Parabola adevăratei ştiinţe a vieţii

Se povesteşte că într-o anume cetate, în care se învăţau toate ştiinţele, trăia un tânăr frumos şi plin de sârg la învăţătură. Şi, măcar că nimic nu lipsea fericirii vieţii sale, era pătimit de dorinţa de a şti tot mai mult. Or, i se dezvălui într-o zi, din povestirea unui negustor călător, că se afla într-o ţară tare depărtată un învăţat care era omul cel mai sfânt din Islam şi care el singur avea atâta ştiinţă de carte, atâta înţelepciune şi atâta har cât toţi învăţaţii veacului la un Loc. Şi află că învăţatul acela, cu toată faima lui, avea meseria de fierar, meserie pe care, înaintea lui, o avuseseră şi tătâne-său şi bunicu-său.

Şi, dacă auzi vorbele acestea, tânărul se întoarse la el acasă, îşi luă papucii şi traista şi băţul şi plecă pe dată din cetatea lui şi dintre prieteni. Şi porni înspre ţara cea îndepărtată în care trăia dascălul cel sfânt, cu gândul de a se pune sub îndrumarea lui şi de a dobândi oleacă de ştiinţă şi de înţelepciune. Şi merse vreme de patruzeci de zile şi de patruzeci de nopţi şi, după multe primejdii şi osteneli, ajunse, din mila lui Allah, care îi menise bună tihnă, în cetatea fierarului. Şi se duse drept în sukul fierarilor şi se înfăţişă dinaintea aceluia a cărui fierărie toţi trecătorii i-o arătau. Şi, după ce îi sărută poala cămăşii, şezu înaintea lui, cu o înfăţişare plină de sfială. Iar fierarul, care era un om în vârstă şi cu faţa pecetluită de binecuvântare, îl întrebă:

— Ce doreşti, fiul meu? El răspunse:

— Doresc să învăţ ştiinţa!

Şi covaliul, drept răspuns, îi puse în mână funia de la foalele covăliei şi îi spuse să tragă. Şi învăţăcelul cel nou răspunse că ascultă şi că se supune şi începu numaidecât să întindă şi iar să slăbească funia foalelor, fără a se opri, din ceasul când ajunsese acolo până la asfinţitul soarelui. Şi a doua zi îndeplini aceeaşi muncă, la fel ca şi în zilele următoare, vreme de săptămâni, de luni şi de un an întreg, fără ca nimeni din fierărie, nici dascălul, nici ucenicii lui cei mulţi, care fiecare avea câte o sarcină tot atâta de aspră ca şi a lui, să-i fi spus măcar o dată vreun cuvânt şi fără ca nimeni să se plângă ori baremi să murmure din pricina acelei munci grele şi tăcute. Şi învăţăcelul, într-o zi, tare sfios, îndrăzni să deschidă gura şi să spună:

— Învăţătorule!

Iar fierarul se opri din munca lui. Şi toţi învăţăceii, până peste măsură de tulburaţi, făcură la fel. Şi, în tăcerea din fierărie, covaliul se întoarse înspre tânăr şi îl întrebă:

— Ce vrei? El spuse:

— Ştiinţa!

Iar fierarul spuse:

— Trage de funie!

Şi fără nici un cuvânt mai mult, tânărul îşi luă iarăşi de la capăt munca de făurar. Şi alţi cinci ani se scurseră, în care, de dimineaţă până seara, învăţăcelul trăgea funia foalelor, fără răgaz şi fără ca nimeni să-i spună măcar o dată vreo vorbă. Iar dacă vreunul dintre ucenici avea trebuinţă să fie lămurit în vreo pricină, de orice fel ar fi fost ea, îi era îngăduit să scrie o întrebare şi să dea ţidula dascălului, dimineaţa, când intra în fierărie. Şi meşterul, fără a dezvălui vreodată cele scrise, arunca hârtia în jarul a şapte sute şaptezeci şi patra noapte din vatră ori, mai adesea, o punea în cuta de la turbanul său. Dacă arunca hârtia în foc, o făcea, fără de îndoială, din pricină că nu i se cădea nici un fel de răspuns. Dar dacă hârtia era pusă la turban, ucenicul care o dăduse găsea, seara, răspunsul meşterului, scris cu slove dăruite, pe peretele chiliei sale.

Şi când se scurseră zece ani aşa, bătrânul fierar veni la tânărul învăţăcel şi îl bătu pe umeri. Şi tânărul, pentru întâia oară, după zece ani, lăsă din mână funia covăliei. Şi bucurie mare pogorî în el. Iar dascălul îi vorbi, zicând:

— Fiul meu! Poţi să te întorci la ţara ta şi la casa ta, cu ştiinţa toată a lumii şi a vieţii în inima ta. Căci pe toată ai dobândit-o, dobândind virtutea răbdării!

Şi îi dădu sărutul păcii. Iar învăţăcelul se întoarse luminat în ţara sa, între prietenii lui; şi îşi trăi limpede viaţa.

Şi sultanul Şahriar strigă:

— O, Şeherezada, ce minunată este pilda aceasta. Şi cât îmi mai dă de cugetat!

Şi rămase cufundat un răstimp în gândurile lui. Pe urmă adăugă:

— Grăbeşte-te acuma, o, Şeherezada, de-mi povesteşte Povestea cu Kamar şi cu mult-priceputa Halima.

Ci Şeherezada spuse:

— Îngăduie-mi, o, Măria Ta, să mai amân oleacă istorisirea acelei poveşti; întrucât sufletul meu, în seara aceasta, nu se simte îndemnat înspre ea; şi îngăduie-mi mai degrabă să-ţi încep povestea cea mai dulce, cea mai luminoasă şi cea mai curată din câte ştiu!

Şi sultanul spuse:

— Horărât, o, Şeherezada, sunt gata să te ascult, căci şi eu îmi simt sufletul pornit în seara aceasta înspre lucruri voioase. Şi-apoi zăboveala are să-mi îngăduie a trage un folos pentru mine din pilda despre răbdare!

Atunci Şeherezada spuse: