Păţania tânărului şchiop cu bărbierul din Bagdad

(povestită de tânăr şi răspovestită de croitor)

Aflaţi dar, o, voi toţi cei aci de fată, că m-am născut dintr-un tată care a fost unul dintre cei mai de seamă negustori din Bagdad, şi, după voia lui Allah, tatăl meu nu mă avu decât pe mine ca fiu. Şi părintele meu, măcar că era tare bogat şi preţuit de toată cetatea, ducea în casa lui o viaţă cumpătată, aşezată şi plină de tihnă. Şi mă crescu pe calea aceasta şi, când ajunsei la vârsta de bărbat, îmi lăsă toate bogăţiile sale, mă făcu stăpân peste toate slugile şi peste toată casa lui, şi muri întru mila lui Allah, la care se duse să dea seama de agonisita vieţii sale. Iar eu urmai ca şi în trecut să trăiesc din belşug, să mă îmbrac cu hainele cele mai falnice şi să mănânc bucatele cele mai alese. Dar se cade să vă spun că Allah, carele este Atotputernic şi Preaslăvit, îmi pusese în inimă sila de muiere, de toate muierile, până într-atâta încât şi numai vederea lor îmi era pricină de scârbă şi de năduf. Trăiam aşadar fară să le duc dorul, tare mulţumit de altminteri, nerâvnind nimic mai mult.

Într-o zi, treceam pe una din uliţele Bagdadului, când văzui că vine spre mine o liotă mare de femei. Pe dată, spre a le ocoli, o luai la picior sprinten şi mă repezii pe o ulicioară care se sfârşea într-o fundătură. La capătul ulicioarei se afla o laviţă, pe care şezui ca să mă odihnesc.

Şedeam acolo de câtăva vreme, când deodată văzui dinaintea mea că se deschide o fereastră, şi o femeie tânără se iveşte acolo, ţinând în mână o stropitoare micuţa, cu care începu să ude florile puse în ghivecele de pe pervazul ferestrei.

Se cade să vă spun, domniile voastre, că la vederea acelei copilandre simţii că se stârneşte în mine ceva ce în viaţa mea nu mai simţisem. Copilandra era, într-adevăr, frumoasă ca luna în plinul ei; avea o mână albă şi străvezie cum e cleştarul, şi îşi stropea florile cu o gingăşie care îmi răpi sufletul. Încât, în chiar clipita aceea, inima îmi fu cuprinsă de pojar şi cu desăvârşire roabă, capul şi gândurile mele nu mai stătură decât la ea, şi toată sila cea veche de femei se preschimbă într-un jind pârjolitor. Şi copila, de îndată ce îşi stropi florile, se uită oleacă la stânga într-o doară, pe urmă la dreapta, mă zări şi îmi aruncă o privire lungă care îmi smulse sufletul din trup. Pe urmă închise fereastra la loc şi pieri. Şi degeaba mai aşteptai eu acolo până la asfinţit de soare, că nu o mai văzui să se arate; şi stam ca un lunatic, ori ca unul care nu mai este de pe lumea asta.

Pe când şedeam acolo în starea aceea, iată că vine şi descalecă de pe catârca sa, lângă poarta casei, însuşi cadiul cetăţii, cu arapii lui înainte şi cu slujitorii după el. Şi intră în casa la fereastra căreia o văzusem pe copilă, şi pricepui că el trebuie să fie tatăl ei.

Atunci mă întorsei acasă la mine într-o stare a mintii jalnică şi, plin cu totul de chinuri şi de zbucium, mă prăbuşii pe pat. Şi-atunci veniră la mine toate femeile din casă, şi rudele, şi slugile, şi toţi se strânseră roată împrejurul meu şi începură să mă întrebe şi să mă sâcâie despre pricina stării mele. Dar nu vrusei să le spun nimic despre pricină şi nu le dădui nici un răspuns. Şi răul meu spori într-atâta, din zi în zi, încât căzui bolnav de-a binelea şi fusei toată vremea jertfa a grijilor şi a cercetărilor tuturor rudelor şi prietenilor.

Într-o zi, văzui că intră la mine o babă care, în loc să ofteze de starea mea şi să mă căineze, veni şi şezu jos la căpătâiul patului şi începu să-mi îngâne nişte vorbe tare dulci spre a mă linişti; pe urmă se uită la mine cu luare-aminte, mă cercetă îndelung, şi le spuse la ureche tuturor alor mei să mă lase singur cu ea.

Atunci îmi zise:

— Copilul meu, ştiu pricina bolii tale, da trebuie să-mi dai nişte amănunte!

Eu atunci îi dădui toate amănuntele păţaniei, iar ea îmi spuse:

— Într-adevăr, copilul meu, fata aceea este fata cadiului, iar casa aceea este chiar casa lui. Dar află că el, cadiul, nu locuieşte la acelaşi cat cu fiică-sa, ci la un cat mai jos; şi, totodată, tânăra aceea, măcar că şade singură, este tare straşnic vegheată şi bine păzită. Da mai află şi că eu sunt una dintre musafirele acelei case, unde sunt primită ca prietenă; aşa că poţi să fii încredinţat că nu vei dovedi să-ţi ajungi ţinta decât numai prin mijlocirea mea. Cutează, dar! şi prinde inimă!

Vorbele bătrânei mă umplură de tărie şi îmi dădură inimă; şi numaidecât mă sculai şi îmi simţii trupul dintr-odată odihnit şi întors cu desăvârşire la sănătatea lui. Şi, văzându-mă aşa, toate rudele mele fură cuprinse de bucurie. Şi, cu asta, bătrâna plecă, făgăduindu-mi să se întoarcă a doua zi să-mi dea seama despre întâlnirea pe care urma s-o aibă cu copila, fata cadiului Bagdadului.

Într-adevăr, a doua zi veni iarăşi. Şi, numai văzându-i chipul, pricepui că vestea nu era chiar bună. Bătrâna îmi spuse:

— Copilul meu, nu mă întreba ce-am păţit! Încă mai sunt tulburată toată! Închipuieşte-ţi că nici nu am apucat eu bine să-i strecor la ureche ce mă aducea la ea, că s-a şi ridicat drept în picioare şi mi-a spus cu mânia cea mai mare: „Dacă nu taci numaidecât, o, babă a năpastelor, şi nu-ţi curmi şopotelile cele necuviincioase, am să pun să fii pedepsită precum ţi se cuvine.” Eu atunci, o, copilul meu, nu am mai spus nimic; da mi-am făgăduit să mai dau un iureş încă o dată. Căci nu se va putea spune că am ticluit degeaba o urzeală ca asta, în care sunt pricepută cum nu-i alta pe lume!

Pe urmă mă lăsă şi se duse.

Şi eu căzui iarăşi bolnav, încă şi mai rău, şi contenii de a bea şi de a mânca.

Da bătrâna, precum îmi făgăduise, peste câteva zile veni iar la mine, şi chipu-i era luminos, şi îmi spuse zâmbind:

— Hai, copilul meu, dă-mi răsplata pentru vestea cea bună!

La vorbele acestea, de bucurie, îmi simţii sufletul cum mi se întoarce în trup, şi îi spusei bătrânei:

— Hotărât, o, maica mea bună, îţi sunt dator pentru orice bine!

Ea atunci îmi spuse:

— M-am întors ieri la copila cu pricina; când m-a văzut cu chipul plin de umilinţă şi abătut, cu ochii numai lacrimi, mi-a zis: „Biata mea mătuşă, te văd cu pieptul tare apăsat! Ce te apasă?” Eu atunci am început să plâng şi mai tare şi i-am spus: „O, fata şi stăpâna mea, au nu mai ţii minte că venisem să-ţi vorbesc despre un tinerel prins pătimaş în mrejele tale? Ei, astăzi tânărul acela stă chiar să moară din pricina ta.” Ea mi-a răspuns, cu inima plină de milă şi îndulcită până peste poate: „Da cine este tânărul de care vorbeşti?” Eu i-am spus: „Este chiar fiul meu, rodul lăuntrurilor mele. Te-a zărit acum câteva zile, la fereastră, la ceasul când stropeai florile, şi-a putut să-ţi vadă o clipită trăsăturile chipului, şi pe dată, el, care până în ziua aceea se lepăda de vederea oricărei femei, şi îi era silă de orice legătură cu femeile, s-a simţit pierit din dragoste după tine. Încât atunci când, cu câteva zile în urmă, i-am povestit de primirea cea rea cu care m-ai întâmpinat, a căzut iar într-o stare şi mai neagră de boală. Iar acuma tocmai l-am lăsat întins pe pernele patului, gata să-şi dea Ziditorului său suflarea de pe urmă! Şi chiar socot că nu mai este nici o nădejde de a-l scăpa!” La vorbele mele, copila s-a îngălbenit la chip şi mi-a spus: „Şi toate numai din pricina mea?” Am răspuns: „Păi aa, pe Allah! încât ce ai de gând să faci acuma? Sunt slujnica ta, iar poruncile tale le port pe capul şi în ochiul meu!” Ea mi-a spus: „Du-te cât mai repede la el şi du-i salamalekul meu şi spune-i că sunt tare mâhnită de mâhnirea lui. Şi apoi să-i spui că mâine, vineri, înainte de rugăciune, îl aştept chiar aici. Aşa că să vină la mine, iar eu am să le spun slugilor să deschidă uşa, şi-am să-l poftesc să urce în iatacul meu, şi vom petrece împreună un ceas întreg. Da va trebui să plece apoi numaidecât, până nu se întoarce tatăl meu de la rugăciune!”

Când auzii vorbele bătrânei, simţii cum mi se întorc puterile şi cum mi se risipesc toate chinurile şi mi se linişteşte inima. Şi scosei din caftan o pungă plină cu dinari şi o rugai pe bătrână s-o primească. Ea îmi spuse atunci:

— Acuma întăreşte-ţi inima şi fii mulţumit!

Îi răspunsei:

— Chiar că mi-a trecut de-a binelea!

Şi, într-adevăr, rudele mele băgară de seamă numaidecât vindecarea mea, şi erau bucuroase până peste poate, la fel ca şi prietenii mei.

Aşa că aşteptai ziua de vineri, când văzui că vine bătrână care mă întrebă cum o duc cu sănătatea, iar eu îi spusei că huzuresc şi că sunt bine sănătos. Şi ne apucarăm de sporovăit până la ceasul când toată lumea urma să se ducă la rugăciune. Atunci mă ridicai şi îmi pusei hainele mele cele mai frumoase, şi mă stropii cu miresme de trandafiri, şi stam gata să alerg la copilă, când bătrâna îmi zise:

— Mai ai destulă vreme. Aşa că până una alta n-ar fi rău să te duci mai întâi la hammam să te îmbăiezi şi să pui să te buşume bine şi să te radă şi să te despăreze, mai ales că acuma eşti sculat din boală. Şi nu are să-ţi fie decât şi mai bine!

Eu răspunsei:

— Chiar că acesta-i un gând minunat şi plin de chibzuinţă. Da mai bine-i ca mai întâi să trimit să fie chemat aici un bărbier care să mă radă pe cap; şi-apoi mă duc ia hammam să mă îmbăiez.

Atunci îi poruncii unuia dintre slujitorii mei cei tineri să se ducă să-mi caute un bărbier, spunându-i:

— Du-te repede în suk şi caută-mi un bărbier care să aibă mâna uşoară, da care mai ales să fie om cuminte, nefarfara, scump la vorbă şi sărac la iscodeli, şi care să nu mă toace la cap cu trăncănelile şi cu pălăvrăgelile lui, cum fac cei mai mulţi dintre inşii din isnaful său.

Şi slujitorul alergă degrabă şi se întoarse pe dată aducându-mi un bărbier bătrân.

Şi bărbierul acela este chiar afurisitul pe care îl vedeţi cu toţii colea dinainte-vă, o, domniile voastre!

După ce intră, îmi ură bună pace, iar eu răspunsei la urarea lui de bună pace.

Şi îmi zise:

— Spulbere Allah departe de tine toată supărarea, tot necazul, toată grija, toată jalea şi toată potrivnicia!

Eu răspunsei:

— Fie ca Allah să-ţi audă urările!

El urmă:

— Iacătă că îţi aduc vestea cea nouă, o, stăpâne al meu, şi întoarcerea puterilor tale şi a sănătăţii tale. Şi-acuma, ce mi se cere să fac? întrucât ştii şi tu că marele nostru Ibn-Abbas29 a spus:, Acela care pune să i se scurteze părul în ziua de vineri va avea priinţă la Allah, carele va îndepărta de la el şaptezeci de feluri de necazuri!” Şi tot Ibn-Abbas este cel care a spus la fel: „Ci acela care cere să i se ia sânge în ziua de vineri, sau care în ziua aceea cere să i se pună zbanţuri cu sângerare, se primejduieşte să-şi piardă vederea şi stârneşte putinţa de a trage asupra-şi toate bolile!”

Eu atunci îi răspunsei:

— O, şeicule, destul cu atâtea marafeturi! Apucă-te pe dată să mă razi pe cap, şi fă-o degrabă, întrucât sunt slăbit şi nu trebuie nici să vorbesc, nici să aştept prea mult.

Se sculă atunci şi luă o năframă înnodată, în care de bună seamă că îşi avea tasul, bricele şi foarfecele; o deznodă şi scoase nu un brici doar, ci un astrolab cu şapte feţe. II luă, se duse în mijlocul bătăturii casei mele, ridică îngândurat capul către soare, se uită la el cu luare-aminte, cercetă astrolabul şi se întoarse la mine să-mi spună:

— Se cade să ştii că această zi de vineri este cea de a zecea din luna Safar30 din anul şapte sute şaizeci şi trei de la hegira sfântului nostru proroc31 (fie asupra-i cea mai aleasă dintre rugăciuni şi pacea!). Or, ceea ce ştiu eu din ştiinţa numerelor mă învaţă că această zi de vineri cade tocmai la ceasul hotărât când se face întretăierea dintre planeta Mirrikh32 şi planeta Hutared33, şi anume la şapte puncte şi şase linii. Or, aceasta este o faptă norocită şi intru totul strălucită. Care îmi arată de asemenea limpede că astăzi ai de gând să te întâlneşti cu o fiinţă, şi a cărei soartă mi se dovedeşte fericită. Aş mai avea să-ţi povestesc nişte lucruri ce urmează să ţi se întâmple, da acestea sunt lucruri pe care trebuie să le tăinuiesc!

Eu răspunsei:

— Pe Allah! mă sugrumi cu pălăvrăgelile tale şi mă faci să-mi dau sufletul. Şi, pe deasupra, pari a-mi prevesti nişte lucruri rele. Or, eu nu te-am chemat să vii decât ca să mă razi pe cap. Ridică-te aşadar şi rade-mă pe cap, fară a mai lungi vorba!

El răspunse:

— Pe Allah! dacă ai şti adevărul adevărat, mi-ai cere încă şi mai multe amănunte şi vădiri. Oricum, se cade să ştii că, dacă sunt bărbier, nu sunt numai bărbier, într-adevăr, cu toate că sunt bărbierul cel mai vestit din Bagdad, pe lângă meşteşugul doctoricesc, cunosc de minune ştiinţa aştrilor, regulile limbii noastre, meşteria strofelor şi a versurilor, retorica, ştiinţa numerelor, geometria, algebra, filosofia, arhitectura, istoria şi datinile tuturor neamurilor de pe pământ. Încât cu drept te sfătuiesc, domnia ta, să faci întocmai ceea ce îţi porunceşte horoscopul pe care ţi l-am întocmit, mulţumită ştiinţei mele şi cercetării socoatelor stelelor. Dă, aşadar, slavă lui Allah, carele m-a făcut să vin la tine, şi nu-mi fi neascultător, întrucât te povăţuiesc de bine, şi din grijă pentru tine îţi vorbesc. Şi-apoi nu cer decât să-ţi slujesc şi să rămân la îndemâna ta, chiar şi un an întreg, şi fară de nici o răsplată! Dar, de asemenea, trebuie să se recunoască cum că sunt un om de oarecare vrednicie şi să mi se dea această dreptate.

La vorbele lui, spusei:

— Eşti un ucigaş de-a binelea şi, nimic de zis, ai hotărât să mă faci să mor de nerăbdare şi de nebunie!

Caci, în clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, cuminte, se opri din povestit.

Dar când fu cea de a douăzeci şi noua noapte, spuse:

— Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că atunci când tânărul i-a spus bărbierului: „Ai hotărât să mă faci să mor de nerăbdare şi de nebunie”, bărbierul i-a răspuns:

— Află totuşi, o, stăpâne al meu, că eu sunt omul acela pe care toată lumea îl ştie pe numele de El-Samet34, în temeiul scumpătăţii mele la vorbăraie. Încât nu te dovedeşti deloc drept cu mine când mă socoti un palavragiu, mai cu seamă dacă binevoieşti o clipită să-ţi iei osteneala de a mă măsura cu fraţii mei! Căci să ştii că am şase fraţi care, ei, neîndoielnic, sunt tare flecari; şi, ca să te fac să-i cunoşti, iacătă că am să-ţi spun numele lor. Pe cel mai mare îl cheamă El-Bacbuc, adică Acela-care-trăncănind-stârneşte-un-gâl-gâit-ca-de-urcior35; pe cel de al doilea, El-Haddar, adică Acela-care-mugeşte-întruna-ca-o-cămilă36; pe cel de al treilea, Bacbac, adică Cotcodăcilă-aiuritul37; pe cel de al patrulea, El-Kuz El-Assuani, adică Urciorul-care-nu-se-sparge-de-la-Assuan38; pe cel de al cincilea, El-Aşar, sau Cămila-într-adaosă ori Căldarea-cea-mare39; pe cel de al şaselea, Şakalik sau Oală-spartă40; iar pe cel de al şaptelea, El-Samet, adică Tăcutul. Şi Tăcutul acela sunt chiar eu, sluga ta!

Când auzii toate vorbele acestea vânturate de bărbier, simţii că de nerăbdare plesneşte beşica fierii umflată în mine, şi strigai la unul dintre slujitorii mei cei tineri:

— Dă-i repede un sfert de dinar acestui ins şi fă-l să se cărăbănească departe de mine, din cinstire faţă de Allah! Că nu mai vreau nicidecum să mă mai rad pe cap!

Când auzi porunca mea, bărbierul spuse:

— O, stăpâne, ce vorbe grele mi-e dat să aud! Pe Allah! să ştii bine că, fară de nici o plată, vreau să am cinstea de a te sluji; şi trebuie numaidecât să te slujesc, întrucât este datoria mea să fiu întru totul în slujba ta şi să-ţi împlinesc vrerile. Şi m-aş socoti umilit pe totdeauna dacă aş primi ceea ce tu cu mărinimie vrei să-mi dai. Întrucât tu nu ştii nimic despre preţul meu; eu, dimpotrivă, pun preţul tău la tare multă scumpătate, şi sunt încredinţat că eşti vrednic fiu al răposatului tău părinte (aibă-l Allah întru mila sa!); întrucât părintelui tău i-am fost datornic pentru toate facerile de bine cu care m-a acoperit; că era om plin de filotimie şi de fălnicie, şi mă ţinea la mare preţuire, până într-atâta încât într-o zi a trimis după mine; şi era o zi la fel de binecuvântată ca aceasta de azi. Când am ajuns la el, l-am găsit înconjurat de musafiri mulţi; i-a lăsat pe dată, spre a se ridica şi a veni în întâmpinarea mea, şi mi-a spus: „Te rog să-mi iei oleacă de sânge.” Eu atunci mi-am luat astrolabul, am măsurat înălţimea soarelui, am cercetat cu grijă numerele şi am dovedit că ceasul era rău şi că fapta de a lua sânge era tare anevoioasă în ziua aceea. Şi i-am împărtăşit pe dată temerile mele răposatului tău părinte, care s-a supus cuminte vorbelor mele şi a avut răbdare până ce a venit ceasul cel bun şi prielnic pentru hărăcsire41. I-am scos atunci o măsură bună de sânge; şi a stat cuminte să i-l scot, şi mi-a mulţumit tare călduros; şi mi-au mulţumit asemenea toţi cei de faţă. Şi, spre a mă răsplăti de sângele pe care i l-am scos, răposatul tău părinte mi-a dat pe loc o sută de dinari de aur42.

La vorbele acestea, îi spusei bărbierului:

— Nu l-ar mai avea nicidecât Allah întru mila sa pe răposatul taică-meu, care a fost atâta de orb încât să se fi slujit de un bărbier de teapa ta!

Iar bărbierul, auzindu-mă, începu să râdă, clătină din cap şi spuse:

— Nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah, şi Mahomed este trimisul lui Allah! Binecuvântat să fie numele Aceluia carele schimbă, şi carele, el, nu se schimbă în veci! Or, eu, o, flăcăule, te socoteam dăruit cu judecată, da acuma bag de seamă că boala pe care ai avut-o ţi-a şoimănit de-a binelea minţile şi te-a făcut de-ai ajuns să vorbeşti în dodii. Da nu mă minunează prea tare, dat fiind că eu cunosc Vorbele cele Sfinte pe care Allah le-a spus în Cartea noastră cea Sfântă şi Scumpă, la capul care începe cu vorbele: „Aceia care îşi sugrumă mânia şi îi iartă pe culpeşi…” Aşa încât binevoiesc a uita greşalele tale faţă de mine, şi lipsurile, şi te iert de toate! Da chiar că nu pricep nimic din pricina ei: au nu ştii că părintele tău nu purcedea niciodată la nimic fară să-mi ceară sfatul, şi că într-aceasta urma zicala care spune: „Omul care ia sfat se pune la adăpost.”43 Iar eu, să fii bine încredinţat, sunt om de mare preţ, şi nu ai să mai găseşti vreodată un ins de mai bun sfat, nici mai dăscălit în pravilele înţelepciunii şi în dibăcia de a dirigui cu iscusinţă daraverile. Aşa că iacătă-mă stând drept pe cele două picioare ale mele, şi aşteptându-ţi poruncile, şi în totului tot gata a te sluji. Dar ia spune-mi, cum se face că eu nu sunt deloc lehămetit de tine, pe când tu eşti atâta de sastisit şi de mânios? Dreptu-i că eu, dacă mă înarmez faţă de tine cu atâtea răbdurinţă, o fac numai din cinstire pentru amintirea părintelui tău, căruia îi sunt datornic cu atâtea faceri de bine.

Atunci îi răspunsei:

— Pe Allah, e prea de tot, într-adevăr! Ai să mă omori cu vorbăria şi cu trăncăneala ta. Aşa că îţi mai spun o dată că nu te-am poftit aici decât să mă razi pe cap şi apoi să pleci cât mai iute!

Şi, spunându-i vorbele acestea, mă ridicai cu mânie mare şi vrusei să-l alung şi să plec, măcar că el îmi şi muiase căpăţâna şi mi-o săpunise.

Atunci, fară a se tulbura, îmi spuse:

— Chiar că acuma pricep limpede că ţi-am pricinuit o supărare de neîndurat. Da nu te cert pentru asta, întrucât văd prea bine că eşti slab la minte şi că încă eşti junaş, şi nu prea multă vreme a trecut de când te mai luam, copil, călare pe umerii mei, şi te duceam aşa la şcoală, unde nu vroiai să mergi!

Îi răspunsei:

— Haide, frate, mă juruiesc ţie pe Allah şi pe adevărul lui cel sfânt, du-te de aici şi lasă-mă să-mi văd de treburi. Du-te, dară, pe socoata drumului tău!

Şi, rostind vorbele, mă cuprinse o toană de nerăbdare atâta de amarnică, încât îmi rupsei hainele şi începui să scot nişte ţipete fară şir, ca un nebun.

Când mă văzu că mă port aşa, bărbierul se hotărî să-şi ia briciul şi să-l tragă pe cureaua pe care o avea prinsă la brâu. Da atâta vreme zăbovi cu trasul şi răstrasul briciului pe curea, de era mai să-mi simt sufletul cum îmi iese din trup. Până la urmă se apropie de capul meu şi chiar că îmi reteză câteva fire. Apoi se opri, şi ridică mâna, şi îmi spuse:

— O, tinere stăpâne al meu, mânia este o ispită de la Şeitan.

Şi îmi prociti stihurile acestea:

0, înţeleptule, să iei aminte, Şi îndelung să chibzui ce-ai de gând, Şi tot ceea ce faci fă pe-ndelete, Nu da pripelii niciodată rând.

Şi mai cu seamă de ţi-a fost menirea Să fii judecător pe-acest pământ!

0, tu, judecătorule! de-i judeci Milos pe cei ce stau naintea ta, Când vei fi dus şi tu la judecată La rându-ţi şi tu milă vei afla.

Şi nu uita că nu-i pe lume mână Care să nu se-ndoaie-ntr-o clipire Când mâna lui Allah îşi lasă-asupra-i Puterea ei fără asemuire.

Şi nu uita că şi nelegiuitul Şi-asupritorul, oricât de mişei Îşi vor găsi cândva nelegiuitul Şi-asupritorul, mai răi decât ei.44

Pe urmă îmi spuse:

— O, stăpâne al meu, văd prea bine că nu ai nici o preţuire pentru vredniciile şi harurile mele. Şi totuşi, mâna aceasta, care te rade astăzi, tot ea atinge şi alintă capete de sultan, de emiri, de viziri, de navabi şi ale tuturor oamenilor de viţă şi de faimă. Şi anume pentru mine, ori în cinstea vreunuia care mi se prea asemuie, a zis poetul:

Socot că meseriile sunt, toate, Gherdane fără preţ, de nestemate.

Dar bărbieru-acesta plin de har Este mărgăritarul cel mai rar, Că-ntrece-n măiestrie şi-n cuvânt Toţi cărturarii de pe-acest pământ.

Sub mâna-i blândă, chiar dacă săracă, Şi capetele de sultani se-apleacă!

Drept răspuns la toate vorbele acestea, îi spusei bărbierului:

— Vrei într-un sfârşit să-ţi vezi de meseria ta, ori ba? Că chiar că mi-ai sugrumat sufletul şi mi-ai storcit de-a binelea creierii!

El atunci îmi spuse:

— Ajung să cred că eşti cam grăbit să sfârşesc.

Iar eu strigai:

— Păi da, hotărât! păi da, hotărât!

El spuse:

— Dedă-ţi sufletul să fie răbdător şi cumpătat, întrucât graba este o momeală de la cel ispititor, şi ea nu poate să aducă decât căinţă şi toate pagubele nenorocului! Şi-apoi domnul nostru Mohamed (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!) a spus: „Cel mai frumos lucru de pe lume este cel făcut pe îndelete şi când e copt cu totul!” Da ceea ce spuneai, tare mi-a stârnit grija, şi mă rog ţie să-mi deşterni pricina care te face atâta de îndârdorat şi pentru care eşti atâta de zorit. Nădăjduiesc, pentru tine, că este o pricină plăcută, şi mi-ar fi tare ciudă dacă ar fi altfel. Da chiar că trebuie să mă opresc oleacă, întrucât nu îmi mai rămân decât câteva ceasuri de soare priincios.

Atunci puse briciul deoparte şi îşi luă astrolabul şi se duse la soare şi şezu o bună bucată de vreme în curte, şi măsură înălţimea soarelui, da tot fară a mă scăpa din vedere şi aruncându-mi din când în când câte o întrebare.

Pe urmă se întoarse la mine şi îmi zise:

— Dacă pentru rugăciunea de nămiaz eşti atâta de zorit, chiar că poţi să aştepţi liniştit, întrucât ne mai rămân încă vreo trei ceasuri bune, nici mai mult, nici mai puţin. Eu nu greşesc niciodată în socotelile mele.

Îi spusei:

— În numele lui Allah! cruţă-mă de dăscălelile astea, că mi-ai făcut minţile harcea-parcea!

Atunci îşi luă iarăşi briciul şi se apucă să-l agerească precum făcuse şi mai înainte, şi începu iarăşi să mă mai radă oleacă pe cap; da nu putu să se oprească a nu trăncăni mai departe şi îmi spuse:

— Sunt tare necăjit de nerăbdarea ta şi, dacă ai vrea să-mi dezvăluieşti pricina, ţi-ar fi spre bine şi spre folos, întrucât ştii acuma la ce preţuire mă ţinea părintele tău, şi că nu purcedea niciodată la nimic fară a-mi cere sfatul.

Văzui atunci că nu mai era pentru mine nici o cale de scăpare, şi gândii în cugetul meu: „Iacătă că se şi apropie vremea rugăciunii, şi trebuie să ajung la copilă, numai că are să fie prea târziu şi de-abia am să ajung eu acolo, că oamenii au să şi sfârşească rugăciunea şi au să şi plece din moschei. Şi-atunci totul are să fie pierdut pentru mine!” Aşa că îi spusei bărbierului:

— Scurteaz-o odată, şi alungă departe de tine toate vorbele astea goale şi toată iscodeala asta necuviincioasă. Dacă vrei numaidecât să ştii, află că trebuie să mă duc la un prieten, unde sunt poftit la un ospăţ.

La vorbele mele despre poftire şi despre ospăţ, bărbierul îmi spuse:

— Allah să te binecuvânteze! şi ziua aceasta fie-ţi plină de îmbelşugare! întrucât tocmai mi-ai adus aminte că şi eu am poftit la mine, pentru astăzi, câţiva prieteni, şi am uitat să le pregătesc masa. Nu mi-a mai venit în gând decât acuma, când e prea târziu!

Eu atunci îi spusei:

— Nu te mai îngrijora de întârziere, că am să dreg eu lucrurile pe dată. De vreme ce eu nu mănânc la mine acasă şi sunt poftit la ospăţ, am să-ţi dau tot ceea ce se află aici, şi mâncăruri, şi fripturi, şi băuturi, da numai dacă numaidecât vei pune capăt întregii daraveli şi dacă vei isprăvi repede să mă razi pe cap!

El îmi răspunse:

— Răsplătească-te Allah cu darurile lui, şi povârnească-ţi-le într-o zi cu binecuvântare! Ci, o, stăpâne al meu, ai bunătatea de a-mi înşira oleacă lucrurile cu care vrei să mă miluieşti, ca să le ştiu!

Îi spusei:

— Am de pus la îndemâna ta cinci cratiţe pline cu tot felul de bunătăţuri: vinete şi dovlecei umpluţi, sărmăluţe în foi de viţă şi stropite cu lămâie, chifteluţe prăjite făcute cu grâu râşnit şi cu carne tocată, orez cu pătlăgele roşii şi cu tochitură de muşchi de berbec, tocăniţă cu ceapă; mai am şi zece pui fripţi, şi un berbec la grătar; apoi două sinii mari, una cu kenafa şi alta cu plăcinte cu brânză dulce şi cu miere; poame de toate soiurile: castraveţi, harbuji, mere, lămâi şi curmale proaspete, şi încă multe altele!

El atunci îmi spuse:

— Porunceşte să fie aduse toate dinaintea mea, ca să Ie văd!

Iar eu poruncii să fie aduse toate, şi el le cercetă şi gustă din fiecare, şi îmi spuse:

— Dărnicia ta este o dărnicie mare. Da lipsesc băuturile!

Îi spusei:

— Am şi din acelea!

El îmi spuse:

— Porunceşte să fie aduse!

Şi poruncii să fie aduse şase oluri pline cu şase soiuri de băuturi, iar el gustă din fiecare şi îmi spuse:

— Miluiască-te Allah cu toate harurile lui! Darnic suflet ai! Da lipsesc tămâia şi smirna, şi mirodiile de ars în căţui, precum şi apa de trandafiri, şi apa de flori de portocal cu care să-i stropesc pe oaspeţii mei!

Poruncii atunci să-i fie adusă o cutiuţă plină cu e hihlimbar cenuşiu, cu lemn de aloe, cu nard, cu muşc, cu tămâie şi cu smirnă, toate preţuind peste cincizeci de dinari de aur; şi nu uitai nici de zemurile înmiresmate şi de stropitoarele de argint, pline cu apele îmbălsămate.

Şi întrucât vremea se sugrumase precum pieptul meu, îi spusei bărbierului:

— Ia-le pe toate! da isprăveşte a mă rade pe tot capul, pentru numele lui Mohamed, asupra-i fie rugăciunea şi pacea lui Allah!

Bărbierul îmi spuse atunci:

— Pe Allah! nu voi lua cutiuţa până a nu o deschide şi a vedea ce se află în ea!

Atunci îi poruncii slujitorului meu cel micuţ să deschidă cutia, iar bărbierul îşi puse deoparte astrolabul şi se lăsă pe vine, şi începu să prefire prin mâini toate parfumurile, tămâia, smirna, muscul, nardul, lemnul de aloe, câte se aflau în cutie, şi le adulmecă rând pe rând şi cu atâta negrabă şi de-alungeală, că-mi simţeam sufletul gata să se lepede de trupul meu. După aceea se ridică, şi îmi mulţumi, şi îşi luă briciul, şi se pregăti să se apuce iarăşi a mă rade pe cap. Şi de-abia începuse, că se şi opri scurt şi îmi zise45:

— Pe Allah! o, copilul meu, nu mai ştiu pe care dintre voi doi se cade să-l binecuvântez! Că, într-adevăr, ospăţul pe care urmează să-l dau acasă la mine se datorează întru totul pornirii tale mărinimoase şi darurilor tale împărăteşti. Da ce să-ţi mai spun? Că chiar nu am ca musafiri la mine decât nişte inşi prea puţin vrednici de tot ospăţul acesta falnic, întrucât sunt ca şi mine, nişte oameni de felurite îndeletniciri. Da sunt de treabă şi plini de haz în felul lor. Şi dacă e să ţi-i înşir, sunt: mai întâi, minunatul Zeitun, masagiul de la hammam; veselul şi mucalitul Salin, vânzătorul de năut prăjit şi râşnit; Haukal, bragagiul; Hakraşat, zarzavagiul; Hamid, gunoierul; şi, într-un sfârşit, Hakareş, iaurgiul. Toţi prietenii aceştia pe care i-am poftit nu sunt, întocmai ca şi mine, sluga ta, nici palavragii, nici iscoditori obraznici; da sunt nişte tare straşnici petrecăreţi care alungă toată mohorala. Cel mai neînsemnat dintre ei are mai mult preţ, în ochii mei, decât cel mai puternic sultan. Află, într-adevăr, că fiecare dintre ei este vestit în toată cetatea Bagdadului pentru danţul şi pentru cântecul său anume. Şi dacă îţi face bucurie, am să-ţi joc şi am să-ţi cânt danţul şi cântecul fiecăruia. Aşa că uită-te la mine şi ia seama! Iacătă danţul prietenului meu Zeitun, masagiul! Ia uite! Cât despre cântecul lui, iacătă-l:

Ce dulce e iubita mea!

Nici miaua cea mai dulce Nu-i dulce-atâta cât e ea!

Eu fără ea n-aş mai putea.

Ea fără mine tot aşa!

O clipă dacă-o las abia.

Mă strigă-ndată iar; şi vrea În pat să mi se culce.

Ce dulce e iubita mea, Nici miaua cea mai dulce Nu-i dulce-atâta cât e ea!

Ci, o, stăpâne al meu, urmă bărbierul, în ceea ce îl priveşte pe prietenul meu Hamid, măturătorul de gunoaie, iacătă danţul lui! … Vezi cât este de pojarnic şi plin de pricepere şi de veselie? Da cât despre cântecul lui, iacătă-l:

Muierea mea? Zgârcită ce-i!

De-aş face după-ndemnul ei, M-aş prăpădi de nemâncare!

Muierea mea? cu sânii grei, Balcâză toată, din temei, De-aş face după vorba ei Aş zace pururi, alelei, În casa mea ca-ntr-o-nchisoare.

Muierea mea? încuie tot, Cu grijă mare, în dulap.

Iar eu mă şterg frumos pe bot, Uit foamea neagră, masa, pita, Şi-o iau la fugă, ca să scap, Când mă îmbie cu ispita, Că-atât de silnică-i, urâta, Şi e amarnică-ntr-atâta Cât ar fugi de-al ei iubit Până şi cel mai crunt arap, Cu nasul mare şi turtit, Iar eu, până într-un sfârşit, Sunt taman bun de jugănit.46

Pe urmă bărbierul, fară a-mi da răgaz să fac vreun semn de împotrivire, înfăţişă toate danţurile prietenilor săi şi cântă toate cântecele lor. Apoi îmi spuse:

— Iacătă ce pot să facă prietenii mei cei buni. Dacă, dar, ai vrea să te veseleşti straşnic, te sfătuiesc, spre folosul tău şi pentru bucuria noastră a tuturora, să vii la mine să iei parte la tovărăşia noastră, şi să-i dai încolo pe prietenii la care îmi spuneai că ai de gând să te duci! Că văd că mai ai pe chip urme de neputere, şi vădeşti bolnăveala; şi s-ar putea să dai printre prietenii tăi de niscaiva inşi dedaţi cu trăncănelile goale, ori de nişte palavragii sâcâitori şi de nişte iscoditori neobrăzaţi; şi au să te facă să cazi iarăşi într-o boală încă şi mai rea decât cea dintâi!

Eu atunci îi spusei bărbierului:

— Astăzi îmi este peste putinţă să primesc poftirea ta, da va fi pe o altă zi!

El îmi răspunse:

— Lucrul cel mai nimerit pentru tine, îţi mai spun o dată, este de a grăbi ceasul intrării tale în casa mea, şi de a veni fară de zăbavă să te desfeţi cu toată buna-cuviinţă prietenilor mei şi să te bucuri de însuşirile lor minunate. Şi aşa vei urma spusa poetului:

Prietene, nu da vreodată-n lături Prilejul desfătării ce te-mbie, Şi nu lăsa pe mâine niciodată A bucuriei veselă solie, Că nu oricare zi e-ncununată Cu nimbul strălucind de bucurie, Şi nu-ţi întinde buzele-i gingaşe O desfătare-n orice ceas – se ştie!

Norocu-i o femeie, şi se schimbă, Ca o femeie dulce şi nurlie.47

Atunci, faţă de toate piedicile şi de toate trăncănelile lui, nu mă putui opri să nu râd, da cu inima fultuită toată de mânie grea; pe urmă îi spusei:

— Acuma îţi poruncesc să sfârşeşti treaba pentru care te-am chemat, şi să mă laşi să mă duc pe calea lui Allah şi sub sfânta lui oblăduire; iar la rândul tău, să te duci şi să te întâlneşti cu prietenii tăi care, la ceasul acesta, pesemne că te-or aştepta cu nerăbdare!

El îmi răspunse:

— Da de ce nu vrei să te învoieşti? Chiar că nu îţi cer decât un lucru: să mă laşi să ţi-i înfăţişez pe prietenii mei, ortacii aceia desfătători, care nici vorbă să fie niscaiva inşi iscodelnici, întrucât te încredinţez că, odată ce ai să-i vezi, nu vei mai vroi să ai de-a face cu alţii şi îi vei da încolo pe prietenii tăi de-acum!

Îi spusei:

— Allah sporească-ţi încă şi mai mult bucuria pe care ţi-o aduce prietenia lor! Şi, de altminteri, îţi făgăduiesc că într-o zi am să-i poftesc chiar eu să vină la un zaiafet pe care am să-l dau anume pentru ei!

Atunci afurisitul de bărbier se înduplecă a fi de părerea mea, da îmi spuse:

— De vreme ce văd că totuşi ţii astăzi mai mult la ospăţul cu prietenii tăi şi la tovărăşia lor, decât la tovărăşia cu prietenii mei, ai răbdare şi aşteaptă până dau fuga să duc la mine acasă toate bucatele pe care le datorez filotimiei tale; am să le pun pe masă dinaintea musafirilor mei şi, întrucât prietenii mei nu au să fie atât de nerozi încât să se supere dacă am să-i las să facă singuri cinstirea mesei mele, am să le spun că nu au nici a se bizui pe mine, nici a aştepta întoarcerea mea; şi numaidecât mă voi întoarce la tine, şi te voi însoţi acolo unde vrei să te duci!

Strigai atunci:

— Uf. Nu este ajutor şi putere decât la Allah cel Preaînalt şi Atotputernic! Bre omule, du-te să te întâlneşti cu prietenii tăi, şi veseleşte-te cu ei în desfătare, şi lasă-mă pe mine să mă duc la prietenii mei, care trebuie să aştepte sosirea mea chiar la ceasul de-acum!

Iar bărbierul îmi spuse:

— A, nu! niciodată n-am să mă îndur să te las să pleci singur!

Îi răspunsei, silindu-mă amarnic să nu-l ocărăsc:

— Da înţelege odată că locul unde mă duc nu poate să fie călcat decât numai de mine!

El îmi spuse:

— Atunci pricep! socot că ai întâlnire cu vreo femeie! întrucât, de n-ar fi aşa, m-ai lua cu tine! Şi totuşi să ştii că mi se cuvine o atare cinste, mai mult decât oricărui altuia de pe lume, şi că pe deasupra ţi-aş fi de mare ajutor în tot ceea ce vei vrea să faci. Şi-apoi tare mi-e teamă ca femeia aceea să nu fie vreo mişauă străină. Atunci, vai de tine dacă vei fi singur! Iţi vei lăsa sufletul acolo, neîndoielnic! întrucât această cetate a Bagdadului nu se potriveşte neam la atare soiuri de întâlnişuri, oh, da deloc! Şi mai cu seamă de când îl avem pe valiul cel nou, care este de o asprime cumplită faţă de asemenea soiuri de lucruri; că se spune că nu are nici zebb, nici ouă, şi că, de ură şi de zavistie, pedepseşte amarnic asemenea soiuri de drăgosteli!

La vorbele acestea nu mai putui să stau locului şi strigai cu năprasnă:

— O, tu, cel mai afurisit dintre toţi mişeii şi călăii! ai să pui odată capăt, da ori ba, pălăvrăgelilor cu care mă omori? …

Atunci bărbierul se înduplecă să tacă o bucată de vreme, îşi luă iarăşi briciul şi isprăvi într-un sfârşit să mă radă pe tot capul. Dar toate acestea făcuseră ca vremea rugăciunii de la amiază să fi venit; ba rugăciunea chiar trebuia să fi ajuns destul de departe şi urma să înceapă predica.

Atunci îi spusei, spre a-l face să-şi ia tălpăşiţa:

— Mergi la prietenii tăi să le duci toate bucatele şi toate băuturile de-aici; iar eu îţi făgăduiesc că aştept până te întorci, ca să poţi să mă însoţeşti la întâlnirea aceea!

Şi stăruii aşa, ca să-l înduplec. El atunci îmi spuse:

— Văd limpede că vrei să mă duci cu vorba ca să te scapi de mine şi să te duci singur. Da te prevestesc că, dacă faci aşa, te arunci în nişte prăpăduri din care nu vei mai putea să găseşti nici ieşire, nici scăpare. Aşa că te juruiesc, spre binele tău, să nu te mişti de aici până ce nu mă întorc, să te iau şi să te însoţesc, spre a şti cum va să se sfârşească jitania ta!

Îi spusei:

— Bine! da, pe Allah, să nu fii prea zăbavnic a te întoarce!

Bărbierul atunci mă rugă să-l ajut a-şi pune în spinare toate lucrurile pe care i le dăruisem, şi pe cap cele două tablale pline cu plăcintării, şi, încărcat aşa, plecă de la mine. Caci, afurisitul, de cum ajunse afară, strigă doi hamali, le dădu în seamă povara, le spuse să care totul la el acasă, în cutare loc, iar el se piti la pândă pe o ulicioară dosnică, să aştepte plecarea mea.

Cât despre mine, numaidecât mă sculai, mă spălai cât mai repede cu putinţă, mă îmbrăcai cu hainele mele cele mai frumoase şi ieşii din casă. Şi chiar în clipita aceea auzii glasurile muezinilor de pe minarete cum chemau pe drept-credincioşi la rugăciunea de amiază în acea sfântă zi de vineri:

Bismillami’rrahmani’rrahim! În numele lui Allah, Iertătorul-cel-fără-de-margini şi Milostivul!

Mărire lui Allah, Stăpânul lumilor; Atoateiertătorul şi Milostivul!

Doamne al tuturora, singur Judecător la ziua de Răsplată, Pe tine te preamărim, de la tine cerşim ajutorare!

Îndrumă-ne pe calea cea dreaptă, Pe calea celor pe care i-ai acoperit cu milele tale, Nu pe calea celor care ţi-au stârnit mânia, nici pe calea celor care se află în rătăcire. Amin!

Odată ieşit afară din casă, mă îndreptai cu toată graba spre casa fetei. Când ajunsei la poarta cadiului, mă întorsei din întâmplare şi îl văzui pe afurisitul de bărbier la colţul ulicioarei. Atunci, cum poarta casei era întredeschisă, mă repezii înăuntru şi închisei repede poarta. Şi o văzui în curte pe bătrână, care mă îndrumă pe dată până la catul de sus, unde se afla codana.

Dar de-abia intrarăm, că şi auzirăm nişte oameni venind pe uliţă: era cadiul, tatăl copilei, şi alaiul lui, care se întorceau de la rugăciune. Şi îl văzui, în uliţă, pe bărbierul care sta în picioare şi mă aştepta. Cât despre cadiu, codana mă linişti şi îmi spuse că tatăl ei nu venea pe la ea decât rareori, şi că, de altminteri, se afla oricând pentru mine un mijloc de a nu fi văzut.

Dar, spre nenorocirea mea, vru Allah să se petreacă o întâmplare care avea să-mi fie amarnică. Într-adevăr, se brodi că taman în ziua aceea uneia dintre roabele copile ale cadiului să i se cadă o pedeapsă. Şi cadiul, de cum intră în casă, se apucă să-i dea chelfăneala cuvenită acelei roabe copile, şi pesemne că îi altoi prea tare poponeţul, întrucât ea începu să scoată nişte ţipete smintite; şi-atunci, unul dintre arapii casei intră ca să încerce să pună o vorbă bună pentru ea, iar cadiul, mânios, se năpusti pe el cu lovituri de nuia; şi arapul pe dată începu să urle şi el. Se stârni atunci o hărmălaie de se sculă toată uliţa, iar bărbierul nenorocirii gândi că fusesem prins şi pedepsit eu, şi că eu scoteam ţipetele acelea. Atunci se apucă să dea nişte răcnete de moarte, să-şi sfâşie hainele, să-şi toarne ţărână pe cap şi să cerşească ajutorul trecătorilor care începuseră să se adune împrejurul lui.

Şi se văicărea şi striga:

— II omoară pe stăpânul meu în casa cadiului!

Pe urmă, ţipând întruna, alergă la mine acasă, urmat de o liotă întreagă, şi le duse ştirea tuturor celor din casa mea şi slugilor mele, care pe dată se şi înarmară cu ciomege şi o luară la fugă înspre casa cadiului, răcnind şi asmuţindu-se unii pe alţii. Şi ajunseră toţi, cu bărbierul în frunte, care îşi tot sfâşia nainele şi ţipa cât îl ţineau beregatele, dinaintea porţii cadiului, acolo unde mă aflam eu. Când auzi toată zarva de dinaintea casei sale, cadiul se uită pe fereastră şi văzu ceata de zărghiţi care izbeau în poartă cu ciomegele.

Atunci, găsind că lucrul era cu primejdie, coborî şi deschise uşa şi strigă:

— Hei, oameni buni, ce-i cu voi?

Iar slugile mele ţipară:

— L-ai omorât pe stăpânul nostru!

El le spuse:

— Da cine este stăpânul vostru şi ce a săvârşit ca să-l fi omorât? …

Caci în clipita aceasta a povestirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a treizecea noapte, spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, uluit, cadiul le spuse:

— Şi oare ce a săvârşit stăpânul vostru ca să-l fi omorât eu? Şi ce caută în mijlocul vostru bărbierul acela, care răgeşte şi se zbate ca un măgar?

Atunci bărbierul strigă:

— Chiar tu eşti acela care, oleacă mai înainte, l-ai prăpădit pe stăpânul meu cu lovituri de ciomag, pe când eu mă aflam în uliţă şi îi auzeam ţipetele!

Cadiul îi răspunse:

— Păi da cine-i stăpânul tău? De unde a venit? Unde se ducea? Cine a putut să-l bage în casă? Şi ce a făcut spre a i se cădea loviturile de ciomag?

Bărbierul spuse:

— O, cadiu al prăpădului, nu mai face pe isteţul, că ştiu eu toată povestea, pricina intrării stăpânului meu în casa ta şi toate amănuntele tărăşeniei. Chiar că ştiu, şi vreau acuma ca toată lumea să ştie, că fiica ta este îndrăgostită de stăpânul meu şi că stăpânul meu este tot aşa de ea! Şi l-am însoţit chiar eu până aici. Şi-atunci tu l-ai prins în pat cu fata ta şi l-ai snopit cu bătaia, ajutat de slugile tale. Or, nu mă mai mişc de-aici până ce nu te-oi sili să vii cu mine la singurul nostru judecător, califul, afară numai dacă nu vrei mai degrabă să ni-l dai pe dată pe stăpânul nostru şi să-l despăgubeşti de ciomăgeala pe care l-ai făcut s-o îndure, şi să ni-l slobozeşti viu şi nevătămat, mie şi rudelor lui. Fără de care, am să fiu silit să intru în casa ta cu de-a sila şi să-l slobozesc chiar eu. Grăbeşte-te aşadar să ni-l dai!

La asemenea vorbe, cadiul rămase năuc şi plin de nedumerire, şi năpădit de ruşine dinaintea tuturor celor de faţă care ascultau. Da tot îi spuse bărbierului:

— Dacă nu eşti un mincinos, nu ai decât să intri chiar tu în casa mea, îţi îngăduiesc, şi să-l cauţi peste tot pentru a-l slobozi!

Atunci bărbierul se năpusti în casă.

Cât despre mine, care mă uitam de la fereastră, de după zăbrelele de lemn, la pătăranie, când văzui că bărbierul se năpusteşte în casă după mine, vrusei să fug. Dar degeaba căutai vreo ieşire, că nu îmi era niciuna la îndemână, care să nu poată fi zărită de oamenii din casă sau care să nu fie sub ochii bărbierului. Atunci, într-o odaie pe unde căutam o ieşire, dădui peste o ladă mare de lemn, goală, şi zorii să intru în ea ca să mă ascund, şi închisei capacul peste mine, şi îmi ţinui răsuflarea.

Iar bărbierul, după ce cotrobăi prin toată casa, intră până la urmă în odaie, începu să se uite ba la dreapta, ba la stânga, şi zări lada. Atunci blestematul, fară să spună nimic, pricepu că eu eram acolo înăuntru, luă lada, şi-o aburcă în spinare şi o duse cu el; şi ieşi pe uşă cât mai iute, pe când eu simţeam că mor de spaimă. Caci, după judeţul ursitoarei, pe când el mă căra, lumea adunată vroi să vadă ce se află în ladă, şi numaidecât capacul fu ridicat. Atunci, neputând să îndur ruşinea şi huiduielile, mă ridicai cu grabă şi sării jos, da atâta de iute încât îmi frânsei piciorul. Şi din ceasul de-atunci sunt eu şchiop. Caci, în clipita aceea, nu mă gândeam decât să fug şi să mă ascund; şi, cum mă pomenii dinaintea unei mulţimi amarnice, începui să-i arunc pumni întregi de galbeni; şi mă prilejuii de înghesuiala tuturor acelor inşi asupra galbenilor de pe jos, ca să mă strecor şi să fug cu toată iuţeala. Aşa că pornii să străbat o mare parte din uliţele cele mai întunecate ale Bagdadului. Dar care nu-mi fu spaima când îl văzui deodată pe bărbier în urma mea şi când îl auzii strigând cu glas mare:

— O, oameni buni! mulţumită lui Allah, mi l-am găsit pe stăpânul meu! Au vrut să mă lovească în dragostea mea pentru stăpânul meu! Ci Allah nu a îngăduit biruinţa răilor şi mi i-a îngenuncheat şi m-a menit să-l scap din mâinile lor!

Pe urmă îmi spuse, alergând în urma mea:

— O, stăpâne al meu, acuma vezi ce rău ai făcut când te-ai dovedit aşa de nerăbdător şi când nu mi-ai ascultat sfaturile? Şi, fară ajutorul lui Allah, carele m-a împins să te slobozesc, ai fi îndurat cele mai amarnice cazne şi te-ai fi prăpădit pe totdeauna! Roagă-te, aşadar, lui Allah, să mă ţie a fi toată viaţa mea în slujba ta, şi să-ţi stau drept călăuză ageră; întrucât te-ai încredinţat că ai mintea slabă şi nechibzuită, şi eşti cam teleleu! Ci, doamne, unde fugi aşa? Aşteaptă-mă!

Eu atunci, nemaiştiind cum că scap de bărbier, decât poate odată cu moartea, mă oprii şi îi spusei:

— O, bărbierule, nu îţi este de ajuns că m-ai adus în starea în care sunt? Oare îmi vrei moartea?

Da taman când isprăvii a-i spune astea, văzui chiar dinaintea mea, în suk, prăvălia deschisă a unui negustor pe care îl cunoşteam. Mă repezii pe uşa prăvăliei şi îl rugai pe negustor să-l oprească pe blestemat să intre după mine. Iar negustorul izbuti să-l oprească, arătându-i o bâtă amarnică şi repezindu-i nişte ochi cumpliţi. Şi bărbierul nu plecă decât blestemându-l pe negustor şi covârşindu-l cu toate sudalmele pe care le ştia.

Negustorul atunci mă întrebă ce întâmplare se petrece, iar eu îi istorisii păţania mea cu bărbierul şi îl rugai să mă lase în prăvălie până mi se va zvidui piciorul; că nu mai vroiam să mă întorc la mine acasă, de frică să nu fiu pisălogit întruna de bărbierul al cărui chip îmi era mai de nesuferit decât cea mai neagră asuprire. Apoi, îndată după vindecare, luai toţi banii pe care îi aveam; trimesei să vină martorii şi făcui o adiată prin care lăsam rudelor tot ce mai rămânea din averea mea, bunurile şi stăpânirile mele, dar pe care să le capete numai după moartea mea; şi statorii un om de credinţă drept chivernisitor, care să vegheze asupra tuturor bunurilor, şi îl îndatorai să se poarte bine cu toţi ai mei, mari şi mici. Şi, spre a curma pe deplin cu bărbierul, hotărâi să plec din Bagdad, cetatea mea, şi să mă mut în vreun loc unde să nu mă mai primejduiesc a mă pomeni nas în nas cu vrăjmaşul meu.

Aşa că plecai din Bagdad şi nu mă oprii din drumeţit până ce nu ajunsei în ţara voastră, unde socoteam că am izbutit să mă scutur de asupritorul meu. Dar se dovedi trudă pierdută, de vreme ce iacătă, o, domniile voastre, dau peste el aici, în mijlocul vostru, la ospăţul la care m-aţi poftit!

Încât pricepeţi bine că nu mai pot să am linişte până nu voi părăsi ţara voastră, precum am părăsit-o şi pe cealaltă, şi toate din pricina acestui blestemat, a acestui ticălos, a acestui bărbier ucigaş, prăpădi-l-ar Allah pe el, şi pe tot neamul lui, şi pe toţi urmaşii lui!

După ce rosti vorbele acestea, urmă a spune croitorul dinaintea sultanului Chinei, tânărul cel şchiop se ridică îngălbenit cu totul la chip, ne ură bună pace şi ieşi fară ca noi să-l fi putut opri.

Cât despre noi, la povestea lui uluitoare, ne uitarăm la bărbier şi îl întrebarăm:

— Da tu socoţi că tânărul a spus adevărul? Şi, dacă-i drept, pentru ce te-ai purtat aşa şi i-ai prilejuit toate nenorocirile?

Atunci bărbierul săltă capul şi ne spuse:

— Pe Allah! tocmai din pricină că ştiam prăpădul m-am purtat aşa, şi am făcut-o spre a-l feri de necazuri şi mai mari. Întrucât, fară de mine, ar fi fost pierdut numaidecât. Aşa că nu are decât să-i mulţumească lui Allah şi să-mi mulţumească şi mie că şi-a pierdut numai folosinţa piciorului, în loc să se fi pierdut cu totul. Cât despre voi, cei de aici, o, domniile voastre, spre a avea dovadă că nu sunt nici palavragiu, nici băgăreţ, nici asemănător în nici un fel cu vreunul dintre cei şase fraţi ai mei, şi ca să vă adeveresc că sunt un om de folos şi bine priceput, şi mai cu seamă tare tăcut, am să vă istorisesc povestea mea, şi aveţi să judecaţi!

După vorbele acestea, noi toţi, urmă croitorul, ascultarăm în tăcere povestea bărbierului: