amar că ucisese şoimul, care îl scăpase de la pieire.

Şi-aceasta-i povestea cu sultanul Sindabad!

După ce ascultă istorisirea cu împăratul Iunan, vizirul spuse:

— O, mărite doamne plin de fală, ce rău am săvârşit, în care tu să fi văzut urmări năprasnice? Nu mă port cu tine aşa decât din milă faţă de tine. Şi ai să vezi tu adevărul spuselor mele! Dacă mă vei asculta, vei scăpa; de nu, ai să pieri, cum a pierit un vizir viclean, care a amăgit un cocon de crai.