Califul în coş1

Întâmplarea aceasta ne-a rămas de la vestitul cântăreţ Isac din Mossul2, care povesteşte:

Ieşisem târziu într-o noapte de la un zaiafet la califi.il El-Mamun şi, cum eram tare îmbulzit de un mic zor ce mă sâcâia, o luai pe-o ulicioară în care nu se vedea nici o lumină, mă apropiai de un zid şi făcui cc făcui. Tocmai isprăvisem, când, în bezna aceea, simţii că îmi cade ceva pe cap. Sării în lături, uluit de-a binelea, apucai lucrul acela şi, pipăindu-l pe toate părţile, băgai de seamă, spre marea mea nedumerire, că era un coş mare, spânzurat la cele patru urechi ale lui cu o frânghie cc atârna de pe casă. Îl mai 1 UM, A. Salie: Povestea cu Ishak Mosulski.

        ' Isac din Mossul, fiul lui Ibrahim din Mossul, şi cl cântăreţ şi muzician vestit. A murit în 849 sau 850.

Pipăii oleacă şi văzui că era căptuşit cu mătase pe dinlăuntru şi împodobit cu două perne ce miroseau frumos.

Or eu, cum băusem mai mult ca de obicei, mă simţii ispitit de mintea mea cea beată să mă sui şi să mă aşez în coşul ce se înfăţişă singur odihnei mele. Nu-mi mai putui înfrâna ispita şi mă aciuai în coş. Şi numaidecât, până a mai apuca eu să sar îndărăt afară, mă şi simţii ridicat repede-repede până sus la marginea terasei, unde fusei săltat, fară nici o vorbă, de patru fetişcane care mă lăsară jos pe terasă şi mă poftiră să merg după clc. Una mergea înaintea mea cu o făclie în mână, iar celelalte trei se aţineau la spate, silindu-mă să cobor o scară de marmură şi să intru într-o sală de o măreţie asemenea numai cu cea de la saraiul califului. Şi gândeam în mintea mea: „Pesemne că sunt luat drept altcineva, cu care şi-or fi dat întâlnire în noaptea aceasta! Allah are să limpezească lucrurile."

Pe când eu mă aflam în starea aceea de nedumerire, o perdea mare de mătase ce ascundea o parte din sală se trase la o parte şi zării atunci zece copile minunate, cu boiurile subţirele, cu trupurile fară de seamăn, unele purtând făclii, altele căţui de aur în care ardeau nardul şi aloele. In mijlocul lor păşea o codană ce-ar fi făcut până şi stelele să pâlpâie de pizmă. Se legăna în mers şi privea galeş în lături, de să facă să zboare până şi sufletele cclc mai greoie. Or eu, când o văzui, sării pe cele două picioareale mele şi mă temenii dinainte-i până la pământ. Iar ea se uită la mine, îmi zâmbi şi îmi spuse:

Bine ai venit, oaspete!

Pe urmă se aşeză şi, cu glas răpitor, îmi spuse:

Şezi, ya sidi!

Eu mă aşezai, cu beţia vinului de mult risipită şi înlocuită cu o ameţeală încă şi mai grea. Iar ca îmi spuse:

Şi cum ai făcut dc-ai venit pe uliţa noastră şi de te-ai suit în coş?

Eu răspunsei:

O, stăpână a mea, zorul tainic al lăuntrurilor mele m-a îndemnat până în uliţă; pe urmă vinul m-a făcut să mă sui în coş; iar acum bunătatea ta m-a adus în această sală, unde farmecele talc au pus altă ameţeală în locul beţiei din mintea mea.

La cuvintele acestea, fetişcana, vădit mulţumită, mă întrebă:

Cc meserie ai tu?

Eu mă ferii să-i spun că sunt cântăreţul şi muzicianul califului, şi îi răspunsei:

Sunt ţesător în sukul ţesătorilor din Bagdad.

Ea îmi spuse:

Purtarea ta este aleasă şi face cinste sukului ţesătorilor. Daca la ea mai adaugi cumva şi cunoaşterea poeziei, n-are de ce să ne pară rău că te-am primit printre noi. Ştii versuri?

Eu răspunsei:

Ştiu.

Ea zise:

Spune-ne câteva.

Răspunsei:

O, stăpână a mea, oaspetele este totdeauna oleacă tulburat de primirea ce i se face. Dă-mi, aşadar, curaj, începând tu mai întâi să ne spui câteva poezii care-ţi plac.

Ea îmi răspunse:

Bucuroasă!

Şi numaidecât spuse o sumă de poezii minunate, de-ale poeţilor mai de demult, ca Amri'lkais, Zohair, Antara, Nabigha, Amru ben Kalthum, Tharafa şi Şanfara, şi de-ale poeţilor mai apropiaţi de vremea noastră, precum Abu-Nuwas, El-Rakaşi, Abu-Mossab şi alţii. Iar eu mă simţeam tot pe-atâta de fermecat de darul său de a spune versuri, pe cât eram de uimit de frumuseţea ei. Pe urmă îmi spuse:

Nădăjduiesc că ţi-a trecut tulburarea.

Eu spusei:

Da! Pe Allah!

Şi alesei, la rându-mi, dintre versurile ce le ştiam, pe cele mai gingaşe, şi i le procitii cu multă simţire. Când sfârşii, îmi spuse:

Pc Allah! Habar n-aveam că sc găsesc oameni cu gusturi atâta de alese în sukul ţesătorilor.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că sc luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

Dar când fa cea de a trei sute optzeci fi cincea noapte spuse:

Oameni cu gusturi atâta de alese în sukul ţesătorilor.

După care fu pusă masa, la care nu se precupeţiră nici fructele, nici florile; şi ea însăşi mă îmbia cu cele mai bune bucăţi. Şi-apoi, după ce masa fu ridicată, sc aduseră băuturile şi cupcle, şi ea însăşi îmi turnă să beau şi îmi spuse:

Iată ceasul cel mai prielnic pentru stat la taifas. Ştii poveşti frumoase?

Eu mă plccai dinaintea ci şi-i istorisii numaidecât o sumedenie de şotii piperate despre crăimi, despre saraiurile şi despre obiceiurile lor, până ce ea mă opri deodată ca să-mi spună:

Chiar că mă minunez până peste măsură să văd un ţesător care ştia aşa de bine obiceiurile domnilor!

Eu răspunsei:

Nu c deloc de mirare, de vreme cc sunt vecin cu un om minunat care are uşa deschisă la calif şi care, în ceasurile de răgaz, e bucuros să-mi împodobească mintea cu toate câtc le ştie.

Ea îmi spuse:

Dacă-i aşa, mă minunează tot atâta de mult darul tău de a ţine minte aşa de bine nişte amănunte atâta de aidoma.

Iacă-aşa! Iar eu, adulmecând aburii de nard şi de aloc ce îmbălsămau sala, şi privind-o pe acea gazelă, şi ascultând-o cum îmi vorbea din ochi şi din buze, mă simţeam până peste poate de mulţumit şi gândeam în sine-mi: „Ce-ar face califul, dc-ar fi aici, în locul meu? De bună seamă că nu şi-ar mai putea stăpâni tulburarea şi s-ar lăsa răpit de dragoste!"

Fetişcana îmi spuse iarăşi:

Chiar că eşti un om ales, mintea îţi este împodobită cu foarte frumoase cunoştinţe, iar purtarea ta este cât sc poate de subţire. Nu-mi mai rămâne să-ţi cer decât un lucru.

Eu răspunsei:

Pe capul şi pe ochii mei!

Ea spuse:

Aş vrea să-mi cânţi câteva versuri, însoţindu-te cu lăuta.

Or eu, cântăreţ de meserie, nu aveam nici un chef să mă apuc de cântat, aşa că răspunsei:

Cândva am încercat şi eu meşteşugul cântării ci, întrucât nu am ajuns la nici un căpătâi mai de soi, am socotit că e mai cuminte să mă las. Mi-ar plăcea, într-adevăr, să mă supun dorinţei tale, ci iertarea pe care o cer se întemeiază pe neştiinţa mea. În ce te priveşte, însă, o, stăpână a mea, totul îmi arată că glasul tău trebuie să fie desăvârşit de frumos! Aşa că, dc-ai vrea, cântă-ne tu ceva, spre a ne face noaptea încă şi mai dulce!

Ea atunci porunci să i sc aducă lăuta şi începu să cânte. Or, în viaţa mea nu auzisem un glas mai plin, mai adânc şi mai desăvârşit, şi o cunoaştere aşa de iscusită a tuturor glasnelor. Ea văzu uimirea mea şi mă întrebă:

Ştii de cine sunt versurile şi de cine este muzica?

Eu răspunsei, măcar că n-aveam nici o îndoială în această privinţă:

Habar n-am, o, stăpână a mea!

Ea se minună:

E într-adevăr cu putinţă să fie cineva pe lume care să nu cunoască acest cântec? Află, dar, că versurile sunt de Abu-Nuwas, iar muzica asta minunată este de marele cântăreţ Isac din Mossul.

Eu răspunsei, fară să mă dau în vileag.

Pc Allah! Isac nu mai este nimic faţă de tine.

Ea strigă:

Bakn! Bakii! Mare greşeală faci! Oare-i cincva pe lume care să se măsoare cu Isac? E limpede că nu l-ai ascultat niciodată.

Pe urmă începu să cânte iar, oprindu-se din când în când, ca să vadă de nu-mi lipseşte ceva; şi petrecurăm aşa mai departe, până la revărsat de zori.

Atunci, o femeie bătrână, care trebuie să fi fost doica fetei, veni s-o înştiinţeze că sosise ceasul pentru curmarea zaiafetului; iar fetişcana, înainte de a ne despărţi, îmi spuse:

Mai este nevoie să te sfătuiesc a păstra taina, o, oaspete al meu? Întâlnirile tainicc sunt ca un zălog ce se lasă la uşă înainte de despărţire.

Eu răspunsei, plecându-mă dinainte-i:

Nu sunt dintre cei care au trebuinţă de astfel de sfaturi.

Şi, după ce îmi luai rămas-bun de la ca, fusei pus în coş şi coborât în uliţă.

Ajunsei acasă, unde îmi făcui rugăciunea de dimineaţă şi mă suii în pat, dormind până seara. Când mă deşteptai, mă îmbrăcai degrabă şi plecai la sarai; ci musaipii îmi spuseră că stăpânul nostru, califul, era plecat şi că îmi lăsase vorbă să-1 aştept până Ia întoarcere, întrucât în noaptea aceea avea o petrcccre şi era nevoie de mine acolo, ca să cânt. Aşteptai, aşadar, o bună bucată de vreme; pe urmă, întrucât califul zăbovea să se arate, îmi zisei că ar fi o prostie să pierd o seară ca seara din ajun şi alergai pe ulicioara cu casa, unde găsii coşul atârnând. Mă suii în el şi, odată ridicat, mă înfăţişai fetişcanei.

Când mă văzu, îmi spuse râzând: îmi vine să cred, pe Allah! Ca ţi-ai pus de gând să-ţi muţi locuinţa prin preajma noastră.

Eu mă plecai în faţa ei şi răspunsei:

Şi cine nu şi-ar dori aşa ceva? Da tu ştii bine, o, stăpână a mea, că dreptul la ospeţie durează trei zile, iar eu nu sunt decât la cea de a doua zi. De-am să mai vin şi după cea de a treia zi, vei avea dreptul să mă pedepseşti la sânge.

Petrecurăm noaptea aceea tare minunat, stând de vorbă, povestind întâmplări, procitind stihuri şi cântând, ca şi în ajun. Dar, când să cobor în coş, mă gândii la mânia califului şi îmi zisei: „N-arc să mă ierte pentru nimic în lume, doar dacă am să-i povestesc întâmplarea. Şi n-are să mă creadă, doar dacă are să cerceteze el însuşi." Aşa că mă întorsei către fetişcană şi îi spusei:

O, stăpână a mea, văd că-ţi plac cântecele şi glasurile frumoase. Or, am un văr care-i cu mult mai gingaş la chip decât mine, mult mai ales ca purtări, are mult mai multe haruri decât mine şi cunoaşte mai bine decât oricare altul de pe lume cântecele lui Isac din Mossul. Vrei să-mi îngădui a-l aduce cu mine mâine, în cea de a treia zi a minunatei tale ospeţii?

În cli pita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

Dar cândfu cea de a trei sute optzeci fi fasea noapte spuse:

Mâine, în cea de a treia zi a minunatei tale ospeţii?

Ea îmi răspunse:

Iacătă că ai şi început să fii supărător. Dar, de vreme ce vărul tău este aşa de ispitit, poţi să mi-l aduci.

Îi mulţumii şi plecai pe drumul ştiut.

Când ajunsei acasă, găsii acolo străjile califului, care mă întâmpinară cu vorbe rele, mă înşfăcară şi mă târâră dinaintea lui El-Mamun. Îl aflai pe calif şezând în jeţ, ca în zilele lui cele mai negre de mânie, cu ochii arzând cumplit. Şi, cum mă văzu, îmi şi strigă:

A, fecior de câine, cutezi să n-asculţi de porunca mea?

Eu îi spusei:

Nu, pe Allah! O, emire al drept-credincioşilor. A fost o poveste.

El întrebă:

Ce poveste?

Eu răspunsei:

Nu ţi-o pot spune dccât tainic.

Porunci numaidecât tuturor celor de faţă să iasă afară şi îmi spuse:

Vorbeşte!

Eu atunci îi povestii cu de-amănuntul întâmplarea şi adăugai:

Şi-acuma, fetişcana ne aşteaptă pe amândoi, noaptea aceasta; precum i-am făgăduit.

Când auzi spusele mele, El-Mamun se însenină şi îmi zise:

Hotărât! Socoteala ta este minunată. Şi bine-ai făcut că te-ai gândit la mine pentru la noapte.

Şi, din clipa aceea, nu mai ştiu ce să mai facă, aşteptând căderea nopţii. Iar eu stăruii să-1 îndemn să nu care cumva să se dea în vileag, şi să mă dea şi pe mine, numindu-mă pe numele meu, faţă cu fctişcana. El îmi făgădui hotărât şi, de îndată ce veni vremea prielnică, se îmbrăcă în straie de neguţător şi merse împreună cu mine în ulicioara cu pricina.

La locul ştiut găsirăm două coşuri, nu numai unul, şi ne suirăm fiecare în coşul său. Puserăm ridicaţi numaidecât şi traşi pe terasă, de unde coborârăm în sala măreaţă, în care nu peste mult veni şi fetişcana să ne întâmpine, mai frumoasă în seara aceea decât fusese ea vreodată.

Or, băgai de seamă că aprigul calif se îndrăgostea tot mai tare de ea. Iar când fata mai începu să şi cânte, fu o nebunie, mai ales că şi vinurile cu care ne îmbia, drăgălaşă, ne aprindeau minţile. In voioşia şi înflăcărarea lui, califul uită deodată făgăduiala ce-mi dase şi îmi spuse:

Ei bine, Isac, ce mai aştepţi de nu-i dai răspuns cu vreun cântec pe vreo melodie nouă de-a ta?

Eu atunci, încurcat de-a binelea, fusei nevoit să răspund:

Ascult şi mă supun poruncii tale, o, emire al dreptcredincioşilor!

Cum auzi aceste cuvinte, fetişcana ne privi o clipită, se ridică în mare grabă, îşi coperi obrazul şi fugi. Căci pricepuse, şi aşa sc şi cuvenea să facă o femeie cuviincioasă, în faţa emirului drept-credincioşilor.

Atunci El-Mamun, oleacă mâhnit de plecarea ei din pricina uitării de care se făcuse vinovat, îmi spuse:

Află îndată cine este stăpânul acestei casc.

O chemai pe bătrâna doică şi o întrebai cele ce vroia califul să ştie. Ea îmi răspunse:

Cc belea pe noi! O, cc ruşine pe capul nostru! Este fata vizirului Hassan ben-Sehl1.

Ali-Hasan ben-Sehl, de origine persana (mort în 850 sau 851), a fost un înalt dregător în timpul călifarului lui El-Mamun. A înăbuşit în sânge o răscoală populară care sc dezlănţuise în capitala abbasizilor, Bagdad, pe vremea aceea.

Numaidecât El-Mamun spuse:

Să vie-aici vizirul!

Bătrâna ieşi tremurând şi, peste câteva clipite, vizirul Hassan ben-Sehl intră temenindu-se dinaintea califului. Când îl văzu, El-Mamun începu să râdă şi îl întrebă:

Ai o fată?

El spuse:

Da! O, emire al drept-credincioşilor!

Califul întrebă:

Cum o cheamă?

Ei răspunse:

Khadiga.

Califul întrebă:

Este măritată sau este fccioară?

El răspunse:

Fecioară, o, emire al drcpt-credincioşilor!

Califul spuse:

Vreau să mi-o dai de soţie legiuită.

El strigă:

Şi fata mea şi eu suntem robii tăi, o, emire al dreptcredincioşilor!

Califul spuse:

Adeveresc că mi-a adus zestre o mie de dinari, pe care ai să-i capeţi mâine dimineaţă la palat, din vistierie. Totodată, ai s-o aduci pe fată la sarai, cu toată fala cerută de datina căsătoriei, şi-ai să pui să se împartă ca dar din partea mea, tuturor celor ce se vor afla în alaiul miresei, o mie de sate şi o mic de moşii de-alc mele.

După care califul se ridică, iar eu îl urmai. Ieşirăm de data aceasta pe uşa cea mare şi califul îmi spuse:

Ai grijă, Isac, să nu care cumva să povesteşti cuiva despre întâmplare. Chezaş al tăcerii tale este chiar capul tău.

Eu am păstrat taina până la moartea califului şi a dulcii Sett Khadiga, care fară de nici o îndoială că a fost femeia cea mai frumoasă pe care au văzut-o ochii mei printre fetele oamenilor. Ci Allah este mai ştiutor!

După ce Şeherezada povesti această snoavă, micuţa Doniazada, din locul unde sta ghemuită, strigă:

O, surioară, cc dulci, şi ce desfătătoare, şi ce înmiresmate sunt vorbele tale!

Iar Şeherezada zâmbi şi spuse:

Dar ce-are să mai fie după cc ai să auzi şi snoava cu spălătorul de maţe*.

Şi numaidecât spuse: