Păţania cocoşatului cu croitorul, cu misitul creştin, cu baş-bucătarul şi cu hakimul evreu; ce a mai urmat; şi păţaniile lor, istorisite de fiecare pe rând.

Atunci Şeherezada îi spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a fost cândva, în vechimea vremilor şi în trecutul vârstelor şi al veacurilor, într-o cetate din China, un ins care era croitor şi care era tare mulţumit de starea lui. Îi plăceau veseliile şi desfătările, şi avea obiceiul, din vreme în vreme, să iasă cu soţia sa să se plimbe şi să-şi bucure ochii cu priveliştile uliţelor şi ale grădinilor. Or, odată, după ce amândoi îşi petrecuseră ziua toată afară din casa lor, şi când, făcându-se seară, se întorceau acasă, întâlniră în drum un cocoşat cu o înfăţişare atât de hazlie, încât spulbera orice mohorâre, îl făcea să râdă până şi pe omul cel mai necăjit şi alunga toată supărarea şi toată mâhnirea. Pe dată croitorul şi soţia lui se apropiară de cocoşat, se veseliră straşnic de poznele lui, şi aşa că îl poftiră să-i însoţească acasă la ei, ca să le fie oaspete în seara aceea. Iar cocoşatul se grăbi să dea poftirii lor răspunsul care se cuvenea şi plecă împreună cu ei şi ajunse la ei acasă. Acolo, croitorul îl lăsă o clipită pe cocoşat, spre a da fuga în suk să cumpere, înainte ca negustorii să-şi închidă prăvăliile, cele cu care să facă cinste oaspetelui său. Cumpără peşte prăjit, pâine proaspătă, lămâi şi o bucată mare de halviţă pentru încheierea mesei. Pe urmă se întoarse, puse dinaintea cocoşatului cele cumpărate, şi şezură tustrei jos să mănânce.

Pe când mâncau ei aşa cu voioşie, nevasta croitorului luă cu degetele o bucată mare de peşte şi, în chip de glumă, o înfundă pe toată întreagă în gura cocoşatului, îi acoperi gura cu mâna spre a nu-l lăsa să arunce bucata afară şi îi zise:

— Pe Allah, trebuie numaidecât să înghiţi bucata asta dintr-odată şi pe nerăsuflate, altminteri nu-ţi dau drumul.

Atunci cocoşatul începu să facă nişte opinteli grele, şi până la urmă înghiţi îmbucătura. Da, spre păcatele lui, îi fusese ursit ca în îmbucătură să se afle un os mare, care i se opri în beregată şi îl făcu să-şi dea duhul pe dată.

În clipita aceasta a istorisirii ei, Şeherezada, fiica vizirului, văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, cum îi era obiceiul, nu vroi să alungească povestitul, ca să nu încalce îngăduinţa dată de sultanul Şahriar.

Atunci, soră-sa, micuţa Doniazada, îi zise:

— O, sora mea, ce gingaşe, şi ce dulci, şi ce mustoase, şi ce neprihănite sunt vorbele tale!

Ea răspunse:

— Da atunci ce-ai să mai zici, în noaptea cealaltă, când ai să auzi urmarea, dacă oi mai fi în viaţă şi dacă aşa îi va fi pe plac sultanului nostru cel plin de purtări alese şi de politeţe!

Iar sultanul Şahriar îşi zise în cugetul său: „Pe Allah! n-am s-o ucid decât după ce voi auzi sfârşitul poveştii, care este tare uluitoare!”

Pe urmă, sultanul Şahriar o luă pe Şeherezada în braţe; şi amândoi petrecură sfârşitul nopţii înlănţuiţi, până dimineaţa. Apoi, sultanul se sculă şi se duse la divanul judeţelor sale. Şi numaidecât veni vizirul, şi veniră şi emirii, dregătorii şi străjerii, şi tot divanul se umplu de lume. Şi sultanul Şahriar începu să judece, să rânduiască treburile, să-l căftănească pe unul într-o slujbă, să-l mazilească pe altul, să pună capăt judeţelor întocmite, şi să ostenească astfel până la sfârşitul zilei. Când divanul se isprăvi, sultanul se întoarse în iatacurile sale şi se duse iar la Şeherezada.

Şi cum era cea de a douăzeci şi cincea noapte, Doniazada îi spuse Şeherezadei:

— O, sora mea, mă rog ţie, povesteşte-ne urmarea păţaniei cocoşatului cu croitorul şi cu soţia croitorului.

Ea răspunse:

— Din toată inima şi ca o cinstire datorată! Da nu ştiu dacă sultanul mă învoieşte!

Atunci sultanul se grăbi a spune:

— Poţi!

Iar Şeherezada spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce îl văzu pe cocoşat că moare, croitorul strigă:

— Nu este tărie şi putere decât la Allah cel Preaînalt şi Atotputernic! Ce năpastă că bietul de el a venit să moară aşa în mâinile noastre!

Şi femeia strigă:

— Da ce mai aiureală şi pe tine! Păi tu nu ştii stihurile poetului:

O, suflete al meu, de ce te-afunzi În hrubele atâtor negre gânduri?

Ce-ţi pasă că ridică ochi rotunzi Departe hăt necazuri rânduri-rânduri?

Tu-n foc nu vezi primejdia deloc De-i stai aşa în preajmă, fără teamă?

Nu ştii că, de te-apropii mult de foc, Poţi să iei foc şi tu, de bună seamă?

Atunci soţul zise:

— Şi ce se cade să fac eu acuma?

Ea răspunse:

— Ridică-te şi hai amândoi să cărăm leşul; îl acoperim cu o năframă de mătase şi-l ducem aşa, tu venind în urma mea, iar eu mergându-ţi înainte. Şi chiar în noaptea asta! Şi pe tot lungul drumului, tu să spui cu glas mare: „E copilul meu! Şi aceasta este mama lui! Ne ducem să căutăm un hakim, care să-l vindece! Unde se află un hakim?”

Încât, dacă auzi vorbele femeii, croitorul se sculă, îl luă pe cocoşat în braţe şi, cu nevastă-sa înaintea lui, ieşi din casă. Iar femeia, la rându-i, începu să ofteze:

— O, copilaşul meu! De-ai scăpa sănătos şi teafăr din asta! Spune: unde te doare? Of, afurisitul de vărsat! Pe ce parte ţi s-a umplut trupşorul de bube?

La asemenea vorbe, fiecare trecător îşi zicea: „E tatăl şi cu mama. Îşi duc copilul smreduit de vărsat!” şi zorea să se depărteze.

Iar croitorul şi nevasta lui merseră aşa, tot întrebând de locuinţa unui doctor, până ce fură îndrumaţi spre uşa unui doctor evreu. Şi atunci bătură la uşă, şi numaidecât coborî o arăpoaică, deschise uşa şi văzu un om cu un copil în braţe, şi tot aşa o văzu şi pe mama care îl însoţea. Şi mama îi spuse:

— Am venit cu copilul acesta să-l vadă hakimul. Ia banii aceştia, un sfert de dinar, şi dă-i ca arvună stăpânului tău, şi roagă-l să coboare să-mi vadă copilul, care este bolnav rău.

Atunci slujnica urcă îndărăt în casă; şi numaidecât femeia croitorului trecu pragul casei, îl băgă înăuntru şi pe soţul ei, şi îi zise:

— Pune jos repede leşul cocoşatului. Şi să zorim s-o ştergem cât mai degrabă.

Şi croitorul puse leşul cocoşatului jos, pe una din treptele scării, sprijinit de perete, şi se grăbi să iasă, urmat de nevastă-sa.

Cât despre arăpoaică, aceasta intră la hakimul evreu, stăpânul ei, şi îi spuse:

— Jos la poartă e un bolnav adus de o femeie şi de un bărbat care mi-au dat pentru tine sfertul acesta de dinar ca să-i spui bolnavului ce să ia ca să se facă bine.

Când văzu sfertul de dinar, hakimul evreu se bucură şi se grăbi să se ridice, şi, în graba lui, nu se gândi să ia cu el vreo lumânare ca să coboare. Şi-aşa că se poticni cu piciorul de cocoşat şi răsturnă leşul. Şi, speriat rău când văzu rostogolindu-se aşa un om, se grăbi să-l cerceteze, şi băgă de seamă că era mort, şi socoti că el însuşi era pricina morţii aceluia.

Atunci strigă:

— Doamne! Of, Doamne pedepsitor! Pe cele zece Sfinte Porunci! 1

Şi urmă să-i pomenească mai departe pe Harun2, pe Iuşah, fiul lui Nun3, şi pe ceilalţi. Şi zise:

— Iacătă că m-am împiedicat de bietul bolnav şi l-am doborât de s-a rostogolit până sub scară! încât cum să mai pot ieşi acuma din casa mea cu un om mort?

Dar până la urmă luă leşul şi îl cără din curte în casă, şi i-l arătă neveste-sii, şi îi destăinui necazul. Iar nevastă-sa, speriată, ţipă:

— A, nu! n-are ce să caute aici! Du-l afară repede! Că dacă rămâne aici până la răsăritul soarelui, suntem pierduţi fară de izbăvire. Aşa că hai să-l cărăm amândoi pe acoperişul casei şi de acolo să-l aruncăm în curtea vecinului nostru musulman. Că ştii că vecinul nostru e bucătar, răspunzător de cuhniile sultanului, şi că toată casa lui e năpădită de şobolani, de pisici şi de câini, care coboară de pe casă la el ca să prade şi să se înfrupte din zahereaua de unt, de untură, de ulei şi de faină. Aşa că jivinele acelea au să mănânce şi leşul de colea şi au să-l facă pierit.

Atunci hakimul evreu şi soţia lui îl luară pe cocoşat, se suiră pe casă şi de acolo coborâră încetişor leşul în curtea mai-marelui peste bucătari, şi îl rezemară, în picioare, de peretele cuhniei. Pe urmă plecară şi coborâră binişor îndărăt la ei acasă.

Or, de-abia trecură câteva clipite de când cocoşatul şedea aşa în picioare sprijinit de perete, că baş-bucătarul, care fusese plecat, se întoarse acasă, deschise poarta, aprinse o lumânare şi intră. Şi văzu un fiu de-al lui Adam rezemat în picioare la un colţ al zidului de la bucătărie. Şi, tare uluit, strigă:

— Ce e asta? Pe Allah! Acuma văd eu că hoţul cel nărăvit la zahereaua mea e om, şi nicidecum vreo jivină! El îmi şterpeleşte carnea şi unturile, pe care le încui cu atâta grijă de frica pisicilor şi a câinilor! încât iacătă cât de fară folos era să omor, cum aveam de gând, toate pisicile şi toţi câinii din mahala, de vreme ce numai pezevenghiul ăsta cobora pe pleşul casei până aici!

Şi înşfacă pe dată o bâtă, se repezi la ins, îl pocni năprasnic, îl prăbuşi pe jos şi începu să-i care nişte lovituri bine alduite peste cocoaşă. Da cum insul nici nu se clintea, baş-bucătarul văzu că era mort.

Atunci îl cuprinse jalea şi grăi:

— Nu este tărie şi putere decât la Allah cel Preaînaltul!

Pe urmă se înfricoşă rău şi zise:

— Afurisite să fie şi untul, şi untura, şi carnea, şi noaptea de-acuma! Că mi-a fost dat să fiu atâta de fară de noroc, încât să-l ucid aşa pe insul ăsta, care îmi rămâne pe cap!

Pe urmă se uită la mort mai cu luare-aminte şi văzu că era un cocoşat. Şi grăi:

— Au nu îţi era ţie destul că erai cocoşat? Mai vroiai să fii şi hoţ, şi să furi carnea, şi unturile, şi grânele din capanele mele! O, Doamne al mântuirii, cuprinde-mă sub vălul ocrotitor al puterii tale!

Cu asta, întrucât noaptea mergea spre sfârşitul ei, baş-bucătarul îl luă pe cocoşat în spinare, coborî din casă şi porni la drum, până ce ajunse la marginea sukului. Acolo se opri, puse cocoşatul în picioare, sprijinit de colţul unei prăvălii, la o cotitură de uliţă, îl lăsă şi plecă.

Nu trecu multă vreme de când cocoşatul zăcea acolo, când iată că se iveşte un creştin. Era misitul sultanului. În seara aceea, se îmbătase şi se ducea să-şi facă o îmbăiere la hammam. Iar beţia îl îmboldea la tot soiul de aiureli şi-i zicea: „Ia uite, eşti chiar aproape de Messia!” Mergea aşa clătinându-se pe două cărări şi, până la urmă, ajunse de faţă cu cocoşatul, fară să-l vadă. În clipita aceea, se întoarse către cocoşat şi vru să-şi uşureze băşica. Ci deodată îl văzu pe cocoşat chiar dinaintea lui, proptit de perete. La vederea acelui om nemişcat, gândi că o fi vreun hoţ, poate chiar acela care îi furase turbanul4 pe la începutul serii; căci misitul creştin era, într-adevăr, cu capul gol. Atunci creştinul se repezi asupra cocoşatului şi îi aldui peste ceafa o lovitură cruntă, care îl rostogoli pe jos. Pe urmă începu să strige amarnic, chemând străjerul sukului. Şi se năpusti peste cocoşat, pocnindu-l cu lovituri înverşunate, în aţâţarea beţiei, şi chiar da să-l sugrume, strângându-l de gât cu amândouă mâinile. În clipita aceea, veni paznicul sukului şi îl văzu pe creştin cum îl ţinea pe musulman răsturnat sub el şi cum îl lovea şi cum se căznea să-l sugrume. Şi străjerul strigă:

— Lasă omul şi ridică-te!

Şi creştinul se ridică.

Iar paznicul sukului se duse la cocoşatul întins pe jos, îl cercetă şi văzu că era mort. Atunci strigă:

— O! s-a mai văzut aşa vreodată un creştin să aibă cutezanţa a se atinge de un musulman şi a-l omorî?

Pe urmă îl înşfacă pe creştin, îi legă mâinile la spate şi îl duse la casa valiului5. Iar creştinul se văicărea şi grăia:

— O, Mântuitorule! O, Sfântă Precistă! Cum de-am putut să omor omul! Şi ce repede a murit, numai dintr-un pumn! S-a dus beţia, acuma vine chibzuinţă!

Când ajunseră la casa valiului, creştinul şi cocoşatul mort fură ţinuţi încuiaţi toată noaptea, până ce valiul se trezi, dimineaţa. Şi valiul îl cercetă pe creştin, care nu putu să tăgăduiască faptele povestite de paznicul sukului. Încât valiul nu putu decât să-l osândească la moarte pe creştinul care ucisese un musulman. Şi îi porunci gâdelui, împlinitorul osândelor, să strige prin toată cetatea pedeapsa cu moartea a misitului creştin. Pe urmă porunci să se ridice spânzurătoarea. Atunci veni gâdele care găti frânghia, făcu ochetele laţului, petrecu laţul pe după gâtul misitului, şi vru să tragă, când deodată bucătarul sultanului se repezi prin mulţime şi îşi tăie drum până la creştinul care sta în picioare sub spânzurătoare, şi strigă către casap:

— Stai! că eu am omorât omul!

Atunci valiul îi zise:

— Şi de ce l-ai omorât?

El spuse:

— Iacătă! Azi-noapte, când m-am întors acasă, l-am văzut că intrase în casa mea coborând de pe pleşul casei, ca să-mi fure din zaherea. Iar eu l-am izbit în piept cu o bâtă, şi numaidecât l-am văzut cum cade şi moare. Atunci l-am cărat în spinare şi am venit cu el la suk şi l-am pus în picioare, rezemat de o prăvălie, în cutare loc, pe cutare uliţă! Păcătosul de mine! Ia uite că acuma, cu tăcerea mea, era să fiu pricina morţii acestui creştin, după ce am omorât cu mâna mea un musulman! încât mie mi se cuvine să fiu spânzurat!

Când auzi vorbele baş-bucătarului, valiul porunci să fie slobozit misitul creştin şi îi spuse gâdelui:

— Ia-l şi spânzură-l numaidecât pe ăsta, care şi-a mărturisit vina cu gura lui!

Atunci gâdele luă funia pe care mai înainte o petrecuse pe după gâtul creştinului, puse ştreangul la gâtul bucătarului, îl aduse pe bucătar chiar sub spânzurătoare, şi vru să-l salte în văzduh, când deodată hakimul evreu îşi tăie drum prin mulţime şi strigă la gâde, zicând:

— Stai! să nu faci nimic! Numai eu l-am omorât!

Pe urmă istorisi astfel întâmplarea:

— Într-adevăr, să ştiţi cu toţii că omul acesta a venit la mine să se caute de boală şi să-l tămăduiesc. Şi, pe când coboram scările ca să mă duc să-l văd, şi cum era noapte, am dat peste el cu piciorul; atunci el s-a prăstăvălit până sub scară şi a murit. Aşa că nu se cuvine să-l omorâţi pe baş-bucătar, ci numai pe mine!

Atunci valiul porunci moartea hakimului evreu. Iar gâdele scoase laţul de pe gâtul bucătarului şi îl petrecu la gâtul hakimului evreu, şi vru să-l spânzure pe doctor; când iacătă că se iveşte croitorul, care îşi tăie drum prin mulţime şi îi spuse gâdelui:

— Hei, stai! Eu sunt cel care l-a omorât. Iacătă! Ieri mi-am petrecut ziua hoinărind, şi mă întorceam seara spre casă. Pe drum m-am întâlnit cu cocoşatul acesta, care era beat şi tare vesel, şi care avea în mână o dairea cu clopoţei cu care se însoţea cântând din toată inima şi într-un chip tare duhliu. Atunci m-am oprit să mă uit la el şi să mă veselesc, şi m-a cuprins atâta veselie, încât l-am poftit să mă însoţească acasă. Cum, printre alte lucruri, cumpărasem şi nişte peşte, soţia mea, după ce am stat jos să mâncăm, a luat o bucată de peşte şi a făcut din ea o îmbucătură pe care a băgat-o în gura cocoşatului; şi îmbucătura l-a înecat pe cocoşat, care a murit pe dată. Atunci eu şi cu soţia mea l-am luat şi l-am cărat până la casa hakimului evreu. A coborât o arăpoaică şi ne-a deschis uşa; şi eu i-am zis: „Spune-i stăpânului tău că aşteaptă la uşă o femeie şi un om care au adus un bolnav. Aşa că trebuie să cobori să-l vezi ca să-i dai vreun leac!” Pe urmă i-am dat arăpoaicei un sfert de dinar pentru stăpânul ei. Atunci ea s-a grăbit să suie în casă, iar eu l-am pus pe cocoşat în picioare, rezemat de peretele scării; apoi eu şi cu soţia mea am plecat cât mai iute. În vremea asta, hakimul evreu a coborât să vadă bolnavul; dar s-a lovit de trupul cocoşatului, care a căzut; şi evreul a socotit că îl omorâse chiar el!

Şi croitorul se întoarse către hakimul evreu şi îi zise:

— Nu e aşa că e adevărat?

El răspunse:

— Ba da, într-adevăr!

Atunci croitorul se întoarse către valiu şi îi zise:

— Se cade, aşadar, să-l sloboziţi pe evreu şi să mă spânzuraţi pe mine!

Valiul, la asemenea vorbe, se minună straşnic şi grăi:

— Chiar că păţania cocoşatului este vrednică de-a fi pusă în cronici şi în cărţi.

Pe urmă îi porunci gâdelui să-l slobozească pe evreu şi să-l spânzure pe croitorul care se mărturisise vinovat. Atunci gealatul îl aduse pe croitor sub ştreang, îi puse laţul la gât şi spuse:

— De data asta, gata! N-am să mai schimb pe nimeni!

Şi apucă de funie.

Iac-aşa cu ei!

Cât despre cocoşat, acela era chiar măscăriciul sultanului, iar sultanul nu putea să se despartă de el nici un ceas. Or, cocoşatul, după ce se îmbătase, în noaptea aceea, fugise de la sarai şi lipsise toată noaptea; iar a doua zi slugile veniră să-i spună sultanului, care întrebase de el:

— Doamne, valiul are să-ţi spună că ghebosul e mort şi că ucigaşul lui stă să fie spânzurat. Într-adevăr, valiul a poruncit să fie pus ucigaşul sub ştreang, şi gâdele tocmai da să-l spânzure, când văzură că venea un alt ins, pe urmă altul, şi fiecare dintre ei spunea: „Iacătă, chiar eu l-am omorât pe cocoşat.” Şi fiecare dintre ei îi istorisea valiului pricina omorului.

Când auzi vorbele acestea, sultanul nu putu să asculte mai mult, strigă şi chemă un dregător şi îi zise:

— Coboară degrabă şi dă fuga la valiu şi spune-i să mi-i aducă într-o clipită pe toţi inşii aceia!

Şi dregătorul coborî şi ajunse la spânzurătoare taman în clipita când gâdele da să-l spânzure pe croitor. Şi dregătorul strigă:

— Stai!

Pe urmă îi istorisi valiului că povestea cocoşatului răzbătuse până la urechile sultanului. Şi îl luă cu el, şi tot aşa îi luă şi pe croitor, şi pe hakimul evreu, şi pe misitul creştin, şi pe baş-bucătar, şi la fel porunci să fie adus şi leşul cocoşatului, şi porni cu ei cu toţi la sultan.

După care valiul se înfăţişă dinaintea sultanului, se temeni şi sărută pământul, şi îi istorisi sultanului toată păţania cocoşatului, cu toate amănuntele ei, de la început până la sfârşit. Da chiar că ar fi fară de nici un folos s-o mai spunem acuma încă o dată!

Dacă auzi povestea, sultanul se minună foarte şi fu cuprins de un râs straşnic. Pe urmă le porunci diecilor de la sarai să scrie cu apă de aur toată întâmplarea aceea.

Apoi îi întrebă pe toţi cei de faţă:

— Aţi mai auzit voi vreodată o păţanie pe potriva păţaniei cocoşatului?

Atunci misitul creştin păşi înainte, sărută pământul dintre mâinile sultanului şi spuse:

— O, sultane al veacurilor şi al vremilor, eu ştiu o întâmplare cu mult mai uluitoare decât păţania noastră cu cocoşatul! Dacă îmi îngăduieşti, ţi-o istorisesc, întrucât este cu mult mai minunată, mai ciudată şi mai desfătătoare decât păţania cocoşatului!

Iar sultanul îi zise:

— Da! deşterne-ne la vedeală tot ce ai!

Atunci misitul creştin spuse: