Califul cel ciudat

Se povesteşte că într-o noapte califul Harun Al-Raşid, cuprins de nesomn, a trimis după vizirul Giafar Al-Barmaki şi i-a spus:

— Mi-e inima grea şi aş vrea să fac o plimbare pe uliţele Bagdadului şi să mă duc până la Tigru, spre a încerca să mă veselesc în noaptea asta.

Giafar răspunse că ascultă şi că se supune, şi se îmbrăcă numaidecât în haine de neguţător, după ce mai întâi îl ajută pe calif să se îmbrace la fel. Şi îl chemă şi pe Massrur, gealatul, să-i însoţească, îmbrăcat la fel ca ei. Pe urmă ieşiră din sărai pe poarta cea tainică şi porniră să străbată domol uliţele Bagdadului, tăcute la ceasul acela, şi aşa ajunseră la ţărmul apei. Acolo văzură într-o luntre legată la mal un luntraş bătrân ce se pregătea să se învelească în pătura lui ca să se culce. Se apropiară de el şi, după salamalecurile de cuviinţă, îl întrebară:

— O, şeicule, am dori, cu îngăduinţa ta, să ne iei, dacă binevoieşti, în luntre, şi să ne plimbi oleacă pe râu, acuma, când vremea este răcoroasă şi adierea vântului dulce. Şi iată un dinar pentru osteneala ta.

El răspunse, cu spaimă în glas:

— Au ce-mi cereţi, domniile voastre? Păi nu ştiţi că nu ne este îngăduit una ca asta? Şi nu vedeţi că vine către noi naia pe care se află califul nostru cu tot alaiul lui?

Ei întrebară, tulburaţi foarte:

1 La M. A. Salie: Povestea cu califulfals.

— Eşti încredinţat că pe corabia aceea ce vine către noi se află însuşi califul?

El răspunse:

— Pe Allah! D-apoi cine din Bagdad nu cunoaşte chipul stăpânului nostru califul? Este chiar el, domniile voastre, cu vizirul lui, Giafar, şi cu spătarul Massrur! Şi, împreună cu ei, uite şi mamelucii şi cântăreţele. Ascultaţi ce strigă crainicul stând în picioare la provă: „Este oprit şi celor mari şi celor mici, şi tinerilor, şi bătrânilor, şi oamenilor de seamă, şi oamenilor de rând să se plimbe pe apă. Cine nu se supune acestei porunci va fi descăpăţânat ori va fi spânzurat de catargul corăbiei!" în clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

Dar cândfu cea de a trei sute nouăzeci şi patra noapte spuse:

Auzind aceste cuvinte, Al-Raşid rămase peste măsură de uluit, căci nu dăduse niciodată o asemenea poruncă şi, de mai bine de un an, nu se mai plimbase pe apă. II privi, aşadar, pe Giafar şi îl întrebă din ochi despre înţelesul întâmplării. Giafar însă, tot atâta de uluit ca şi califul, se întoarse către bătrânul luntraş şi îi spuse:

— O, şeicule, ţine colea doi dinari. Numai grăbeşte-te şi ia-ne în luntre şi ascunde-ne pe sub tufărişurile celea boltite peste apă, doar atât cat să putem, fără a fi văzuţi şi înhăţaţi, să privim şi noi trecerea califului şi a alaiului.

Luntraşul, încă şovăind, se învoi până la urmă şi, luându-i pe tustrei în luntre, îi duse sub un adăpost boltit, şi aşternu peste ei o pătură, ca să fie şi mai bine dosiţi.

Nici nu se adăpostiseră ei bine acolo că şi văzură a trei sute nouăzeci şi patra noapte cum se apropia corabia luminată de lumina făcliilor şi a focurilor pe care le aţâţau cu lemn de aloe nişte robi tinerei, îmbrăcaţi în mătăsuri roşii, cu umerii acoperiţi cu mantii galbene şi cu capu-mpodobit cu moselină albă. Unii şedeau la prua corăbiei, alţii la coada ei, şi toţi roteau făcliile şi fanarele, strigând din vreme în vreme opreliştea aceea. Mai văzură apoi două sute de mameluci în picioare, înşiraţi de-a lungul laturilor corăbiei şi înconjurând o podină mai înaltă, aşezată la mijloc, unde, pe un jeţ de aur sta un tânăr îmbrăcat într-o mantie neagră, cum purtau cei din neamul lui Abbas, strălucind din toate zarafirurile ei. Iar de-a dreapta lui se află un ins care semăna leit cu vizirul Giafar, iar de-a stânga-i sta un altul, cu spada în mână, şi care semăna aidoma cu Massrur, în vreme ce, în josul podelei, stăteau rânduiţi frumos douăzeci de cântăreţi şi de lăutari.

La priveliştea aceea, Al-Raşid strigă:

— Giafar! Vizirul răspunse:

— La poruncile tale, o, emire al drept-credincioşilor! Al-Raşid spuse:

— De bună seamă că trebuie să fie vreunul dintre fiii noştri, poate că Al-Mamun, poate că Al-Amin. Iar cei doi care stau în picioare lângă el seamănă unul cu tine şi altul cu spătarul meu Massrur. Şi toţi cei ce stau în josul podelei seamănă nemaipomenit cu cântăreţii mei obişnuiţi. Ce crezi de toate astea? Eu simt că-mi pierd minţile.

Giafar răspunse:

— Şi eu tot aşa, o, emire al drept-credincioşilor, pe Allah!

Ci corabia cea luminată se şi îndepărtase din ochii lor, iar bătrânul luntraş, uşurat de temerile lui, strigă:

— Gata! Acuma am scăpat. Nu ne-a văzut nimenea.

Şi ieşi de sub frunziş şi-i duse la ţărm pe cei trei călători. După ce coborâră din luntre, califul se întoarse către el şi îl întrebă:

— O, şeicule, spui că aşa vine califul în fiecare noapte să se plimbe în corabia luminată astfel?

El răspunse:

— Da, domnia ta, şi-asta de un an şi mai bine. El spuse:

— O, şeicule, noi suntem nişte străini călători şi ne place să ne bucurăm de orice privelişte şi să ne plimbăm peste tot pe unde se află lucruri frumoase de văzut. Vrei, dar, să primeşti aceşti zece dinari şi să ne aştepţi tot aici, mâine, la acelaşi ceas?

El răspunse:

— Vreau, şi rămân îndatorat.

Atunci califul şi cei doi însoţitori ai săi îşi luară rămas-bun de la el şi se întoarseră la sărai, sporovăind între ei despre acea întâmplare ciudată.

A doua zi, califul şezu toată ziua la divan, primindu-i pe vizirii, pe dregătorii, pe emirii şi pe caimacamii lui, şi descurcând treburile împărăţiei, judecând şi osândind, şi iertând, după care se întoarse în iatacurile sale, unde se dezbrăcă de hainele cele domneşti, se îmbrăcă în straie de neguţător şi porni cu Giafar şi cu Massrur pe acelaşi drum ca şi în ajun, ajungând în curând la fluviu, unde îi aştepta bătrânul luntraş. Coborâră în luntre şi se duseră să se ascundă sub bolta de frunze, unde aşteptară sosirea corăbiei luminate.

N-avură vreme nici să-şi piardă răbdarea, căci nu peste mult corabia, în zvoană de alăute, se ivi pe apă, încununată de făclii. Şi îi zăriră iarăşi pe toţi cei din ajun, cu tot atâţia mameluci şi tot atâţia oaspeţi, iar în mijlocul lor, pe podea, între ciudatul Giafar şi ciudatul Massrur, sta califul cel ciudat.

A trei sute nouăzeci şi cincea noapte văzând acestea, Al-Raşid spuse către Giafar:

— O, vizire, văd un lucru pe care niciodată nu l-aş fi crezut, de-ar fi venit careva să mi-l povestească.

Pe urmă îi spuse luntraşului:

— O, şeicule, mai ia şi aceşti zece dinari, şi du-ne pe urma corăbiei lor; şi nu te speria deloc, căci n-au cum să ne vadă, de vreme ce ei stau în lumină, iar noi suntem în negură. Dorinţa noastră-i să ne bucurăm de priveliştea frumoasă a atâtor lumini pe apă.

Luntraşul primi cei zece dinari şi, măcar că tremura de spaimă, începu să vâslească fără zgomot pe dâra lăsată de corabie, ferindu-se să intre în cercul de lumină.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

Dar cândfu cea de a trei sute nouăzeci şi cincea noapte spuse: ferindu-se să intre în cercul de lumină, până ce ajunseră la o grădină ce cobora pe povârnişul malului până la fluviu, şi unde corabia trase la ţărm. Califul cel ciudat şi întregul lui alai coborâră de pe corabie şi, în sunet de lăute, intrară în grădină.

După ce corabia se îndepărtă, bătrânul şeic trase luntrea în umbră la mal, ca să le îngăduie celor trei călători să coboare şi ei la rându-le. Odată pe pământ, se duseră să se amestece în mulţimea de inşi ce ţineau făcliile şi mergeau în jurul califului cel ciudat.

Or, pe când ei urmau aşa alaiul, deodată fură băgaţi de seamă de câţiva mameluci şi daţi în vileag. Şi pe dată fură înhăţaţi şi duşi înaintea acelui bărbat tânăr, care îi întrebă:

— Cum de-aţi ajuns aici, şi pentru care pricină aţi venit?

Ei răspunseră:

— O, Măria Ta, suntem nişte neguţători străini de această ţară. Numai astăzi am sosit şi-am trecut să ne plimbăm pe-aici, fără a şti că nu este slobod a intra în această grădină. Şi mergeam liniştiţi, atunci când am fost înşfăcaţi de oamenii Domniilor Voastre şi aduşi dinainte-vă, fără ca noi să ne putem da seama de greşeala ce-am săvârşit.

El le spuse:

— Fiţi fără teamă, de vreme ce sunteţi străini de Bagdad. De n-aţi fi fost străini de Bagdad, aş fi pus numaidecât să vi se reteze capetele.

Pe urmă se întoarse către vizirul său şi îi spuse:

— Lasă-i să vină cu noi. Sunt oaspeţii noştri, în seara aceasta.

Ei însoţiră atunci alaiul şi ajunseră aşa la un sărai ce nu se putea asemui ca fălnicie decât cu saraiul emirului drept-credincioşilor. Pe poarta saraiului erau săpate stihurile următoare:

În saraiul acesta în care Orişice oaspete-i binevenitTimpul, cu strălucita lui culoare, Mari frumuseţi a pus şi-a risipit; Desăvârşita artelor splendoare L-a luminat şi l-a împodobit; Iar dărnicia fără-asemănare A darnicului ei stăpân slăvit E-a sufletului dulce desfătare.

Intrară atunci într-o sală măreaţă, cu podeaua acoperită cu chilimuri de mătase galbenă, iar califul cel ciudat, aşezându-se pe un jeţ de aur, le îngădui a trei sute nouăzeci şi cincea noapte tuturor celorlalţi să se aşeze împrejurul lui. Se întinse îndată masa pentru zaiafet; mâncară şi-apoi se spălară pe mâini; pe urmă, după ce băuturile fură rânduite pe masă, băură pe săturate din aceeaşi cupă pe rând. Dar când veni rândul califului Harun Al-Raşid, acesta nu vroi să bea. Atunci califul cel ciudat se întoarse către Giafar şi îl întrebă:

— Pentru ce nu vrea să bea prietenul tău? Giafar răspunse:

— De multă vreme, o, Măria Ta, el nu mai bea. Celălalt spuse:

— Atunci, să poruncesc să-i dea altceva.

Şi numaidecât dete poruncă unui mameluc, care grăbi să aducă un borcan plin cu sorbet de mere şi îl înfăţişă lui Al-Raşid care, de data aceasta, primi şi începu să bea cu multă poftă.

Când băutura îşi împlini rostul asupra minţilor lor, califul cel ciudat, ţinând în mână o vergeluşă de aur, bătu de trei ori cu vergeluşă în masă, şi numaidecât cele două canaturi ale unei uşi mari se deschiseră în fundul sălii, lăsând să intre doi arapi ce purtau pe umerii lor un jeţ de fildeş în care şedea o tânără roabă albă, cu faţa ca soarele. Puseră jeţul jos dinaintea stăpânului lor şi pe urmă rămaseră în picioare în spatele lui, stând nemişcaţi. Atunci fata luă o lăută indienească, îi potrivi strunele şi începu să cânte, pe rând, pe douăzeci şi patru de ghiersuri felurite, cu o măiestrie ce răpea minţile ascultătorilor. Pe urmă se întoarse la ghiersul dintâi şi cântă:

Cum poţi tu, fără mine, şi departe, Să mai trăieşti, când inima-mi suspină De lipsa ta? Ah, grea soartâ-i desparte Pe-ndrăgostiţi, să plângă fără vină şi-n pustiire lasă trista casă Ce răsuna de cânt şi fericire1.

Când auzi aceste versuri cântate, califul cel ciudat scoase un ţipăt amarnic, îşi sfâşie frumoasa-i mantie înstelată cu diamante, şi cămaşa, şi toate hainele de pe el, şi căzu jos fără de simţire. Numaidecât mamelucii se repeziră şi aruncară peste el o pătură de mătase, ci nu chiar atât de repede, încât califul Al-Raşid, Giafar şi Massrur să nu aibă vreme să bage de seamă că trupul tânărului era tot învrâstat de urme de lovituri de vergi şi de bice.2

La vederea lor, califul îi spuse lui Giafar:

— Pe Allah! Ce păcat că tânărul acesta, atâta de frumos, ' La M. A. Salie:

În graiul dragostei sfânt inima-mi arsă-ţi vorbeşte Şi ţi-aduce ştire că fără margini te iubeşte. Martorii mei iată-mi-i: suftetu-mi de chin zdrobit, Pleoapele mele arzând, plânsul meu nedomolit. Până a te fi-ndrăgit, n-am ştiut ce e iubirea Drept, judeţul lui Allah judeca-ne-va simţirea'. 2 In varianta tradusă de M. Î. Salie, episodul acesta cu sfâşierea hainelor se mai repetă încă de două ori, după ce alte două roabe cântă stihurile următoare:

I cum să mai îndur în piept jarul chinurilor grele? Curg potop nepotolit biete lacrimile mele. Sunt sătul —jur pe Allah!

— De atâta viaţă-amară Cum să râdă sufletul când tristeţile-l doboară? 2

Ah, curmă despărţirea lungă, real Nu te mai poate inima uitai ai milă de sărmanu-ndrăgostit, Cel care din iubire s-a smintit.

Sunt frânt de dor şi viaţa mea un chin e – Şi-mi strig spre ceruri dorul meu de tine.

O, luna mea! O, tu, lumina mea! Nu te mai poate inima uita!

A trei sute nouăzeci şi şasea noapte poartă pe trup semne ce dovedesc limpede că avem de-a face cu cine ştie ce tâlhar ori cu vreun ucigaş primejdios, scăpat din temniţă!

Ci mamelucii îl şi îmbrăcaseră pe stăpânul lor într-o altă mantie, mai frumoasă decât cea dintâi; şi tânărul se aşeză în jeţ la locul său, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Ii văzu atunci pe cei trei oaspeţi ai săi cum îşi vorbeau în şoaptă şi le spuse:

— Pentru ce vă arătaţi uimiţi şi ce tot şopotiţi acolo?

Giafar răspunse:

— Tovarăşul meu îmi spunea că a străbătut toate ţările şi a fost oaspete la mulţi dregători şi la mulţi sultani, dar niciodată nu i-a fost dat să vadă pe cineva mai mărinimos decât gazda noastră de-acum. Se minuna văzând cum sfâşii un caftan care de bună seamă că preţuieşte pe puţin zece mii de dinari. Şi îmi procitea nişte stihuri întru lauda ta.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a trei sute nouăzeci şi şasea noapte spuse: îmi procitea nişte stihuri întru lauda ta:

În palma ta, măreaţa dărnicie Ziditu-şi-a lăcaş cu temelie.

Iar dacă dărnicia, într-o zi, Deodată porţile şi-ar zăvori, Ah, mâna ta, cum alta-n lume nu e, S-ar face cheie, ca să ne-o descuie.

Auzind stihurile, tânărul se arătă tare mulţumit şi porunci să i se dea lui Giafar o mie de dinari şi un caftan tot atât de frumos ca şi caftanul pe care îl sfâşiase el, şi se apucă iar să bea şi să se veselească. Ci Al-Raşid, care nu-şi putea găsi tihna de când văzuse urmele de lovituri de pe trupul tânărului, îi şopti lui Giafar:

— Cere-i să-ţi lămurească pricina. Giafar răspunse:

— Mai bine-ar fi să mai avem oleacă de răbdare şi să nu ne arătăm prea iscoditori.

Al-Raşid spuse:

— Pe capul meu şi pe capul lui Abbas! Dacă nu-l întrebi numaidecât, o, Giafar, sufletul tău n-are să mai fie al tău, atunci când vom ajunge la sărai.

Or, tânărul, întorcându-se către ei, îi văzu şuşotind şi îi întrebă:

— Ce lucru aşa de seamă aveţi să vă spuneţi, de tot şuşotiţi acolo tainic?

Giafar răspunse:

— Numai de bine! Califul cel ciudat grăi:

— Rogu-te, pentru numele lui Allah, să-mi spui ce şuşotiţi, fără a-mi ascunde nimic.

Giafar spuse:

— Tovarăşul meu a băgat de seamă pe trupul tău, o, Măria Ta, nişte urme de lovituri de vergi şi de bice. Şi a rămas uimit peste măsură. Şi-ar dori fierbinte să afle de pe urma cărei întâmplări stăpânul nostru califul a suferit asemenea pedeapsă, atâta de puţin potrivită cu cinul şi cu puterile sale.

La cuvintele acestea, tânărul zâmbi şi spuse:

— Fie! Am să vă arăt, de vreme ce sunteţi străini, care-i pricina. Şi-apoi povestea mea este aşa de uluitoare, că, de-ar fi scrisă cu acul în coltul dinlăuntru al ochiului, ar a trei sute nouăzeci şi şasea noapte sluji de învăţătură oricui ar cântări-o cu luare-aminte.' Pe urmă spuse:

— Aflaţi, domniile voastre, că eu nu sunt nicidecum emirul drept-credincioşilor, ci sunt numai fiul starostelui giuvaiergiilor din Bagdad. Mă cheamă Mohammad-Ali. Taică-meu, când a murit, mi-a lăsat ca moştenire grămezi de aur, de argint, de mărgăritare, de rubine, de smaralde, de giuvaieruri şi de podoabe de argintar; şi mi-a mai lăsat, pe deasupra, case, pământuri, livezi, grădini, prăvălii şi hambare; şi m-a lăsat stăpân peste acest sărai şi peste tot ce se află în el, robi şi roabe, paznici şi slugi, flăcăi şi fete. Or, într-o zi, cum stam în prăvălia mea, între robii mei zoriţi să-mi îndeplinească poruncile, văzui că se opreşte la uşă şi descalecă de pe un catâr împodobit cu fotaze o tânără însoţită de alte trei fete, frumoase tustrele ca nişte lune. Intră în prăvălia mea şi şezu jos, în vreme ce eu mă ridicai în cinstea ei; pe urmă întrebă:

— Tu eşti, nu-i aşa, Mohammad-Ali giuvaiergiul?

Eu răspunsei:

1 La M. A. Salie, spune şi aceste versuri:

Vai, povestea mea ciudată n-are-n lume-asemănarel Jur pe sfânta mea iubire: nu mai am nici o scăpare! Fiţi deci cu luare-aminte la câte vi le voi spune.

— Voi care sunteţi de faţă, luaţi seama la minune! Ceea ce am să vă deapăn, toate sunt adevărate. Fără umbră de minciună am să vi le-nşirpe toate. Mor de-o dragoste amară, ars de patimile-i grele. Ah, frumoasă-i fără seamăn ucigaşa vieţii mele! Paloş de la Ind e ochiu-i când de ciudă scânteiază, Iar sprânceana-i este arcul aprig ce mă săgetează, Insă inima mea simte că acum, aci, de faţă, E însuşi califul, domnul lumii, fala lui măreaţă! Pe când cel ce-i stă alături e vizirul său cel mare, Este însuşi Barmakidul, marele vizir, Giafar e! Cel de-al treilea-i spătarul, e Massrur, fără-ndoială! Iar în toate cele spuse dacă nu-i nici o greşeală, Eu mi-am dobândit acuma tot ce mi-am dorit vreodată Şi de multa bucurie-mi râde inima-mpăcată.

— Păi da, o, stăpâna mea, şi sunt robul tău, gata să te asculte.

Ea îmi spuse:

— Ai cumva vreun giuvaier cu adevărat frumos, care-ar putea să-mi placă?

Eu îi spusei:

— O, stăpâna mea, am să aduc tot ce am mai frumos în prăvălia mea şi am să-ţi dau totul în mână. Dacă, din ceea ce am să aduc, s-o nimeri ceva care să-ţi placă, nimenea nu s-ar socoti mai bucuros decât robul tău; iar dacă nimic nu ţi-ar putea opri privirile, mi-aş plânge nenorocul de-a lungul vieţii mele-ntregi.

Or, aveam în prăvălie o sută de gherdane scumpe, minunat lucrate, pe care mă grăbii să le aduc şi să le înşir dinainte-i. Ea le încercă şi le cercetă îndelung, unul câte unul, cu mai multă pricepere decât aş fi dovedit eu însumi în locul ei; pe urmă îmi spuse:

— Aş fi vrut ceva mai bun.

Mă gândii atunci la un gherdănaş pe care taică-meu îl cumpărase cândva, pe o sută de mii de dinari, şi pe care îl păstram, închis singur într-o cutie de preţ, ferit de orice privire. Mă ridicai şi, domol, adusei cutia aceea, cu mare grijă, şi o deschisei cu dichis dinaintea fetei spunându-i:

— Nu cred că acesta să aibă pereche la vreun domn ori la vreun sultan, la vreun om de rând ori la vreunul de seamă.

După ce aruncă o ocheadă repede spre gherdan, fata scoase un strigăt de bucurie şi se minună:

— Uite ce mi-am tot dorit zadarnic toată viaţa. Pe urmă îmi spuse:

— Cât costă? Eu răspunsei:

— Preţul pe care 1-a cumpărat răposatul taică-meu a fost de o sută de mii de dinari în cap. Dacă îţi place, A trei sute nouăzeci şi şaptea noapte o, stăpână a mea, aş fi peste măsură de bucuros să ţi-l dăruiesc pe degeaba.

Ea mă privi, zâmbi uşor şi îmi spuse:

— La preţul pe care mi l-ai spus, adaugă cinci mii de dinari, ca dobândă la banii închişi în el, şi gherdanul este al meu.

Eu răspunsei:

— O, stăpână a mea, şi gherdanul şi stăpânul lui sunt bunurile tale şi se află în mâinile tale. Nu mai am nimic de adăugat.

Ea zâmbi iar şi răspunse:

— Iar eu, de asemenea, am hotărât preţul. Adaug că, prin aceasta, sunt datornica ta ca mulţumire.

Şi, spunând cuvintele acestea, se ridică sprintenă, sări cu mare uşurinţă pe catâr, rară ajutorul celor ce o urmau şi, plecând, îmi spuse:

— O, stăpâne al meu, vrei să mă însoţeşti numaidecât spre a-mi aduce gherdanul şi a veni la mine acasă să-ţi primeşti banii? Crede-mă că, într-adevăr, ziua aceasta, datorită ţie, este pentru mine ca laptele.

Nu vrusei să stărui mai mult, de teamă să n-o supăr, poruncii slugilor să închidă prăvălia, şi o urmai pe fată, încetişor, până acasă la ea.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

Dar cândfu cea de a trei sute nouăzeci şi şaptea noapte spuse: o urmai pe fată, încetişor, până acasă la ea1. Acolo, îi înmânai gherdanul, iar ea intră în iatacul ' In varianta M. A. Salie, pe uşa casei se află scrise următoarele versuri: O, casă, bucuria fie-ţi partea! Iar pe stăpânii tăi să-i cruţe moartea! Şi gazdă fii, cu geamuri luminate, Când oaspetele-n uşa ta va bate!

Ei, după ce mă rugă să iau loc pe laviţa de la intrare şi să aştept venirea zarafului ce trebuia să-mi plătească cei o sută de mii de dinari şi dobânda lor.

Pe când stam aşa pe laviţa de la intrare, văzui că vine o slujnică tânără care îmi spuse:

— O, stăpâne ale meu, binevoieşte şi intră în sala de intrare a casei, căci şederea la uşă nu este lucru potrivit cu un om de seama ta.

Mă ridicai atunci şi intrai în sala de intrare unde mă aşezai pe un scăunaş căptuşit cu catifea verde, şi aşteptai aşa o bucată de vreme. Atunci văzui că vine o slujnică tânără care îmi spuse:

— O, stăpâne al meu, te roagă stăpâna mea să pofteşti în sala de primire, unde doreşte să te odihneşti până ce are să sosească zaraful.

Nu pregetai să mă supun şi o urmai pe fată în sala de primire. Nici nu mă aşezai bine, că se şi trase la o parte o perdea mare din fundul sălii şi intrară patru roabe tinere care aduceau un jeţ de aur pe care şedea tânăra lor stăpână, cu chipu-i ca luna şi cu gherdanul cel frumos la gât.

Când îi văzui obrazul aşa, fără iaşmac, şi descoperit întru totul, simţii că mi se risipesc minţile şi că bătăile inimii se înteţesc. Ci ea le făcu semn roabelor să plece, veni la mine şi îmi spuse:

— O, lumină a ochilor mei, oare orice om frumos trebuie să se poarte atâta de crud ca tine faţă de aceea care îl iubeşte?

Eu îi răspunsei:

— Întreaga frumuseţe este în tine, iar ceea ce a mai rămas din ea, dacă a mai rămas ceva, a fost împărţit celorlalţi oameni.

Ea îmi spuse:

— O, giuvaiergiule Mohammad-Ali, află că te iubesc şi că nu m-am folosit de mijlocul de care m-am folosit decât spre a te ispiti să vii în casa mea!

Şi, rostind aceste cuvinte, se plecă gingaşă asupra mea şi mă trase spre ea, sorbindu-mă cu ochii-i galeşi. Atunci eu, tulburat cu totul, îi luai în mâinile mele capul, pe când ea îmi întorcea săruturile fără să se zgârcească, şi mă strângea la pieptul ei, pe care îl simţeam ca de piatră, apăsat pe pieptul meu. Atunci pricepui că nu se cade să dau îndărăt şi vrusei să fac ceea ce ţinea de vrednicia mea să fac. Ci în clipita când tocmai dam să-mi împlinesc gândul, fata spuse:

— Ce vrei să faci, o, stăpâne al meu? Eu răspunsei:

— Să ascund ceea ce trebuie să ascund. Ea îmi spuse:

— Ia seama că la mine nu poţi să ascunzi ceea ce vrei să ascunzi, căci uşa mea nu este deschisă. Ar trebui mai întâi să deschizi uşa. Or, află că sunt neprihănită. Şi-apoi, de socoţi cumva că ai de-a face cu vreo fată de rând ori cu cine ştie ce lepădătură de prin Bagdad, schimbă-ţi degrabă gândurile. Să ştii, o, MohammadAli, că, aşa cum mă vezi, eu sunt sora marelui vizir Giafar; şi sunt fiica lui Yahia ben-Khaled Al-Barmaki.1

Când auzii cuvintele acestea, o, stăpânii mei, deodată simţii că înflăcărarea mea se potoleşte cu totul şi înţelesei cât de urât fusese din parte-mi că ascultasem de îndemnurile-mi tainice şi că vroisem să mi le sting cu ajutorul fetei. Ci tot îi spusei:

— Pe Allah! O, stăpână a mea, nu este vina mea că am vrut să mă folosesc de prilejul pe care mi l-ai dat. Că ai binevoit să te dovedeşti mărinimoasă faţă de mine şi să-mi arăţi calea către uşile deschise ale bunăvoinţei tale!

Ea îmi răspunse:

1 La M. A. Salie: „Eu sunt Sitt-Dunia, fiica lui Yahia ibn Halid!" Yahia ben-Hatid, mare dregător din familia Barmakizilor, a fost tutore şi vizir al lui Harun Al-Raşid (între 786 – 809), când de fapt el conducea califatul.

A trei sute nouăzeci şi şaptea noapte

— Nu ai pentru ce să te cerţi, ba dimpotrivă! Şi poţi să ajungi acolo unde vrei să ajungi, dacă vrei, ci numai pe căile cele legiuite. Cu voia lui Allah, totul se poate împlini. Căci sunt stăpână pe faptele mele şi nimeni nu are a mi le opri. Mă vrei tu, dar, ca soţie legiuită?

Eu răspunsei:

— De bună seamă!

Numaidecât trimise să vină cadiul şi martorii şi le spuse:

— Iată-1 pe Mohammad-AIi, fiul lui Aii, răposatul staroste. Mă cere în căsătorie şi îmi aduce ca zestre gherdanul acesta pe care mi 1-a dăruit. Eu primesc şi mă supun.

Numaidecât fu scris senetul nostru de căsătorie şi, odată încheiat, ne lăsară singuri. Roabele aduseră băuturi, cupe şi lăute, şi amândoi băurăm, până ce sufletele noastre începură să strălucească.

Ea luă atunci lăuta şi cântă:

De trupul tău înalt, subţire, De mersul tău legănător, Ah, jur că sufăr, din iubire, Şi despărţirile mă dor.

Stăpâne, fie-ţi îndurare De-o inimă fără noroc, Ce arde pururea şi moare Într-al iubirii tale foc.

De aur cupa-i ce-mi aprinde Al sufletului crunt pojar, Cu amintirea ta fierbinte In gândul meu întoarsă iar.

Cum floarea cea de mirt sclipeşte Într-un buchet de trandafiri, Aşa mereu îmi străluceşte Iubirea ta între iubiri.1

Când sfârşi de cântat, luai şi eu la rându-mi lăuta şi, după ce dovedii că ştiam să scot din ea sunete şi mai frumoase, spusei aceste versuri ale poetului, acompaniin-du-mă în surdină:

Minunea mea! Pe chipu-ţi vrăjitor Potrivniciile se-ngemănează: E şi răcoarea apei de izvor, Şi flacăra cu purpuria-i rază.

Iar inimii ce-mi tremură de dor Răcoare-i eşti, şi foc ce arde-n pară. Ah, sufletului meu tremurător, Ce dulce-i eşti mereu, şi ce amară?

1 La M. A. Salie, mai întâi cântă o roabă următoarele versuri:

El se ivi – şi iată-l: gazelă-i, lună, ram!

Cel care nu-l iubeşte trăieşte de haram.

Ah, ele Frumuseţea! Când doru-Allah îl stinse.

Cu buzele lui focul şi mai cu foc se-aprinse.

Când vin clevetitorii şi-mi pomenesc de el, Mă fac că nu iau seama la vorba lor, defel!

Când îmi vorbesc de altul ascult cu luare-aminte, Ci-n taina mea adâncă pe el îl am în minte!

E-n totul o minune din cap până-n picioare, Dar chipul lui, ah, chipu-i minunea cea mare mare!

Bilial* e aluniţă-n foişorul buzei, coaptă, Iar zarea mărgăritulfrunţii lui o aşteaptă.

Să-l uit mă tot îndeamnă zavistnicii năprui -

Eu, care-i port credinţă! Eu, credincioasa lui! CBilial este numele celui dintâi muezin, de o frumuseţe legendară -etiopian de origină, deci negru, de aici comparaţia cu aluniţa – care, din foişorul moscheii, i-a chemat pe credincioşii musulmani la rugăciune.)

2 La M. A. Salie, cântecul începe cu următoarea strofă:

Allah Slăvitul, el te-a-mpodobit Cu-atâta frumuseţe alintată! Privirea ta vrăjită ne-a-nrobit Şi ne ucizi cu dulcea ei săgeată!

A trei sute nouăzeci şi opta noapte după ce isprăvirăm de cântat, văzurăm că era vremea să ne gândim la culcare. O ridicai în braţe şi o întinsei pe crivatul pe care ni-l aşternuseră roabele.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.

Dar cândfu cea de a trei sute nouăzeci şi opta noapte spuse: o întinsei pe crivatul pe care ni-l aşternuseră roabele.

Atunci, după ce o dezbrăcai, putui să mă încredinţez că era ca un mărgăritar neprihănit. Mă bucurai tare mult şi, pe deasupra, vă pot mărturisi că, până dimineaţa, o ţinui lipită de mine, ca pe un porumbel ţinut în mână cu aripile strânse.'

Or, nu numai o noapte petrecui aşa, ci o lună întreagă, fără contenire. Şi-mi uitai şi de treburi, şi de prăvălie, şi de bunurile toate, până ce într-o zi, şi anume în cea dintâi zi din cea de a doua lună, îmi spuse:

— Sunt nevoită să lipsesc câteva ceasuri, numai atâta cât să mă duc la hammam şi să mă întorc. Tu, te rog fierbinte, să nu te dai jos din pat şi să mă aştepţi aşa până mă întorc. Şi am să mă întorc de la hammam la tine cu totul fragedă, şi uşoară, şi înmiresmată!

Pe urmă, ca să fie şi mai încredinţată de îndeplinirea acelei porunci, mă puse să jur că n-am să mă mişc din ' In traducerea lui M. A. Salie, fraza aceasta se prezintă astfel:

Şi când rămăsei cu Sitt-Dunia, fiica lui Yahia ibn Halid Barmakidul, văzui că era mărgăritar neprihănit şi căpriţă neogoită, şi rostii aceste două stihuri:

Ca gulerul pe gâtul unei porumbiţe, braţul meu o cuprinse, Şi doar cu palma mai putui să-i ridic vălul.

Într-adevăr, mare-mi fu izbânda, iată! De-a pururi aş fi stat îmbrăţişat cu ea şi n-aş fi vrut să ne mai despărţim.

Pat. Apoi, însoţită de două roabe care duceau ştergarele şi legăturile cu haine, plecă la hammam.

Or, o, stăpânii mei, nici nu ieşise ea bine din casă, când văzui că uşa se deschide şi intră peste mine o femeie bătrână, care îmi spuse, după salamalecurile de cuviinţă:

— O, stăpâne Mohammad, soţia emirului drept-credincioşilor, Sett Zobeida, mă trimite la tine ca să te rog să mergi la sărai, unde doreşte să te vadă şi te aşteaptă; căci i s-a povestit cu vorbe de mare laudă despre purtările tale alese, despre buna ta creştere şi despre glasul tău frumos, încât s-a simţit tare dornică să te cunoască.

Eu răspunsei:

— Pe Allah! O, mătuşă, Sett Zobeida îmi face mare cinste poftindu-mă să-i fiu oaspete; însă nu pot să părăsesc casa înainte de a se întoarce soţia mea, care s-a dus la hammam.

Bătrâna îmi spuse:

— Copilul meu, te sfătuiesc, spre binele tău, să nu zăboveşti o clipă a merge acolo unde eşti aşteptat, de nu vrei ca Sett Zobeida să-ţi fie duşmană! Căci, poate că nu ştii, neprietenia stăpânei Sett Zobeida este tare primejdioasă. Ridică-te, dar, şi du-te la ea. Pe urmă, n-ai decât să te întorci acasă cât mai grabnic.

Cuvintele acestea mă hotărâră să mă duc, în ciuda jurământului ce-i făcusem soţiei mele, şi o urmai pe bătrâna care mergea înaintea mea, şi mă duse la sărai, unde intrai fără de nici o supărare.

Când mă văzu, Sett Zobeida îmi zâmbi, mă chemă lângă ea şi îmi spuse:

— O, lumină a ochilor! Tu eşti mult iubitul surorii vizirului Giafar?

Eu răspunsei:

— Sunt robul şi sluga ta!

A trei sute nouăzeci şi opta noapte ea îmi spuse:

— Într-adevăr, cei ce mi-au zugrăvit purtările tale fermecătoare şi felul tău ales de a vorbi nu ţi-au înflorit harurile. Doream să te văd şi să te cunosc, ca să judec cu ochii mei alegerea şi gustul surorii lui Giafar. Acuma-s mulţumită. Ci m-ai face să mă simt peste măsură de bucuroasă de-ai binevoi să-mi dai prilejul a-ţi auzi glasul, cântându-mi ceva.

Eu răspunsei:

— Cu bucurie şi cu cinste!

Şi luai o lăută pe care mi-o aduse o roabă, şi, după ce îi potrivii strunele, începui încetişor şi cântai două, trei strofe despre dragostea împărtăşită.'

Când contenii din cântat, Sett Zobeida îmi spuse:

— Allah împlinească-şi harul făcându-te şi mai desăvârşit, o, tinere încântător! Îţi mulţumesc că ai venit să mă vezi. Acuma, grăbeşte şi te-ntoarce acasă înainte de sosirea soţiei tale, ca nu cumva să-şi închipuie că vreau să te răpesc de la inima ei.

Eu atunci sărutai pământul dinaintea ei şi ieşii din sărai, tot pe poarta pe unde intrasem.

Când ajunsei acasă, o găsii pe soţia mea, sosită înainte-mi, culcată în pat. Dormea, şi nu făcu nici o mişcare de trezire. Mă culcai atunci la picioarele ei şi, binişor, începui s-o mângâi pe picioare. Ci deodată ea deschise ochii şi îmi dete mânioasă o lovitură de picior drept în coastă, rostogolindu-mă jos din pat, şi îmi strigă: ' La M. A. Salie, sunt traduse şi versurile:

Inima de-ndrăgostit tare-i zbuciumată, Mâna dorului mereu liniştea i-o pradă. Călăreţii-au mas de mult, caii-s în pripoane, Numai dorul umblă şui printre caravane. Luna peste corturi sus scutură lumină. Inima de-ndrăgostit plânge şi suspină. De te-alungă, de te vrea – dulce-i gura dragai Când iubeşti, iubeşti aşa dragostea întreagă1.

— O, înşelătorule! O, hainule! Ţi-ai călcat jurământul şi te-ai dus la Sett Zobeida. Pe Allah! De nu mi-ar fi teamă să n-ajung de ocară şi să-mi afle lumea necazurile, m-aş duce chiar în clipa aceasta la Sett Zobeida, să-i arăt eu cât costă a-i deda la dezmăţ pe soţii altor femei. Ci, până una alta, ai să plăteşti tu şi pentru ea şi pentru tine.

Şi bătu din palme şi strigă:

— Ya Sauab!

Numaidecât se ivi căpetenia hadâmbilor ei, un arap care mereu mă privise ponciş, şi soţia mea îi spuse:

— Taie-i pe dată gâtul înşelătorului, mincinosului şi hainului!

Arapul îşi fulgeră pe dată sabia, reteză un colţ din poala mantiei lui şi mă legă la ochi cu fâşia de pânză pe care o dobândise astfel. Pe urmă îmi zise:

— Fă-ţi mărturisirea de credinţă! Şi se pregătea să-mi taie gâtul.

În acea clipă însă, intrară toate roabele, faţă de care totdeauna mă purtasem darnic, şi mari şi mici, şi tinere şi bătrâne.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a trei sute nouăzeci şi noua noapte spuse: şi mari şi mici, şi tinere şi bătrâne, şi spuseră:

— O, stăpână a noastră, te rugăm fierbinte să-1 ierţi, din pricină că n-a ştiut ce grea greşeală săvârşeşte. Nu ştia că nimica nu te putea supăra mai tare decât să se ducă la Sett Zobeida, duşmanca ta. El habar n-avea de vrăjmăşia dintre voi două. Iartă-1, o, stăpână a noastră!

A trei sute nouăzeci şi noua noapte ea răspunse:

— Fie! Binevoiesc să-i iert viaţa, însă doresc să-i las o amintire de neşters a greşelii lui!

Şi îi făcu semn lui Sauab să lase sabia şi să ia vergile. Şi arapul luă numaidecât o vargă, cumplit de mlădioasă, şi începu să-mi care la lovituri în locurile cele mai simţitoare ale trupului meu. După care luă gârbaciul şi îmi trase cinci sute de plesnituri, alduite crunt pe părţile mele cele mai gingaşe şi pe coaste. Asta vă lămureşte, domniile voastre, ce-i cu dungile pe care le-aţi putut băga de seamă adineaori pe trupul meu.

După ce fusei pedepsit aşa, soţia mea porunci să fiu luat de acolo şi aruncat în drum, ca o găleată cu lături.

Eu, atunci, mă adunai de pe jos cum putui şi mă târâi până la casa mea, însângerat tot, şi, cum ajunsei în odaia mea, pe care o părăsisem de-atâta vreme, căzui leşinat, cât eram de lung.

Când, după lung timp, îmi venii în simţiri din leşin, trimesei după un vraci cu mână uşoară, priceput la îngrijirea vătămăturilor, care îmi unse cu grijă rănile şi, cu ajutorul balsamurilor şi al alifiilor, izbuti să mă tămăduiască. Ci tot şezui să zac neputincios, vreme de două luni; iar când ajunsei în stare să pot ieşi, mă dusei mai întâi la hammam; şi, după ce mă spălai, plecai la prăvălie. Acolo, vândui degraDă la mezat tot ce aveam mai de preţ, dobândii tot ce se putea dobândi şi, cu suma adunată, cumpărai patru sute de mameluci tineri pe care îi îmbrăcai strălucit, şi corabia pe care m-aţi văzut în noaptea aceasta însoţit de ei. Dintre ei, l-am ales pe unul ce seamănă cu Ciafar, ca să mi-l pun ca tovarăş de-a dreapta, şi un altul ca să-i dau slujba de gealat, după pilda emirului drept-credincioşilor. Şi, gândind să uit de suferinţele mele, mă îmbrăcai şi eu în haine ca ale califului şi luai obiceiul de a mă plimba în fiecare noapte pe apele Tigrului, în corabia mea, înconjurat de lumini, şi de cântece, şi de zvon de lăute.

Şi-aşa îmi petrec viaţa, de un an încoace, făcându-mi nălucirea nebună că sunt califul, încercând să-mi alung din minte amarul care a pus stăpânire pe mine din ziua când soţia mea m-a osândit atâta de crunt, ca să-şi mulţumească vrăjmăşia pe care şi Sett Zobeida şi ea o nutresc una faţă de cealaltă! Şi numai eu, neştiutor de nimica, am îndurat urmările acelei vrajbe muiereşti. Or, aceasta-i jalnica mea poveste, o, stăpânii mei! Şi nu mai am decât să vă mulţumesc că ati binevoit să veniţi cu noi

        ) y) ca să ne petrecem noaptea prieteneşte.'

După ce ascultă această istorisire, califul Harun Al-Raşid strigă:

— Mărire lui Allah, carele a lăsat ca fiecare lucru să aibă o pricină!

Pe urmă se ridică şi-i ceru îngăduinţă tânărului să plece dimpreună cu tovarăşii săi. Tânărul le îngădui. Şi Al-Raşid plecă de acolo şi se întoarse la sărai, chibzuind cum să îndrepte nedreptatea săvârşită de cele două femei faţă de acel tânăr. Iar Giafar, din parte-i, se amăra de ciudă că sora lui fusese pricina unei întâmplări ca aceea, care avea să fie aflată de tot saraiul.

A doua zi, califul, împodobit cu toate însemnele puterii sale, stând între emirii şi dregătorii lui, spuse către Giafar:

— Să fie adus la mine tânărul care ne-a găzduit noaptea trecută!

Şi Giafar ieşi numaidecât, ca să se întoarcă degrabă cu tânărul ce sărută pământul dinaintea califului şi, după salamalecul de cuviinţă, îi spuse o laudă în ' La M. A. Salie: pe urmă suspină şi vărsă lacrimi şi rosti aceste versuri: Pe Allah! N-am s-o mai uit toată viaţa mea! Dragi îmi sunt cei ce cu drag îmi vorbesc de ea! Chipu-i scump e luna mea! Mult am mai iubit-o! Preamărit să fie-n veci Cel ce-a zămislit-o! N-am nici somn, nici tihnă n-am – arsă-i viaţa-mi toată. Inima-mi de doru-amar tare-i tulburată!

A trei sute nouăzeci şi noua noapte versuri.1 Al-Raşid, mulţumit, îl chemă lângă el, îl pofti să şadă şi îi spuse:

— O, Mohammad-Ali, am trimis după tine ca să aud din gura ta istorisirea pe care ai povestit-o ieri celor trei negustori. Întrucât este minunată şi plină de învăţăminte folositoare.

Tânărul, tulburat cu totul, spuse:

— N-aş putea grăi, o, emire al drept-credincioşilor, înainte ca tu să-mi dai năframa ocrotirii.

Califul îi aruncă numaidecât năframa, ca semn de ocrotire, şi tânărul îşi istorisi încă o dată povestea, fără a ocoli nici un amănunt. Când sfârşi, Al-Raşid îi spuse:

— Şi-acum, ţi-ar plăcea s-o vezi pe soţia ta îndărăt la tine, în ciuda greşelilor ce le-a săvârşit împotriva ta?

El răspunse:

— Orice mi-ar veni din mâna califului ar fi binevenit; căci degetele stăpânului nostru sunt cheile binefacerii, iar faptele lui sunt salbe scumpe, bune de purtat ca podoabă la gât.2

Atunci califul spuse către Giafar: -Adu-o la mine, o, Giafar, pe sora ta, fiica emirului Yahia! _ ' La M. A. Salie: Şi apoi rosti aceste versuri:

Să-ţi fie în veci saraiul Kaaba'cu ziduri sfinte! Semn să stea pe frunţi pământul pe care-l ai dinainte! Şi despre tine să strige Apusul şi Răsăritul: El e Ibrahim, săvai! Aici e Makam slăvitul!

        (Kaaba este numele vestitului templu musulman de la Mecca, despre care legenda spune că a fost zidit de însuşi Ibrahim – patriarhul Avraam din Biblie. Makam Ibrahim – Locul lui Ibrahim – este numele dat unei pietre mari pe care se spune că se odihnea Ibrahim şi care se păstrează şi azi în incinta Kaabei.

Versul al doilea vrea să spună că toate frunţile să se temenească atingând pământul în faţa califului.)

2 La M. A. Salie este exprimat răspunsul în versuri: Sărută-i degetele – că nu sunt degete doar! Cheile milelor sunt, ce-ţi dau fericirea-n dar! Mulţumeşte milei lui – că nu este numai milă. Ci o mândră salbă e la gât gingaş de copilă!

Şi Giafar o aduse numaidecât pe soră-sa; iar califul o întrebă:

— Spune-mi, o, fiică a credinciosului nostru Yahia! Îl cunoşti pe acest tânăr?

Ea răspunse:

— O, emire al drept-credincioşilor, de când au căpătat femeile învăţul să cunoască bărbaţi?

Al-Raşid zâmbi şi spuse:

— Ei bine! Am să-ţi spun numele lui. Se numeşte Mohammad-Ali, fiul răposatului staroste al giuvaier-giilor. Tot ceea ce s-a petrecut s-a petrecut, şi acuma vreau să ţi-l dau ca soţ.

Ea răspunse:

— Darul stăpânului nostru este ca viaţa şi ca ochii noştri.

Califul porunci numaidecât să vină cadiul şi martorii şi-i puse să scrie, cum cere pravila, senetul de căsătorie ce-i lega de data aceasta pe cei doi tineri într-un chip neclătinat, spre bucuria lor, care fu desăvârşită. Şi hotărî să-1 oprească în preajma lui pe Mohammad-Ali, spre a şi-l face prieten de taină până la sfârşitul zilelor lui.

Aşa ştia să-şi petreacă Al-Raşid ceasurile de huzur, împerechind ceea ce era desperecheat şi fericindu-i pe cei pe care soarta îi oropsise.

— Ci să nu cumva să socoti, o, norocitule sultan, spuse mai departe Şeherezada, că povestea aceasta, pe care nu ţi-am istorisit-o decât anume ca să aduc o schimbare faţă de snoavele cele scurte de mai înainte, s-ar putea asemui cât de cât cu Povestea preafrumoasei Floare-deTrandafir şi a lui Desfătul-Lumii!

Iar Şeherezada îi spuse sultanului Şahriar: