Păţaniile lui Hassan Al-Bassri şi ale preafrumoasei Strălucire ¹

Află, o, norocitule sultan, că povestea aceasta mi-iuJ nunată are un început cu totul nemaipomenit, pe care trebuie să ţi-l înfăţişez înainte de a începe; altminteri nu ar fi prea uşor de înţeles aşa cum a ajuns ea până la mine.

Într-adevăr, a fost odată, în anii şi în vremile tare de demult, un şah dintre şahii Persiei şi ai Khorassanului, care avea sub stăpânirea lui ţările Indului, ale Sindului şi ale Chitaiului, precum şi noroadele care locuiesc dincolo de Ox, în pământurile sălbatice. Se numea Kendamir şah. Şi era un viteaz neînfricat şi un voinic tare de virtute, care ştia să mânuiască straşnic suliţa şi era pătimaş după întreceri la lupte, după vânătoare şi după năvale războinice; ci, dintre toate desfătările, îndrăgea cel mai mult taifasurile cu oamenii plăcuţi şi de soi ales, iar la ospeţe le da poeţilor şi povestitorilor locul de cinste lângă el. Ba mai mult: când vreun străin, după ce căpătase găzduire la el şi se bucurase de dărnicia și de mărinimia lui, îi povestea vreo poveste încă nemaiauzită ori vreo istorisire frumoasă, şahul Kendamir îl potopea cu huzmeturi şi cu huzururi şi nu îi da drumul să se întoarcă în ţara lui decât după ce îi îndeplinea până şi cele mai mici dorinţe şi atunci punea să-l însoţească de-a lungul întregii călătorii un alai falnic de călăreţi şi de robi la poruncile lui. Iar în ce-i priveşte pe povestitorii lui obişnuiţi şi pe poeţi, apoi faţă de aceştia se purta la fel de filotim ca şi faţă de vizirii şi de emirii săi. Şi, în felul acesta, saraiul lui ajunsese lăcaşul îndrăgit de toţi cei care ştiau să ticluiască un vers, să întocmească o laudă în stihuri ori să facă să învieze în cuvânt trecuturile stinse şi lucrurile moarte.

Aşa că nu poate să fie de nici o mirare că şahul Kendamir, după un răstimp, ascultase toate poveştile cunoscute la arabi, la persani şi la indieni şi le aşezase în mintea lui, dimpreună cu stihurile cele mai frumoase ale poeţilor şi cu învăţăturile dascălilor dedaţi cu cercetarea neamurilor celor de demult, încât, atunci când a prefirat prin minte tot ce auzise, a văzut că nu-i mai rămăsese nimica de învăţat şi nimica de ascultat.

Şi dacă se văzu într-o asemenea stare, fu cuprins de o tristeţe până peste poate şi se cufundă într-o grea ză-căsenie! Şi nemaiştiind cum să-şi treacă obişnuitele lui ceasuri de tihnă, se întoarse către căpetenia hadâmbilor săi şi îi zise:

— Du-te repede şi adu-mi-l pe Abu-Ali!

Or, Abu-Ali era povestitorul cel mai îndrăgit de şahul Kendamir; şi era atâta de dibaci la vorbă şi atâta de plin de har, încât putea să facă să ţină o poveste vreme de un an întreg, fără a se opri vreodată şi fără a lăsa să ostenească, nici măcar o noapte, luarea-aminte a celor care îl ascultau. Ci şi el, ca toţi tovarăşii lui, îşi mistuise de mult tot ce ştia şi toate izvoadele lui de poveşti şi de

A cinci sute şaptezeci şi şasea noapte mult se afla într-o mare lipsă de istorisiri noi.

Hadâmbul se grăbi, aşadar, să se ducă după el şi să-l aducă dinaintea şahului. Şi şahul îi spuse:

— Iacătă, o, taică al vorbelor, că ţi-ai mistuit toate poveştile şi te găseşti la mare lipsă de istorii noi! Or, eu am trimis după tine pentru că, mai presus de orice, trebuie numaidecât să-mi găseşti vreo poveste nemaipomenită şi nemaiştiută, aşa cum eu să nu mai fi auzit vreuna asemenea! Căci, mai mult decât oricând, îmi plac istorisirile şi povestirile cu întâmplări rare. Dacă, dar, ai să izbuteşti să mă desfeţi cu vorbele frumoase pe care ai să mi le înşiri, eu, în schimb, am să-ţi dăruiesc moşii nemăsurate, peste care să fii stăpân şi cetăţi şi palate, cu firman care să te ferească de toate birurile şi de toate dăjdiile; şi am să te aşez de-a dreapta mea; şi ai să domneşti aşa cum vei vrea tu, cu putere deplină şi întreagă, peste supuşii şi peste noroadele împărăţiei mele. Ba, de ai să doreşti, am să-ţi las ca moştenire şi scaunul domniei după moartea mea şi chiar din viaţa mea tot ce este al meu are să fie şi al tău! Dar dacă ursitoarea ta o fi atâta de jalnică încât să nu poţi îndeplini dorinţa pe care ţi-am mărturisit-o şi care în sufletul meu atârnă cu mult mai mult decât a stăpâni întreg pământul, poţi de pe-acuma să te duci să-ţi iei bun-rămas de la rudele tale şi să le spui că te aşteaptă ţeapă!

La vorbele acestea ale şahului Kendamir, băsma-şul Abu-Ali pricepu că era pierdut fără de scăpare şi răspunse:

— Ascult şi mă supun!

Şi îşi plecă fruntea, galben cu totul la chip şi pradă unei deznădejdi fără de leac. Ci, după un răstimp, ridică iar capul şi zise:

— O, doamne al vremilor, robul tău cel neştiutor cere un hatâr de la mila ta, înainte de a muri!

Şi şahul întrebă:

— Şi care-i hatârul?

El spuse:

— Este acela de a-i dărui numai un răgaz de un an, spre a-i îngădui să găseacă ceea ce îi ceri. Şi dacă, după ce o trece acest răgaz, povestea cerută nu va fi găsită, ori dacă, găsită, nu are să fie cea mai frumoasă, cea mai minunată şi cea mai osebită din câte au ajuns vreodată la urechea oamenilor, am să-mi îndur, fără de nici o amărăciune în sufletul meu, osânda cu ţeapă!

La vorbele acestea, şahul Kendamir zise:

— Răgazul este tare lung! Şi nimenea nu ştie dacă mai are de trăit până mâine!

Pe urmă, adăugă:

— Ci dorinţa mea de a mai asculta o istorisire este atâta de mare, încât îţi dau răgazul de un an; da numai cu învoiala să nu te mişti de acasă în tot acest răstimp!

Şi povestitorul Abu-Ali sărută pământul dintre mâinile şahului şi se întoarse în mare grabă acasă la el.

Acolo, după ce cugetă îndelung, chemă cinci tineri mameluci de-ai lui, care ştiau să citească şi să scrie şi care, pe deasupra, erau cei mai deştepţi, cei mai credincioşi şi cei mai cuminţi dintre toţi ciracii săi, şi le i > dădu la fiecare câte cinci mii de dinari de aur. Pe urmă le spuse:

— Nu v-am crescut şi nu v-am îngrjit şi nu v-am hrănit în casa mea decât pentru o zi ca aceasta! Acuma-i rândul vostru să-mi fiţi de folos şi să mă ajutaţi să scap din mâinile şahului!

Ei răspunseră:

— Porunceşte, o, stăpâne al nostru! Sufletele noastre sunt ale tale şi stăm ca preţ de răscumpărare pentru tine!

El spuse:

— Iacătă! Plecaţi fiecare prin cele ţări străine, pe feluritele

A cinci sute şaptezeci şi şaptea noapte drumuri ale lui Allah! Străbateţi toate împărăţiile şi toate locurile de pe pământ şi bateţi la uşile tuturor învăţaţilor, înţelepţilor şi poeţilor cei mai vestiţi! Şi i ' L i i întrebaţi-i, ca să-mi aduceţi răspuns, dacă nu cumva ştie vreunul povestea păţaniilor lui Hassan Al-Bassri! Şi dacă, din mila Celui-Preaânalt, vreunul dintre ei o ştie, rugati-l să v-o povestească ori să v-o scrie, la orice preţ o fi! Întrucât numai cu ajutorul acelei poveşti îl puteţi scăpa pe stăpânul vostru de la ţeapă care îl aşteaptă!

Pe urmă se întoarse către fiecare dintre ei pe rând; şi îi spuse celui dintâi mameluc:

— Tu ai să te duci la ţările Indului şi ale Sindului, şi la locurile şi tărâmurile care tin de ele. Iar celui de al doilea îi spuse:

— Tu ai să te duci la Persia şi la China, şi la ţările vecine cu acestea!

Şi îi spuse celui de al treilea:

— Tu ai să străbaţi Khorassanul şi locurile care tin de el!

Şi îi spuse celui de al patrulea:

— Tu ai să cercetezi Maghrebul, de la răsărit până la apus!

Şi celui de al cincilea îi spuse:

— Iar tu, o, Mobarak, tu ai să baţi ţara Egiptului şi tara Siriei!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute şaptezeci şi şaptea noapte spuse:

— Iar tu, o, Mobarak, tu ai să baţi ţara Egiptului şi tara Siriei!

I aşa le grăi povestitorul Abu-Ali celor cinci mame-luci credincioşi ai lui. Şi, pentru plecare, le hotărî o zi blagoslovită şi le spuse:

— Plecaţi în ziua aceasta binecuvântată! Şi să vă în j toarceţi cu povestea de care atârnă mântuirea mea!

Şi ei îşi luară bun-rămas de la el şi se împrăştiară pe cinci drumuri osebite.

Or, cei dintâi patru flăcăi, după unsprezece luni, se întoarseră unul câte unul, cu nasul în pământ şi spuseră dascălului lor că ursita, în pofida tuturor căutărilor lor cele mai cu de-amănuntul prin ţările cele îndepărtate pe care le străbătuseră, nu-i dusese pe urmele povestitorului ori ale învăţatului pe care îl căutau şi că nu întâlniseră nicăieri, nici în cetăţi, nici pe la corturi, decât povestitori şi poeţi de rând, ale căror poveşti le ştie toată lumea; dar că, în ce priveşte isprăvile lui Hassan Al-Bassri, nimenea nu le ştia!

La vorbele acestea, pieptul bătrânului povestitor Abu-Ali se zbârci până peste poate şi lumea se înnegură pe chipul lui. Şi strigă:

— Nu este ajutor şi putere decât întru Allah Atotputernicul! Văd bine acuma că în Cartea îngerului stă scris că sorocul meu mă aşteaptă în ţeapă!

Şi îşi făcu cele de datorinţă şi adiata toată, înainte de a se duce să moară de moartea aceea ca păcura! Şi-atâta cu el!

Ci, în ceea ce îl priveşte pe cel de al cincilea mame-luc, care se numea Mobarak, acela şi străbătuse toată ţara Egiptului şi o bună parte din Siria, fără să fi dat de urma a ce căuta. Şi nici chiar povestitorii cei vestiţi de la Cairo nu-i putuseră da vreo lămurire, măcar că ştiinţa lor întrece orice închipuire. Ba mai mult! Nici măcar nu-i auziseră pe părinţii ori pe bunicii lor, povestitori ca şi ei, spunând că s-ar fi pomenit vreodată de vreo a cinci sute şaptezeci şi şaptea noapte poveste ca aceea! Încât tânărul mameluc luase calea Damascului, ci fără să nădăjduiască a izbândi cumva în acea căutare.

Or, de cum ajunse la Damasc, fu cuprins pe dată de farmecul locurilor de acolo, de grădinile cetăţii, de apele şi de strălucirea lui. Şi încântarea sa ar fi întrecut orice măsură, dacă nu i-ar fi fost mintea atâta de prinsă de sarcina aceea fără de nădejde. Şi, cum se înserase, străbătea uliţele cetăţii căutând vreun han unde să mâne peste noapte, când văzu, vânzolindu-se prin sukuri, o grămadă de hamali, de măturători, de măgă-rari, de săpători, de negustori şi de apagii, precum şi o mulţime de alţi inşi care alergau de zor înspre acelaşi loc, cât puteau mai iute. Şi îşi zise: „Cine ştie încotro se duce toată lumea asta!" Şi, pe când se pregătea s-o ia şi el la fugă după ei, fu izbit straşnic de către un tânăr care tocmai se împiedicase, prinzându-şi un picior în poalele caftanului, din pricina zorului cu care alerga. Iar mamelucul îl ajută să se ridice şi, după ce îl scutură de praf, îl întrebă:

— Încotro aşa? Te văd tare grăbit şi plin de nerăbdare, şi nu stiu ce să cred când mă uit că şi alţii fac la fel ca tine?

Tânărul răspunse:

— Văd bine că eşti un străin, de vreme ce nu ştii încotro ne grăbim aşa. Află dar că, în ce mă priveşte, vreau să ajung printre cei dintâi în sala aceea boltită în care şade şeicul Isac Al-Monabbi, strălucitul povestitor din cetatea noastră, acela care povesteşte cele mai minunate poveşti de pe lume. Şi întrucât acolo întotdeauna şi înlăuntru şi pe afară, se strânge o mare mulţime de ascultători, iar cei care vin la urmă nu pot să se mai bucure cum se cade de povestea povestită, te rog să mă ierţi că acuma mă grăbesc să te las!

Ci tânărul mameluc se agăţă de hainele locuitorului din Damasc şi îi spuse:

— O, fecior de oameni de treabă, mă rog ţie să mă iei cu tine, ca să pot afla şi eu un loc bun lângă şeicul Isac. Căci şi eu tare as mai vrea să-l ascult, şi am venit anume pentru el din ţara mea, din adâncă depărtare!

Şi flăcăul răspunse:

— Atunci ţine-te după mine şi dă zor!

Şi amândoi, dând coate la dreapta şi la stânga printre oamenii ce se întorceau liniştiţi pe la casele lor, se repeziră înspre sala unde şeicul Isac Al-Monabbi îşi spunea poveştile.

Or, când intră în sala aceea cu tavanul boltit, din care cobora o răcoare dulce, Mobarak zări pe un jeţ, în mijlocul cercului tăcut de hamali, de negustori, de oameni de vază, de apagii şi de alţii, un preacinstit şeic cu chipul pecetluit de binecuvântare, cu fruntea încununată de strălucire, care vorbea cu un glas domol, urmându-şi mai departe povestea pe care o începuse de o lună de zile, dinaintea credincioşilor lui ascultători. Ci glasul şeicului nu zăbovi mult până să se învioreze, povestind vitejiile fără de seamăn ale viteazului său. Şi deodată şeicul se ridică din jeţ, nemaiputând să-şi stăpânească însufleţirea şi începu să alerge printre cei care îl ascultau, de la un cap la altul al sălii, făcând să se învârtească spada voinicului retezător de capete şi căsăpindu-i în mii de bucăţi pe vrăjmaşi: „Aşadar! Să moară cei care se tin de hainii! Şi blestemaţi să fie ei, şi arşi în focul gheenei! Şi Allah să-l mântuie pe cel viteaz! E mântuit! Ba nu! Unde-s săbiile noastre, unde-s buzduganele noastre, să zboare în ajutorul lui? Iată-l! Iese biruitor din încăierare, zdrobindu-şi duşmanii doborâţi, cu ajutorul lui Allah! Atunci, slavă Atotputernicului, stăpânul vitejiei! Şi-acuma viteazul să se ducă în cortul lui, unde îl a cinci sute şaptezeci şi opta noapte aşteaptă iubita şi toate frumuseţile fetişcanei să-l facă să uite primejdiile înfruntate pentru ea! Şi preamărit fie Allah, carele a zămislit femeia spre a pune balsam în inima voinicului şi pojar în măruntaiele lui!" întrucât cu vorbele acestea şeicul Isac îşi isprăvea povestea din seara aceea, ascultătorii, peste măsură de încântaţi, se ridicară şi, repetând vorbele de la urmă ale povestitorului, ieşiră din sală. Iar mamelucul Mobarak, fermecat de măiestria atâta de desăvârşită a povestitorului, se apropie de şeicul Isac şi, după ce îi sărută mâna, îi spuse:

— O, stăpâne al meu, sunt un străin şi vreau să-ţi pun o întrebare.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute şaptezeci şi opta noapte spuse:

— O, stăpâne al meu, sunt un străin şi vreau să-ţi pun o întrebare.

Iar şeicul îi răspunse la salamalec şi spuse:

— Vorbeşte! Străinul nu ne este nicidecum străin! Ce necaz ai?

El răspunse:

— Vin tare de departe, spre a-ţi aduce din partea stăpânului meu, povestitorul Abu-Ali din Khorassan, un dar de o mie de dinari de aur! Căci te socoteşte ca dascăl al tuturor povestitorilor acestor vremi şi vrea să-ţi dovedească prin aceasta preţuirea lui!

Şeicul Isac răspunse:

— De bună seamă! Nimenea n-ar putea să nu ştie de faima vestitului Abu-Ali din Khorassan. Primesc cu drag şi din toată inima darul de la stăpânul tău şi aş vroi să-i trimit şi eu în schimb ceva, prin mijlocirea ta. Spune-mi, dar, ce l-ar bucura mai mult, pentru ca ploconul meu să-i fie cât mai pe plac!

La vorbele acestea, atâta de îndelung aşteptate, ma-melucul Mobarak îşi zise: „Iacătă-mă la tel! Şi aceasta-i nădejdea mea din urmă!" Şi răspunse:

— Allah, o, stăpâne al meu, coperească-te cu toate binecuvântările lui! Ci numeroase-s bunurile acestei lumi asupra capului lui Abu-Ali, care nu-şi doreşte decât numai un lucru, acela de a-şi împodobi mintea cu ceea ce nu cunoaşte! Încât m-a trimis la tine ca să-ţi cer, ca pe un hatâr, să-i spui vreo poveste nouă, cu care i-ar putea îndulci urechile şahului nostru! Aşa, de pildă, nimica nu l-ar bucura mai mult decât să afle de la tine, dacă o ştii cumva, povestea care se cheamă Păţaniile lui Hassan Al-Bassri!

Şeicul răspunse:

— Pe capul şi pe ochii mei! Dorinţa îţi va fi îndeplinită, căci ştiu povestea aceea! Şi, de altminteri, eu sunt singurul povestitor de pe faţa pământului care o ştie! Şi mare dreptate are stăpânul tău Abu-Ali s-o caute, căci fără de nici o îndoială că ea este una dintre cele mai grozave poveşti de pe lume şi mi-a fost povestită şi mie cândva de un sfânt derviş, răposat de mult, care o ţinea de la alt derviş, răposat şi el. Iar eu, ca să răspund la mărinimia stăpânului tău, nu numai că am să ţi-o povestesc, da am să ţi-o şi dau s-o scrii, cu toate amănuntele ei, de la început până la sfârşit. Numai că, la această danie din partea mea, adaug o învoială anume, pe care să te legi cu jurământ că ai s-o îndeplineşti, dacă vrei să capeţi povestea.

Mamelucul răspunse:

A cinci sute şaptezeci şi opta noapte

— Sune gata să primesc orice învoială, de-ar fi să-mi pun în primejdie până şi sufletul!

El zise:

— Iacătă: întrucât povestea aceasta este dintre cele care nu se povestesc dinaintea oricui şi nu-i făcută pentru toată lumea, ci numai pentru oamenii aleşi, ai să te juri, în numele tău şi în numele stăpânului tău, că nu ai să spui o vorbă din ea la cinci soiuri de oameni: celor săraci cu duhul, întrucât cu mintea lor vârtoasă nu ar şti s-o preţuiască; făţarnicilor, care s-ar socoti jigniţi; dascălilor de şcoală, care, înguşti la minte şi întunecaţi, nu ar pricepe-o; nerozilor, întrucât aceştia sunt ca şi dascălii; şi necredincioşilor, care nu ar şti să tragă din ea nici o învăţătură folositoare!

Şi mamelucul strigă:

— Jur dinaintea feţei lui Allah şi dinainta ta, o, stăpâne al meu!

Pe urmă îşi descinse brâul şi scoase din el o pungă, în care se aflau o mie de dinari de aur şi o dărui şeicului Isac. Iar şeicul, la rându-i, îi aduse o călimară şi un calam şi îi zise:

— Scrie!

Şi începu să-i spună, vorbă cu vorbă, toată povestea păţaniilor lui Hassan Al-Bassri, aşa cum îi fusese spusă şi lui de către derviş. Şi treaba aceasta dură şapte zile şi şapte nopţi, necurmat. După care mamelucul citi dinaintea şeicului tot ce scrisese, iar şeicul mai mes teşugări anumite părţi şi îndreptă greşelile de scris. Şi mamelucul Mobarak, bucuros până peste poate, sărută mâna şeicului şi, după ce îşi luă rămas-bun de la el, nu mai zăbovi să ia calea spre Khorassan. Şi cum bucuria îl făcea uşor, nu-i trebui, ca să ajungă, decât jumătate din timpul care Ie trebuie de obicei caravanelor.

Or, nu mai rămăseseră decât zece zile până să se încheie anul ce fusese hotărât ca răgaz şi până ce teapa să fie înălţată întru osânda Iui Abu-Ali, dinaintea porţii palatului. Şi nădejdea se topise cu totul din sufletul bietului povestitor, care îşi strânsese toate rudele şi toţi prietenii, ca să-l ajute să îndure cu mai puţină spaimă ceasul cel înfricoşat care îl aştepta. Şi iată că, în toiul bocetelor, mamelucul Mobarak, fluturând manuscriptul, îşi făcu intrarea şi se duse la stăpânul său şi, după ce îi sărută mâna, îi înmână foile cele scumpe, pe cea dintâi dintre ele fiind scris, cu litere mari, titlul: Povestea păţaniilor lui Hassan Al-Bassri.

Când le văzu, povestitorul Abu-Ali se ridică şi îl îm-brăţişă pe mamelucul său şi îl pofti să şadă de-a dreapta sa şi se dezbrăcă de hainele de pe el, ca să-l îmbrace şi să-l copere pe acesta cu semnele cinstirii şi ale binecuvântării; pe urmă, după ce îl slobozi din robie, îi dărui zece cai de soi ales, cinci iepe, zece cămile, zece catâri, trei arapi şi doi copilandri. După care luă manuscriptul ce-i izbăvea viaţa şi îl scrise iarăşi, cu mâna lui, pe o hârtie minunată, cu litere de aur şi cu cea mai frumoasă caligrafie a lui, lăsând depărtare mare între cuvinte, aşa fel încât citirea să fie plăcută şi lesnicioasă. Şi folosi pentru munca aceea nouă zile întregi, abia luându-şi câte un răgaz să închidă ochii ori să mănânce o curmală. Şi, într-a zecea zi, la ceasul menit tragerii lui în ţeapă, puse manuscriptul într-un sipet de aur şi urcă la şah.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute şaptezeci şi noua noapte spuse:

A cinci sute şaptezeci şi noua noapte şi, într-a zecea zi, la ceasul menit tragerii lui în ţeapă, puse manuscriptul într-un sipet de aur şi urcă la şah.

Numaidecât, şahul Kendamir îi adună pe vizirii, pe emirii şi pe musaipii săi, precum şi pe poeţi şi pe învăţaţi şi îi spuse lui Abu-Ali:

— Ceea ce spune un şah trebuie să se îndeplinească! Citeşte-ne, dar, povestea făgăduită! Iar eu, larându-mi, nu am să uit ceea ce a fost hotărât între noi de la început!

Şi Abu-Ali scoase manuscriptul cel minunat din sipetul de aur şi desfăşură cea dintâi foaie şi îşi începu citirea. Şi desfăşură şi cea de a doua foaie şi pe cea de a treia foaie şi citi mai departe, înconjurat de uimirea şi de încântarea tuturor celor de fată. Iar şahul fu atâta de peste măsură de fermecat, încât nici nu mai vroi să pună capăt citirii din ziua aceea! Şi mâncară şi băură, după care Abu-Ali citi mai departe; şi tot aşa mereu, până la sfârşit.

Atunci şahul Kendamir, vrăjit până peste marginile vrăjirii şi încredinţat că de aci înainte nu va mai avea nici o clipă de zăcăşie, de vreme ce în mâinile sale se afla o poveste ca aceea, se ridică în cinstea lui Abu-Ali şi îl căftăni pe loc în slujba de mare vizir, mazilindu-l pe vizirul de mai înainte din slujba viziriei, şi, după ce îl îmbrăcă în mantia lui împărătească, îi dărui, ca moşie de veci, o parte întreagă din împărăţia lui, cu toate târgurile, satele şi cetăţile ei; şi îl opri în preajma lui, ca tovarăş de taină şi sfetnic. Pe urmă porunci ca sipetul cu manuscriptul cel scump să fie încuiat în dulapul cu izvoade împărăteşti, ca să poată fi scos de acolo şi citit ori de câte ori zăcăşia s-ar înfăţişa la porţile sufletului său.

— Şi tocmai povestea aceasta minunată, o, norocitule sultan, spuse Şeherezada mai departe, am să pot eu acuma să ţi-o povestesc, datorită unei copii aidoma, care a ajuns până la mine.

Se povesteşte – ci Allah este Atoateştiutor şi Atoate-înţelept şi prea bun!

— Că a fost odată – între câte au fost şi s-au dus de-a lungul anilor celor de demult – în cetatea Bassrei, un copilandru care era cel mai gingaş, cel mai frumos şi cel mai dulce dintre toţi băieţii de pe vremea lui. Se numea Hassan, iar tatăl şi mama lui îl iubeau cu o mare dragoste, întrucât nu-l dobândiseră decât la zilele lor de bătrâneţe adâncă, şi numai în urma sfatului unui învăţat cititor de zodiace, care le adusese să mănânce bucăţile dintre capul şi coada unui şarpe din neamul şerpilor celor mari, după învăţătura stăpânului nostru Soleiman (cu el fie pacea şi rugăciunea!). Or, la ceasul menit, Allah cel Atoateascultător şi cel Atoatevăzător hotărî chemarea neguţătorului, tatăl lui Hassan, în sânul îndurării lui; şi neguţătorul răposă în pacea Domnului său (aibă-l Allah pe veci întru mila lui!). Şi, în felul acesta, tânărul Hassan se pomeni singur moştenitor al bunurilor tatălui său. Ci, întrucât fusese tare rău crescut de către părinţii săi, care îl dumnezeiau, băiatul se încârdui degrabă cu nişte flăcăiandri de teapa lui şi, în tovărăşia lor, nu zăbovi mult până ce să toace în chefuri şi risipă agoniseala de la tătâne-său. Şi nu-i mai rămase în mână nimica. Atunci, maică-sa, care avea inima miloasă, nu putu să îndure a-l vedea amărât, şi, cu partea ei de moştenire, îi deschise în suk o făurărie de aurar.

Or, în curând, frumuseţea lui Hassan, cu îngăduinţa lui Allah, începu să întoarcă înspre făurăria aceea ochii tuturor trecătorilor; şi nimeni nu trecea prin suk fără să se oprească dinaintea uşii, ca să privească lucrarea Atoatezămislitorului şi să se minuneze de ea.

Şi, în felul acesta, prăvălia lui Hassan ajunse un loc de a cinci sute şaptezeci şi noua noapte necontenită grămădire de neguţători, de femei şi de copii, care se strângeau acolo, ca să-l vadă cum mânuieşte ciocanul de aurar şi să se minuneze în toată tihna de frumuseţea lui.

Or, într-o zi ca toate zilele, pe când Hassan şedea în făurăria sa, iar afară grămada obişnuită de privitori începea să se îndesească, iată că tocmai trece pe acolo un persan cu o barbă lungă albă şi cu un turban mare de muselină albă. Şi hainele şi călcătura lui arătau îndeajuns că era om ales şi de vază. Şi ţinea în mână o carte veche. Şi se opri în faţa prăvăliei şi începu să se uite la Hassan cu o luare-aminte stăruitoare. Pe urmă se duse mai aproape de el şi spuse, aşa fel ca să fie auzit:

— Pe Allah, ce aurar, minunat!

Şi începu să clatine din cap cu semnele cele mai vădite ale unei încântări fără de margini. Şi şezu acolo, neclintit, până ce trecătorii se risipiră pentru rugăciunea de după-amiază. Atunci intră în făurărie şi se temeni dinaintea lui Hassan, care îi răspunse la salamalec şi îl pofti cu gingăşie să şadă. Şi persanul şezu jos, zâmbindu-i cu multă dulceaţă şi îi spuse:

— Copilul meu, chiar că eşti un tânăr până peste poate de plăcut! Iar eu, cum nu am nici un copil, aş vroi să te înfiez, spre a te învăţa tainele meşteşugului meu, cum nu-i altul pe lume şi pe care mii şi mii de inşi m-au rugat în zadar să-i învăţ. Şi-acuma sufletul meu şi dragostea care s-a născut în sufletul meu pentru tine mă îndeamnă să-ţi dezvăluiesc ceea ce până astăzi am ascuns cu grijă; ca să fii, după moartea mea, păstrătorul ştiinţei mele. Şi, în felul acesta, am să pun între tine şi sărăcie o stavilă de netrecut, şi am să te crut de truda aceasta grea cu ciocanul şi de meseria aceasta prea puţin bănoasă, nevrednică de făptura ta cea minunată, o, fiul meu şi pe care o îndeplineşti potopit de praf, de zgură şi de flăcări! Şi Hassan răspunse:

— Pe Allah, o, preacinstitule unchi al meu, nu doresc decât să fiu feciorul tău şi moştenitorul ştiinţei tale!

Când vrei, dar, să începi a mă îndruma? El răspunse:

— Mâine!

Şi ridicându-se pe dată, luă cu mâinile amândouă capul lui Hassan şi îl sărută. Pe urmă ieşi fără să mai adauge nici un cuvânt.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a cinci sute optzecea noapte spuse: luă cu mâinile amândouă capul lui Hassan şi îl sărută. Pe urmă ieşi fără să mai adauge nici un cuvânt.

Atunci Hassan, tulburat până peste poate de toate astea, îşi închise degrabă făurăria şi dete fuga acasă, spre a-i povesti şi maică-sii ce se petrecuse. Iar mama lui Hassan, îngrijorată foarte, răspunse:

— Ce-mi tot povesteşti tu acolo, a Hassan? Şi cum de poţi să te încrezi în vorbele unui păgân de persan?

El spuse:

— Acest preacinstit învăţat nu este nicidecum un păgân, întrucât turbanul lui era din muselină albă, ca al drept-credincioşilor!

Ea răspunse:

— Ah, copile al meu, dezmeticeşte-te! Persanii aceştia sunt nişte vicleni şi nişte amăgitori! Iar ştiinţa lor este a cinci sute optzecea noapte alchimia! Şi numai Allah ştie uneltirile pe care le urzesc ei în întunecimea sufletului lor, şi câte ticăloşii săvârşesc ca să-i prade pe oameni!

Ci Hassan începu să râdă şi spuse:

— O, maică a mea, noi suntem oameni săraci şi nu avem chiar nimic ce ar putea să stârnească lăcomia cuiva! Cât despre acest persan, nu se află în toată cetatea Bassrei nimenea care să aibă un chip şi o înfăţişare mai îndatoritoare! Şi am văzut la el semnele cele mai vădite ale bunătăţii şi ale cinstei! Mai degrabă să-i mulţumim > O) lui Allah carele a făcut să i se înduioşeze inima fată de starea mea!

La vorbele acestea, mama nu mai răspunse nimic. Şi Hassan nu putu să închidă ochii în noaptea aceea, atâta era de tulburat şi de nerăbdător.

A doua zi plecă de cu zori la suk cu cheile lui şi deschise prăvălia mai înainte de toţi ceilalţi negustori. Şi numaidecât îl şi văzu pe persan că vine; şi Hassan se ridică repede în cinstea lui şi dete să-i sărute mâna; ci persanul nu vroi să-l lase şi îl strânse în braţe şi îl întrebă:

— Eşti însurat, o, Hassan? El răspunse:

— Nu, pe Allah! Sunt flăcău, măcar că maică-mea nu mai conteneşte să mă îndemne la însurătoare!

Persanul zise:

— Atunci e de minune! Întrucât, dacă ai fi fost însurat, nu ai fi putut niciodată să intri în tainele ştiinţei mele!

Pe urmă adăugă:

— Fiul meu, ai nişte aramă în făurăria ta?

El spuse:

— Am colea o tavă veche, găurită toată, de aramă galbenă!

El spuse:

— E tocmai ce îmi trebuie! Începe, dar şi aprinde-ţi vatra, pune-ţi cazanul pe cărbuni şi dă drumul la foaie! Pe urmă ia tava aceea veche de aramă şi tai-o cu foarfecă în bucăţi mărunte!

Şi Hassan nu pregetă a îndeplini porunca. Iar persanul îi zise:

— Pune acuma bucăţile de aramă în cazan şi înteţeşte focul până ce toată arama are să se topească!

Şi Hassan aruncă bucăţile de aramă în cazan, atâta focul şi începu să sufle în aramă cu ţeava de suflat, până ce arama se topi. Atunci persanul se ridică şi veni la cazan şi îşi deschise cartea şi citi asupra aramei topite, care clocotea, nişte descântece într-o limbă necunoscută; pe urmă, ridicând glasul, răcni:

— Hakh! Makh! Bakh! O, aramă de rând, soarele să te pătrundă cu însuşirile lui! Hakh! Makh! Bakh! O, aramă de rând, însuşirile aurarului să te spele de necurăţeniile tale! Hakh! Makh! Bakh! O, aramă, schimbă-te în aur!

Şi, rostind cuvintele acestea, persanul îşi duse mâna la turban şi scoase de sub îndoiturile muselinei un top de hârtie împăturit, pe care îl desfăcu; şi luă cu vârful degetelor un strop de făină galbenă ca şofranul, pe care o aruncă degrabă în mijlocul aramei topite din cazan! Şi pe dată arama topită se întări şi se prefăcu într-o turtă de aur, din aurul cel mai curat!

Când văzu aşa, Hassan rămase uluit până peste poate; şi, la un semn al persanului, luă pila de aurar şi frecă, la un colţ, turta cea strălucitoare; şi se încredinţă că era chiar de aur, de aurul cel mai curat şi mai scump. Atunci, pierit de uimire, dete să ia mâna persanului şi să i-o sărute; ci acela nu vroi să-l lase şi îi spuse:

— O, Hassan, du-te degrabă în suk şi vinde turta aceasta de aur! Şi ia cât poţi pe ea şi întoarce-te la tine a cinci sute optzecea noapte acasă să pui banii bine, fără a spune o vorbă despre ceea ce ştii!

Şi Hassan se duse în suk şi înmână turta telalului care, după ce o cercetă ca greutate şi ca însuşiri, o strigă spre vânzare şi se dădu pe ea mai întâi o mie de dinari de aur, pe urmă două mii, la cea de a doua strigare. Şi turta îi fu vândută la preţul acesta unui neguţător; iar Hassan luă cele două mii de dinari şi se duse să-i dea mamei sale, zburând de bucurie. Iar mama lui Hassan, la vederea aurului, nu putu mal întâi să rostească nici o vorbă, atâta era de plină de uimire; pe urmă, când Hassan, râzând, îi povesti că dobândise aurul acela de la ştiinţa persanului, ridică mâinile şi strigă cu mare spaimă:

— Nu este alt dumnezeu afară de Allah, şi nu este tărie şi putere decât întru Allah! Ce ai răcuţ tu, o, fiul meu, cu persanul acela dedat la alchimie?

Ci Hassan răspunse:

— O, maică a mea, chiar că acest preacinstit învăţat este pe cale să mă înveţe alchimia! Şi a început prin a mă face să văd cum se preschimbă o aramă de rând în aurul cel mai curat!

Şi fără să se mai sinchisească de dojenile maică-sii, Hassan luă din bucătărie piuliţa cea mare de aramă, în care bătrâna pisa usturoiul şi ceapa şi cu care zobea grâul ca să facă turte de pâine şi alergă la persanul care îl aştepta în făurărie. Şi puse jos piuliţa de aramă şi se apucă să aţâţe focul. Şi persanul îl întrebă:

— Ce vrei să faci, a Hassan? El răspunse:

— Vreau să prefac în aur piuliţa mamei mele! Şi persanul izbucni în râs şi spuse:

— Eşti cam necugetat, Hassane, dacă vrei să te arăţi în suk, de două ori într-o zi, cu nişte drugi de aur şi să stârneşti bănuielile negustorilor, care au să ghicească lesne că ne ţinem de alchimie şi ai să ne aduci pe cap o tare afurisită belea! Hassan răspunse:

— Ai dreptate! Da tare aş vrea să învăţ de la tine taina ştiinţei tale!

I şi persanul începu să râdă şi mai nestăvilit decât prima oară şi spuse:

— Eşti necugetat, Hassane, dacă îţi închipui că ştiinţa şi tainele ştiinţei se învaţă aşa, în mijlocul drumului, ori în piaţa din cetate şi că poţi să-ţi faci ucenicia în mijlocul sukului, sub ochii agiei! Da dacă, într-adevăr, a Hassan, doreşti cu hotărâre să înveţi cum se cade, nu ai decât să-ţi strângi toate sculele şi să mă urmezi la mine acasă!

Şi Hassan, fără a şovăi, răspunse:

— Ascult şi mă supun!

Şi, ridicându-se, îşi strânse sculele, închise prăvălia şi se duse cu persanul.

Or, pe drum, lui Hassan îi veniră în minte vorbele mamei sale despre persani şi un potop de gânduri începu să-i vâlvorească minţile; aşa că se opri din mers, fără a şti prea bine ce face şi, cu capul plecat, începu să cugete adânc. Şi persanul, întorcându-se, îl văzu în starea aceea şi se porni să râdă; pe urmă îi zise:

— Eşti necugetat, Hassane! Căci, dacă ai avea şi minte tot pe atâta câtă drăgălăşenie, nu te-ai opri dinaintea sorţii desfătate care te aşteaptă! Cum adică? Eu îţi vreau binele, şi tu şovăieşti?

Pe urmă adăugă:

— Ci, o, fiul meu, ca să nu ai nici cea mai uşoară îndoială în ce priveşte gândurile mele, am să-ţi dezvălui tainele ştiinţei mele chiar în casa ta!

Şi Hassan răspunse:

— Da, pe Allah! Asta are s-o liniştească pe mama!

A cinci sute optzeci şi una noapte şi persanul spuse:

— Mergi, aşadar, înaintea mea, ca să-mi arăţi drumul! Şi Hassan o luă pe drum înainte, iar persanul după el; şi ajunseră astfel la bătrână.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a cinci sute optzeci şi una noapte spuse: şi ajunseră astfel la bătrână.

Şi Hassan îl rugă pe persan să aştepte în sala de intrare şi, alergând ca un mânz care zburdă primăvara pe imaş, se duse s-o vestească pe maică-sa că persanul venise în ospeţie la ei. Şi adăugă:

— De vreme ce are să mănânce din mâncarea noastră, în casa noastră, are să fie între noi legătura pâinii şi a sării; şi, în felul acesta, nu o să mai ai de ce să-ţi chinuieşti gândurile din pricina lui. Bătrâna însă răspunse:

— Allah să ne ocrotească, fiul meu! Legătura de pâine şi de sare este sfântă la noi; ci la păcătoşii aceştia de persani, care sunt închinători focului, nişte stricaţi şi nişte sperjuri, nu are nici o preţuire! Ah, fiul meu, te paşte pacoste grea!

EI spuse:

— După ce ai să-l vezi pe acest preacinstit învăţat, nu ai să mai vrei să-l laşi să plece din casa noastră!

Ea spuse:

— Nu! Pe mormântul tatălui tău, nu am să stau o clipită în casa aceasta, câtă vreme are să se afle aici păgânul! Iar după ce are să plece, am să spăl duşumeaua odăii şi am să afum cu tămâie şi nici nu am să te ating vreme de o lună întreagă, de frică să nu mă întinez de la tine!

Pe urmă adăugă:

— Ci, întrucât el se află în casa noastră, iar noi avem aurul pe care ni l-a dăruit el, am să vă pregătesc la amândoi ceva de mâncare, pe urmă am să plec degrabă pe la vecini!

Şi pe când Hassan se ducea îndărăt la persan, bătrâna aşternu masa şi, după ce făcu nişte târguieli bogate, puse pe tablale pentru ei pui rumeniţi şi castraveţi şi zece feluri de zaharicale şi de prăjituri; şi plecă degrabă să se aciuiască pe la vecini.

Atunci Hassan îl aduse pe prietenul său persanul în sufragerie şi îl pofti să ia loc, spunându-i:

— Trebuie să ne legăm între noi cu pâinea şi cu sarea! Şi persanul răspunse:

— De bună seamă! Legătura aceasta este un lucru de nesmintit!

Şi se aşeză lângă Hassan şi începu să mănânce cu el, sporovăind întruna. Şi îi spunea:

— O, Hassane, fiul meu, pe sfânta legătură de pâine şi de sare, care se află acuma între noi, dacă nu te-aş iubi cu o dragoste atât de fierbinte, nu te-aş învăţa lucrurile tainice pentru care ne aflăm aici!

Şi, spunând acestea, scoase din turban săculeţul cu praful cel galben şi, arătându-i-l, adăugă:

— Vezi praful ăsta? Află, dar, că numai cu oleacă de pulbere de aceasta poţi să schimbi în aur zece oca de aramă. Căci praful acesta nu este altceva decât al-iksi-rul' chintesenţial, învârtoşat şi pe urmă făcut pulbere, pe care l-am scos din zeama de la o sumedenie de buruieni de leac şi de la o sumedenie de mirodenii, care de

1 Elixirul.

A cinci sute optzeci şi una noapte care mai osebite. Şi nu am ajuns la născocirea aceasta decât după munci şi osteneli pe care ai să le afli şi tu într-o zi!

Şi îi întinse lui Hassan săculeţul, iar Hassan începu să se uite la el cu atâta luare-aminte, încât nu-l mai văzu pe persan cum scoate repede din turban o bucată de bang, din bangurile ce se fac în insula Creta şi cum o amestecă într-o prăjitură. Şi persanul îi dădu lui Hassan prăjitura s-o mănânce, iar Hassan, tot uitându-se mai departe la făină, mâncă prăjitura şi, pe dată, se prăbuşi lat, fără de simţire, cu capul mai greu decât picioarele!

Numaidecât persanul, scoţând un strigăt de biruinţă, sări în picioare şi rosti: „Ah, minunatule Hassan, de câţi ani te tot caut fără să te găsesc! Da acuma iată-te în mâinile mele şi n-ai să mai scapi de sub puterea mea!" Şi îşi suflecă mânecile, îşi strânse cingătoarea şi, apropiindu-se de Hassan, îl îndoi frumos, cu capul pe genunchi, şi, ţinându-l aşa, îi legă braţele de fluierele picioarelor şi mâinile de tălpi. Pe urmă, luă o ladă de haine, o goli şi îl puse în ea pe Hassan, cu tot aurul făurit de lucrarea lui de alchimie. Pe urmă ieşi să caute un hamal, îi încărcă lada în spinare şi îi porunci să i-o ducă la ţărmul mării, unde se afla o corabie gata să-şi întindă pânzele. Şi căpitanul, care nu mai aştepta decât sosirea persanului, ridică ancora. Şi corabia, împinsă de vântul dinspre uscat, se îndepărtă de ţărm, cu pânzele umflate! Şi-aşa cu persanul, răpitorul lui Hassan şi al lăzii în care îl închisese!

Estimp, mama lui Hassan, iacătă! Când văzu că fiul ei pierise odată cu lada şi cu aurul şi că hainele din ladă erau împrăştiate prin toată odaia şi că uşa casei fusese lăsată descuiată, pricepu că din ceasul acela Hassan era pierdut pentru ea şi că hotărârea ursitoarei era împlinită! Atunci se lăsă pradă deznădejdii şi începu să se bată amarnic peste obraji şi să-şi sfâşie hainele de pe ea şi să geamă, să suspine, să ţipe de durere şi să verse lacrimi, zicând: „Vai, o, copilul meu, of! Vai, rod al sufletului şi al inimii mele, of!" Şi îşi trecu noaptea toată alergând înnebunită pe la toţi vecinii, ca să întrebe de feciorul ei; ci fără de nici un folos. Iar vecinii încercară s-o aline; ea însă nu mai putea să fie alinată. Şi din ceasul acela începu să-şi treacă zilele şi nopţile în lacrimi şi în jale, lângă mormântul pe care îl ridică în mijlocul casei sale şi pe care scrise numele fiului ei Hassan şi ziua în care acesta fusese rupt de la dragostea ei. Şi mai puse să se scrie şi aceste stihuri pe marmura de pe mormânt, ca să le poată citi fără de contenire şi să plângă:

În fiecare noapte Când somnul trist mă fură, In fiecare noapte, O umbră se strecoară, încet, pe sub perdele – La patu-mi vine tainic, Ca-ntr-o fermecătură şi amăgeşte visul Singurătăţii mele.

Dau să cuprind în braţe Făptura lui iubită, A fiului meu care S-a dus şi nu mai vine; Şi sar din visul nopţii, Dar vai! Acea clipită S-a dus, şi-n casa goală Nu-i nimeni lângă mine.

Şi iacă-asa trăia biata mamă, cu durerea ei.

A cinci sute optzeci şi doua noapte iar persanul, plecat cu lada pe corabie.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute optzeci şi doua noapte spuse:

Iar persanul, plecat cu lada pe corabie, era cu adevărat un vrăjitor tare amarnic; şi îl chema Bahram magul şi de meseria lui era alchimist. Şi în fiecare an îşi alegea dintre fiii de musulmani câte un flăcăiandru bine făcut, ca să-l răpească şi să facă din el ceea ce îl îndemna să facă păgânia, stricăciunea şi soiul lui blestemat; întrucât, aşa cum a spus Părintele Zicalelor, vrăjitorul acela nu era decât „un câine, fecior de câine; şi toţi strămoşii lui erau nişte câini! Atunci cum dar să fie el altceva decât un câine, ori cum să facă altceva decât ceea ce face un câine?" Or, aşadar, tot timpul cât ţinu călătoria pe mare, Bahram magul cobora o dată pe zi în afundul corăbiei, acolo unde se afla lada, sălta capacul şi îi da lui Hassan să mănânce şi să bea, punându-i chiar el în gură îmbucăturile, dar lăsându-l mereu în starea de somnoreală. Şi când corabia ajunse la capătul călătoriei, Bahram porunci să se dea jos lada şi coborî şi el pe uscat, în vreme ce corabia lua iarăşi largul.

Atunci vrăjitorul Bahram deschise lada, deznodă legăturile lui Hassan şi spulberă puterea hangului, dându-i flăcăului să miroase nişte oţet şi aruncându-i în nas nişte praf împotriva somnului. Iar Hassan pe dată îşi veni în simţiri şi se uită la dreapta şi se uită la stânga şi se văzu întins pe un ţărm de mare, unde pietrele şi nisipul erau colorate în roşu, în verde, în alb, în albastru, în galben şi în negru; şi, din aceasta, pricepu că nu se afla pe ţărmul mării lui de baştină. Atunci, tare nedumerit că se vedea în acel loc pe care nu îl cunoştea, se ridică şi îl zări pe persan în spatele lui, stând pe o stâncă şi privindu-l cu un ochi deschis şi cu un ochi închis. Şi Hassan, numai dacă îl văzu aşa, simţi pe dată în sufletul lui că fusese amăgit şi că de aci încolo se afla în puterea vrăjitorului. Şi îşi aduse aminte de nenorocirile pe care i le prorocise maică-sa şi se împăcă în inima lui cu hotărârile sorţii, zicându-şi: „îmi pun nădejdea în Allah!" Pe urmă se duse la persan, care îl lăsă să se apropie fără a se clinti şi îl întrebă cu un glas tare tulburat:

— Ce vrea să însemne asta, taică? Şi oare nu ne-am legat noi între noi cu legământul pâinii şi sării?

Iar Bahram magul pufni în râs şi spuse:

— Pe Foc şi pe Lumină! Ce-mi tot vorbeşti de pâine şi de sare mie, Bahram, care mă închin Flăcării şi Jarului, Soarelui şi Luminii? Au tu nu ştii că, în felul acesta, eu de mult am sub puterea mea nouă sute nouăzeci şi nouă de tineri musulmani, pe care i-am răpit şi că tu eşti al o mielea? Ci pe Foc şi pe Lumină! Fără de îndoială că tu eşti cel mai frumos dintre toţi! Şi n-aş fi crezut, o, Hassan, că ai să-mi cazi atâta de uşor în năvod! Ci, slavă Soarelui! Iată-te în mâinile mele, şi ai să vezi în curând cât de mult te iubesc!

Pe urmă adăugă:

— Ai să începi, deocamdată, prin a te lepăda de credinţa ta şi a te închina la ceea ce mă închin eu!

La vorbele acestea, uimirea lui Hassan se schimbă într-o supărare până peste poate şi strigă la vrăjitor:

— O, şeic al blestemului, la ce cutezi tu să mă îndemni? Şi ce ticăloşie vrei să mă pui să săvârşesc?

Când îl văzu pe Hassan atâta de mâniat, persanul, A cinci sute optzeci şi doua noapte întrucât avea alte gânduri cu el, nu vroi să stăruie mai mult în ziua aceea, ci îi zise:

— O, Hassan, ceea ce ţi-am spus, când ţi-am cerut să te lepezi de legea ta, nu a fost decât o prefăcătorie din parte-mi, ca să-ţi pun credinţa la încercare şi să-ţi ajut să dovedeşti, în felul acesta, o mare vrednicie dinaintea Atoaterăsplătitorului!

Pe urmă adăugă:

— Dacă te-am adus aici, te-am adus cu gândul să te învăţ, în singurătate, tainele ştiinţei! Ia te uită la muntele acesta ascuţit, care se ridică deasupra mării! Este Muntele-Norilor! Şi în el se află lucrurile cele trebuincioase pentru al-iksirul preschimbărilor. Şi, dacă vrei să te laşi dus pe vârful lui, mă jur ţie, pe Foc şi pe Lumină, că n-o să ai a te căi de nimic! Căci de-aş fi vrut să te duc fără de voia ta acolo, aş fi făcut lucrul acesta pe când dormeai! Or, de îndată ce o să ajungem pe culme, avem să culegem tulpinile de buruieni care cresc pe tărâmul acela de deasupra norilor. Şi am să-ţi arăt atunci ce trebuie să faci!

Iar Hassan, care, fără de voia lui, se simţea stăpânit de vorbele vrăjitorului, nu îndrăzni să nu se supună şi spuse:

— Ascult şi mă supun!

Pe urmă, aducându-şi aminte cu jale de mama şi de ţara lui, începu să plângă cu amar. Atunci Bahram îi zise:

— Nu plânge, Hassane! Ai să vezi în curând ce dobândeşti urmând sfaturile mele!

Şi Hassan întrebă:

— Da cum o să putem noi să ne suim pe muntele acesta drept ca un perete?

Vrăjitorul răspunse:

— Asemenea piedică să nu te sperie! Avem să ajungem mai lesne ca pasărea!

Spunând vorbele acestea, persanul scoase de sub haină o tobiţă de aramă, peste care era întinsă o piele de cocoş şi pe care erau săpate nişte litere talismanice. Şi începu să bată cu degetele în daireaua aceea. Şi pe dată se ridică un nor de pulbere şi din mijlocul lui se auzi un nechezat prelung; şi, într-o clipită, se şi ivi dinaintea lor un cal negru înaripat, care începu să bată în pământ cu copita, aruncând foc pe nări. Şi persanul încălecă pe el îndată şi îl ajută şi pe Hassan să se aburce la spatele lui. Şi, numaidecât, calul bătu din aripi şi porni în zbor; şi, în mai puţin timp decât ar fi de trebuinţă ca să deschizi o pleoapă şi s-o închizi pe cealaltă, îi şi duse până pe vârful Muntelui-Norilor. Pe urmă pieri.

Atunci persanul se uită la Hassan cu un ochi tot atâta de crunt ca şi pe ţărmul mării, pufni într-un hohot de râs năprasnic şi strigă.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute optzeci şi treia noapte spuse:

Atunci persanul se uită la Hassan cu un ochi tot atâta de crunt ca şi pe ţărmul mării, pufni într-un hohot de râs năprasnic şi strigă:

— Acuma, Hassane, te afli cu totul sub puterea mea; şi nimenea nu are să te mai poată scăpa! Pregăteşte-te, dar, să-mi îndeplineşti cu inimă supusă orice voie şi începe, până una alta, cu a te lepăda de credinţa ta şi a mărturisi că singura putere este Focul, părintele Luminii!

Când auzi vorbele acestea, Hassan se trase îndărăt strigând:

A cinci sute optzeci şi treia noapte

— Nu este alt Dumnezeu decât unul Allah! Şi Mahomed este trimisul lui Allah! Ci tu, o, ticăloase persane, nu eşti decât un necredincios şi un păgân! Şi Stăpânul Atotputerii are să te pedepsească prin mine!

Şi Hassan, iute ca fulgerul, se repezi la vrăjitor şi îi smulse din mâini daireaua; pe urmă îl împinse înspre marginea muntelui cel ascuţit şi, încordându-şi voiniceşte amândouă mâinile, îl aruncă în prăpastie. Şi vrăjitorul cel sperjur şi necredincios, dându-se de-a rostogolul, căzu şi se zdrobi de stâncile mării şi îşi lepădă duhul întru păgânie. Şi Eblis îi înhăţă sufletul, ca să aţâţe cu el focul gheenei. Şi iacătă de ce moarte muri Bahram magul, vrăjitorul cel ticălos şi alchimist.

Iar Hassan, scăpând astfel de insul care vroia să-l facă a săvârşi toate mişeliile, începu dintru-ntâi să cerceteze pe toate feţele daireaua cea vrăjită, pe care era întinsă pielea de cocoş. Ci, neştiind cum să se slujească de ea, socoti că-i mai bine să nu se slujească nicicum; aşa că şi-o atârnă la centură. După care, rotindu-şi ochii împrejur, văzu că într-adevăr vârful de munte pe care se afla era atât de înalt, încât se ridica deasupra norilor strânşi pe la poalele lui. Şi o câmpie fără de sfârşit se întindea pe acea culme şi închipuia, între cer şi pământ, un fel de mare fără apă. Şi departe de tot ardea un foc mare şi sclipitor. Şi Hassan gândi: „Acolo unde-i foc se află şi o făptură omenească!" Şi porni într-acolo afundându-se în acea câmpie unde, drept orice suflet, nu era decât sufletul lui Allah! Şi când se apropie de ţintă, putu într-un sfârşit să bage de seamă că focul cel sclipitor nu era, în bătaia de soare, decât strălucirea unui palat de aur, ridicat pe patru stâlpi înalţi, tot de aur.

La priveliştea aceea, Hassan se întrebă: „Ce sultan ori ce ginn o fi putând să locuiască prin asemenea locuri?"

Şi, cum era tare ostenit de toate zbuciumările prin câte trecuse, ca şi de drumul cel lung pe care îl străbătuse, îşi zise: „Cu mila lui Allah, am să mă duc la palatul acesta şi am să cer portarului să-mi dea oleacă de apă şi ceva de mâncare, ca să nu mor de foame. Şi de-o fi un om de bine, are să mă adăpostească pe o noapte în vreun ungher!" Şi, dându-se în voia sorţii, ajunse dinaintea porţii celei mari, care era tăiată dintr-o piatră de smarald; şi, trecând pragul, intră în curtea de la intrare.

Or, nici nu făcu bine câţiva paşi în acea curte că Hassan şi zări două fete, frumoase de te ameţeau, care şedeau pe o laviţă de piatră şi jucau şah. Şi întrucât erau tare cufundate în jocul lor, nu băgară de seamă dintru început intrarea lui Hassan. Cea mai tânără însă, când auzi călcătura paşilor lui, săltă capul şi îl văzu pe frumosul Hassan, care şi el se oprise când le zărise. Şi fata se ridică repede şi spuse surorii sale:

— Ia te uită, sora mea, ce flăcău frumos! De bună seamă că acesta trebuie să fie nefericitul pe care vrăjitorul Bahram îl aduce în fiecare an pe Muntele-Norilor! Da cum o fi făcut de-a scăpat din mâinile diavolului acela?

La vorbele acestea, Hassan, care dintru-ntâi nu cuteza să se mişte din loc, înaintă către fete şi, aruncân-du-se la picioarele celei mai tinere, strigă:

— Aşa-i, o, stăpână a mea, sunt chiar sărmanul acela! Şi fata, dacă îl văzu la picioarele ei pe flăcăul cel atâta de frumos, cu stropi de lacrimi pe marginea ochilor lui negri, se simţi tulburată până în străfundurile inimii; şi, cu o faţă plină de milă, se ridică şi îi spuse suroră-sii, arătându-l pe tânărul Hassan:

— Fii martoră, sora mea, că din clipita aceasta mă jur, dinaintea lui Allah şi dinaintea ta, că mi-l fac frate pe tânărul acesta şi că vreau să împart cu el plăcerile şi a cinci sute optzeci şi patra noapte bucuriile din zilele frumoase şi necazurile şi supărările din zilele mai puţin norocite!

Şi îl luă pe Hassan de mână, îl ajută să se ridice de jos şi îl îmbrăţişă aşa cum o soră iubitoare îl îmbrăţişează pe un frate drag. Pe urmă, ţinându-l mai departe de mână, îl duse în palat, unde, mai înainte de orice, începu prin a-i face la hammam o scaldă care îl învioră cu totul; după care îl îmbrăcă în nişte haine falnice, aruncând hainele lui cele vechi şi murdare de drum, şi, ajutată de soră-sa, care veni după ei la hammam, îl duse în odaie la ea, sprijinindu-l de un braţ, în vreme ce soră-sa îl ţinea de celălaltul. Şi cele două fete îl poftiră pe tânărul lor oaspete să şadă jos între ele, ca să mănânce. Pe urmă cea mai tânără îi zise:

— O, frate al meu preaiubit, o, dragule, tu, care cu venirea ta faci pietrele casei să dănţuiască de bucurie.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute optzeci şi patra noapte spuse:

— O, frate al meu preaiubit, o, dragule, tu, care cu venirea ta faci pietrele casei să dănţuiască de bucurie, vrei să ne spui numele cel fermecător pe care îl porţi şi pricina care te-a adus la poarta casei noastre?

El răspunse:

— Află, o, soră care mă întrebi şi tu, mai marea noastră, că mă cheamă Hassan. Ci în ce priveşte pricina care m-a adus Ia palatul vostru, apoi aceea-i soarta mea cea norocoasă! Este însă adevărat că, dacă am ajuns aici, nu am ajuns decât după ce am îndurat tare mari necazuri!

Şi povesti toate câte le păţise cu vrăjitorul Bahram magul, de la început până la sfârşit. Ci nu este de nici un folos să le mai spunem încă o dată. Şi cele două surori, mâniate de purtarea persanului, strigară amândouă deodată:

— O, câinele afurisit! Că i s-a cuvenit moartea, şi bine ai făcut, o, frate al nostru, de i-ai precurmat pe veci putinţa de a se mai bucura de răsuflarea vieţii!

După care cea mai mare se întoarse către cea mai mică şi îi zise:

— O, Boboc-de-Trandafir, acuma este rândul tău să-i povesteşti fratelui nostru povestea noastră, ca s-o ţină minte!

Şi fermecătoarea Boboc-de-Trandafir spuse: -Află, o, frate al meu, o, preafrumosule, că noi suntem nişte domniţe! Pe mine mă cheamă Boboc-de-Trandafir, iar pe sora mea, care-i aci de faţă, o cheamă Boabă-de-Mirtă; şi, tot asa, mai am alte cinci surori, încă şi mai frumoase decât noi, care acuma sunt plecate la vânătoare şi care nu au să mai zăbovească mult până să se întoarcă. Pe cea mai mare dintre noi o cheamă Steaua-Dimineţii, pe cea de a doua o chemă Steaua-Serii, pe cea de a treia o cheamă Cornalina, pe cea de a patra o cheamă Smaralda, pe cea de a cincea o cheamă Dediţea. Iar eu sunt cea mai mică dintre toate şapte. Şi suntem toate surori după tată, dar nu şi după mamă; iar eu şi cu Boabă-de-Mirtă suntem surori şi după mamă. Or, tatăl nostru, care este unul dintre sultanii cei atotputernici peste ginni şi peste marezi, este un înfumurat şi un asupritor care, socotind că nimenea nu este vrednic să ajungă soţ al vreuneia dintre fetele lui, s-a jurat că nu are să ne mărite niciodată. Şi, ca să fie încredinţat că voinţa lui nu are să fie încălcată vreodată, şi-a chemat vizirii şi i-a întrebat: „Nu cumva ştiţi vreun loc pe unde nu umblă nici oamenii şi nici ginnii şi care ar putea să le slujească de locuinţă celor a cinci sute optzeci şi patra noapte şapte fete ale mele?" Vizirii răspunseră: „Şi oare pentru ce, o, doamne al nostru?" El spuse: „Ca să le pun pe cele şapte fete ale mele la adăpost de oamenii şi de ginnii de parte bărbătească!". Ei spuseră: „O, doamne al nostru, noi gândim că femeile şi fetele nu au fost zămislite de către Cel-Binefacător decât ca să se împreune cu bărbaţii prin părţile cele mai simţitoare ale trupului lor! Şi, de altminteri, însuşi Prorocul (cu el fie rugăciunea şi pacea!) a spus: «Nici o femeie nu va îmbătrâni fecioară în Islam!» Ar fi, dar, o mare ruşine pe capul sultanului, dacă fetele lui ar îmbătrâni cu fecioria lor! Şi-apoi, pe Allah! Păcat de tinereţele lor!" Ci părintele nostru răspunse: „Mai bine să le văd moarte, decât să le mărit!" Şi adăugă: „Dacă nu-mi arătaţi numaidecât locul de care vă întreb, capetele voastre au să vă zboare de pe grumaji!" Atunci vizirii răspunseră: „Dacă-i aşa, o, Măria Ta, află că este un loc gata găsit spre a-ţi pune fetele la adăpost: este Muntele-Norilor, în care, pe vremurile de demult, sălăşluiau efriţii cei răzvrătiţi împotriva poruncilor lui Soleiman. Acolo se află un palat de aur, zidit odinioară de efriţii cei răzvrătiţi, spre a le sluji de adăpost, dar care de atunci a rămas părăsit şi şade pustiu. Iar locul unde-i aşezat este prielnic, căci se bucură de un aer minunat şi-i coperit din belşug cu pomi roditori şi cu ape plăcute, mai reci ca gheaţa şi mai dulci ca mierea!" La vorbele acestea, tătânele nostru nu mai zăbovi a ne trimite aici, cu o liotă falnică de ginni şi de marezi care, odată ce ne aşezară în pustietate, se întoarseră la împărăţia tatălui nostru. Or noi, de cum am ajuns aici, am şi văzut că într-adevăr locul acesta, departe de toate rapturile lui Allah, este un loc înflorit, bogat în păduri, cu pajişti însorite, cu livezi şi cu izvoare de ape vii ce curg din belşug, asemenea unor salbe de mărgăritare şi unor năvlapi de argint; şi văzurăm că pâraiele se îmbulzesc unele peste altele, ca să privească şi să oglindească florile care le zâmbesc; şi văzurăm că văzduhul este vrăjit de ciripeli şi de miresme; şi că porumbeii guleraţi şi turturelele preamăresc pe ramurile primăverii şi cântă laude Atoatefăcătorului; şi că lebedele plutesc mândre pe ape; şi că păunii, în straiele lor falnice, învrâstate cu corai şi cu nestemate în mii de culori, sunt ca nişte tineri însurăţei; că pământul este un pământ neprihănit şi amirosind a pomişori de camfor, împodobit cu toate podoabele raiului; şi că, într-un sfârşit, este o ţară aleasă şi binecuvântată! Încât, o, frate al meu, nu ne simţim nefericite că trăim într-o tară ca aceasta, în palatul acesta de aur; şi, mulţumindu-i pururea celui Atoaterăsplătitorului pentru huzururile sale, nu ne pare rău decât de un lucru şi anume că nu avem în tovărăşia noastră nici un bărbat care să ne bucure cu chipul lui când ne deşteptăm dimineaţa şi care să aibă o inimă iubitoare şi gingaşă. Pentru aceasta, o, Hassan, ne vezi acuma atâta de bucuroase de venirea ta!

Şi, după ce vorbi aşa, fermecătoarea Boboc-de-Trandafir îl muie pe Hassan în alinturi şi daruri, aşa cum se face între fraţi şi între prieteni şi şezu cu drag la taifas mai departe cu el.

Estimp, veniră şi celelalte cinci domniţe, surorile frumoaselor Boboc-de-Trandafir şi Boabă-de-Mirtă; şi, vrăjite şi răpite de vederea unui flăcău atâta de frumos şi a unui frate atâta de dulce, îi făcură cea mai aleasă şi mai călduroasă primire. Şi după salamalecurile şi cele dintâi urări şi cuvinte, îl puseră să jure că are să rămână cu ele o lungă bucată de vreme.

Şi Hassan, care nu vedea nici o piedică.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

A cinci sute optzeci şi cincea noapte dar cândfu cea de a cinci sute optzeci şi cincea noapte Spuse:

Şi Hassan, care nu vedea nici o piedică împotriva acelei dorinţi, se jurui din toată inima. Şi rămase pe lângă ele, în palatul lor plin de minuni, şi, din acea clipă, fu soţul lor la toate vânătorile şi la toate plimbările. Şi se bucura şi se simţea fericit că are nişte surori aşa de fermecătoare şi aşa de gingaşe; iar ele se simţeau minunat că au un frate aşa de frumos şi de desfătător. Şi îşi petreceau zilele zburdând împreună prin poieni şi de-a lungul pâraielor; iar seara se dăscăleau laolaltă, Hassan povestindu-le despre obiceiurile din ţara lui de baştină, iar fetele povestindu-i datinile ginnilor, ale marezilor şi ale efriţilor. Şi viaţa aceasta plăcută îl făcea tot mai frumos din zi în zi şi da chipului său o înfăţişare chiar ca a lunii. Şi dragostea lui de frate cu cele şapte surori, mai ales cu tinerica Boboc-de-Trandafir, se întemeia întocmai ca frăţia unor copii născuţi din acelaşi tată şi din aceeaşi mamă.

Or, într-o zi, pe când şedeau împreună şi cântau într-un crâng, zăriră deodată un vârtej mare de pulbere ce se ridica până la cer şi acoperea faţa soarelui; şi venea iute către ei, cu un vuiet ca de tunet. Şi cele şapte domniţe, cuprinse de spaimă, îi spuseră lui Hassan:

— Oh! Fugi repede şi ascunde-te în foişorul din grădină!

Şi Boboc-de-Trandafir îl luă de mână şi se duse cu el să-l ascundă în foişor. Şi iacătă că trâmba se risipi şi de sub ea se ivi o oaste întreagă de ginni şi de marezi! Or oastea aceea era un alai pe care îl trimisese la fetele lui sultanul din Ginnistan, ca să le aducă la el, să fie de faţă la ospeţele cele mari pe care avea de gând să le dea în a cinci sute optzeci şi cincea noapte cinstea unuia dintre sultanii megieşi. Şi, la vestea aceea, Boboc-de-Trandafir alergă la ascunzătoarea lui Hassan; şi îl îmbrăţişă, cu lacrimi în ochi şi cu pieptul uscat de sughiţuri jalnice şi îl înştiinţă că şi ea şi surorile ei au să plece şi îi spuse:

— Insă, o, fratele meu, tu să aştepţi întoarcerea noastră în palatul acesta, peste care eşti stăpân deplin! Şi iată cheile de la toate odăile!

Şi îi întinse cheile, adăugând:

— Numai că, te rog fierbinte, a Hassan şi te juruiesc pe sufletul tău drag, să nu care cumva să deschizi odaia care se încuie cu cheia ce poartă ca semn peruzeaua aceasta încrustată în ea!

Şi îi arătă cheia cu pricina. Şi Hassan, tare mâhnit de plecarea ei şi a surorilor ei, o îmbrăţişă plângând şi îi făgădui că are să aştepte neclintit întoarcerea lor şi că nu are să deschidă uşa a cărei cheie avea ca semn peruzeaua încrustată în ea. Şi fata, dimpreună cu cele şase surori ale ei, care veniră pe furiş să-l vadă pe fratele lor înainte de plecare, îşi luară bun-rămas cu multă duioşie de la Hassan şi toate îl sărutară, una câte una; pe urmă, împreună cu alaiul, îşi luară numaidecât drumul către ţara părintelui lor.

Iar Hassan, dacă se văzu singur în palat, fu cuprins de o mare mâhnire; şi, dacă se pomeni în singurătate, după ce fusese în tovărăşia cea minunată a celor şapte surori, îşi simţi pieptul tare apăsat; şi, căutând să-şi spulbere şi să-şi domolească părerile de rău, se apucă să cerceteze, una câte una, odăile fetelor. Şi, văzând locul în care trăiau ele şi lucrurile lor frumoase, îşi simţea sufletul cuprins de foc şi inima bătând tulburată. Şi ajunse în felul acesta dinaintea uşii care se descuia cu cheia ce era însemnată cu peruzeaua încrustată în ea. Ci nu voi nicidecum să se slujească de acea cheie şi se întoarse de la uşă. Pe urmă gândi: „Cine ştie pentru ce m-o fi sfătuit atâta sora mea Boboc-de-Trandafir să nu deschid uşa asta! Şi ce s-o fi putând afla, acolo înlăuntru, aşa de tainic încât să-mi fie pusă o atare oprelişte? Da dacă aşa-i voinţa surorii mele, nu am decât să răspund că ascult şi că mă supun!" Şi plecă, şi, întrucât se lăsa noaptea şi îl apăsa singurătatea, se duse să se culce, ca să-şi adoarmă mâhnirea. Ci nu izbuti să închidă ochii, atâta stăruia în mintea lui uşa aceea poprită; şi gândul la ea îl chinuia atât de tare, încât îşi spuse: „Da dacă tot m-aş duce s-o deschid?" Ci gândi: „Mai bine să aştept până mâine dimineaţă!" Pe urmă, nemaiputând să aştepte aşa, neadormit, se ridică zicându-şi: „Mai bine mă duc să descui usa acuma, numaidecât, şi să văd ce-o fi în iatacul pe care îl închide, măcar de-ar fi să-mi găsesc şi moartea acolo!" Şi ridicându-se, aprinse un opaiţ şi se duse la uşa cea tainică. Şi băgă cheia în broască, iar zăvorul se descuie fără de nici o caznă; şi usa se deschise ca de la sine, fără de nici un zgomot; şi Hassan intră în odaia în care da acea uşă.

Or, degeaba privi el în toate părţile, că nu văzu dintru-ntâi chiar nimic: nici un lucru, nici o rogojină, nici un preş. După ce însă făcu o roată prin încăpere, zări într-un ungher, lipită de perete, o scară de lemn negru, care ducea sus la o bageacă tăiată în tavan. Şi Hassan, fără a şovăi, îşi puse jos opaiţul şi, căţărându-se pe scară, se sui până la tavan şi, de acolo, se strecură prin bageacă. Şi când scoase capul prin bageaca aceea, se pomeni deodată afară, la faţa unei terase ce se întindea chiar peste tavanul odăii.

Atunci Hassan se sui pe terasă. Iar terasa toată era plină cu ierburi şi cu copăcei, întocmai ca o grădină şi acolo, sub tainica lumină a lunii, văzu cum se deşterne, în mijlocul tăcerii pământului, cea mai frumoasă privelişte a cinci sute optzeci şi şasea noapte care a vrăjit vreodată un ochi de om.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a cinci sute optzeci şi şasea noapte spuse:

Atunci Hassan se sui pe terasă. Iar terasa toată era plină cu ierburi şi cu copăcei, întocmai ca o grădină şi acolo, sub tainica lumină a lunii, văzu cum se deşterne, în mijlocul tăcerii pământului, cea mai frumoasă privelişte care a vrăjit vreodată un ochi de om. La picioarele lui, dormind în tihnă, se întindea un lac mare, în care se oglindea toată strălucirea cerului şi unde ţărmul, cu toate creţurile dulci ale apei, surâdea de frunzişurile clătinate ale dafinilor, de mirţii înfloriţi, de migdalii încununaţi cu zăpada lor, de steblele de glicine şi cânta preamărirea nopţii din toate glasurile păsărelelor lui. Şi pânza de mătasă, cuprinsă între piepturi de tufişuri bătrâne, se întindea mai departe, să scalde temeliile unui palat cu liniile zidirii ciudate, cu nişte boite străvezii, ţâşnind în limpezimea şi în cleştarul cerurilor. Şi, de la palatul acela, se întindea până la apă, peste o punte de marmură şi de mozaic, o podea împărătească, pardosită cu lespezi puse rânduri-rânduri şi cu pietre de rubin şi pietre de smarald şi pietre de argint şi pietre de aur. Şi pe podina aceea se boltea, sprijinit pe patru stâlpi subţiri de alabastru trandafiriu, un uranisc de mătase verde, ce ocrotea cu dulceaţa umbrei lui un jeţ cioplit din lemn de aloe şi din aur, măiestrit lucrat, pe care spânzura o viţă de vie cu ciorchini grei şi cu boabe de mărgăritar mari cât ouăle de porumbel. Şi totul era înconjurat de o împletitură făcută din foiţe de aur roşu şi de argint. Şi peste toate acele lucruri neprihănite dăinuia atâta împăcare şi atâta frumuseţe, încât nici o făptură omenească, să fi fost însuşi Khosroe ori Kaissar, nu ar fi putut să închipuiască ori să dureze nişte minunăţii ca acelea.

Încât Hassan, înmărmurit, nu mai cuteză nici să se mişte, de frică să nu tulbure tihna dulce a acelor locuri; când, dintr-odată, văzu cum se desprinde de pe cer şi cum coboară vădit către lac un stol de păsări mari. Şi ia-cătă că se lăsară chiar pe ţărmul apei; şi erau în număr de zece; şi penele lor frumoase, albe şi dese, măturau iarba în mersul lor legănat şi galeş. Şi, în toate mişcările lor, parcă ar fi ascultat de o pasăre mai mare şi mai frumoasă decât toate celelalte şi care se îndreptase încetişor către podina aceea şi se aşezase în jeţ. Şi, deodată, toate zece laolaltă, cu o mişcare gingaşă, se despuiară de penele lor. Şi, aruncând mantiile acelea, se iviră zece lune, de o frumuseţe neprihănită, în chip de zece fecioare, goale din creştet până în talpă. Şi, râzând, săriră în apa care le întâmpină cu o ploaie de nestemate. Şi se scăldară cu mare desfătare, hârjonindu-se laolaltă, iar cea mai frumoasă se repezea după ele, le prindea şi le tăvălea într-un potop de alinturi şi le gâdila şi le muşluia! Şi ce mai chicoteli! Şi ce mai dezmierdări!

Când sfârşiră scalda, ieşiră din lac; iar cea mai frumoasă se sui iarăşi pe podină şi se duse să şadă în jeţ, neavând altă îmbrăcăminte pe ea decât pletele ei. Şi Hassan, privindu-i nurii, simţi cum îşi pierde minţile; şi gândi: „Ah! Acuma ştiu bine de ce Boboc-de-Trandafir, sora mea, m-a oprit să deschid uşa aceasta! Iacătă că tihna mea s-a dus pe veci!" Şi cercetă mai departe cu de-amănuntul feluritele frumuseţi ale fecioarei goale. Ce minunăţie! Ah! Şi ce nu văzu el atunci! Într-adevăr, A cinci sute optzeci şi şasea noapte nu încape nici o îndoială, fata aceea era cel mai desăvârşit lucru ieşit din mâinile Atoateziditorului. Oh! Ce goliciune strălucită! Gingăşia gâtului ei şi lumina ochilor cei negri erau mai presus decât ale gazelelor; iar mijlocelul ei înalt şi subţire îmbăta mai tare decât arakaua. Părul ei de neguri era o noapte de iarnă, deasă şi întunecată. Gura-i aidoma cu un trandafir era gemma pecetei lui Soleiman. Dinţii-i de fildeş tânăr erau o salbă de mărgăritare, ori nişte pietricele de grindină croite pe-o măsură; gâtu-i era un stâlp de argint; pântecele avea unghere şi cotloane, iar spatele gropiţe şi caturi; buricul ei era atât de larg, încât ar fi putut cuprinde o uncie întreagă de mosc negru; coapsele-i erau voinice şi deopotrivă de tari şi de mlădioase, ca nişte perne umplute cu puf de struţ; iar deasupra lor, în cuibu-i cald şi vrăjitor, aidoma unui iepuraş fără urechi, sta o istorie plină de slavă, cu terasa şi cu bătătura ei şi cu vâlcelele ei ca pâlnia, în care să te tot laşi să luneci, ca să uiţi negrele amaruri. Şi tot aşa ai fi putut gândi că-i şi ca o boltă de cleştar, rotundă pe toate părţile şi clădită pe o temelie vârtoasă; ori că-i un tas de argint, stând răsturnat. Şi chiar că numai unei fecioare cumu-i aceasta i s-ar potrivi versurile poetului:

Fecioara, cum venea atunci spre mine, In frumuseţea-i caldă îmbrăcată, Ca trandafiru-n trandafirii lui, Cu sâni ca două rodii, dintr-odată: „Iată un trandafir şi două rodii!" Strigai vrăjit, din inima mea toată. Ci mă-nşelam! A-ţi semui obrajii Cu trandafirii, o, frumoasă fată şi sâni-ţi tari cu nişte biete rodii, Greşeală e! Pentru că, niciodată, Nici trandafirii de pe trandafiri, Nici rodiile mândre n-au să poată Să-ţi fie-asemeni – căci pe trandafiri Poţi să-i miroşi; pe rodii, ca pe-o roadă, Le poţi culege; dar, tu, minunată, Cine-ar putea să se mândrească, oare, Că te-a atins ori mirosit vreodată?

Şi-aşa era fecioara care se suise să stea, falnică şi goală, în jeţ, pe malul lacului.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a cinci sute optzeci şi şaptea noapte spuse:

Şi-aşa era fecioara care se suise să stea, falnică şi goală, în jeţ, pe malul lacului. După ce se odihni de scaldă, fata spuse către tovarăşele sale, culcate lângă ea pe podea:

— Daţi-mi hainele!

Şi fetele veniră şi îi puseră drept veşmânt numai o năframă de zarafir pe umeri, o basma străvezie pe cap şi o centură de atlaz peste mijloc. In felul acesta o împodobiră! Şi era ca o mireasă şi mai minunată decât toate minunile. Şi Hassan se uita la ea, ascuns pe după pomii de pe terasă şi, cu toată dorinţa care îl îndemna să i se arate înainte, nu izbuti să facă nici o mişcare, atâta de înlemnit era de uimire şi atâta de pierit era de tulburare.

Şi fata spuse:

— O, domniţelor, iacătă că se face ziuă şi-i vremea a cinci sute optzeci şi şaptea noapte să ne pregătim de plecare, căci ţara noastră-i departe şi ne-am răsfăţat destul!

Atunci fetele o îmbrăcară în mantia ei de pene, se îmbrăcară apoi şi ele la fel şi toate laolaltă îşi luară zborul, punând lumină pe cerul dimineţii.

Atâta! Şi Hassan, înmărmurit, le urma cu ochii şi, încă mult timp după ce pieriseră, tot mai scruta zarea îndepărtată, năpădit amarnic de o dragoste cum niciodată nu i se mai aprinsese în suflet la vederea niciunei fete de pe pământ. Şi lacrimi de dor şi de iubire începură să-i curgă pe obraji şi strigă: „Ah, Hassan, sărmane Hassan! Iacătă-ţi acuma inima în mâinile fetelor acestea de ginni, pe tine, pe care nici o frumuseţe nu te-a putut opri în ţara ta!" Şi, cufundat într-o visare adâncă şi cu obrazul în palmă, ticlui versurile acestea:

Ce zori de ziuă albi te alină In roua albă-a zării de argint? Inveşmântată-ntr-o lumină lină Şi-n frumuseţea ta de mărgărint, O, tu, cea dusă, te ivişi, senină, Doar ca să-mi pui în suflet flori ce mint Şi chinul care inima-mi dezbină? Cum de pot spune unii, cum pretind Că dragostea e de dulceaţă plină? Ah, chinu-acesta dacă e alint, Atunci amarul smirnei ce-i, lumină?

Şi tot aşa oftă întruna, mai departe, fără să închidă ochii, până se ivi soarele. Pe urmă coborî pe ţărmul lacului şi începu să rătăcească încolo şi încoace, adulmecând în văzduhul proaspăt miresmele lăsate de domniţe. Şi se mistui aşa ziua întreagă, aşteptând să vină iar noaptea, ca să se suie iarăşi pe terasă, nădăjduind că păsările au să se mai întoarcă. Ci nimeni nu mai veni în noaptea aceea şi nici în nopţile următoare. Şi Hassan, deznădăjduit, nu mai vroi nici să mănânce, nici să bea, nici să se culce, şi nu făcu alta decât să se îmbete tot mai tare de dorul lui după necunoscuta aceea. Şi, în felul acesta, se subţia şi slăbea; şi puterile îl părăsiră încet-încet şi bietul Hassan se lăsă să cadă moale la pământ, zicându-şi: „Moartea-i mai de dorit decât această viaţă de suferinţă!"

Estimp, cele şapte domniţe, fetele sultanului de peste Ginnistan, se întoarseră de la ospeţele unde fuseseră poftite de tatăl lor. Şi cea mai mică dintre ele, chiar până a-şi schimba hainele de drum, alergă să-l caute pe Hassan. Şi îl găsi în odaia lui, întins pe pat, tare îngălbenit şi tare schimbat; şi sta cu pleoapele închise şi lacrimile îi curgeau domol pe obraji. Şi fata, când îl văzu aşa, scoase un ţipăt de spaimă şi se repezi la el şi îl cuprinse în braţe, aşa cum face o soră cu fratele ei şi îl sărută pe frunte şi pe ochi, zicându-i:

— O, frate al meu preaiubit, pe Allah! Mi se rupe inima când te văd în starea aceasta! Ah, spune-mi ce te doare, ca să-ţi caut leacul!

Şi Hassan, cu pieptul zguduit de suspine, făcu din cap şi din mână un semn care vroia să însemne: „Nu!" şi nu rosti nici o vorbă. Şi fata, năpădită de lacrimi şi cu mângâieri nemărginite în glas, îi spuse:

— Fie-ţi milă, o, frate al meu Hassane, suflet al sufletului meu, desfătare a pleoapelor mele: când îţi văd ochii cufundaţi de slăbiciune în găvanele lor şi trandafirii stinşi din obraji-ţi scumpi, viaţa mi se întunecă şi nu mai are nici un farmec! Te juruiesc, pe sfânta dragoste care ne leagă, nu-ţi mai tăinui suferinţele şi chinul faţă de o soră care este gata să-ţi răscumpere viaţa cu preţul a o mie de vieţi de-ale ei!

A cinci sute optzeci şi şaptea noapte şi, pierdută, îl acoperea cu sărutări şi îi ţinea mâinile amândouă strânse la sânul ei şi aşa îl ruga, stând în genunchi lângă patul lui. Şi Hassan, după un răstimp, scoase un şir de suspine grele şi, cu glasul stins, ticlui stihurile acestea:

De m-ai privi mai cu luare-aminte, Pricina suferinţei mi-ai vedea şi n-ar mai trebui să-nşir cuvinte. Ci la ce bun să-mi ştii durerea grea, Când nici un leac nu am de-aci-nainte?

Vai, inima mea s-a pierdut cu firea şi ochii-mi pururi treji nimic nu vădi Iar ceea ce a dus cu ea iubirea, Numai iubirea poate da-ndărăt!

Pe urmă lacrimile lui Hassan se revărsară din belşug; şi adăugă:

— Ah, sora mea, ce ajutor ai mai putea să-i aduci cuiva care suferă din vina lui? Şi-apoi tare mi-e teamă că nu ai să poţi decât să mă laşi să mor de chinul şi de nenorocul meu!

Ci fata strigă:

— Numele lui Allah fie cu tine şi împrejurul tău, o, Hassan! Ce tot spui tu? De-ar fi să-mi pierd şi sufletul, eu nu pot face altceva decât să-ţi vin în ajutor!

Atunci Hassan, cu suspine în glas, spuse:

— Află, dar, o, sora mea Boboc-de-Trandafir, că sunt zece zile de când n-am mai mâncat nimic, şi aceasta din pricina cutăror şi cutăror lucruri care mi s-au întâmplat!

Şi îi povesti toată păţania lui, fără a uita nici un amănunt.

Şi dacă auzi istorisirea lui Hassan, Boboc-de-Trandafir, departe de a se arăta necăjită, cum ar fi fost în drept să fie, se simţi cuprinsă cu totul de jalea lui şi începu să plângă laolaltă cu el.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a cinci sute optzeci şi opta noapte spuse: se simţi cuprinsă cu totul de jalea lui şi începu să plângă laolaltă cu el. După care, Boboc-de-Trandafir spuse:

— O, fratele meu, linişteşte-ţi sufletul drag, limpe-zeşte-ţi ochii şi şterge-ţi lacrimile! Căci mă jur ţie că sunt gata să-mi primejduiesc şi viaţa care îmi este dragă şi sufletul meu cel scump, ca să îndrept ce ai păţit şi să-ţi împlineşti dorul, ajutându-te s-o ai pe acea necunoscută pe care ai îndrăgit-o, inşallah! Ci te sfătuiesc, o, frate al meu, să ţii în taină lucrul acesta şi să nu le spui surorilor mele nici o vorbă, altminteri te primejduieşti să te pierzi şi mă pierzi şi pe mine odată cu tine. Şi dacă ţi-or pomeni ele ceva despre uşa cea oprită şi dacă te-or întreba despre ea, tu să le spui: „Habar nu am de usa aceea!" Şi dacă s-or mâhni că te văd atâta de zaif, şi dacă ţi-or pune vreo întrebare, să le spui: „Dacă sunt aşa, sunt din pricină că am tânjit prea mult singur de lipsa voastră. Şi inima mea s-a zbuciumat prea mult de dorul vostru!"

Şi Hassan răspunse:

— Hotărât! Aşa am să le spun! Căci sfatul tău este minunat!

Şi o sărută pe Boboc-de-Trandafir şi îşi simţi sufletul a cinci sute optzeci şi opta noapte că se linişteşte şi pieptul că i se alină, uşurat în felul acesta de teama cea mare care îl apăsa că are s-o vadă pe sora lui cum se supără pe el din pricina uşii celei tainice! Şi, înseninat pe deplin, răsuflă din adânc şi ceru de mâncare. Şi Boboc-de-Trandafir îl mai sărută o dată şi plecă fară de zăbavă, cu lacrimile în ochi, la surorile ei, să le spună:

— Vai, surorile mele! Bietul meu frate Hassan este tare bolnav! De zece zile nici un strop de mâncare nu i-a mai intrat în gură, din pricina lipsei noastre şi a mâhnirii în care s-a cufundat! L-am lăsat aici singur, bietul de el, fară nimeni care să-i ţină de urât; şi atunci şi-a adus aminte de mama şi de ţara lui şi amintirile acestea l-au umplut de amărăciune. Of, tare-i vrednică de milă soarta lui, surorile mele!

La vorbele acestea ale blândei Boboc-de-Trandafir, domniţele, care erau împodobite cu un suflet bun şi uşor de înduioşat, alergară să-i ducă de mâncat şi de băut fratelui lor; şi se străduiră să-l mângâie şi să-l învioreze cu chipurile şi cu vorbele lor; şi, ca să-l înveselească, îi povestiră toate ospeţele şi toate minunăţiile pe care le văzuseră la palatul tatălui lor, în Ginnistan. Şi vreme de o lună de zile nu conteniră să-i dovedească cele mai alese şi mai duioase îngrijiri, ci fără să izbutească a-l tămădui întru totul.

La sfârşitul lunii aceleia, domniţele, afară de Boboc '?

De-Trandafir, care le rugă să-i îngăduie să rămână în palat, ca să nu-l lase singur pe Hassan, plecară la vânătoare, după obiceiul lor; şi ele se mărturisiră îndatorate surorii lor mai mici pentru grija ce-o avea faţă de oaspetele lor. Or, de îndată ce ele plecară, Boboc-de-Trandafir îl ajută pe Hassan să se scoale, îl luă în braţe şi îl duse pe terasa peste care se întindea lacul. Şi acolo, luându-l la sân şi odihnindu-i capul pe umărul ei, îi zise:

— Spune-mi acuma, mieluşelul meu, în care dintre foişoarele acestea care se înşiruiesc pe malul lacului ai văzut-o pe aceea care îţi pricinuieşte atâtea lacrimi?

Şi Hassan răspunse:

— N-am văzut-o în niciunul dintre foişoarele acestea, ci mai întâi în apa lacului şi apoi pe jeţul de pe podeaua aceea!

La vorbele acestea, fata se îngălbeni cu totul la chip şi strigă:

— O, păcatele noastre! Păi atunci, o, Hassan, aceea-i chiar fiica împăratului ginnilor, acela care domneşte peste împărăţia cea nemărginită în care tatăl meu nu este decât unul dintre caimacamii lui! Şi tara în care se află scaunul de domnie al împăratului nostru este la o depărtare de neajuns şi este înconjurată de o mare pe care nici oamenii şi nici ginnii nu pot s-o străbată. Şi el are şapte fete, iar aceea pe care ai văzut-o tu este cea mai tânără. Şi împăratul are o pază alcătuită numai din nişte fecioare războinice, de neam ales şi fiecare dintre ele se află în fruntea unei oşti de cinci mii de călăreţe viteze. Or, tocmai aceea pe care ai văzut-o tu este cea mai frumoasă şi cea mai oţelită dintre toate tinerele împărăteşti; şi le întrece pe toate la vitejie şi la dibăcie. O cheamă Strălucire! Şi vine să se preumble pe aici la fiecare lună nouă, însoţită de fetele dregătorilor tatălui său. În ce priveşte mantiile lor de pene, care le poartă prin văzduhuri ca pe nişte păsări, apoi ace-lea-s din dulapurile de haine ale duhurilor! Şi numai cu ajutorul acelor haine avem să izbândim noi să ne atingem ţinta. Află, dar, o, Hassan, că altă cale nu ai ca să ajungi stăpân pe făptura ei, decât să pui mâna pe haina ei cea fermecată. Pentru aceasta nu ai decât să stai ascuns aici şi să aştepţi întoarcerea ei; şi ai să te foloseşti de clipa când ea are să coboare să se scalde în a cinci sute optzeci şi noua noapte lac şi ai să-i iei mantia şi nimic altceva nu ai să-i mai iei! Şi, cu aceasta, o ai şi pe ea! Şi atunci, ia seama bine să nu care cumva să te înduioşezi de rugăminţile ei şi nu care cumva să-i dai mantia îndărăt, altminteri ai să fii pierdut fără de izbavă, iar noi toate avem să fim la fel preţul răzbunării ei şi tot aşa şi tatăl nostru odată cu noi! Mai degrabă înhaţ-o de coade şi trage-o după tine; şi are să ţi se supună şi să te asculte! Şi are să se petreacă ce s-o petrece!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute optzeci şi noua noapte spuse:

Şi are să se petreacă ce s-o petrece!

La vorbele acestea spuse de Boboc-de-Trandafir, Hassan fu cuprins de bucurie şi simţi cum o viaţă nouă se revarsă în el şi îi dă îndărăt deplinătatea puterilor. Şi se ridică singur pe picioare şi luă în mâini capul surorii sale şi îl sărută cu duioşie, mulţumindu-i pentru bunătatea ei. Şi amândoi coborâră în palat şi îşi petrecură vremea tăifăsuind voioşi, ba despre una, ba despre alta, laolaltă cu celelalte fete.

Or, a doua zi, care se nimerise tocmai o zi de lună nouă, Hassan aşteptă noaptea ca să se ducă şi să se pitească sub podina de pe malul lacului. Şi nu şezu acolo mai mult de câteva clipite, că se şi auzi un fâlfâit de aripi în tăcerea nopţii şi, la lumina lunii, păsările cele cu atâta nerăbdare aşteptate se iviră şi intrară în lac, după ce îşi scoaseră mantiile de pene şi mătăsurile de dedesubt.

Iar minunata Strălucire, fiica împăratului împăraţilor ginnilor, îşi cufundă şi ea în apă trupul falnic şi gol. Şi era încă şi mai frumoasă şi mai ispititoare decât întâia oară. Şi Hassan, cu toată încântarea şi tulburarea care îl cuprinseseră, izbuti să se strecoare, nevăzut, până la locul unde fuseseră lăsate hainele, luă mantia de pene a fetei împăratului şi se piti degrabă sub podină.

Când frumoasa Strălucire ieşi din apă, pricepu dintr-o aruncătură de ochi, după neorânduiala hainelor împrăştiate pe iarbă, că o mână străină le prihănise lucrurile. Şi se duse la haine şi văzu că mantia ei pierise. Şi scoase un ţipăt amarnic de spaimă şi de deznădejde şi începu să se bată peste faţă şi peste piept. Oh, ce frumoasă era aşa, sub lună, deznădăjduita de ea! Ci tovarăşele ei, când auziră ţipătul, se repeziră să vadă ce-i acolo şi, pricepând ce se întâmplase, îşi luară fiecare degrabă hainele şi, fără a se mai gândi să-şi şteargă goliciunea udă şi să-şi mai pună mătăsăriile de pe dedesubt, se acoperiră cu penele lor de zburătoare şi, iuţi ca nişte gazele speriate sau ca nişte porumbiţe vânate de erete, fugiră înnebunite către văzduhuri. Şi într-o clipită pieriră, lăsând-o singură, la marginea lacului, pe plânsă, pe îndurerata, pe necăjita Strălucire, fata împăratului lor.

Atunci Hassan, măcar că tremura de tulburare, se repezi din ascunzătoarea lui la fata goală, care o luă la fugă. Iar el se luă după ea împrejurul lacului, strigând-o cu numele cele mai gingaşe şi încredinţând-o că nu vroia să-i facă nici un rău. Ci ea, ca o căprioară hăituită de câini, fugea cu mâinile înainte, gâfâind, cu pletele în vânt, înspăimântată că fusese prinsă aşa, în goliciunea trupului ei de fecioară. Hassan însă, alergând după ea, o prinse, într-un sfârşit şi o înşfacă de pletele pe care şi le înfăşură pe după mână şi o sili să vină cu el. Atunci ea închise ochii şi, supunându-se sorţii, se lăsă târâtă fără a cinci sute optzeci şi noua noaptt a mai pune nici o împotrivire. Şi Hassan o duse în odaia lui, unde, fără a se lăsa înduioşat de rugăminţile şi de plânsetele ei, o încuie şi fugi numaidecât s-o înştiinţeze pe sora lui şi să-i ducă vestea cea bună a izbânzii.

Iar Boboc-de-Trandafir veni fuga în odaia lui Hassan la prăpădita de Strălucire, care de jale îşi muşca mâinile şi plângea cu toate lacrimile din ochii ei. Şi Boboc-de-Trandafir se aruncă la picioarele ei, ca să-i dovedească cinstire şi, după ce sărută pământul, îi spuse:

— O, domniţă a mea, pacea fie cu tine şi mila lui Allah şi binecuvântările lui! Tu luminezi locuinţa aceasta şi o înmiresmezi cu venirea ta!

Şi Strălucire răspunse:

— Cum? Tu eşti, Boboc-de-Trandafir? Care va să zică aşa îngădui tu să se poarte fiii oamenilor cu fata împăratului tău? Tu ştii ce putere are tatăl meu; şi ştii că împăraţii ginnilor sunt supuşii lui şi că el porunceşte peste oştiri întregi de efriţi şi de marezi, nenumărate ca firele de nisip ale mării; şi ai cutezat să primeşti un om în casa ta, ca să mă prindă şi ai vândut-o pe stăpâna ta! Altminteri cum ar fi găsit omul acesta drumul către lacul în care mă scăldam?

La vorbele acestea, sora lui Hassan răspunse:

— O, domniţă, fiică a împăratului nostru, o, tu, cea mai frumoasă şi cea mai minunată dintre fetele ginnilor şi ale oamenilor! Află că acela care te-a găsit la scaldă, o, neprihănito, este un flăcău fără de pereche. Şi-i cu adevărat împodobit cu purtări mult prea fermecătoare ca să nu fi avut nici cel mai mic gând de a te supăra. Ci atunci când ursitoarea a hotărât un lucru, lucrul acela trebuie să se întâmple! Şi chiar că numai ursita acestui flăcău frumos care te-a prins l-a făcut să se îndrăgostească de tine cu patimă; iar cei care iubesc sunt vrednici de iertare! Şi dacă te iubeşte aşa cum te iubeşte, nu are de ce să fie vinovat în ochii tăi! Şi-apoi, n-a zămislit oare Allah femeile pentru bărbaţi? Dacă ai şti, o, stăpână a mea, cât de bolnav a fost din ziua când te-a văzut pentru întâia oară! Era să-şi dea şi sufletul! Aşa!

Şi îi povesti mai departe domniţei toată năprasna patimii aprinse în inima lui Hassan şi sfârşi spunând:

— Şi să nu uiţi, o, stăpână a mea, că te-a ales, dintre cele zece însoţitoare ale tale, ca pe cea mai frumoasă şi mai minunată! Şi măcar că şi ele erau goale la fel ca tine şi tot atât de lesne ca şi tine să fie prinse la scaldă!

Când auzi cele spuse de sora lui Hassan, frumoasa Strălucire văzu bine că trebuia să lase orice gând de fugă şi se mulţumi să scoată un oftat adânc de supunere. Şi Boboc-de-Trandafir alergă numaidecât să aducă o rochie minunată, cu care o îmbrăcă pe domniţă.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a cinci sute nouăzecea noapte spuse:

Şi Boboc-de-Trandafir alergă numaidecât să aducă o rochie minunată, cu care o îmbrăcă pe domniţă. După care îi puse să mănânce şi racu tot ce putu spre a-i risipi supărarea. Şi frumoasa Strălucire, până la urmă, se mai împăca oleacă şi spuse:

— Văd bine că aşa mi-a fost scrisa de la ursitoare, să fiu despărţită de tatăl meu, de rudele mele şi de locurile din ţara mea! Şi trebuie să mă supun ursitei!

Iar sora lui Hassan nu pregetă s-o întărească în acest gând şi izbuti atâta de bine, încât lacrimile domniţei a cinci sute nouăzecea noapte conteniră cu totul şi ea se împăcă într-un sfârşit cu soarta ei. Atunci sora lui Hassan pieri o clipă, ca să dea fuga la frate-său şi să-i spună:

— Dă zor şi du-te numaidecât la preaiubita ta, căci clipa este prielnică. Şi, de cum ai să intri în odaie, repede-te de-i sărută picioarele, pe urmă mâinile, pe urmă obrajii. Şi numai după aceea să-i vorbeşti şi cât mai frumos şi mai drăgălaş cu putinţă!

Şi Hassan, tremurând de tulburare, se duse la domniţa care, când îl văzu, se uită la el cu luare-aminte şi, în ciuda supărării ei, fu peste măsură de încântată de frumuseţea lui. Ci îşi lăsă ochii în jos, iar Hassan îi sărută picioarele şi mâinile şi pe urmă o sărută pe frunte, între ochii amândoi, spunându-i:

— O, domniţă peste cele mai frumoase domniţe, viaţă a sufletelor, bucurie a privirilor, grădină a înţelepciunii, o, sultană, o, împărăteasă a mea! Fie-ţi milă, linişteşte-ţi inima şi înseninează-ţi ochii, căci soarta îţi este plină de fericire! Eu nu am alt gând faţă de tine decât să-ţi fiu rob credincios, aşa cum sora mea îţi este slujnică. Iar dorinţa mea nu este să te silnicesc, ci să mă căsătoresc cu tine, după legea lui Allah şi a Profetului! Şi-atunci am să te duc la Bagdad, în ţara mea, unde am să-ţi cumpăr robi şi roabe şi o casă vrednică de tine în strălucirea ei. Ah! Dacă ai şti ce tară minunată este ţara în care se află Bagdadul, Cetatea Păcii şi ce plăcuţi şi de treabă şi primitori sunt locuitorii săi şi ce dulce şi prietenoasă este vecinătatea lor! Şi-apoi am o mamă care-i cea mai bună dintre femei şi care are să te iubească întocmai ca pe o fată a ei şi are să-ţi gătească cele mai minunate mâncăruri, întrucât, fără de îndoială, mama mea este femeia care ştie să gătească cele mai bune mâncăruri din toată tara Irakului!

Aşa îi vorbi Hassan tinerei Strălucire, fata împăratului de peste Ginnistan! Iar domniţa nu-i răspunse nici cu o vorbă, nici cu o literă, nici cu un semn! Şi deodată se auzi o bătaie la poarta palatului. Şi Hassan, care avea în seama lui să deschidă şi să închidă porţile, spuse:

— Iartă-mă, o, stăpână a mea! Am să lipsesc numai o clipită!

Şi alergă să deschidă poarta. Or, erau surorile lui, care se întorceau de la vânătoare şi care, când îl văzură însănătoşit şi cu obrajii iarăşi luminoşi, se bucurară până peste marginile bucuriei. Iar Hassan se feri să le pomenească de domniţa Strălucire şi le ajută să-şi ducă belşugul de vânat, alcătuit din gazele, din vulpi, din iepuri, din bivoli şi din toate soiurile de jivine. Şi se purtă faţă de ele cu o drăgălăşenie deosebită, sărutându-le rând pe rând pe frunte şi alintându-le şi dovedindu-le dragostea sa, cu o căldură cu care nu prea erau dedate din partea lui, întrucât el îşi păstra toate alinturile pentru sora lor, Boboc-de-Trandafir! Aşa că rămaseră uimite de schimbarea aceea; ba celei mai mari dintre fete îi trecu prin gând, până la urmă, că trebuie să fie vreo pricină anume care prilejuia o atare voioşie; şi se uită la el cu un zâmbet zefliu şi îi făcu din ochi şi îi spuse:

— O, Hassan, chiar că ne uimeşte voioşia aceasta nestăpânită a ta, când până astăzi tu doar primeai mângâierile noastre, fără-a vroi vreodată să răspunzi la ele! Oare îţi părem mai frumoase în hainele noastre de vânătoare, ori poate că îţi suntem mai dragi acum, ori mai degrabă-s amândouă pricinile deodată?

Hassan însă îşi lăsă ochii în jos şi scoase un suspin de să topească până şi cea mai aspră inimă! Iar domniţele, uluite, îl întrebară:

— De ce suspini aşa, o, fratele nostru? Şi ce ţi-a tulburat liniştea? Vrei oare să te întorci la mama ta, în tara a cinci sute nouăzecea noapte ta? Spune, Hassane, deschide-ţi inima faţă de surorile tale!

Ci Hassan se întoarse către sora sa Boboc-de-Trandafir, care tocmai venea şi ea acolo şi îi spuse, îmbujorându-se peste măsură:

— Spune tu, mai bine! Căci mie tare mi-e ruşine să le spun pricina care mă tulbură!

Şi Boboc-de-Trandafir spuse:

— Surorile mele, nu-i nimic deosebit! Numai că fratele vostru a prins o pasăre tare frumoasă din văzduh şi doreşte din partea voastră să-l ajutaţi s-o îmblânzească!

Şi toate strigară:

— De bună seamă! Nu-i nimic deosebit! Da pentru ce s-a îmbujorat Hassan aşa din pricina aceasta?

Ea răspunse:

— Iacătă! Din pricină că Hassan s-a îndrăgostit rău, da cu ce dragoste, de pasărea aceea!

Ele spuseră:

— Pe Allah! Şi cum ai să faci, o, Hassan, spre a-ţi dovedi dragostea faţă de o pasăre de-a văzduhului?

Şi Boboc-de-Trandafir spuse, în vreme ce Hassan îşi lăsa capu-n pământ şi se înroşea şi mai tare:

— Cu vorba, cu alintul şi cu tot ce mai urmează! Ele spuseră:

— Păi, atunci, trebuie să fie destul de mare pasărea fratelui nostru!

Boboc-de-Trandafir spuse:

— Este cât noi de mare! Ascultaţi-mă, mai bine! Şi adăugă:

— Aflaţi, o, surorile mele, că mintea fiilor lui Adam este tare ciudată! Din pricina aceasta, atunci când l-am lăsat aici singur-singurel pe bietul nostru Hassan, întrucât îşi simţea pieptul tare apăsat, a început să rătăcească prin palat, ca să se înveselească. Da mintea îi era atâta de tulburată, încât a încurcat cheile de la odăi şi, din nebăgare de seamă, a deschis uşa de la iatacul cel tainic, unde se află terasa! Şi i s-a întâmplat cutare şi cutare lucru!

Şi povesti, însă micşorând vina lui Hassan, toată întâmplarea şi adăugă:

— Oricum, fratele nostru este de iertat, întrucât fata e frumoasă! Ah, de-aţi şti, surorile mele, ce frumoasă e!

La vorbele acestea ale bunei Boboc-de-Trandafir, surorile ei spuseră:

— Dacă-i atâta de frumoasă precum spui, începe, mai înainte de a ne-o arăta, prin a ne-o zugrăvi mai îndeaproape!

Boboc-de-Trandafir spuse:

— Cine-ar putea, a Allah, să vi-o zugrăvească? Mi-ar creşte mai degrabă părul pe limbă, înainte de a vă putea spune farmecele ei, fie cât de cât. Ci am să încerc totuşi, măcar ca să nu vă las, atunci când o s-o vedeţi, să vă prăbuşiţi pe spate! Bismillah, o, surorile mele! Laudă Aceluia carele a îmbrăcat în strălucire goliciunea ei de iasomie! Frumuseţea gâtului şi strălucirea ochilor ei negri este mai presus de frumuseţea şi de strălucirea gazelelor, iar mijlocelul ei este mai mlădiu ca al ramului de araka! Păru-i este o noapte de iarnă, deasă şi neagră; gura, aidoma cu un trandafir, este însăşi gemma de la pecetea lui Soleiman; dinţi-i de fildeş tânăr sunt o salbă de mărgăritare, ori nişte pietre de grindină croite pe-o măsură; gâtu-i e un stâlp de argint; pântecu-i are colţuri şi unghere, iar spatele cute şi caturi; buricu-i e atâta de larg, încât poate să cuprindă în el o uncie de mosc negru; coapsele-i sunt voinice şi, pe cât de tari, pe-atât de mlădioase, ca nişte perne umplute cu pene de struţ şi, deasupra lor, în cuibul ei cald şi fermecător, asemeni a cinci sute nouăzecea noapte unui iepure fără urechi, o istorie plină de slavă, cu terasa şi cu bătătura ei şi cu vâlceaua ei ca o pâlnie, unde să te tot laşi să luneci ca să-ţi uiţi de negrele amaruri. Şi să nu vă amăgiţi întru nimic, o, surorile mele! Întrucât, când o s-o vedeţi, aţi putea tot aşa s-o luaţi drept o boltă de cleştar, rotundă pe toate părţile şi aşezată pe o temelie voinică, ori un tas de argint stând răsturnat. Şi unei fete ca aceasta i se potrivesc pe drept stihurile poetului:

Fecioara, cum venea atunci spre mine In frumuseţea-i caldă îmbrăcată, Ca trandafiru-n trandafirii lui, Cu sâni ca două rodii, dintr-odată: „Iată un trandafir şi două rodii!" Strigai vrăjit, din inima mea toată. Ci mă-nşelam! A-ţi semui obrajii Cu trandafirii, o, frumoasă fată şi sâni-ţi tari cu nişte biete rodii, Greşeală e! Pentru că, niciodată, Nici trandafirii de pe trandafiri, Nici rodiile mândre n-au să poată Să-ţi fie-asemeni – căci pe trandafiri Poţi să-i miroşi; pe rodii, ca pe-o roadă, Le poţi culege; dar, tu, minunată, Cine-arputea să se mândrească, oare, Că te-a atins ori mirosit vreodată?

Şi iacătă, o, surorile mele, tot ce am văzut, dintr-o aruncătură de ochi, la domniţa Strălucire, fata împăratului împăraţilor din Ginnistan.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute nouăzeci şi una noapte Spuse:

Şi iacătă, o, surorile mele, tot ce am văzut, dintr-o aruncătură de ochi, la domniţa Strălucire, fata împăratului împăraţilor din Ginnistan.

După ce auziră vorbele acestea ale surorii lor, fetele strigară vrăjite:

— Câtă dreptate ai, o, Hassane, să fii îndrăgostit de tânăra aceea minunată! Da, pe Allah! Du-ne degrabă la ea, ca s-o vedem şi noi, cu ochii noştri!

Şi Hassan, înseninat în ce priveşte surorile lui, le duse în foişorul în care se afla frumoasa Strălucire. Şi ele, când văzură frumuseţea ei fără de pereche, sărutară pământul dintre mâinile ei şi, după salamalecurile de bun venit, îi spuseră:

— O, fiică a împăratului nostru, de bună seamă că întâmplarea ta cu flăcăul, fratele nostru, este nemaipomenită! Ci noi toate, câte ne aflăm aici dinaintea ta, îţi prorocim fericire în viitor şi te încredinţăm că, toată viaţa ta, n-o să ai decât să te mândreşti nespus cu flăcăul acesta, fratele nostru şi cu gingăşia purtărilor lui şi cu iscusinţa lui la toate şi cu dragostea lui! Gândeşte-te, pe deasupra, că în loc să se slujească de un peţitor, ţi-a mărturisit el singur dragostea şi nu ţi-a cerut nimica neîngăduit! Iar noi, dacă nu am fi încredinţate că fetele nu pot să se lipsească de bărbaţi, nu am face pe lângă tine, fata împăratului nostru, o încercare atâta de îndrăzneaţă! Lasă-ne, dar, să te mărităm cu fratele nostru şi ai să fii mulţumită de el, te încredinţăm pe capul nostru!

Şi, zicând vorbele acestea, aşteptară răspunsul. Ci întrucât frumoasa Strălucire nu spunea nici da, nici ba, Boboc-de-Trandafir se duse lângă ea, îi luă mâna în a cinci sute nouăzeci şi una noapte mâinile ei şi îi zise:

— Cu îngăduinţa ta, o, stăpână a noastră! Şi se întoarse către Hassan şi îi zise:

— Dă mâna încoace!

Şi Hassan întinse mâna, iar Boboc-de-Trandafâr i-o luă şi o împreună în mâinile ei cu mâna domniţei Strălucire, spunându-le la amândoi:

— Cu voia lui Allah şi întru legea Trimisului lui, vă căsătoresc!

Şi Hassan, fericit peste măsură, ticlui stihurile acestea:

Hurie, tu, câte minuni îmbini Şi câtă vrajă-ntruchipezi în tine! Privindu-ţi chipul neasemuit, Scăldat în apa frumuseţii line, Cine-ar putea vreodată să mai uite Strălucitoarele-i comori depline?

Ochi-mi văd minunatu-ţi trup zidit Pe jumătate din rubine rare, Pe-a treia parte-l văd alcătuit Din mari gherdane de mărgăritare, Pe-a cincea din mosc negru, iar pe-a şasea Din ambră, o, tu, aur şi lucoare!

Printre fecioarele ce s-au născut Din Eva care-a fost întâia dată şi printre câte-n raiul cu grădini îşi poartă frumuseţea ne-ntinată, Nu este măcar una ce-ar putea Cu tine să se-asemuie vreodată!

Ah, de nu vrei decât să mă ucizi, Atunci nu mă ierta! Aci-s, de faţă! Iubirea a ucis sărmani destui!

Iar dacă vrei să mă întorci la viaţă, Atunci coboară-ţi ochii către mine, O, tu, podoabă-a lumilor, măreaţă!

Şi fetele, când auziră aceste versuri, strigară toate deodată, întorcându-se către Strălucire:

— O, domniţă, oare ai să ne mai cerţi acuma că ţi-am dat un flăcău care poate să-şi spună gândurile în versuri atâta de frumoase?

Şi Strălucire întrebă:

— Este poet? Ele spuseră:

— De bună seamă! Ticluieşte oricând şi izvodeşte cu o uşurinţă minunată cântece şi laude lungi de mii de versuri, în care totdeauna pune o simţire foarte caldă!

Vorbele acestea, care arătau atât de limpede încă un har de-al lui Hassan, izbutiră într-un sfârşit să cucerească inima proaspetei neveste. Şi se uită la Hassan, zâmbind pe sub lungiîe-i gene. Şi Hassan, care nu aştepta decât un semn din ochii ei, o luă în braţe şi o duse în odaia lui. Şi acolo, cu îngăduinţa fetei, descuie ceea ce avea de descuiat şi sparse ceea ce avea de spart şi despecetlui ceea ce era pecetluit! Şi se dedulci cu de toate, până peste marginile dedulcirii; şi ea la fel. Şi, în puţină vreme, gustară amândoi toate bucuriile de pe lume. Şi dragostea pentru tinerica domniţă se încrustă în inima lui Hassan mai presus de toate dragostile. Şi cântă îndelung din toate păsărelele sale! Or, mărire lui Allah carele îi împreună în desfătări pe drept-credincioşii săi şi nu-şi drămuieşte darurile preafericite! Pe tine, Doamne, te preamărim, pe tine te chemăm într-ajutor! Îndrumă-ne pe cărarea cea dreaptă, pe cărarea acelora pe care i-ai acoperit cu binefacerile tale şi nu pe a acelora care au stârnit mânia ta, nici pe calea acelora care umblă în rătăcire!

A cinci sute nouăzeci şi doua noapte or, Hassan şi Strălucire petrecură în felul acesta laolaltă patruzeci de zile, în sânul tuturor desfătărilor pe care le dă iubirea. Şi cele şapte domniţe, mai cu seamă Boboc-de-Trandafir, se străduiră să înnoiască în fiecare zi bucuriile celor doi soţi şi să le facă şederea în palatul lor cât de dulce le era cu putinţă. Ci, după acele patruzeci de zile, Hassan o văzu în vis pe mama lui, care îl dojenea că a uitat-o, pe când biata de ea îşi trecea zi şi noapte plângând pe mormântul pe care îl zidise pentru el în mijlocul casei. Şi se deşteptă din vis, cu lacrimi în ochi şi scoţând nişte suspine de-ţi rupea sufletul! Şi cele şapte domniţe, surorile sale, alergară la el când îl auziră plângând; şi Boboc-de-Trandafir, mai îndurerată decât toate celelalte, o întrebă pe fata împăratului ginnilor ce se întâmplase cu soţul ei! Şi Strălucire răspunse:

— Nu stiu!

Şi Boboc-de-Trandafir zise:

— Atunci am să-l întreb pe el care-i pricina tulburării lui!

Şi îl întrebă pe Hassan:

— Ce ai, mieluţul meu?

Şi lacrimile lui Hassan începură să curgă şi mai amarnic; şi, până la urmă, îşi povesti visul, jeluindu-se îndelung.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a cinci sute nouăzeci şi doua noapte spuse: şi, până la urmă, îşi povesti visul, jeluindu-se îndelung. Atunci fu rândul blândei Boboc-de-Trandafir să plângă şi să bocească, în vreme ce surorile ei spuneau către Hassan:

— Dacă-i aşa, o, Hassan, noi nu putem să te silim să mai stai cu noi, nici să te oprim să te întorci în ţara ta, ca să-ţi vezi mama cea dragă. Te rugăm numai să nu ne uiţi niciodată şi să ne făgăduieşti că ai să vii să ne vezi, o dată în fiecare an!

Şi sora lui cea mică, Boboc-de-Trandafir, se aruncă sughiţând de plâns la gâtul lui şi, până la urmă, căzu leşinată de durere. Şi când îşi veni în simţire, prociti cu jale versuri de bun-rămas1 şi îşi ghemui capul pe genunchi, nevroind să asculte nici o alinare. Şi Hassan începu s-o sărute şi s-o mângâie; şi îi făgădui cu jurământ că are să vină s-o vadă o dată pe an. Şi, în vremea aceasta, la rugămintea lui Hassan, celelalte surori ale sale începură să facă pregătirile de călătorie. Şi când totul fu gata, fetele îl întrebară:

— In ce chip vrei să te întorci la Bassra? El spuse:

— Nu stiu!

Pe urmă îşi aduse deodată aminte de daireaua năzdrăvană pe care o luase de la vrăjitorul Bahram şi pe care era întinsă pielea de cocoş. Şi strigă:

— Pe Allah! Asta-i calea! Da habar nu am cum să mă slujesc de ea!

Atunci Boboc-de-Trandafir, care plângea, îşi şterse o clipă lacrimile şi, ridicându-se, îi spuse lui Hassan:

— O, fratele meu mult-iubit, am să te învăţ eu cum să te slujeşti de dairea!

Şi luă daireaua şi, sprijinind-o pe un şold, se făcu a

1 La M. A. Salie:

Deci iată ceasul de pe urmă Cu jalea lui înfricoşată, Cel care sufletul ni-l curmă Şi sfarmă bucuria toată.

A cinci sute nouăzeci şi doua noapte bate cu degetele în pielea de cocoş. Pe urmă îi spuse lui Hassan:

— Uite, aşa trebuie să faci! Şi Hassan zise:

— Am priceput, sora mea!

Şi luă la rându-i daireaua din mâinile fetei, şi bătu în ea în chipul în care o văzuse pe Boboc-de-Trandafir, însă cu mai multă putere. Şi numaidecât, din toate părţile zărilor, se iviră nişte cămile mari şi nişte dro-madere bune de goană şi nişte catâri şi nişte cai. Şi toată turma, alergând în galop, se orândui, tropotind, într-un şir lung, mai întâi cămilele, pe urmă dromade-rele cele sprintene, pe urmă catârii şi caii.

Atunci cele şapte domniţe aleseră animalele cele mai arătoase, iar pe celelalte le trimiseră îndărăt. Şi încărcară pe cele pe care le aleseseră grămezi întregi de daruri scumpe şi haine şi zaherea de drum. Şi puseră pe spinarea unei dromadere mari un palanchin falnic cu două locuri, pentru cei doi soţi. Şi atunci începură să-şi ia bun-rămas. Oh, ce jale! Biată Boboc-de-Trandafir, ce tristă erai şi cum mai plângeai! Cum ţi se rupea inima ta de soră, când îl îmbrăţişai pe Hassan, care pleca împreună cu fata împăratului! Şi cum mai suspinai ca o turturea despărţită năprasnic de soţiorul ei! Ah, tu nu ştiusei până acum, o, dulce Boboc-de-Trandafir, câtă amărăciune zace în cupa despărţirii! Şi nici nu gândeai că preaiubitul tău Hassan, a cărui fericire o pregăteai, o, tu, cea plină de duioşie, avea să fie smuls atâta de curând de la dragostea ta! Ci ai să-l mai vezi, fii încredinţată! Linişteşte-ţi, dar, sufletul scump şi înseninează-ţi ochii! De-atâta plânset, obrajii tăi, din trandafirii cum erau, s-au făcut ca florile de granată! Curmă-ţi plânsetele, Boboc-de-Trandafir, linişteşte-ţi sufletul scump şi înseninează-ţi ochii! Ai să-l vezi iarăşi pe Hassan, întrucât aşa vrea ursita!

Or, iacătă caravana pornind la drum, în vâlvora ţi-petelor sfâşietoare ale despărţirii şi pierind în depărtări, pe când Boboc-de-Trandafir se prăbuşea iarăşi rară de simţire. Şi iute ca pasărea, caravana străbătu munţi şi văi, câmpii şi pustiuri şi, cu voia lui Allah, care îi menise bună pace, sosi fără de necaz la Bassra.

Când ajunseră la uşa casei, Hassan o auzi pe maică-sa cum gemea şi cum plângea cu jale lipsa fiului ei; şi ochii lui Hassan se umplură de lacrimi; şi atunci flăcăul bătu în uşă. Şi glasul zdrobit al bietei bătrâne întrebă dinlăuntru:

— Cine este la uşă?

Şi Hassan zise:

— Deschide-ne!

Şi bătrâna, tremurând pe bietele ei picioare, veni şi deschise uşa şi, măcar că privirile-i erau slăbite de lacrimi, îl cunoscu pe fiul ei Hassan. Atunci suspină o dată adânc şi căzu leşinată! Şi Hassan îi dădu toate îngrijirile cu putinţă, ajutat de soţia lui şi o făcu să-şi vină în fire. Atunci i se aruncă la piept şi o sărută cu drag, plângând de bucurie. Şi, după cele dintâi revărsări ale inimilor, Hassan îi spuse mamei sale:

— O, mamă, iat-o pe fiica ta, soţia mea, pe care ţi-o aduc ca să te slujească!

Şi bătrâna o privi pe Strălucire şi, dacă o văzu atâta de frumoasă, rămase înmărmurită şi gata-gata să-şi piardă minţile. Şi îi spuse:

— Oricine ai fi, fata mea, fii binevenită în casa aceasta pe care o luminezi!

Şi îl întrebă pe Hassan:

— Fiul meu, cum o cheamă pe soţia ta? El răspunse:

— Strălucire, o, maică a mea!

A cinci sute nouăzeci şi doua noapte ea zise:

— O, ce nume potrivit! Tare bine a mai fost călăuzit cine ţi-a găsit numele acesta, o, fiică a binecuvântării!

Şi o luă de mână şi şezu jos lângă ea pe chilimul cel vechi din casă. Şi Hassan atunci începu să-i povestească mamei sale toată povestea lui, de la plecarea cea neaşteptată până la întoarcerea îndărăt la Bassra, fară a uita nici un amănunt. Şi maică-sa rămase uluită de ce auzea, până peste marginile uluirii şi nu mai ştia ce să facă spre a cinsti, după fala ei, pe fata împăratului împăraţilor din Ginnistan.

Or, de început alergă în suk să cumpere tot soiul de bucate, dintre cele mai alese; şi pe urmă se duse la sukul de mătăsuri şi cumpără zece rochii minunate, tot ce se afla mai scump la neguţătorii cei mari; şi le aduse soţiei lui Hassan şi o înveşmântă cu ele, punându-i-le pe toate zece deodată, una peste alta, ca să-i arate în felul acesta că nimica nu este prea mult pentru fala şi pentru harurile ei. Şi o sărută de parcă ar fi fost chiar fata sa. Şi începu pe urmă să-i gătească nişte mâncăruri nemaipomenite şi nişte prăjituri fără de seamăn pe lume. Şi nu precupeţi nimic spre a o mulţumi, copleşind-o cu bunătăţi şi cu cele mai gingaşe îngrijiri. După care se întoarse către fiul său şi îi spuse:

— Nu ştiu, Hassane, da eu tare socot că Bassra nu este o cetate vrednică de stepena soţiei tale; şi ar fi mai bine pentru noi, din toate privinţele, dacă ne-am duce să trăim la Bagdad, Cetatea Păcii, sub aripa cea ocrotitoare a califului Harun Al-Raşid. Şi-apoi, o, fiul meu, iacătă-ne că am ajuns dintr-odată prea bogaţi şi tare mă tem că dacă am rămâne la Bassra, unde toată lumea ne ştie de oameni săraci, am trage asupra noastră lua-rea-aminte a tuturora, într-un chip bănuielnic şi s-ar putea să fim învinuiţi, din pricina bogăţiilor noastre, că ne-am îndeletnici cu alchimia! Cel mai bine, după credinţa mea, este să plecăm cât mai curând la Bagdad, unde, de la început, ne-am da drept nişte bogătani ori nişte emiri de departe!

Şi Hassan îi răspunse mamei sale:

— Gândul tău este minunat!

Şi se ridică pe clipă pe dată şi vându lucrurile şi casa. După care luă daireaua cea vrăjită şi bătu în pielea de cocos.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a cinci sute nouăzeci şi treia noapte spuse:

După care luă daireaua cea vrăjită şi bătu în pielea de cocos. Şi numaidecât, din adâncul văzduhurilor, se şi iviră dromaderele cele mari, care veniră şi se rânduiră de-a lungul casei. Şi Hassan şi mama lui Hassan şi soţia lui Hassan luară ce păstraseră mai de soi dintre lucrurile grele ca preţ şi uşoare ca greutate, şi, suindu-se în palanchin, îndemnară dromaderele la drum. Şi în mai puţină vreme decât ar trebui spre a osebi mâna dreaptă de mâna stângă, ajunseră pe malurile Tigrului, la porţile Bagdadului. Şi Hassan o luă înainte şi se duse să caute un misit pe care îl puse să-i cumpere, la preţul de o sută de mii de dinari, un palat cât mai falnic de pe la vreun vizir dintre vizirii califului. Şi, fără de zăbavă, le duse acolo pe mama şi pe soţia sa. Şi împodobi palatul cu un belşug strălucit şi cumpără robi şi roabe şi băieţi hadâmbi. Şi nu precupeţi nimic pentru ca strălucirea saraiului să fie a cinci sute nouăzeci şi treia noapte cea mai falnică din toată cetatea Bagdadului.

Căpătuit în felul acesta, Hassan duse de atunci, în Cetatea Păcii, o viaţă tare huzurită, împreună cu Strălucire, soţia lui, înconjuraţi amândoi de îngrijirile pricepute ale preacinstitei bătrâne mame, care se străduia în fiecare zi să născocească o mâncare nouă şi să gătească felurite alte mâncăruri de care afla de pe la vecinele ei, mâncăruri care se osebeau cu mult de bucatele de la Bassra; căci la Bagdad se găteau fel de fel de mâncăruri ce nu se puteau izbuti în nici o altă parte de pe faţa pământului. Încât, după nouă luni de viaţa minunată şi de hrană aleasă ca aceea, soţia lui hassan născu în tihnă doi băieţei gemeni, ca nişte lune. Şi pe unul îl numiră Nasser, iar pe celălalt îl numiră Manssur.

Or, când trecu anul, în mintea lui Hassan se deşteptă dorul după cele şapte domniţe şi simţi chemarea jurământului pe care îl făcuse faţă de ele. Şi fu cuprins aprig de dorinţa de a o vedea mai ales pe Boboc-de-Trandafir, sora lui. Îşi făcu aşadar pregătirile cerute de călătoria aceea, cumpără pânzeturile cele mai scumpe şi lucrurile cele mai frumoase, vrednice să fie duse ca daruri, pe care le găsi în Bagdad şi în tot Irakul şi îi împărtăşi mamei sale ce gând avea, adăugând:

— Câtă vreme am să lipsesc, vreau să te îndemn, până peste marginile îndemnării, numai atâta: să păstrezi cu mare grijă mantia de pene a soţiei mele Strălucire, pe care am ascuns-o în locul cel mai tainic din casă. Întrucât, o, maică a mea, să ştii bine că dacă soţia mea scumpă ar avea prilejul, spre marea noastră nenorocire, de a vedea mantia aceea, şi-ar aduce numaidecât aminte de deprinderea ei dintâi, care-i pornirea de a zbura ca păsările şi nu s-ar putea opri să-şi ia zborul de aici, măcar că poate inima n-ar lăsa-o! Aşa că ia seama bine, o, maică a mea, să nu care cumva să-i arăţi mantia aceea! Căci dacă s-ar întâmpla o asemenea năprasnă, eu, fără de nici o îndoială, ori aş muri de mâhnire, ori m-aş omorî! Te mai sfătuiesc, pe deasupra, s-o îngrijeşti bine, întrucât este alintată şi-i deprinsă răsfăţat şi să nu pregeţi s-o slujeşti tu însăţi, mai degrabă decât slujnicele, care nu stiu ca tine ce se cade şi ce nu se cade, ce se potriveşte şi ce nu se potriveşte, ce este gingaş şi ce este necioplit. Şi mai cu seamă, o, maică a mea, să nu care cumva s-o laşi să facă un pas afară din casă, nici măcar să-şi scoată capul pe fereastră, necum să iasă pe terasă; căci tare mă tem că largul văzduhului şi vineţeala cerului ar ispiti-o în vreun fel, cine ştie unde. Încât iacătă, astea-s sfaturile mele! Şi dacă vrei să mor, nu ai decât să nu ţii seama de ele!

Şi mama lui Hassan răspunse:

— Feri-m-ar Allah să nu te ascult, o, copilul meu! Să ne rugăm în numele Profetului! Că doar n-oi fi înnebunit, ca să am trebuinţă de atâtea îndemnuri, ori ca să încalc cea mai mică poruncă a ta! Du-te, dar, în pace, Hassan, şi linişteşte-ţi sufletul! Şi când te-i întoarce, cu voia lui Allah, nu ai decât s-o întrebi pe Strălucire dacă totul s-a petrecut aşa cum ai vrut tu! Ci şi eu, la rându-mi, vreau să-ţi cer un lucru, o, copile al meu şi anume să nu-ţi lungeşti şederea departe de noi mai mult decât răstimpul trebuitor cât să te duci şi să te întorci, după un scurt popas la cele şapte domniţe!

Asa îşi vorbiră între ei Hassan şi mama lui Hassan. Şi nu ştiau ce le păstrează necunoscutul în cartea ursitei, atunci când frumoasa Strălucire asculta toate vorbele pe care şi le spuneau ei şi pe care ea şi le însemna în minte!

Or, aşadar, Hassan îi făgădui mamei sale că nu are să lipsească decât răstimpul trebuitor şi îşi luă bun-rămas a cinci sute nouăzeci şi patra noapte de la ea şi se duse să o sărute pe Strălucire, soţia lui şi pe cei doi fii ai săi, Nasser şi Manssur, care sugeau la sânul mamei lor. După care bătu în pielea de cocoş a dairalei.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cinci sute nouăzeci şi patra noapte spuse:

După care bătu în pielea de cocoş a dairalei şi încăleca pe dromadera cea sprintenă, care se înfăţişă numaidecât, după ce îi mai spuse mamei sale încă o dată toate sfaturile acelea, şi-i sărută mâna. Pe urmă îşi îndemnă dromadera îngenuncheată, care se ridică numaidecât pe cele patru picioare ale ei şi care mai degrabă zbură prin văzduh decât alergă pe pământ, aruncându-şi picioarele în vânt şi mistuind depărtările sub paşii ei. Şi în curând nu fu decât un punct în zare.

Or, chiar că nu este de nici un folos să mai spunem cu ce mare bucurie fu întâmpinat Hassan când ajunse la cele şapte domniţe şi mai cu seamă ce fericită fu Boboc-de-Trandafir şi cum împodobiră ele palatul cu ghirlande de flori şi cum îl luminară. Mai degrabă să-l lăsăm să povestească surorilor lui toate despre câte are de povestit, mai ales despre naşterea celor doi băieţi gemeni ai lui, Nasser şi Manssur; să-l lăsăm, pe deasupra, să se desfete cu ele la vânătoare şi la jocuri; şi faceţi-mi i ' cinstea, o, preacinstiţilor şi preamărinimoşilor ascultători ce mă înconjuraţi, de a vă întoarce cu mine îndărăt la saraiul lui Hassan, în Bagdad, unde am lăsat-o pe bătrâna sa mamă şi pe Strălucire, soţia lui. Îngăduiţi-mi hatârul acesta, o, domnii mei cei cu mână darnică şi aveţi să vedeţi şi să auziţi ceea ce preacinstitele voastre urechi şi preaminunaţii voştri ochi niciodată în viaţa lor nici n-au mai auzit, nici n-au mai pomenit, nici nu şi-au închipuit! Şi coboare asupră-vă binecuvântările Atoateîmpărţitorului şi cele mai alese din huzururile lui. Ascultaţi-mă cu luare-aminte, o, stăpânii mei!

Aşadar, o, preafalnicule, după ce Hassan plecă, Strălucire, soţia lui, nu se îndepărtă şi n-o părăsi nici o clipită pe mama lui Hassan; şi tot aşa, vreme de două zile. Ci în dimineaţa celei de a treia zile, Strălucire sărută mâna bătrânei, urându-i ziuă bună şi îi spuse:

— O, maică a mea, tare aş vrea să mă duc la hammam, după atâta vreme de când nu m-am mai îmbăiat din pricina alăptării lui Nasser şi a lui Manssur!

Şi bătrâna spuse:

— Ya Allah! O, ce vorbe necugetate, fata mea! Cum să te duci la hammam, o, păcatele noastre? Au tu nu ştii că şi eu şi tu suntem nişte străine, care nu cunoaştem hammamurile din cetatea aceasta? Şi cum ai putea să mergi acolo fără a fi însoţită de bărbatul tău, care s-ar duce înaintea ta, să-ţi arvunească mai întâi o odaie şi să se încredinţeze că totul este curat acolo înlăuntru şi că din tavan nu cad nici libărci, nici tarhani, nici alţi gândaci! Or, soţul tău este plecat acuma, iar eu nu ştiu pe nimeni care ar putea să-i ţină locul într-o împrejurare atâta de însemnată ca aceasta; şi nu pot nici să te însoţesc măcar eu, din pricina vârstei mele înaintate şi a slăbiciunii mele! Dar, fata mea, dacă vrei, am să-ţi încălzesc nişte apă chiar aici şi am să te Iau şi să te scald de minune în hammamul din casa noastră! Că am chiar tot ce îmi trebuie pentru aceasta şi chiar am primit ieri o cutie cu praf de Alep îmbălsămat şi nişte ambră şi nişte alifie de curăţat părul de pe picioare, A cinci sute nouăzeci şi patra noapte şi nişte henneâ! Aşa încât, fata mea, poţi să fii liniştită în această privinţă. Are să fie minunat! Ci Strălucire răspunse:

— O, stăpână a mea, de când oare nu li se mai dă femeilor îngăduinţa de a se scălda la hammam? Pe Allah! Dacă i-ai fi spus una ca asta fie şi unei roabe, nici ea n-ar fi îndurat şi, decât să mai rămână în casa voastră, ţi-ar fi cerut mai degrabă să fie vândută în suk, la mezat! Ci, o, stăpâna mea, ce necugetaţi sunt bărbaţii care îşi închipuie că toate femeile sunt la fel şi că trebuie să te porţi faţă de ele cu o mie de popreli, care mai de care mai vajnice, ca să le împiedice să facă lucruri oprite! Ci tu de bună seamă că ştii că atunci când o femeie este întru totul hotărâtă să facă un lucru, găseşte ea cumva mijlocul de a-şi ajunge ţinta, în pofida tuturor opreliştilor şi nimic nu poate s-o împiedice în vrerile ei, de-ar fi ele oricât de peste putinţă de înfăptuit şi oricât de pline de necazuri! Of! Vai de tinereţea mea! Sunt bănuită, şi nimeni nu mai are nici o credinţă în cinstea mea! Şi nu mi-a mai rămas decât să mor!

Şi, spunând vorbele acestea, începu să verse lacrimi amare, să suspine şi să-şi cheme asupra capului năpastele cele mai negre!

Atunci mama lui Hassan, până la urmă, se lăsă înduioşată de plânsetele şi de văicărelile ei, pricepând de altminteri că nu mai avea nici o putinţă de aci înainte s-o mai întoarcă pe Strălucire de la gândul ei. Se ridică, dar, în ciuda anilor cei mulţi şi a opreliştii poruncite de fiul său şi pregăti tot ce era de trebuinţă pentru îmbăiere, atât rufe curate cât şi parfumuri. Pe urmă spuse către Strălucire:

— Gata, fata mea! Hai să mergem şi nu mai sta tristă! Şi să ne izbăvească Allah de mânia soţului tău!

        > t şi ieşi cu ea din sărai şi o însori la cel mai vestit hammam din cetate.

Ah! Ce bine ar fi făcut mama lui Hassan dacă nu s-ar fi lăsat înduplecată de planşetele Strălucirii şi dacă n-ar fi trecut pragul acelui hammam! Dar cine poate să citească în cartea ursitelor, afară de Singurul-Atoatevăzător? Şi cine poate să spună de mai înainte ce se bizuie să facă între doi paşi de drum? Ci noi, care suntem musulmani, credem şi ne punem nădejdea în vrerea Celui-de-Sus! Şi rostim: „Nu este alt dumnezeu decât numai unul Allah, şi Mahomed este trimisul lui Allah!" Rugaţi-vă în numele Profetului, o, drept-cre-dinciosilor luminaţi ascultători ai mei!

Când frumoasa Strălucire, urmând-o pe mama lui Hassan, care ducea legătura în care se aflau rufele curate, intră în hammam, femeile ce se aflau culcate în sala cea mare de la intrarea din mijloc scoaseră cu toate deodată un strigăt de minunare, atâta de uluite fiind de frumuseţea ei.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a cinci sute nouăzeci şi cincea noapte spuse:

Când frumoasa Strălucire, urmând-o pe mama lui Hassan, care ducea legătura în care se aflau rufele curate, intră în hammam, femeile ce se aflau culcate în sala cea mare de la intrarea din mijloc scoaseră cu toate deodată un strigăt de minunare, atâta de uluite fiind de frumuseţea ei.

Şi nu le mai slăbiră din ochi! Or, dacă aşa le fu ui ' i mirea când tânăra nevastă era încă învăluită cu izarul şi cu iaşmacul ei, care nu le fu năucirea atunci când, după a cinci sute nouăzeci şi cincea noapte ce se dezbrăcă, Strălucire rămase într-un sfârşit goală de tot! O, harpă a regelui Daud, care îl vrăjea pe Saul leul; şi tu, fiică a pustiei, iubită a lui Antara, viteazul cel cu păr cârlionţat, o, fecioară Abia cea cu şolduri frumoase, care stârneai în lung şi în lat, încăierându-le, toate triburile Arabiei; şi tu, Sett Budur, fiică a sultanului Ghaiur, stăpânul peste El-Buhur şi El-Kussur, tu, cea care cu ochii tăi de jar ai tulburat până peste poate ginnii şi efriţii; şi tu, şopot al izvoarelor; şi tu, cântec primăvăratic de păsărele.

— Ce mai însemnaţi voi faţă de goliciunea gazelei acesteia? Mărire lui Allah carele te-a zămislit, o, Strălucire şi carele a împerecheat în trupul tău de slavă rubinele şi moscul, chihlimbarul străcurat şi mărgăritarele, o, tu, cea întru totul de aur!

Aşa încât femeile din hammam, ca s-o privească mai în voie, îşi lăsară scalda şi tihna şi se ţinură pe urmele ei pas cu pas. Şi zvonul despre farmecele ei se răspândi numaidecât din hammam în toată vecinătatea şi, într-o clipită, sălile fură năpădite, de nici nu se mai putea trece prin ele, de femeile aduse de dorinţa de a o vedea pe acea minune de frumuseţe. Şi, printre acele femei necunoscute, tocmai se afla şi o roabă de-a soţiei califului harun Al-Rasid, sultana El-Sett Zobeida. Şi acea roabă tânără, pe numele ei Tohfa, rămase încă şi mai uluită decât toate celelalte femei de frumuseţea desăvârşită a acelei lune vrăjite; şi, cu ochii larg deschişi, înmărmuri în rândul dintâi, privind-o cum se scaldă în havuz. Şi după ce Strălucire îşi sfârşi scalda şi se îmbrăcă, micuţa roabă nu putu face altceva decât să se ia pe urmele ei, afară din hammam, trasă după Strălucire ca de o piatră de magnet şi începu să meargă în spatele ei pe uliţă, până ce Strălucire şi mama lui Hassan ajunseră la casa lor. Atunci tânăra roabă Tohfa, neputând să intre în palat, se mulţumi să-şi ducă degetele la buze şi să-i trimită frumoasei Strălucire, odată cu un trandafir, un sărut răsunător. Dar, spre nenorocul ei, hadâmbul de la poartă văzu trandafirul şi sărutul şi, mâniat până peste poate, începu să-i arunce nişte înjurături înfricoşătoare, bulbu-cându-şi ochii; lucru care o hotărî pe Tohfa, însă cu suspine, să ia calea îndărăt. Şi se întoarse la saraiul califului, unde se duse degrabă la stăpâna ei, Sett Zobeida.

Or, Sett Zobeida văzu că roaba ei cea dragă era galbenă toată la chip şi tare tulburată; şi o întrebă:

— Oare unde ai fost, o, drăguţa mea, de mi te-ai întors în starea aceasta de tulburare şi atâta de galbenă la chip?

Ea spuse:

— La hammam, o, stăpâna mea! Ea întrebă:

— Şi ce ai văzut oare la hammam, Tohfa a mea, de mi te-ai întors atâta de răvăşită şi cu nişte ochi atâta de topiţi?

Ea răspunse:

— O, stăpâna mea, da cum nu mi s-ar topi şi ochii şi sufletul şi cum nu mi-ar năpădi în inimă dorul după aceea care mi-a răpit minţile?

Sett Zobeida începu să râdă şi zise:

— Ce-mi descânţi tu, o, Tohfa şi despre ce îmi vorbeşti? Ea spuse:

— Care flăcău gingaş, sau care fetişcană, care cerb, sau care gazelă, o, stăpână a mea, s-ar putea asemui vreodată cu farmecele şi frumuseţea ei?

Sett Zobeida spuse:

— O, nebuno de Tohfa, vrei să te hotărăşti odată să-mi spui cum o cheamă?

Ea spuse:

— Nu ştiu, o, stăpână a mea! Ci, o, stăpâna mea, îţi jur pe multele binefaceri cu care m-ai coperit! Nici o făptură de pe faţa pământului, în vremile apuse, în vremile a cinci sute nouăzeci şi cincea noapte de azi, ori în vremile care vor veni, nu se poate asemui cu ea! Tot ce ştiu despre ea este că locuieşte într-un sărai de pe malul Tigrului şi care are o poartă mare în partea dinspre cetate şi o altă poartă în partea dinspre apă. Şi, pe deasupra, am auzit la hammam că ar fi soţia unui negustor bogat pe care îl cheamă Hassan Al-Bassri! Ah, stăpâna mea, dacă mă vezi tremurând toată dinaintea ta, nu-i doar de tulburarea pricinuită de frumuseţea ei, ci şi de teama care m-a cuprins gândind la urmările năprasnice care s-ar stârni când, din nenorocire, stăpânul nostru califul ar auzi de ea. De bună seamă că ar pune să-i fie omorât soţul şi, în pofida tuturor legilor dreptăţii, ar lua-o de soţie pe tânăra aceea vrăjită! Şi în felul acesta şi-ar vinde toate bunurile nepreţuite ale sufletului său nemuritor, pentru stăpânirea vremelnică a unei făpturi, e drept, frumoase, dar pieritoare!

La vorbele acestea ale micuţei roabe Tohfa, Sett Zobeida, care o ştia cât de înţeleaptă şi de cumpănită la vorbă este de obicei, fu nespus de uluită şi îi zise:

— Ci, o, Tohfa, eşti măcar pe deplin încredinţată că n-ai văzut cumva numai în vis o asemenea minune de frumuseţe?

Ea răspunse:

— Mă jur pe capul şi pe picioarele supunerii pe care o datorez bunătăţii tale faţă de mine, o, stăpâna mea! După ce am văzut-o, i-am şi aruncat un trandafir şi o sărutare acelei copilandre cum nici o ţară şi nici un tărâm, nici la arabi, nici la turci, nici la persani, n-a mai văzut una asemenea!

Şi Sett Zobeida atunci strigă:

— Pe viaţa strămoşilor mei cei neprihăniţi! Trebuie să văd şi eu acea nestemată fără de pereche şi să mă minunez şi eu de ea, cu ochii mei amândoi!

Şi pe dată porunci să vină spătarul Massrur şi îi zise.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a cinci sute nouăzeci şi şasea noapte spuse:

Şi pe dată porunci să vină spătarul Massrur şi îi zise, după ce spătarul sărută pământul dintre mâinile ei:

— O, Massrur, du-te cât mai degrabă la saraiul cel cu două porţi, una care dă către Tigru şi alta care se află în partea din către cetate! Şi acolo s-o cauţi pe copilandra care locuieşte în palatul acela şi s-o aduci la mine! Altminteri îţi pierzi capul!

Şi Massrur răspunse:

— A asculta este a te supune!

Şi ieşi, cu capu-naintea picioarelor şi alergă la palatul cu pricina, care, într-adevăr, era palatul lui Hassan. Şi ajunse la poarta cea mare şi trecu pragul pe dinaintea hadâmbului, care îl cunoscu şi se temeni dinainte-i până la pământ. Şi ajunse la uşa de intrare, în care bătu.

Numaidecât veni să deschidă însăşi bătrâna mamă a lui Hassan. Şi Massrur intră în odaia de la intrare, şi îi ură bună pace bătrânei. Şi mama lui Hassan îi răspunse la salamalec şi îl întrebă:

— Ce doreşti? El spuse:

— Eu sunt Massrur, spătarul! M-a trimis aici El-Saieda Zobeida, fiica lui El-Kassem, soţia lui Al-Emir Al-Mumenin Harun Al-Rasid, al şaselea urmaş al lui Al 7 j abbas, moşul Profetului (asupra-i fie pacea lui Allah şi binecuvântările sale!). Şi am venit s-o iau cu mine la palat, la stăpâna mea, pe tânăra cea frumoasă care locuieşte în casa aceasta!

A cinci sute nouăzeci şi şasea noapte la vorbele lui Massrur, mama lui Hassan, înspăimântată şi tremurând, strigă:

— O, Massrur, noi suntem străine aici, iar fiul meu, soţul acelei tinere, lipseşte, este plecat în călătorie! Şi, înainte de a pleca, anume mi-a poruncit să n-o las pe soţia lui să iasă din casă, nici cu mine, nici cu altcineva şi pentru nimica-n lume! Şi tare mi-e teamă că, dacă aş lăsa-o să iasă, s-ar întâmpla cine ştie ce necaz, din pricina frumuseţii ei, care l-ar sili pe fiul meu, când s-o întoarce acasă, să-şi facă moarte! Te rugăm, dar, fierbinte, o, preabunule Massrur, fie-ţi milă de jalea noastră şi nu ne cere un lucru care este mai presus de voinţa noastră şi de putinţa noastră de a ţi-l împlini!

Massrur răspunse:

— Nu-ţi fie frică de nimic, buna mea stăpână! Fii încredinţată că nici un necaz nu are să i se întâmple tinerei. Este vorba numai ca stăpâna mea Sett Zobeida s-o vadă pe această tânără frumuseţe, spre a se încredinţa cu ochii ei dacă faima nu-i înfloreşte cumva podoaba farmecelor şi a strălucirii. De altminteri, nu-i acum întâia dată când sunt însărcinat cu asemenea solie; şi te pot încredinţa că nu o să aveţi, niciuna, nici alta, vreo pricină să vă căiţi că v-aţi supus unei dorinţe ca aceasta, ba dimpotrivă! Şi, mai mult încă: aşa cum am să vă duc ferite de orice primejdie dinaintea stăpânei noastre Sett Zobeida, tot aşa mă îndatorez să vă aduc îndărăt, întregi şi nevătămate, la casa voastră!

Când mama lui Hassan văzu în felul acesta că orice împotrivire este zadarnică, ba chiar primejdioasă, îl lăsă pe Massrur în odaia de intrare şi se duse s-o îmbrace pe Strălucire şi s-o gătească; şi, tot aşa, să-i îmbrace pe cei doi micuţi, Nasser şi Manssur. Şi îi luă pe băieţei câte unul pe fiecare braţ şi îi spuse Strălucirei:

— De vreme ce trebuie să ne plecăm dinaintea dorinţei stăpânei El-Sett Zobeida, atunci hai să mergem la ea împreună!

Şi trecu cea dintâi în odaia de intrare şi îi spuse lui Massrur:

— Suntem gata!

Şi Massrur ieşi şi deschise drumul, urmat de mama i ' lui Hassan, care îi ducea pe cei doi copilaşi, urmată la rându-i de Strălucire, învăluită cu totul în vălurile ei. Şi Massrur le duse aşa la palatul califului, până dinaintea jeţului cel scund şi larg pe care şedea falnică, tolănită într-un peş, El-Saieda Zobeida, înconjurată de liota ei de roabe şi de cadâne, printre care, în rândul dintâi, se afla micuţa Tohfa.

Atunci mama lui Hassan, după ce îi trecu pe cei doi copilaşi în braţele Strălucirei, care sta învăluită în izarul şi în iaşmacul ei, sărută pământul dintre mâinile mândrei Sett Zobeida şi, după salamalec, făcu temeneaua cuvenită. Şi Sett Zobeida îi răspunse la salamalec, îi întinse mâna, pe care bătrâna o duse la buze şi o rugă să se ridice. Pe urmă se întoarse înspre soţia lui Hassan şi îi zise:

— O, binevenito, pentru ce nu-ţi dai jos iaşmacul? Aici nu se află nici un bărbat!

Şi făcu un semn către Tohfa, care se apropie de Strălucire numaidecât, îmbujorându-se şi atinse mai întâi pulpana izarului, ducându-şi apoi la buze şi la frunte degetele cu care pipăi izarul. Pe urmă o ajută pe Strălucire să-şi dea jos izarul şi îi ridică apoi iaşmacul de pe faţă.

O, Strălucire! Nici luna când iese din nor în deplinătatea ei, nici soarele în toată strălucirea lui, nici dulcea legănare a ramului în calda adiere a primăverii, nici boarea amurgului, nici sclipirea izvorului, nimic din tot ce farmecă fie văzul, fie auzul, fie mintea oamenilor, A cinci sute nouăzeci şi şaptea noapte n-ar fi putut, aşa cum ai făcut tu, să răpească minţile celor ce te priviră! De strălucirea frumuseţii tale întregul sărai se lumină şi străluci! De bucuria vederii tale inimile zburdau ca nişte miei şi dănţuiau în piepturi! Iar nebunia bântuia prin toate capetele! Iar roabele se uitau la tine înmărmurite şi şuşoteau: „O, Strălucire!" Ci noi, ascultători ai mei, să spunem: „Mărire Aceluia carele a zămislit trupul femeii ca pe un crin într-o vale şi l-a dăruit drept-credincioşilor săi ca pe un semn din rai!"

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a cinci sute nouăzeci şi şaptea noapte spuse:

Ci noi, ascultători ai mei, să spunem: „Mărire Aceluia carele a zămislit trupul femeii ca pe un crin într-o vale şi l-a dăruit drept-credincioşilor săi ca pe un semn din rai!"

După ce îşi veni în fire din uluiala care o năpădise, Sett Zobeida se ridică de pe jeţul ei şi se apropie de Strălucire, pe care o cuprinse în braţe şi o strânse la piept, sărutând-o pe ochi. Pe urmă o pofti să stea jos lângă ea pe jeţul cel larg şi îşi scoase, spre a i-o petrece Strălucirei pe după gât, o salbă făcută din două şire de mărgăritare mari, pe care o purta de când se măritase cu Al-Rasid. Pe urmă îi zise:

— O, sultană a încântărilor, chiar că roaba meaTohfa s-a înşelat când mi-a vorbit de frumuseţea ta! Căci frumuseţea ta este mai presus de toate cuvintele! Ci ia spune-mi, o, desăvârşito, ştii să dănţuieşti, ori să cânţi fie din gură, fie din vreo lăută? Întrucât, atunci când cineva este ca tine, străluceşte în toate privinţele!

Strălucire răspunse:

— Chiar că nu ştiu deloc, o, stăpână a mea, nici să dănţuiesc, nici să cânt, nici din gură, nici din lăută ori din ţimbale; şi nu mă pricep la niciuna dintre câte le ştiu de obicei femeile tinere! Insă, trebuie să-ţi spun, am şi eu un dar, care poate că are să ţi se pară minunat: pot să zbor prin văzduhuri, ca păsările!

La vorbele acestea ale Strălucirei, toate femeile se minunară:

— O, ce fermecătorie! O, ce minunăţie! Iar Sett Zobeida spuse:

— Cum aş putea, o, fermecătoare, măcar că sunt peste poate de uimită, să şovăiesc a te crede înzestrată cu un atare dar? Au nu eşti tu mai minunată decât lebedele şi mai uşoară privirilor noastre decât păsările? Ci, dacă vrei să ne duci inimile după tine, ai să te învoieşti a face înaintea ochilor noştri dovada unui zbor fără aripi?

Ea spuse:

— Tocmai că, o, stăpână a mea, am şi aripi; ci ele nu se mai află la mine! Aş putea totuşi să le capăt, dacă aşa ţi-ar fi voia! Pentru aceasta, nu ai decât să-i ceri mamei soţului meu să-mi aducă mantia mea de pene!

Numaidecât Sett Zobeida se întoarse către mama lui Hassan şi îi spuse:

— O, preacinstită bătrână, maică a noastră, vrei să te duci să ne aduci mantia aceea de pene, ca să văd şi eu cum se slujeşte de ea fiica ta cea încântătoare?

Şi biata femeie gândi: „Iacătă-ne pe toţi pierduţi fără de scăpare! Când are să-şi vadă mantia de pene, are să i se trezească în minte deprinderea ei dintru începuturi şi numai Allah ştie ce are să se mai întâmple!" Şi răspunse cu glas tremurat:

— O, stăpână a mea, fata mea Strălucire este tulburată de măreţia ta şi nu mai ştie ce vorbeşte! S-a pomenit oare a cinci sute nouăzeci şi şaptea noapte să poarte cineva vreodată haine de pene, când asemenea soi de veşminte nu li se potrivesc decât păsărilor?

Ci Strălucire îi curmă vorba şi spuse către Sett Zobeida:

— Pe viaţa ta, o, stăpână a mea, mă jur ţie că mantia mea de pene este închisă într-un sipet ascuns în casa noastră!

Atunci Sett Zobeida îşi scoase de la mână o brăţară scumpă, care preţuia cât toate vistieriile lui Khosroe şi ale lui Kaissar şi o întinse mamei lui Hassan, spunând:

— O, maică a noastră, viaţa mea este în mâinile tale! Mă rog ţie din inimă să te duci acasă şi să ne aduci mantia aceea de pene, numai ca s-o vedem şi noi o dată! Şi pe urmă ai s-o iei îndărăt aşa cum este!

Ci mama lui Hassan se jură că ea nu a văzut niciodată vreo mantie de pene, nici nimica asemenea. Atunci Sett Zobeida strigă:

— Ya Massrur!

Şi pe dată spătarul califului se înfăţişă dinaintea sultanei lui, care îi zise:

— Massrur, dă fuga degrabă la casa acestor cinstite femei şi caută peste tot o mantie de pene, care este încuiată într-un sipet ascuns!

Şi Massrur o sili pe mama lui Hassan să-i înmâneze cheile de la casă şi alergă să cerceteze peste tot, până ce, într-un sfârşit, găsi mantia de pene într-un sipet ascuns sub pământ. Şi duse mantia la Sett Zobeida care, după ce o privi îndelung şi se minună de măiestria cu care fusese croită, i-o întinse frumoasei Strălucire.

Atunci Strălucire o cercetă mai întâi pană cu pană şi se încredinţă că era tot atât de nevătămată ca în ziua când i-o furase Hassan. Şi o desfăcu, şi intră în ea, strângând împrejuru-i cele două pulpane şi potrivindu-le. Şi se făcu asemenea cu o pasăre mare şi albă! Şi, o, ce se mai minunară femeile care erau de faţă! Mai întâi făcu o roată largă, lunecând uşor; apoi se întoarse iarăşi, fără a atinge pământul şi se ridică legănându-se până sus la tavan! Pe urmă coborî iarăşi, plutind uşor şi îşi luă cei doi copii, călare fiecare pe câte un umăr, spunând către Sett Zobeida şi către celelalte femei:

— Văd că zborul meu vă place. Aşa că am să vă mulţumesc şi mai deplin.

Şi îşi luă avânt şi se ridică până la fereastra de sus, aşezându-se pe pervaz. Şi de acolo strigă:

— Ascultaţi-mă! Căci mă duc de la voi!

Şi Sett Zobeida, tulburată până peste poate, îi zise:

— Cum, o, Strălucire, te şi duci de la noi, lipsindu-ne pe veci de frumuseţea ta, o, sultăniţă a sultăniţelor?

Strălucire răspunse:

— Vai, o, stăpână a mea! Cine pleacă nu se mai întoarce! Pe urmă se înturnă înspre biata mamă a lui Hassan, cea deznădăjduită, cea înlăcrimată, cea prăbuşită jos pe chilimuri şi îi zise:

— O, mamă a lui Hassan, de bună seamă că plecarea aceasta mă îndurerează amarnic şi mă întristează, din pricina ta şi a fiului tău Hassan, soţul meu, căci zilele despărţirii au să-i sfâşie inima şi au să vă înnegureze viaţa; ci vai, nu pot să fac nimic! Simt că beţia cerului îmi cuprinde sufletul şi trebuie să zbor în văzduh. Iar dacă fiul tău va vrea să mă mai vadă vreodată, nu are decât să vină şi să mă caute în insulele Wak-Wak. Rămas-bun, aşadar, o, maică a soţului meu!

Şi, după ce rosti vorbele acestea, se ridică în zbor, se duse de se mai lăsă o clipită pe vârful palatului, spre a-şi netezi penele şi pe urmă porni iarăşi în zbor şi se mistui în nori, cu cei doi copii ai ei.

A cinci sute nouăzeci şi opta noapte în clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a cinci sute nouăzeci şi opta noapte spuse:

Şi, după ce rosti vorbele acestea, se ridică în zbor, se duse de se mai lăsă o clipită pe vârful palatului, spre a-şi netezi penele şi pe urmă porni iarăşi în zbor şi se mistui în nori, cu cei doi copii ai ei.

Iar sărmana mamă a lui Hassan fu aproape să-şi dea sufletul de durere şi rămase doborâtă la pământ, nemişcată. Iar Sett Zobeida se aplecă asupra-i şi îi dădu cu mâna ei toate îngrijirile de trebuinţă; şi, după ce o mai însufleţi oleacă, îi zise:

— Ah, maică a mea, de ce, în loc să tăgăduieşti totul, nu mi-ai spus dintru început că Strălucire se putea sluji în felul acesta de rochia aceea fermecată, de mantia aceea a năpastei? Că m-aş fi ferit atunci s-o dau în puterea ei! Da de unde putea să-mi treacă mie prin gând că soţia fiului tău este din neamul ginnilor din văzduhuri? Mă rog, dar, ţie, o, maică a mea bună, iartă-mi neştiinţa şi nu mă osândi prea tare, pentru o faptă la care n-am gândit!

Şi biata bătrână spuse:

— O, stăpână a mea, numai eu sunt vinovată! Iar roaba nu are ce să-i ierte stăpânei ei! Fiecare îşi duce agăţată de gât soarta! Şi soarta mea şi a fiului meu este să murim de durere!

Şi, cu vorbele acestea, ieşi din sărai, lăsând toate fe 1 1 ' meile plângând amarnic şi se târî până acasă la ea. Iar acolo îi căută pe copilaşi şi nu-i găsi; şi o căută pe soţia fiului ei şi nu o găsi! Atunci izbucni în lacrimi şi în suspine, mai aproape de moarte decât de viaţă. Şi puse să se ridice în casă trei morminte, unul mare şi două mici şi lângă ele îşi petrecea zilele şi nopţile, gemând şi plângând. Şi rostea stihurile:

Oh, bieţii mei copii, sărmanii meii Oh, pe obraji-mi veşteji, necurmat, Curg lacrimile mele, ca o ploaie Pe crengile unui copac uscat. Oh, bun-râmasul vostru-i bun-rămasul Şi de la viaţa care mi-aţi luat. Pierzându-vă pe voi, cu voi odată Şi sufletul din piepturi ne-a plecat. Oh, copilaşii mei, doar eu, sărmana, Rămân să plâng aici neîncetat. Că voi îmi eraţi sufletul! Cum oare Să mai trăiesc, atunci când m-aţi lăsat? Oh, bieţii mei copii, o, voi, sărmanii! Rămân să plâng aici, neîncetat!

Şi-atâta cu ea! Ci, în ceea ce îl priveşte pe Hassan, apoi acesta, după ce petrecu trei luni împreună cu cele şapte domniţe, se gândi să plece ca să nu facă să se îngrijoreze mama şi soţia lui. Şi bătu în pielea de cocoş a dairalei; şi dromaderele se şi înfăţişară. Iar surorile aleseră zece dintre ele, iar pe celelalte le trimiseră îndărăt. Şi încărcară pe cinci dromadere drugi de aur şi de argint, iar pe alte cinci încărcară pietre nestemate. Şi îl puseră pe Hassan să le făgăduiască tuturora că are să se întoarcă să le vadă peste un an. Pe urmă îl sărutară, una câte una, aşezându-se toate pe-un şir; şi fiecare la rând îi spuseră câte o strofă sau două, tare gingaşe, în care îi mărturiseau ce mâhnite le lăsa plecarea lui. Şi se legănau agale din şolduri, bătând măsura stihurilor. Şi Hassan le răspunse a cinci sute nouăzeci şi opta noapte cu stihurile acestea, ticluite atunci pe loc:

Din lacrimile mele, Mărgăritare albe, O, dragi surori, vă dărui Neprihănite salbe. In clipa despărţirii, înfipt în şa, stau drept, Şifrâu-n altă parte Nu ştiu să-l mai îndrept.

Surorilor iubite, Cum mă pot smulge, oare, De lângă pieptul vostru, Din scumpa-mbrăţişare? Vai, trupul meu se duce, Dar sufletu-mi rămână! Cu talpă-n scara şeii, Strâng frâiele în mână.

Pe urmă Hassan porni călare pe dromadera lui, în fruntea convoiului şi ajunse cu bine la Bagdad, Cetatea Păcii.

Or, când intră în casa lui, Hassan abia de-o mai cu-noscu pe maică-sa, atât de tare o schimbaseră lacrimile şi nemâncarea şi veghile pe amărâta de ea. Şi întrucât Hassan nu o vedea nicăieri ieşindu-i fuga înainte pe soţia lui cu copiii, o întrebă pe maică-sa:

— Unde-i nevastă-mea? Şi unde-s copiii?

Şi maică-sa nu putu să răspundă decât cu suspinele ei. Şi Hassan începu să alerge ca un smintit din odaie în odaie şi văzu în sala de primire, deschis şi gol, sipetul în care încuiase mantia cea fermecată. Şi se întoarse şi văzu, în mijlocul odăii, cele trei morminte! Atunci se prăbuşi lat, cu fruntea pe piatră, fără de simţire. Şi cu toate îngrijirile maică-sii, care sărise în ajutorul lui, rămase în acea stare, de dimineaţă până seara. Ci, într-un sfârşit, îşi veni în simţire şi îşi sfâşie hainele şi îşi coperi capul cu cenuşă şi cu ţărână. Pe urmă, deodată, se repezi la spadă şi vru să se înjunghie cu ea. Ci maică-sa se repezi între el şi spadă, cu mâinile întinse. Şi îi luă capul şi-l puse pe pieptul ei; şi îl sili să şadă jos, măcar că, de deznădejde, Hassan se zvârcolea pe pământ ca un şarpe. Şi bătrâna începu să-i povestească, una câte una, toate câte se petrecuseră în lipsa lui; şi încheie spunându-i:

— Vezi şi tu, fiul meu, că oricât de nemărginită-i nenorocirea noastră, nu se cade ca deznădejdea să-ţi intre în inimă, atâta vreme cât mai poţi s-o găseşti pe soţia ta în ostroavele Wak-Wak.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a cinci sute nouăzeci şi noua noapte spuse:

— Vezi şi tu, fiul meu, că oricât de nemărginită-i nenorocirea noastră, nu se cade ca deznădejdea să-ţi intre în inimă, atâta vreme cât mai poţi s-o găseşti pe soţia ta în ostroavele Wak-Wak.

La vorbele acestea ale mamei sale, Hassan simţi o nădejde cum îi înviorează dintr-odată băierile sufletului şi, ridicându-se numaidecât, îi spuse maică-sii:

— Mă duc la insulele Wak-Wak!

Pe urmă cugetă: „Oare unde s-or fi aflând insulele acestea cu numele ca un ţipăt de pasăre de pradă? Or fi în mările Indului, ori ale Sindului, ori ale Persiei, ori l cinci sute nouăzeci şi noua noapte ale Chinei?" Şi, ca să se dumirească în această privinţă, ieşi din casă, măcar că totul i se părea negru şi nelămurit în faţa ochilor şi se duse să-i caute pe învăţaţii şi pe dascălii de la curtea califului şi să-i întrebe, pe fiecare în parte, dacă ştiu în ce mări se află aşezate insulele Wak-Wak. Şi toţi răspunseră:

— Nu ştim! Şi de când suntem noi nu am auzit niciodată pomenindu-se că s-ar afla undeva insulele acelea!

Atunci Hassan începu iarăşi să-şi piardă nădejdea şi se întoarse acasă, cu pieptul bântuit de vântul morţii. Şi îi spuse maică-sii, lăsându-se să cadă la pământ:

— O, maică, nu la insulele Wak-Wak trebuie să mă duc, ci mai degrabă acolo unde şi-a lăsat zdrenţele Mama-Vulturilor1.

Şi izbucni în lacrimi, cu capu-n covor. Ci deodată se ridică şi îi spuse maică-sii:

— Allah mi-a trimis gândul să mă întorc la cele şapte domniţe care mă socotesc fratele lor şi să le întreb care-i drumul către insulele Wak-Wak.

Şi, fără a mai zăbovi, îşi luă rămas-bun de la biata lui maică, amestecându-şi lacrimile cu lacrimile ei, şi încalecă iar pe dromaderul pe care încă nu-l slobozise de când se întorsese acasă. Şi ajunse cu bine la palatul celor şapte surori, din Muntele-Norilor.

Când îl văzură iar, surorile îl întâmpinară cu toate semnele unei bucurii peste poate de călduroase. Şi îl sărutară, scoţând chiote de veselie şi urându-i bun venit. Iar când veni şi rândul bunei Boboc-de-Trandafir să-l sărute pe fratele ei, aceasta văzu, cu ochii inimii ei iubitoare, schimbarea petrecută pe chipul lui Hassan şi tulburarea din sufletul său. Şi, fără a-i pune nici cea mai mică întrebare, izbucni în lacrimi pe umărul Iui. Şi Hassan începu să plângă şi el împreună cu ea şi îi zise:

1 Moartea.

— Ah, Boboc-de-Trandafir, sora mea, pătimesc amarnic şi am venit la tine ca să caut singurul leac care îmi poate alina chinurile! O, miresme ale Strălucirii mele, vântul nu are să vă mai abată către mine ca să-mi învioreze sufletul!

Şi Hassan, rostind vorbele acestea, scoase un strigăt greu şi se prăbuşi fără de simţire.

Când îl văzură aşa, domniţele, speriate, se înghesu-iră împrejurul lui, plângând, iar Boboc-de-Trandafir îl stropi pe faţă cu apă de trandafiri şi îl scăldă cu lacrimile ei. Şi Hassan de şapte ori încercă să se scoale şi de şapte ori căzu iar la pământ. Într-un sfârşit, izbuti să întredeschidă ochii, după un leşin mai lung decât toate celelalte şi le povesti surorilor sale trista lui poveste, de la început până la sfârşit. Pe urmă adăugă:

— Şi acuma, o, surorile mele miloase, am venit să vă întreb de drumul care duce la insulele Wak-Wak! Căci soţia mea Strălucire, când a plecat, i-a spus bietei mele mame: „Dacă fiul tău va vrea să mă mai vadă vreodată, nu are decât să vină şi să mă caute în insulele Wak-Wak!"

Când surorile lui Hassan auziră vorbele acestea din urmă, îşi plecară capul, pradă unei tulburări nemărginite şi se priviră multă vreme fără a vorbi. Într-un sfârşit, rupseră tăcerea şi strigară toate deodată:

— Ridică-ţi mâna către bolta cerului, o, Hassan şi încearcă să ajungi la ea, ori s-o atingi. Şi-ar fi cu mult mai uşor decât să răzbaţi până la acele insule Wak-Wak unde se află soţia ta cu copiii tăi!

La cuvintele acestea, lacrimile lui Hassan năboiră ca un şuvoi şi îi udară cu totul hainele. Iar cele şapte domniţe, tot mai înduioşate de durerea lui, se străduiră să-l aline. Şi Boboc-de-Trandafir îi înconjură drăgăstos gâtul cu braţele şi îi zise, sărutându-l:

A şase suta noapte

— O, frate al meu, linişteşte-ţi sufletul şi înseninează-ţi ochii, pe urmă cată să ai răbdare faţă de potrivnicia sorţii; căci Dascălul Zicalelor a zis: „Răbdarea este cheia liniştii, iar liniştea te ajută să răzbaţi la capăt!" Şi tu ştii, o, frate al meu, că orice ursită trebuie să se împlinească şi că niciodată cel căruia îi este dat să trăiască zece ani nu moarte în anul al nouălea! Prinde, dar, inimă şi şterge-ţi lacrimile; iar eu am să fac tot ce-mi stă în putinţă ca să încerc să-ţi înlesnesc calea de a răzbate până la soţia şi la copiii tăi, dacă asta-i voia lui Allah (proslăvit fie El!). Ah! Blestemata aceea de mantie de pene! De câte ori nu m-a bătut gândul să-ţi spun s-o arzi şi de fiecare dată m-am oprit, de teamă să nu te supăr. Gata! Ce-i scris, e scris! Avem să ne străduim să îndreptăm, dintre toate relele, pe acela care-i mai de îndreptat!

Şi se întoarse către surorile ei şi se aruncă la picioarele lor şi le jurui să se unească cu ea, spre a chibzui prin ce mijloc ar putea fratele lor să afle drumul la insulele Wak-Wak. Iar surorile îi făgăduiră călduros, din toată inima.

Or, cele şapte domniţe aveau un moş, frate cu tatăl lor, care o îndrăgea într-un chip cu totul şi cu totul osebit pe cea mai mare dintre surori; şi venea s-o vadă o dată în fiecare an, nesmintit. Iar pe moşul acela al lor îl chema Abd Al-Kaddus.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a şase suta noapte spuse:

Or, cele şapte domniţe aveau un moş, frate cu tatăl lor, care o îndrăgea într-un chip cu totul şi cu totul osebit pe cea mai mare dintre surori; şi venea s-o vadă o dată în fiecare an, nesmintit. Iar pe moşul acela al lor îl chema Abd Al-Kaddus.

Şi, cu prilejul venirii lui din urmă, îi dăruise celei mai mari dintre domniţe, cea pe care o avea mai dragă, un săculeţe plin cu aromate, spunându-i că nu avea decât să ardă un pic din acele aromate, dacă s-ar ivi vreodată vreo împrejurare în care fata ar socoti că are nevoie de ajutorul lui. Încât, atunci când Boboc-de-Trandafir le rugă aşa de fierbinte pe surorile sale să îi stea alături, cea mai mare dintre domniţe gândi că moşul ei poate că ar putea să-l scoată pe bietul Hassan din necaz. Şi spuse către Boboc-de-Trandafir:

— Dă fuga şi adu-mi săcuţul cu miresme şi căţuia de aur! Şi Boboc-de-Trandafir alergă să caute sacul şi căţuia şi le aduse surorii ei, care deschise sacul, luă oleacă de aromată şi o aruncă în căţuie, peste cărbunii aprinşi, îndreptându-şi gândul către moşul ei Abd Al-Kaddus şi chemându-l.

Or, de îndată ce fumul se învâlvoră din căţuie, iacătă că se şi ridică un vârtej de praf ce se apropia şi din el se ivi, călare pe un elefant alb, şeicul Abd Al-Kaddus. Şi coborî de pe elefantul lui şi îi zise celei mai mari dintre surori şi domniţe, fiica fratelui său:

— Iată-mă! Pentru ce am simţit mireasma de aromate? Şi cu ce îţi pot fi de folos, o, fata mea?

Şi fata se aruncă la gâtul lui şi îi sărută mâna şi răspunse:

— O, moşule al nostru drag, iată că a şi trecut mai bine de un an de când n-ai mai venit să ne vezi şi lipsa ta ne-a îngrijorat şi ne-a îngândurat. De aceea am ars miresme, ca să te văd şi să fiu liniştită.

El spuse:

— Eşti cea mai dulce dintre fetele fratelui meu, o, mult-iubită mea. Da să nu crezi că, dacă am zăbovit să vin anul acesta, te-aş fi uitat. Vroiam să vin să te văd chiar mâine! Da să nu-mi ascunzi nimica, întrucât de bună seamă că trebuie să ai tu a-mi cere ceva!

Ea răspunse:

— Allah să te ocrotească şi să-ţi sporească zilele, o, moşule al meu! De vreme ce îmi îngădui, aş vrea, într-adevăr, să-ţi cer un lucru!

El zise:

— Spune! Ţi l-am şi dăruit!

Atunci fata îi povesti toată povestea lui Hassan şi adăugă:

— Şi-acuma îţi cer să-mi faci cel mai mare bine şi să-i spui fratelui nostru Hassan cum să ajungă în acele insule Wak-Wak!

La vorbele acestea, şeicul Abd Al-Kaddus lăsă capu-n jos şi îşi puse un deget în gură, cugetând adânc preţ de un ceas de vreme. Pe urmă îşi scoase degetul din gură, înălţă capul şi, fără a rosti un cuvânt, se apucă să tragă nişte linii pe nisip. Într-un sfârşit rupse tăcerea şi, clătinând din cap, le spuse domniţelor:

— Fetele mele, spuneţi-i fratelui vostru că se zbuciumă zadarnic! Este peste puterile lui să ajungă la insulele Wak-Wak!

Atunci fetele, cu lacrimi în ochi, se întoarseră către Hassan şi spuseră:

— Vai, o, fratele nostru!

Ci Boboc-de-Trandafir îl luă de mână, îl trase mai aproape şi spuse şeicului Abd Al-Kaddus:

— Moşule al meu bun, fă-i dovada despre ce ne-ai spus acuma şi dă-i câteva sfaturi înţelepte, pe care el a şase suta noapte are să le asculte cu inimă supusă!

Şi bătrânul îşi întinse mâna către Hassan să i-o sărute şi zise:

— Află, fiul meu, că degeaba te zbuciumi! Este cu neputinţă să ajungi la insulele Wak-Wak, măcar de ar fi să-ţi vină în ajutor toată călărimea cea zburătoare a ginnilor, toate cometele cele rătăcitoare şi toate planetele rotitoare! Întrucât insulele acelea Wak-Wak, fiul meu, sunt nişte insule locuite de amazoane fecioare şi peste ele domneşte însuşi împăratul împăraţilor Ginnistanului, părintele soţiei tale Strălucire. Şi tu, faţă de insulele acelea, unde nimenea n-a ajuns vreodată şi de unde nimenea nu s-a întors, te afli aici la o depărtare de şapte mări fără de margini, şapte văi fără de fund şi şapte munţi fără de capete. Iar ele sunt aşezate la marginile cele mai depărtate ale pământului, dincolo de care nu se mai află nimica de cunoscut! Aşa că nu socot că ai să poţi izbuti, cu nici un chip, să birui feluritele piedici care îţi stau în drum. Şi gândesc că, pentru tine, cea mai bună hotărâre de luat este de a te întoarce iar acasă la tine, ori de a rămâne aici cu surorile tale, care sunt minunate! Şi nici nu te mai gândi la insulele Wak-Wak!

La vorbele acestea ale şeicului Abd Al-Kaddus, Hassan se făcu galben ca şofranul la chip, scoase un ţipăt greu şi căzu pierit. Iar domniţele nu-şi mai putură opri suspinele; iar cea mai mică dintre ele îşi sfâşia hainele şi îşi zgârâia obrajii; şi toate laolaltă se puseră pe gemete şi pe văicăreli împrejurul lui Hassan. Şi, de îndată ce îşi veni iarăşi în simţiri, Hassan nu mai putu decât să plângă, cu capul pe genunchii blândei Boboc-de-Trandafir. Şi bătrânul, până la urmă, se înduioşă de priveliştea aceea şi împărtăşind şi el durerea tuturora, se întoarse către domniţele care ţipau jalnic şi le spuse cu un glas mohorât:

— Tăceţi odată!

Şi domniţele îşi înghiţiră dintr-odată ţipetele pe care le scoteau şi aşteptară cu nerăbdare ce avea să le spună moşul lor. Iar şeicul Abd Al-Kaddus îşi propti mâna pe umărul lui Hassan şi îi zise:

— Conteneşte-ţi gemetele, fiul meu şi fă-ţi curaj inimii! Căci, cu ajutorul lui Allah, am să dau o întorsătură prielnică treburilor tale. Ridică-te, dar şi urmează-mă!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a şase sute una noapte spuse:

Iar şeicul Abd Al-Kaddus îşi propti mâna pe umărul lui Hassan şi îi zise:

— Conteneşte-ţi gemetele, fiul meu şi fă-ţi curaj inimii! Căci, cu ajutorul lui Allah, am să dau o întorsătură prielnică treburilor tale. Ridică-te, dar şi urmează-mă!

Şi Hassan, pe care vorbele acestea îl întoarseră pe dată la viaţă, sări în picioare, îşi luă în grabă rămas-bun de la surorile lui, o sărută de mai multe ori pe Boboc-de-Trandafir şi îi spuse moşneagului:

— Sunt robul tău!

Atunci şeicul Abd Al-Kaddus îl pofti pe Hassan să se suie la spatele lui pe elefantul cel alb şi vorbi cu animalul acela uriaş care începu să se mişte. Şi, iute ca bătaia de grindină, ca lovitura de trăsnet şi ca sclipirea de fulger, elefantul cel mare îşi aruncă picioarele în vânt şi porni în zbor şi se afundă în nesfârşitul zării, mistuind sub paşii lui depărtările!

A şase sute una noapte or, în trei zile şi trei nopţi de goană, străbătură o cale de şapte ani. Şi ajunseră lângă un munte albastru, cu toate împrejurimile lui albastre şi în mijlocul lui cu o peşteră cu intrarea închisă de o poartă de oţel albastru. Şi şeicul Abd Al-Kaddus bătu în poarta aceea şi dinlăuntru ieşi un negru albastru, care ţinea într-o mână o sabie albastră, iar în cealaltă o pavăză albastră. Iar şeicul, cu o sprinteneală de neînchipuit, smulse armele acelea din mâinile negrului, care se trase numaidecât la o parte spre a-l lăsa să treacă; şi moşneagul, cu Hassan după el, intră în peşteră, iar negrul cel albastru închise poarta în urma lor.

Ei, atunci, merseră ca la vreo milă de cale, printr-o boltă lungă în care era o lumină albastră, iar stâncile erau şi ele străvezii şi albastre, iar la capătul acelei boite se pomeniră dinaintea a două porţi de aur uriaşe. Iar şeicul Abd Al-Kaddus deschise una dintre acele două porţi uriaşe de aur şi îi spuse lui Hassan să-l aştepte până ce s-o întoarce. Şi se mistui înlăuntru. Ci, peste un ceas, se întoarse ţinând de frâu un cal albastru, înşăuat şi înfotăzat tot numai în albastru şi îl pofti pe Hassan să încalece. Şi atunci deschise cea de a doua poartă de aur, şi dinainte li se aşternu dintr-odată o mare întindere albastră, iar la picioarele lor o câmpie largă, fără de zare. Şi-atunci şeicul îi spuse lui Hassan:

— Fiul meu, tot mai eşti hotărât să mergi mai departe şi să înfrunţi primejdiile cele fară de număr care te aşteaptă? Ori n-ai vrea mai degrabă să-mi urmezi sfatul şi să te întorci la cele şapte domniţe, nepoatele mele, care ar şti ele cum să te mângâie de pierderea soţiei tale Strălucire?

Hassan răspunse:

— Mai degrabă înfrunt de o mie de ori primejdia morţii, decât să mai îndur chinurile despărţirii!

Şeicul stărui:

— Hassane, fiul meu, au tu nu ai o mamă pentru care lipsa ta-i un izvor de lacrimi nesecat? Şi nu ţi-ar plăcea mai degrabă să te întorci la ea, ca s-o mângâi?

El răspunse:

— N-am să mă întorc nicicum la maica mea, fără de soţia şi copiii mei!

Atunci şeicul Abd Al-Kaddus îi zise:

— Ei bine, dar, Hassane, du-te, sub ocrotirea lui Allah!

Şi îi înmână o scrisoare pe care erau scrise cu cerneală albastră următoarele: „Către cel mai luminat şi cel mai strălucit şeic al şeicilor, dascălul nostru, preacinstitul Părintele-Penelorx!"Te urmă, îi spuse:

— Ia scrisoarea aceasta, fiul meu şi du-te unde te-o duce calul tău. Are să ajungă la un munte negru, cu toate împrejurimile lui negre, dinaintea unei peşteri negre. Atunci să descaleci şi, după ce ai să legi frâul de oblânc, să laşi calul să intre numai el singur în peşteră. Iar tu să aştepţi la poartă; şi ai să vezi că iese un moşneag negru, îmbrăcat în negru şi negru peste tot, fără numai de barba-i lungă şi albă, care-i atârnă până la genunchi. Atunci tu să-i săruţi mâna, să-ţi tragi pe cap pulpana caftanului lui şi să-i înmânezi scrisoarea aceasta, pe care ţi-o dau spre a-ţi ajuta să intri la el. Întrucât el este Părintele-Penelor! Şi-i dascălul meu, şi-i cununa capului meu! Şi numai el pe pământ te poate ajuta în înfricoşătoarea ta încercare! Să te străduieşti, dar, să ţi-l faci binevoitor şi să îndeplineşti tot ce ţi-o spune să îndeplineşti. Uassalam!

Atunci Hassan îşi luă bun-rămas de la şeicul Abd Al-Kaddus şi dădu pinteni calului albastru, care necheză şi

1 La M. A. Salie, scrisoarea este adresată lui Abu-r-Ruveiş, fiul lui Balkis. (După legendele arabe, Balkis era împărăteasa din Saba, soţia lui Soleiman ben Daud – Solomon, fiul lui David.)

A şase sute doua noapte porni ca o săgeată. Iar şeicul Abd Al-Kaddus se întoarse în peştera cea albastră.

Or, vreme de zece zile, Hassan lăsă calul să meargă în voia lui, cu o iuţeală de nu l-ar fi putut întrece nici zborul de pasăre, nici volburile vijeliilor. Şi aşa străbătu o cale de zece ani în linie dreaptă! Şi, într-un sfârşit, ajunse la poalele unui şir de munţi negri, cu vârful nevăzut, care se întindeau de la Răsărit până la Scăpătat. Şi pe când se apropiau de munţii aceia, calul începu să necheze, domolindu-şi goana.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a şase sute doua noapte spuse:

Şi pe când se apropiau de munţii aceia, calul începu să necheze, domolindu-şi goana. Şi numaidecât, din toate părţile deodată, fără de număr ca picăturile de ploaie, se iviră în goană nişte cai negri, care veniră să-l adulmece pe calul lui Hassan şi să se frece de el. Şi Hassan se sperie de mulţimea lor şi se înfricoşă că au să-i împiedice calea mai departe; ci calul său îşi văzu de drum înainte şi ajunse la peştera cea neagră, înconjurată de nişte stânci mai negre decât aripa nopţii. Şi era chiar peştera despre care îi vorbise şeicul Abd Al-Kaddus. Descălecă, dar, şi, după ce legă frâul de oblâncul de la şa, îşi lăsă calul să intre în peşteră; iar el şezu jos la intrare, aşa cum îi poruncise şeicul.

Or, nici nu trecu bine un ceas de când sta acolo, că Hassan şi văzu cum iese din peşteră un preacinstit moşneag, îmbrăcat în negru şi negru şi el tot, din tălpi până-n creştet, afară de barba-i lungă şi albă care îi atârna până la brâu. Era şeicul şeicilor, preastrălucitul Aii Părintele-Penelor, fiul domniţei Balkis, soţia lui Soleiman (cu ei cu toţi fie pacea lui Allah şi binecuvântările lui!). Şi Hassan, când îl văzu, se aruncă la genunchii lui şi îi sărută mâinile şi picioarele şi îşi trase pe cap poala caftanului lui punându-se astfel sub ocrotirea lui. Pe urmă îi înmână scrisoarea de la Abd Al-Kaddus. Iar şeicul Părintele-Penelor luă scrisoarea şi, fără a grăi măcar o vorbă, se întoarse în peşteră. Şi Hassan, dacă nu-l mai văzu, începu să se deznădăjduiască; ci iacătă-l pe moşneag că se ivi iar, însă de data aceasta îmbrăcat cu totul şi cu totul în alb. Şi îi făcu semn lui Hassan să vină după el şi intră înaintea lui în peşteră. Şi Hassan merse după el şi ajunse în felul acesta într-o sală uriaşă, pătrată, pardosită cu nestemate; şi în fiecare colţ al ei se afla câte un bătrân îmbrăcat în negru, stând jos pe un chilim şi fiecare bătrân era împresurat de un morman de terfeloage, iar dinainte avea câte o căţuie de aur, în care ardeau mirodenii; şi fiecare dintre cei patru înţelepţi era înconjurat de alţi şapte învăţaţi, ucenicii lor, care copiau terfeloagele, ori citeau, ori cugetau. Ci atunci când şeicul Aii Părintele-Penelor intră în sală, toţi aceşti preacinstiţi învăţaţi se ridicară în cinstea lui; şi cei patru învăţaţi de frunte se ridicară din ungherele lor şi veniră de şezură lângă el, în mijlocul sălii. Şi, după ce toată lumea şezu jos, şeicul Aii se întoarse către Hassan şi îi spuse să povestească povestea lui în faţa acelei adunări de înţelepţi.

Atunci Hassan, tare tulburat, începu dintru-întâi să verse un potop de lacrimi; pe urmă, izbutind să şi le curme, începu, cu un glas întretăiat de suspine, să povestească toată povestea, de la răpirea lui de către Bahram magul, până la întâlnirea cu şeicul Abd Al-Kaddus, A şase sute doua noapte ucenicul şeicului Părintele-Penelor şi moşul celor şapte domniţe. Şi, cât ţinu toată povestirea, înţelepţii nu îl opriră niciodată; ci, atunci când isprăvi, strigară cu toţii deodată, întorcându-se către învăţătorul lor:

— O, preacinstite dascăl, o, fiu al domniţei Balkis, soarta tânărului acesta este vrednică de milă, căci suferă şi ca soţ şi ca tată. Şi poate că vom putea să-i dăm o mână de ajutor ca să-şi ia îndărăt acea copilandră atâta de frumoasă şi acei doi copii atâta de frumoşi!

Iar şeicul Aii răspunse:

— Preacinstiţi fraţi ai mei, asta-i o treabă grea. Şi ştiţi şi voi, ca şi mine, câtu-i de anevoie să ajungi la insulele Wak-Wak şi mai cu seamă câtu-i de anevoie să te întorci de acolo. Şi ştiţi toată greutatea care urmează, odată ce ai ajuns la acele insule, după ce ai trecut atâtea piedici, să te apropii de amazoanele fecioare, străjerele împăratului împăraţilor de peste ginni şi ale fiicelor lui. În asemenea împrejurare, cum vreţi voi ca Hassan să răzbată până la domniţa Strălucire, fata puternicului lor împărat?

Şeicii răspunseră:

— Preacinstite taică, ai dreptate, cine ar putea tăgădui? Ci tânărul acesta ţi-a fost trimis anume de către fratele nostru, cinstitul şi strălucitul şeic Abd Al-Kaddus şi nu poţi să nu întâmpini prieteneşte dorinţele lui!

Şi Hassan, la rându-i, dacă auzi vorbele acelea, se aruncă la picioarele şeicului, îşi coperi capul cu pulpana mantiei lui şi, înconjurându-i genunchii cu braţele, îl jurui să-i dea îndărăt soţia şi copiii. Şi tot aşa sărută mâinile la toţi şeicii, care îşi împreunară rugăminţile lor cu ale lui, cerându-i fierbinte dascălului lor întru toate, şeicul Părintele-Penelor, să aibă milă de acel tinerel ne ' fericit! Şi şeicul Aii răspunse:

— Pe Allah! În viaţa mea n-am mai văzut pe cineva lepădându-se de zilele lui mai hotărât decât acest tânăr Hassan! Habar nu are neînfricatul nici ce grozăvie doreşte, nici ce îl aşteaptă! Ci fie, am să fac pentru el tot ce tine de mine!

După ce spuse acestea, şeicul Aii Părintele-Penelor cugetă vreme de un ceas, înconjurat cuviincios de bătrânii lui ucenici; pe urmă îşi ridică iar fruntea şi îi spuse lui Hassan:

— Înainte de toate, am să-ţi dau ceva care să te scape, la caz de primejdie!

Şi îşi smulse un smoc de păr din barbă, chiar din locul unde era mai lungă şi i-l înmână lui Hassan, spunându-i.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a şase sute treia noapte spuse:

Şi îşi smulse un smoc de păr din barbă, chiar din locul unde era mai lungă şi i-l înmână lui Hassan, spunându-i:

— Iată ce fac pentru tine! Dacă ai să te afli vreodată în vreo primejdie mare, nu ai decât să dai foc unui fir de păr din smocul acesta şi am să-ţi vin pe dată în ajutor!

Pe urmă îşi ridică ochii înspre bolta sălii şi bătu din palme, ca şi cum ar fi chemat pe cineva. Şi numaidecât se înfăţişă dinaintea lui, coborând din boltă, un efrit t 7 1 dintre efritii cei înaripaţi. Şi şeicul îl întrebă:

L

— Cum te cheamă, o, efritule? El spuse:

A şase sute treia noapte

— Robul tău Dahnas ben-Forktas, o, şeicule Aii Pă-rintele-Penelor!

Iar şeicul îi zise:

— Vino încoace!

Şi efritul Dahnaş se duse lângă şeicul Aii, care îi puse gura la ureche şi îi spuse ceva în şoaptă. Şi efritul răspunse cu un semn din cap, care vroia să însemneze: „Da!" Iar şeicul se întoarse către Hassan şi îi spuse:

— Suie-te, fiul meu, suie-te în spinarea acestui efrit. El are să te ducă pe tărâmul norilor şi de acolo are să te coboare pe un pământ de camforă albă. Şi-acolo, o, Hassan, efritul are să te lase, căci mai departe el nu poate să meargă. Şi tu, atunci, are să trebuiască să te descurci singur-singurel, prin ţara aceea de camforă albă. Şi de cum ai să ieşi din ea, ai să te afli în faţa insulelor Wak-Wak! Şi-acolo, cum te-o lumina Allah!

Atunci Hassan sărută iar mâinile şeicului Părintele-Penelor, îşi luă bun-rămas de la ceilalţi înţelepţi, mul-ţumindu-le pentru bunătatea lor şi încălecă pe umerii lui Dahnas, care se sui cu el în văzduh. Şi efritul îl duse până la tărâmul norilor, iar de acolo coborî cu el în Ţara de Camforă Albă, unde îl lăsă şi pieri.

Încât, o, Hassane, o, tu cel de obârşie din Bassra, tu cel care odinioară uimeai sukurile din cetatea ta de baştină şi care învolburai toate inimile, şi-i făceai pe toţi cei care te vedeau să se topească de frumuseţea ta, tu cel care ai trăit atâta vreme fericit lângă cele şapte domniţe şi care ai stârnit în sufletele lor atâta iubire şi atâta durere, iacătă că, mânat de dragostea ta pentru Strălucire, ai ajuns, pe aripile efritului, la Ţara aceea de Camforă Albă, unde ai să înfrunţi ceea ce nimenea până la tine şi nimenea după tine nu va mai înfrunta vreodată!

Într-adevăr, după ce efritul îl lăsă jos în ţara aceea, Hassan porni la drum drept înainte, pe un pământ sclipitor şi înmiresmat. Şi merse el şi merse aşa multă vreme şi, într-un sfârşit, întrezări în depărtare, în mijlocul unei câmpii, ceva ce se asemuia cu un cort. Şi se îndreptă într-acolo şi, într-un sfârşit, ajunse aproape de tot de cortul acela. Ci, cum tocmai trecea printr-o iarbă tare deasă, lovi cu piciorul ceva ce se afla ascuns în iarba aceea; şi, când se uită, văzu că era ceva alb, ca o grămadă de argint şi mare, ca un pilastru din cetatea Iramului. Or, era un uriaş, iar cortul pe care îl vedea Hassan nu era altceva decât urechea lui, care îi slujea de pavăză împotriva soarelui. Şi uriaşul, trezit aşa din somnul lui, se ridică mugind şi cuprins de o mânie atâta de năprasnică, încât i se umflă pântecul de aerul pe care îl înghiţi, iar fundul i se cutremură atâta de amarnic, încât începu să-i geamă din greu: fapt care stârni un şir de bubuituri cumplite, ca de tunet, care îl azvârliră pe Hassan cu faţa la pământ, pe urmă îl aruncară în sus, încât, de spaimă, ochii i se întoarseră peste cap! Şi, până să cadă iarăşi jos pe pământ, încă din zbor, uriaşul îl înhaţă de ceafa, tocmai de acolo unde este pielea mai moale şi îl ţinu aşa, cu tăria braţului său, spânzurat în aer ca o vrabie în gheara unui vultur. Şi se pregătea, rotindu-l prin văzduh, să-l turtească de pământ, zobindu-i oasele şi făcându-l să-şi amestece lungimea cu lăţimea.

Când văzu ce avea să pată, Hassan începu să se zbată din toate puterile şi strigă:

— Ah, cine să mă mai scape? Ah, cine să mă mai slobozească? O, uriaşule, fie-ţi milă de mine!

Când auzi ţipetele acelea, uriaşul îşi zise: „Pe Allah! Nu cântă urât păsărică asta! Îmi place ciripitul ei. Încât am s-o duc numaidecât sultanului nostru!" Şi îl apucă gingaş de un picior, cu teamă să nu-l vatăme şi intră a şase sute patra noapte într-o pădure deasă, unde, în mijlocul unui luminiş, sta sultanul uriaşilor din Ţara de Camforă Albă, aşezat pe o stâncă ce-i ţinea loc de jeţ. Şi era înconjurat de străjerii lui, cincizeci de uriaşi, fiecare înalt de cincizeci de coţi. Iar acela care îl aducea pe Hassan se apropie de sultan şi îi zise:

— O, doamne al nostru, ia uite o păsărică pe care am prins-o de un picior şi pe care ţi-o aduc pentru glasul ei frumos! Căci ciripeşte plăcut!

Şi îl lovi pe Hassan uşurel peste nas, zicându-i:

— Cântă oleacă dinaintea sultanului!

Iar Hassan, care nu pricepea graiul uriaşului, socoti că i-a venit ceasul cel de pe urmă şi începu să se zbată, ţipând:

— Ah, cine m-o mai scăpa? Ah, cine m-o mai slobozi? Şi sultanul, când auzi glasul acela, se zgudui şi se bâţâi de plăcere şi îi zise uriaşului:

— Pe Allah! E minunat! Trebuie să-l duci numaidecât fiicei mele, pe care are s-o farmece!

Şi adăugă, întorcându-se către uriaş:

— Da! Pune păsărică numaidecât într-o colivie şi du-te de-o atârnă în odaia fetei mele, lângă patul ei, ca s-o poată veseli cu cântecele şi cu ciripelile ei.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a şase sute patra noapte spuse:

— Da! Pune păsărică numaidecât într-o colivie şi du-te de-o atârnă în odaia fetei mele, lângă patul ei, ca s-o poată veseli cu cântecele şi cu ciripelile ei.

Atunci uriaşul îl puse pe Hassan într-o colivie, cu două străchini mari, una pentru mâncare şi una pentru apă. Şi îi mai puse şi două stinghii, pe care să se poată cocota şi să cânte în voie; şi duse colivia în odaia fetei sultanului şi o atârnă la capul patului ei.

Când îl văzu pe Hassan, fata sultanului fu ca vrăjită de chipul şi de înfăţişarea lui şi începu să-i facă tot soiul de ghiduşii şi să-l răsfeţe în toate felurile. Şi îi vorbea cu glas nespus de dulce, spre a-l îmblânzi, măcar că Hassan nu pricepea nimica din vorbele ei. Dar, cum vedea că fata nu-i vroia răul, încercă s-o înduioşeze faţă de soarta lui, plângând şi gemând. Iar domniţa, de fiecare dată, îi lua gemetele şi suspinele drept nişte cântece gingaşe; şi simţea o plăcere până peste poate; şi nu mai putea să se despartă de el nici ziua, nici noaptea, o clipită măcar. Şi simţea, când se uita la el, că toată fiinţa ei se topea după el. Şi nu ştia ce ar putea să facă mai bine cu o păsărică atâta de mică şi cum să se poarte cu ea. Şi adesea îi făcea cu degetul şi îi vorbea prin semne; dar nici el nu o pricepea şi era departe de a ghici tot folosul pe care l-ar fi putut dobândi de la o fată, este adevărat că uriaşă, dar atâta de prietenoasă.

Or, într-o zi, fata sultanului îl scoase pe Hassan din colivie, ca să-l cureţe şi să-i schimbe hainele. Şi, după ce îl dezbrăcă, văzu, o, minunea minunilor! Că nu era întru nimic lipsit de ceea ce aveau uriaşii tatălui ei, măcar că toate celea erau, ca mărime, peste poate de micuţe. Şi fata gândi: „Pe Allah! Asta-i întâia oară când văd o pasăre cu asemenea lucruri!" Şi începu să se joace cu Hassan şi să-l întoarcă şi să-l răsuntoarcă pe toate părţile, minunându-se de ceea ce afla la el în fiecare clipă. Iar Hassan, în mâinile ei, era întocmai ca o vrabie în mâinile vânătorului. Şi tânăra uriaşă, dacă văzu că j sub degetele ei castravetele se preschimba în bostan, se a şase sute patra noapte puse pe un râs de se tăvălea pe jos. Şi strigă: „Ce pasăre minunată! Cântă ca păsările şi se poartă cu femeile la fel de drăguţ ca şi bărbaţii cei uriaşi!" Şi, vrând să-i răspundă cu drăgălăşenie la drăgălăşenie, îl lipi cu totul de ea şi începu să-l alinte peste tot, ca pe un bărbat, îndemnându-l în fel şi chip, nu cu vorbe, întrucât o pasăre nu ar fi putut să le priceapă, ci cu semne şi cu fapte şi atâta de iscusit, încât, până la urmă, se purtă şi el cu ea întocmai ca un vrăbioi cu vrabia lui. Şi, din ceasul acela, Hassan ajunse pasărea fetei sultanului! Or, Hassan, oricât era de alintat şi de răsfăţat şi de giugiulit ca o pasăre şi în pofida celor ce trăia între făl-niciile uriaşei, fata sultanului, şi, de altminteri, a celor ce la rândul lui o făcea şi el să simtă şi în ciuda deplinei bunăstări în care trăia în colivia sa, era departe de-a o uita pe Strălucire, soţia lui, fiica împăratului împăraţilor de peste Ginnistan şi de peste insulele Wak-Wak, ţinta călătoriei sale, de care ştia că nu mai este prea departe! Şi, spre a ieşi din acel bucluc, s-ar fi slujit bucuros de daireaua cea vrăjită şi de smocul de păr; ci, când îi schimbase hainele, fata sultanului uriaşilor îi luase şi acele lucruri scumpe; şi degeaba i le cerea el cu mâinile şi cu tot felul de semne care se fac în arăbeşte, că ea nu pricepea neam ce-i cerea el şi de fiecare dată socotea că îi cere să se zbenguiască. Lucru ce făcea ca, ori de câte ori îşi cerea el daireaua, să i se răspundă cu o desfătare; şi ori de câte ori cerea smocul de barbă, trebuia să se dedea unei desfătări; atâta şi-atâta, încât chiar că, după câteva zile, ajunse într-un hal fără de hal şi nu mai cuteza să facă nimic, nici cel mai mic semn, de frică să nu vadă la lucru răspunsul amarnicei uriaşe.

Iacă-asa! Şi starea lui Hassan nu se schimba nicicum; şi, bietul de el, se sfârşea şi se sofrănea în colivia lui, nemaiştiind ce hotărâre să ia, când, într-o zi, după alinturi mai spornice decât de obicei, uriaşa aţipi în vreme ce se slujea de el şi îl lăsă să scape. Şi Hassan se repezi numaidecât la sipetul în care se aflau lucrurile lui cele vechi, luă smocul de barbă şi aprinse un fir de păr, chemându-l în gând pe şeicul Aii Părintele-Penelor. Şi iacătă.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a şase sute cincea noapte spuse:

Şi Hassan se repezi numaidecât la sipetul în care se aflau lucrurile lui cele vechi, luă smocul de barbă şi aprinse un fir de păr, chemându-l în gând pe şeicul Aii Părintele-Penelor. Şi iacătă că palatul se cutremură, iar şeicul cel îmbrăcat în negru ieşi din pământ dinaintea lui Hassan, care se aruncă la picioarele lui. Atunci şeicul îl întrebă:

— Ce vrei, Hassane? Şi tânărul îi răspunse:

— Mă rog ţie, nu face gură, că se trezeşte fata asta! Şi-atunci ajung fără de izbavă iarăşi în mâinile ei, ca să fac iarăşi pe pasărea!

Şi o arătă cu degetul pe uriaşa cea adormită. Atunci şeicul îl luă de mână şi, cu harul puterii lui tainice, îl duse afară din palat. Pe urmă îi spuse:

— Povesteşte-mi ce ţi s-a întâmplat.

Şi Hassan îi povesti tot ce făcuse de când ajunsese în Ţara de Camforă Albă şi adăugă:

— Şi-acuma, pe Allah! O zi de-aş mai fi rămas lângă uriaşa aceasta, mi-aş fi dat sufletul pe nas!

A şase sute cincea noapte iar şeicul spuse:

— Eu te-am prevestit de câte o să ai de pătimit! Ci asta nu-i decât începutul! Şi, pe deasupra, trebuie să-ţi mai spun încă o dată, o, copile al meu, ca să te hotărăsc să faci cale întoarsă, că în insulele Wak-Wak vraja bărbii mele nu mai are nici o putere şi acolo ai să fii lăsat numai în seama puterilor tale!

Şi Hassan spuse:

— Eu trebuie să mă duc, fie ce-o fi, după soţia mea! Şi nu-mi mai rămâne decât daireaua aceasta vrăjită, care mi-ar putea sluji la caz de primejdie să mă scape din necaz!

Iar şeicul Aii se uită la dairea şi spuse:

— A, o ştiu! Este daireaua lui Bahram magul, un ucenic de-al meu de odinioară; numai el, dintre toţi ciracii mei, s-a abătut de la calea Iui Allah! Ci, o, Hassane, află că şi daireaua aceasta, tot aşa, nu va putea să-ţi fie de nici un folos în insulele Wak-Wak, unde toate vrăjile se dezleagă şi unde ginnii de pe acele insule nu se supun decât numai domnului lor!

Şi Hassan zise:

— Cui îi este dat să trăiască zece ani nu are să moară în cel de al nouălea an! Dacă, dar, mi-o fi scrisa să mor în insulele acelea, nu-i nici o supărare! Mă rog, dar, ţie, o, preacinstite şeic al şeicilor, să-mi spui care este drumul pe care trebuie să apuc ca să ajung acolo!

Şeicul Aii, atunci, drept orice răspuns, îl luă de mână şi îi spuse:

— Închide ochii şi pe urmă deschide-i!

Şi Hassan închise ochii; pe urmă, după o clipită, îi deschise. Şi totul pierise, atât şeicul Părintele-Penelor, cât şi palatul fetei sultanului şi Ţara de Camforă Albă. Şi se pomeni pe o insulă, cu ţărmul acoperit de nestemate de felurite culori, şlefuite de apele mării. Şi habar nu avea că ajunsese într-un sfârşit la insulele cele atâta de râvnite.

Or, nici nu apucă bine Hassan să-şi arunce un ochi la dreapta şi un ochi la stânga, că se şi repeziră asupra-i, ieşind din stâncile de pe mal şi din spuma valurilor, stoluri întregi de păsări mari şi albe, care acoperiră cerul cu un nor gros şi apăsător. Şi zborul vrăjmaş se năpusti înspre el ca un vârtej, cu un vuiet de pliscuri năprasnice şi de aripi zbătute; şi toate gâtlejurile înaripate scoaseră laolaltă un ţipăt răguşit, repetat de mii de ori, în care Hassan cunoscu într-un sfârşit vorbele Wak-Wak, numele insulelor acelea! Atunci pricepu că ajunsese pe pământurile cele tainice şi că păsările îl vedeau că este străin şi căutau să-l alunge către mare. Iar Hassan fugi să se adăpostească într-o colibă ce se ridica nu departe de acolo şi începu să cugete cum stă treaba.

Deodată auzi pământul bubuind şi simţi cum i se cutremură sub picioare; şi îşi ciuli urechea, ţinându-şi răsuflarea şi văzu în depărtare îngroşându-se un alt nor, din care treptat-treptat se iviră în soare vârfuri de lănci şi de coifuri, şi străluciră cămăşile de zale. Erau amazoanele! Unde să mai fugi? Iar galopul cel mânios, iute ca bătaia de grindină, ori ca strălucirea de fulger, fu lângă el cât ai clipi din ochi. Şi i se înfăţişară dinainte, strânse într-un pătrat mişcător şi năprasnic, războinicele călări pe nişte iepe galbene ca aurul străcurat, cu cozile lungi, cu armurele vânjoase, purtându-şi hăţurile sus şi slobode, mai iuţi ca vântul de la miazănoapte când suflă cu urgia mării înfuriate. Şi războinicele acelea, înarmate de luptă, purtau fiecare câte o spadă grea la şold, câte o lancie lungă într-o mână, iar în mâna cealaltă câte o ghioagă care înfiora minţile; şi mai aveau, strânse la subţioară, patru suliţi care îşi arătau vârfurile înfricoşătoare.

A şase sute şasea noapte or, de îndată ce războinicele îl zăriră pe nepoftitul de Hassan stând în pragul colibei, îşi struniră deodată iepele cele abraşe. Şi tot potopul de copite, oprindu-se, făcu să sară până în slăvile cerului pietrele de pe ţărm, iar picioarele iepelor se afundară adânc în nisip. Şi nările lor largi şi fornăitoare se umflau odată cu nările fecioarelor cele războinice; şi chipurile dezvelite sub coifurile cu fruntarele săltate erau frumoase ca nişte lune; iar şoldurile lor rotunde şi grele se împreunau şi păreau totuna cu şoldurile cele galbene ale iepelor. Iar pletele lor lungi, gabene, negre şi roşcate se amestecau, unduindu-se, cu părul din cozile şi din coamele iepelor. Iar coifurile de oţel şi platoşele de smarald sclipeau în soare ca nişte giuvaieruri şi ardeau fără să se mistuie.

Şi-atunci, din mijlocul acelui pătrat de lumină, se desprinse o amazoană mai voinică decât toate celelalte.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a şase sute şasea noapte spuse:

Şi-atunci, din mijlocul acelui pătrat de lumină, se desprinse o amazoană mai voinică decât toate celelalte, cu faţa nedezvelită sub coif, ci acoperită cu totul de fruntara lăsată şi cu pieptul îmbelşugat de nişte sâni strălucitori sub ocrotirea unei tunici de sârmă de aur mai strânsă ca aripile de lăcustă. Şi îşi opri scurt iapa la câţiva paşi de Hassan. Iar Hassan, neştiind dacă îi era potrivnică ori binevoitoare, se aruncă dintru început dinaintea ei, cu fruntea în ţărână, pe urmă săltă capul şi spuse:

— O, sultană a mea, sunt un străin pe care ursita l-a adus pe aceste tărâmuri şi mă pun sub ocrotirea lui Allah şi sub pavăza ta! Nu mă izgoni! O, sultana mea, fie-ţi milă de un necăjit care îşi caută soţia şi copiii!

La vorbele acestea ale lui Hassan, călăreaţa sări jos de pe cal şi, întorcându-se către războinicele ei, le făcu un semn să plece. Şi veni la Hassan, care îi sărută pe dată picioarele şi mâinile şi îşi duse la frunte marginea de la mantia ei. Şi ea îl cercetă cu luare-aminte; pe urmă, ridicându-şi obrăzarul, i se arătă dezvelită. Iar Hassan, când o văzu, scoase un ţipăt mare şi se trase îndărăt speriat; întrucât, în loc de o tânără, pe puţin la fel de frumoasă ca şi fecioarele războinice pe care le văzuse, avea dinaintea lui o bătrână cu o înfăţişare tare urâtă, cu un nas mare cât o pătlăgea vânătă, cu nişte sprâncene strâmbe, cu nişte obraji scofâlciţi şi fleşcăiţi, cu nişte ochi care se huleau unul pe altul şi cu câte o năpastă la fiecare dintre cele nouă colţuri ale chipului ei! Ceea ce o făcea să semene întru totul ca un mistreţ.

Încât Hassan, ca să nu trebuiască să se mai uite la faţa aceea, îşi acoperi ochii cu pulpana hainei. Iar baba luă acea mişcare drept semn de mare cinstire, socotind că Hassan nu făcuse aşa decât ca să nu pară necuviincios privind-o în faţă; şi fu înduioşată până peste poate de dovada aceea de cinstire, şi îi zise:

— O, străinule, potoleşte-ţi spaima. Din ceasul acesta te afli sub ocrotirea mea! Şi îţi făgăduiesc ajutorinţă la orice nevoie!

Pe urmă adăugă:

— Însă, mai înainte de orice, nimenea nu trebuie să te vadă pe insula noastră! Drept care şi măcar că sunt nerăbdătoare să-ţi aud povestea, am să dau fuga să-ţi aduc cele de trebuinţă ca să te îmbraci ca o amazoană, aşa încât să nu mai poţi de aci înainte să fii osebit dintre a şase sute şasea noapte tinerele fecioare războinice, străjerele împăratului şi ale fetelor împăratului!

Şi plecă şi se întoarse peste câteva clipite cu o platoşă, o spadă, o lance, un coif şi alte arme întru totul asemenea cu cele pe care le purtau amazoanele. Şi i le dărui lui Hassan, care se împodobi cu ele.1 Atunci bătrâna îl luă de mână şi îl duse pe o stâncă înaltă de pe malul mării şi, şezând jos acolo împreună cu el, îi spuse:

— Acuma, o, străinule, grăbeşte-te de-mi povesteşte pricina care te-a adus pe insulele noastre, unde până la tine nici un adamit n-a cutezat să pună piciorul!

Şi Hassan răspunse, după ce îi mulţumi pentru bunătatea ei:

— O, stăpână, povestea mea este povestea unui necăjit care a pierdut singurul bun pe care îl avea şi care străbate pământul cu nădejdea că îşi va găsi bunul acela!

Şi îi povesti păţaniile lui, fără a ocoli nici un amănunt. Iar amazoana cea bătrână îl întrebă:

— Şi cum o cheamă pe tânăra ta soţie? Şi cum îi cheamă pe copiii tăi?

El spuse:

— In ţara mea, copiii mei se numeau Nasser şi Manssur, iar soţia mea se numea Strălucire! Ci numele pe care îl poartă în ţara ginnilor nu-l ştiu!

Şi Hassan, după ce sfârşi de spus totul, începu să plângă cu lacrimi îmbelşugate.

Iar bătrâna, dacă auzi povestea lui Hassan şi dacă îi văzu durerea, se simţi cuprinsă cu totul de milă şi îi spuse:

— Mă jur ţie, o, Hassane, că nici o mamă nu s-ar îngriji

1 La M. A. Salie: „Iar pe bătrâna cu care se întâlnise Hassan o chema Şavahi. Şi era poreclită Umm-al-Davahi".

De copilul ei mai mult decât am să mă îngrijesc eu de soarta ta. Şi, întrucât spui că soţia ta s-ar putea afla printre amazoanele mele, am să te duc, chiar mâine, să le vezi la mare pe toate goale. Şi, pe urmă, am să le pun să treacă pe dinaintea ta, una câte una, ca să-mi spui dacă ai s-o cunoşti pe soţia ta printre ele!

Aşa grăi bătrâna Maica-Lăncilor către Hassan Al-Bassri. Şi îl linişti, încredinţându-l că prin viclenia aceea nu vor avea cum să n-o afle pe tânăra Strălucire! Şi îşi petrecu ziua întreagă cu el şi îl plimbă prin insulă; ducându-l să se minuneze de toate minunăţiile. Şi, până la urmă, bătrâna începu să-l iubească pe Hassan cu o dragoste mare şi îi spuse:

— Linişteşte-te, copilul meu! Te-am pus în ochii mei! Şi, chiar dacă mi-ai cere, pentru desfătarea ta, toate războinicele mele, care sunt toate fecioare tinere, ti le-aş dărui din toată căldura inimii mele!

Iar Hassan îi răspunse:

— O, stăpâna mea, eu, pe Allah, nu am să te părăsesc decât atunci când m-o părăsi sufletul!

Or, a doua zi, aşa cum îi făgăduise, bătrâna Maica-Lăncilor veni în fruntea războinicelor ei, în vuiet de dairale. Şi Hassan, îmbrăcat ca o amazoană, şedea pe stânca înaltă care se ridica deasupra mării. Şi, în felul acesta, semăna cu o fată de sultan.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a şase sute şaptea noapte spuse:

Or, a doua zi, aşa cum îi făgăduise, bătrâna MaicaA şase sute şaptea noapte lăncilor veni în fruntea războinicelor ei, în vuiet de dairale. Şi Hassan, îmbrăcat ca o amazoană, şedea pe stânca înaltă care se ridica deasupra mării. Şi, în felul acesta, semăna cu o fată de sultan.

Estimp, fecioarele cele războinice, descălecând de pe iepele lor, la un semn făcut de bătrâna Maica-Lăncilor care le era căpetenie, îşi lepădară armele şi platoşele. Şi, subţiri şi strălucitoare, se iviră, o, aiurire de crini şi de trandafiri! Ca nişte crini dintre frunzele lor şi ca nişte trandafiri dintre ghimpii lor. Şi, albe şi uşoare, coborâră în mare. Şi spuma apei se amestecă cu pletele lor slobode şi despletite, ori împletite şi înalte ca nişte turle. Şi zbaterea talazurilor repeta zbaterea şoldurilor lor de fecioare. Şi erau ca nişte flori deschise pe ape.

Ci, printre atâtea fete ca luna şi printre atâtea bo-iuri mlădioase, printre atâţia ochi negri şi printre atâţia dinţi albi, printre atâtea plete de felurite culori şi printre atâtea binecuvântate şolduri, degeaba se tot uită Hassan, că nu văzu frumuseţea cea fără de asemuire a mult-iubitei lui Strălucire. Şi îi spuse bătrânei:

— O, maică bună, Strălucire nu se află printre ele! Iar bătrâna amazoană răspunse:

— Cine ştie, fiul meu? Poate că depărtarea nu îţi îngăduie să judeci bine!

Şi bătu din palme şi toate fetele ieşiră din apă şi veniră să se înşire pe nisip, încă jilave de boabele de apă, ca de nişte nestemate. Şi, una după alta, mlădii şi legănate, trecură pe dinaintea stâncii pe care sta Hassan cu Maica-Lăncilor, neavând pe ele, drept orice armură, decât pletele lor atârnând pe spate şi grele numai de giuvaierurile trupului lor gol.

Şi-atunci văzuşi tu, o, Hassane, ceea ce văzuşi! O, voi, iepuriţe de toate culorile şi de toate soiurile, între coapsele acelor fetişcane, copile de crai! Eraţi şi grase şi rotunde şi dolofane şi bălaie şi ca nişte boite şi voinice şi arcuite şi înalte şi netede şi umflate şi strânse şi neatinse şi ca nişte jeţuri şi ca nişte scoici şi grele şi mofluze şi mute şi ca nişte cuiburi şi fără de urechi şi calde şi ca nişte corturi şi fără de păr şi botoase şi sumese şi ghemuite şi mici şi gâdilicioase şi genuni, şi uscate, şi minunate, însă, fără de nici o îndoială, nu eraţi întru nimic asemenea cu iepuriţa mult-iubitei Strălucire!

Încât Hassan lăsă toate fetele să treacă şi grăi către bătrâna Maica-Lăncilor:

— O, stăpână a mea, viaţa ta fie cu mine! Nu se află niciuna printre toate aceste fete tinere care, cât de cât, să se asemuie cu Strălucire!

Iar bătrâna războinică, nedumerită, îi zise: -Atunci, o, Hassane, după toate acestea pe care le-ai văzut, nu mai rămân decât cele şapte fete ale împăratului nostru! Binevoieşte să-mi spui după ce semn aş putea, cu vreun prilej, s-o cunosc pe soţia ta şi zugrăveşte-mi-o cu ce are ea mai aparte! Iar eu am să-mi însemnez totul în minte! Şi îţi făgăduiesc că, ştiind în felul acesta totul, nu am să zăbovesc mult până s-o găsesc pe aceea după care umbli!

Şi Hassan răspunse:

— Să ţi-o zugrăvesc, o, stăpână a mea, ar fi să mor fără a izbuti; căci nu este limbă care să poată spune toate desăvârşirile ei. Ci am să mă străduiesc să-ţi arăt măcar cam cum aduce. Are un chip, o, stăpână a mea, ca o zi binecuvântată; un mijlocel atâta de subţire, încât soarele n-ar putea să-i aştearnă umbra pe pământ; un păr negru şi lung, atârnând pe spate, ca noaptea peste zi; nişte sâni care sfredelesc până şi haina cea mai tare; o limbă ca de albină; o miere în gură ca apa din fântâna a şase sute şaptea noapte salsabil; nişte ochi ca izvorul Kausar1; este mlădie ca firul de iasomie; dinţii-i sunt ca nişte boabe de grindină; are o aluniţă pe obrazul drept şi un neg sub buric; o gură ca o cornalină, de nu-ţi mai trebuie nici cupă, nici ibric; nişte obraji ca bujorii din Neman; un pântec mlădios şi vrăjitor, aidoma de larg şi de alb ca o cadă de marmură; şalele mai voinice şi mai straşnic zidite decât bolta templului din Iram; nişte coapse întocmite în tiparul desăvârşirii, dulci ca zilele regăsirii după amara despărţire, între care domneşte jeţul califului, altarul tihnei şi al beţiei, al cărui logogrif2 a fost înfăţişat de poet aşa:

Numele meu – care-i prileju-atâtor Fiori şi tulburări – este uşor, Că-i doar din două litere vestite Alcătuit; pe-ntâia, pasămite, O afli înmulţindu-le-ntre ele Pe cinci cu patru; iar pe-a doua, tot Numa-nmulţind la fel şase cu zece! Aşa ajungi la tâlcurile mele, Şi-n felu-acesta-i dat să se dezlege Cuvântul ce-l închipui eu, socoti şi, după ce spuse vorbele acestea, Hassan nu-şi putu ţine mai mult lacrimile şi începu să plângă. Pe urmă strigă:

— Jalea mea, o, Strălucire, este amară ca jalea unui derviş care şi-a pierdut strachina, ori cumu-i chinul

1 Salsabil (Selsebil) şi Kausar, după mitologia arabă, o fântână şi un izvor de pe tărâmurile raiului.

1 Cuvântul arab kkoss, (grecescul kussos) se scrie cu două litere: cea dintâi, litera kaf, fiind redată prin semnul grafic ce reprezintă şi cifra 20; iar cea de a doua, litera sin, este redată prin semnul grafic cu care se reprezintă şi cifra 60.

Unui hagiu care are o bubă în călcâi, ori cumu-i durerea unuia căruia i s-au tăiat mâinile şi picioarele!

După ce ascultă toate astea, bătrâna amazoană lăsă capu-n jos o clipă, cufundându-se într-o cugetare adâncă; pe urmă îi spuse lui Hassan:

— Ce năpastă, o, Hassane! Te pierzi fără de izbavă şi mă pierzi şi pe mine odată cu tine! Căci fetişcana pe care mi-o zugrăveşti tu este, fără de nici o îndoială, una dintre cele şapte fete ale împăratului nostru preaputer-nic! Ce nălucă mai ai şi tu, şi ce smintită cutezanţă te bântuie! Intre tine şi ea este o depărtare ca de la pământ la cer! Şi dacă stărui în dorinţa ta, către pieirea ta zoreşti! Ascultă-mă, dar, Hassane! Leapădă-te de gândul acesta nesăbuit şi nu-ţi da sufletul pierzării!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a şase sute opta noapte spuse:

Ascultă-mă, dar, Hassane! Leapădă-te de gândul acesta nesăbuit şi nu-ţi da sufletul pierzării!

La vorbele acestea ale bătrânei, Hassan fu aşa de tulburat, încât se prăbuşi fără de simţire; şi, când îşi veni iarăşi în fire, se porni pe un plâns atâta de amarnic de i se scăldară hainele în lacrimile ce le vărsa, şi, peste poate de deznădăjduit, strigă:

— Iacătă, dar, o, tuşă a mea plină de milă, că trebuie să mă întorc deznădăjduit, după ce am bătut atâta cale, chiar în clipa în care sunt aproape să ajung la ţintă! Cum aş mai fi putut să mă îndoiesc, după încredinţarea ce mi-ai dat, de izbânda încercării mele şi de atotputerea a şase sute opta noapte ta? Au nu chiar tu porunceşti şi eşti căpetenie peste ostile din cele Şapte Insule şi pentru care nici o încercare de felul acesta nu este cu neputinţă? Ea răspunse:

— De bună seamă, fiul meu, pot multe asupra oştilor mele, precum şi asupra fiecărei amazoane din aceste oşti! Încât, ca să te întorc de la gândul tău cel nesocotit, îţi dau să-ţi alegi, dintre toate aceste fecioare războinice, pe aceea care ţi-o plăcea cel mai mult: ia-o din partea mea în locul soţiei tale! Şi pe urmă întoarce-te cu ea în ţara ta şi ai să fii la adăpost de mânia împăratului nostru! Altminteri pieirea mea şi pieirea ta sunt de neînlăturat!

Hassan însă nu răspunse la sfatul bătrânei decât cu alte lacrimi şi cu alte suspine. Iar bătrâna, înduioşată de atâta prisos de iubire, îi spuse:

— Allah fie cu tine, o, Hassane! Ce vrei, dar, să fac eu pentru tine? Dacă s-ar afla că te-am lăsat să pui piciorul pe insulele noastre, capul meu nu ar mai zăbovi pe umerii mei. Şi dacă s-ar afla vreodată că te-am dus să le vezi la scaldă, goale, pe toate războinicele mele, tinere fecioare pe care nici o privire de bărbat nu le-a întrezărit şi pe care nici un deget de om nu le-a atins, sufletul meu nu ar mai fi al meu!

Şi Hassan strigă:

— Pe Allah, o, stăpână a mea, te încredinţez că eu nu m-am uitat la fetele acelea în chip necuviincios şi nu am prea luat seama la goliciunea lor!

Iar bătrâna spuse:

— Păi chiar că rău ai făcut, o, Hassane, întrucât în toată viaţa ta nu ai să mai vezi asemenea privelişte! Oricum, dacă niciuna dintre acele fecioare nu te ispiteşte, ca să te hotărăsc să te întorci în tara ta şi să-ţi mântuieşti astfel sufletul, am să te încarc cu bogăţii şi cu scumpele roade din insulele noastre şi am să te acopăr cu bunuri care au să te facă bogat şi fericit pentru toate zilele câte le mai ai de trăit!

Ci Hassan se aruncă la picioarele bătrânei, îi sărută genunchii şi zise plângând:

— O, binefăcătoarea mea, o, lumină a ochilor mei, o, sultana mea, cum aş putea să mă întorc în ţara mea după ce am îndurat atâtea strădanii şi am înfruntat atâtea primejdii? Cum aş putea să plec de pe insula aceasta, fără s-o văd pe mult-iubită mea, când dragostea pentru ea m-a adus până aici? Ah, gândeşte-te, o, stăpână a mea, că poate-i voia sorţii ca s-o găsesc pe soţia mea, după toate suferinţele câte le-am îndurat!

Şi, după ce rosti vorbele acestea, Hassan nu mai putu să-şi stăpânească aleanul din suflet şi ticlui stihurile acestea:

Sultană-a frumuseţii, fie-ţi milă De cel robit de pleopele-ţi nurlii Ce subjugară ţara lui Khosroe Şi lumea-ntregii lui împărăţii!

Nici nardurile tari, nici trandafirii, Nici cele mai alese mirodenii, Pe lângă răsuflarea ta nu-nseamnă Decât o-ntruchipare de sluţenii.

Iar boarea care-adie-nmireasmată Prin florile grădinilor din rai E toată-n părul tău, să-i fericească Pe cei alăturea de care stai.

Pleiadele când se aprind pe ceruri, Din ochii tăi iau calda lor scânteie! Şi stelele doar ţi-ar putea fi salbă La gâtul alb, o, tânără femeie!

A şase sute opta noapte când bătrâna amazoană auzi versurile acestea ale lui Hassan, văzu că ar fi într-adevăr o răutate să-i ia pe totdeauna nădejdea de a-şi mai găsi soţia şi îi înţelese durerea şi îi zise:

— Fiul meu, alungă-ţi din gânduri întristarea şi deznădejdea. Căci sunt pe deplin hotărâtă acuma să încerc totul ca să-ţi dau soţia îndărăt!

Pe urmă adăugă:

— Am să mă apuc numaidecât să mă îngrijesc cu tot sufletul de treburile tale, o, săracul de tine! Căci văd limpede că îndrăgostitul nici nu aude, nici nu pricepe nimic! Te las, dar şi mă duc la palatul împărăţiei de pe insula aceasta pe care ne aflăm, şi, care-i una dintre cele şapte insule Wak-Wak. Căci cată să ştii că fiecare dintre aceste şapte insule este locuită şi stăpânită de una dintre cele şapte fete ale împăratului nostru, surori între ele după tată, dar nu şi după mamă. Iar aceea care este stăpână aici peste noi este cea mai mare dintre surori şi o cheamă domniţa Nur Al-Huda. Iar eu am să mă duc s-o caut şi să-i vorbesc în folosul tău. Potoleşte-ţi, dar, sufletul, înseninează-ţi ochii şi aşteaptă-mă cu inimă liniştită, până ce mă întorc!

Şi îşi luă rămas-bun de la el şi se îndreptă înspre palatul domniţei Nur Al-Huda.

Odată ajunsă în faţa domniţei, bătrâna amazoană, care era cinstită şi iubită de fetele împăratului şi de însuşi împăratul pentru înţelepciunea ei şi pentru creşterea şi îngrijirea pe care le dăduse tinerelor domniţe, se ploconi şi sărută pământul dintre mâinile domniţei Nur Al-Huda. Şi domniţa se ridică numaidecât în cinstea ei şi o îmbrăţişă şi o pofti să şadă jos lângă ea; şi îi zise:

— Inşallah! Fie ca ştirile pe care mi le aduci să fie vestitoare de bine! Iar de ai să-mi faci vreo rugăminte, ori să-mi ceri vreun hatâr, grăieşte! Iată-mă gata să te ascult.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a şase sute noua noapte spuse: grăieşte! Iată-mă gata să te ascult! Bătrâna Maica-Lăncilor răspunse:

— O, împărătiţă a veacului şi a vremii noastre, o, fiica mea, vin la tine ca să-ţi povestesc o întâmplare cum nu s-a mai pomenit şi care nădăjduiesc că are să-ţi placă şi să te veselească. Află, dar, că am găsit pe malul insulei noastre, aruncat de valuri, un bărbat tânăr, de o frumuseţe vrăjită, care plângea cu amar. Şi când l-am întrebat ce-i cu el, mi-a răspuns că l-a aruncat ursita pe ţărmurile noastre, pe când se afla în căutarea soţiei lui! Şi când l-am rugat să-mi spună cine este soţia lui, mi-a zugrăvit-o într-un chip atâta de uluitor, încât m-a cufundat într-o mare spaimă în privinţa ta şi în privinţa celorlalte domniţe, surorile tale! Şi mai trebuie să-ţi arăt, o, împărătiţă mea, ca să spun tot adevărul, că ochii mei n-au mai văzut vreodată, nici printre ginni, nici printre efriti, un flăcău aşa de frumos ca flăcăul acesta!

Când auzi cele ce spunea bătrâna, domniţa Nur Al-Huda fu cuprinsă de o mânie cumplită şi ţipă la bătrâna amazoană:

— O, bătrână a blestemului, o, ploditură dintr-o liotă de încornoraţi ai ticăloşiei, cum ai făcut de-ai strecurat un bărbat printre fecioarele noastre, pe tărâmurile noastre? A, plod al neruşinării, cine-o să-mi dea să beau o a şase sute noua noapte înghiţitură din sângele tău, ori să mănânc o îmbucătură din carnea ta?

Şi bătrâna războinică începu să tremure ca o trestie în furtună şi căzu în genunchi la picioarele domniţei, care îi strigă:

— Au ţie nu ţi-e frică de osânda care te paşte de la răzbunarea şi de la mânia mea? Pe capul tatălui meu, împăratul cel mare al ginnilor! Nu ştiu ce mă ţine de nu poruncesc să fii tăiată bucăţi, ca să slujeşti de pildă pe viitor călăuzilor întru ticăloşie, care ar mai vrea să strecoare vreun străin în insulele noastre!

Pe urmă adăugă:

— Ci, înainte de toate, dă fuga de mi-l adu pe ada-mitul acela îndrăzneţ, care a cutezat să încalce hotarele noastre!

Şi bătrâna se ridică, nemaiştiind, în spaima ei, nici să-şi deosebească mâna dreaptă de mâna stângă şi se duse să-l caute pe Hassan. Şi gândea: „Năpasta aceasta amarnică, pe care mi-o trimite Allah prin mijlocirea domniţei, îmi e pricinuită numai de tânărul Hassan! De ce nu l-oi fi silit eu mai degrabă să plece de pe insulă şi să ne arate lăţimea dosului său?"

Şi-aşa ajunse la locul unde se afla Hassan; şi, de cum îl zări, îi spuse:

— Ridică-te, o, tu, cel al cărui soroc de pe urmă este aproape! Şi hai cu mine la împărătiţă, că vrea să-ţi vorbească!

Şi Hassan porni după bătrână, zicându-şi: „Ya salam! În ce prăpastie am să mă prăvălesc!" Şi-aşa ajunse la palat, dinaintea domniţei. Şi ea îl primi, stând în jeţul ei şi cu faţa acoperită întru totul de iaşmac. Şi Hassan nu găsi nimic mai bun de făcut, în acea împrejurare cumplită, decât să se apuce să sărute pământul dinaintea jeţului şi, după salamalecul de cuviinţă, să-i înalte domniţei o laudă în versuri. Ea atunci se întoarse înspre bătrână şi îi făcu un semn care vroia să însemne: „întreabă-l!" Şi bătrâna îi spuse lui Hassan:

— Preaputernica noastră împărătiţă îţi răspunde la salamalec şi te întreabă, ca să-i răspunzi: „Cum te cheamă, care-i ţara ta de baştină, cum o cheamă pe soţia ta şi cum îi cheamă pe copiii tăi!"

Şi Hassan, ajutat de ursita lui, răspunse, întorcându-se către domniţa:

— Împărătiţă a lumilor, sultană a veacului şi a vremi-lor, o, tu, cum alta nu-i nici în timp, nici în răstimp, în ce priveşte numele meu cel ticălos mă numesc Hassan cel plin de necazuri, de obârşie din cetatea Bassra, din Irak. Iar în ce o priveşte pe soţia mea, nu-i ştiu numele! Iar copiii mei, pe unul îl cheamă Nasser, pe celălalt Manssur!

Împărătiţă îl întrebă, prin mijlocirea bătrânei:

— Şi pentru ce te-a părăsit soţia ta? El spuse:

— Pe Allah, nu stiu! Dar trebuie să fi fost fără de voia ei!

Ea îl întrebă:

— De unde a plecat? Şi cum? El spuse:

— A plecat din Bagdad, chiar din palatul califului Harun Al-Raşid, emirul drept-credincioşilor! Şi, pentru aceasta, nu a avut decât să se îmbrace cu mantia ei de pene şi să se ridice în văzduh!

Ea întrebă:

— Şi nu ţi-a spus nimic când a plecat? El răspunse:

— I-a spus mamei mele: „Dacă fiul tău, chinuit de durerea lipsei mele, va vrea vreodată să mă mai vadă, nu are decât să vină să mă caute în insulele Wak-Wak! Şi-acuma, bun-rămas, o, maică a lui Hassan! Hotărât că a şase sute noua noapte tare mă întristează să plec aşa şi mă mâhnesc în sufletul meu, căci zilele despărţirii au să-mi sfâşie inima şi au să vă înnegureze viaţa; ci, vai! Nu pot nimic! Simt dorul zborului cum îmi năpădeşte sufletul şi trebuie să mă ridic în văzduh!" Aşa a grăit soţia mea! Şi s-a dus în zbor! Şi de-atunci lumea este neagră dinaintea ochilor mei, iar pieptul mi s-a umplut de jale!

Domniţa Nur Al-Huda răspunse, clătinând din cap:

— Pe Allah! E neîndoielnic că dacă soţia ta nu ar fi vrut să te mai vadă, nu i-ar fi dezvăluit mamei tale locul unde pleca! Pe de altă parte însă, dacă te-ar fi iubit cu adevărat, nu te-ar fi părăsit aşa!

Hassan se jură atunci, cu jurămintele cele mai grele, că soţia sa îl iubea cu adevărat, că îi dăduse o sumedenie de dovezi despre dragostea şi despre credinţa ei, dar că nu putuse să-şi înfrâne chemarea către văzduh şi pe cea a deprinderii ei dintâi, care este zborul păsărilor! Şi adăugă:

— O, Măria Ta, ţi-am povestit jalnica mea poveste! Şi iacătă-mă dinaintea ta, cerându-ţi din suflet milă şi îndurare pentru jalba mea prea îndrăzneaţă de a mă ajuta să-mi găsesec soţia şi copiii! Allah fie cu tine, o, sultana mea, nu mă alunga!

Când auzi vorbele acestea ale lui Hassan, domniţa Nur Al-Huda cugetă preţ de un ceas; pe urmă săltă capul şi îi spuse lui Hassan:

— Am cugetat mult ce fel de chin ţi se cuvine şi nu găsesc niciunul care să fie îndeajuns spre a-ţi pedepsi cutezanţa!

Atunci bătrâna, măcar că era tare înfricoşată, se aruncă la picioarele stăpânei sale şi îi luă pulpana rochiei, cu care îşi acoperi capul şi îi spuse:

— O, preafalnică împărătiţă.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar cândfu cea de a şase sute zecea noapte spuse:

Atunci bătrâna, măcar că era tare înfricoşată, se aruncă la picioarele stăpânei sale şi îi luă pulpana rochiei, cu care îşi acoperi capul şi îi spuse:

— O, preafalnică împărătiţă, pe vredniciile mele de doică ce te-a crescut, nu te zori să-l osândeşti, mai cu seamă acuma când ştii că este un biet străin care a în fruntat potop de primejdii şi a îndurat sodom de amaruri! Şi numai datorită vieţii multe pe care i-a hărăzit-o ursitoarea a putut să îndure necazurile prin câte a trecut. Şi-i mai pe măsura ta şi mai vrednic de stirpea ta, o, Măria Ta, să-l ierţi şi să nu încâlci cumva, în dauna lui, legile găzduirii! Şi-apoi, socoate şi Măria Ta că numai dragostea l-a aruncat în această încercare năprasnică şi că mult trebuie să li se ierte celor care iubesc. Într-un sfârşit, o, stăpână a mea şi cunună pe capetele noastre, află că, dacă am cutezat să vin şi să-ţi vorbesc despre tânărul acesta atâta de frumos, am făcut-o din pricină că nimenea nu ştie mai bine ca el, printre fiii oamenilor, să ticluiască versuri şi să izvodească laude. Şi, ca să te încredinţezi de spusele mele, nu ai decât să-i arăţi chipul tău dezvelit şi ai să vezi cum are să ştie a-i preamări frumuseţea!

La vorbele acestea ale bătrânei, domniţa zâmbi a râde şi spuse:

— Chiar că numai atât îi mai lipsea ca să treacă orice măsură!

Ci, tainic, domniţa Nur, cu toată asprimea pe care o a şase sute zecea noapte arăta, fusese tulburată înlăuntrurile ei de frumuseţea lui Hassan şi nu cerea mai mult decât să-i pună la încercare virtutea şi la stihuri şi la ceea ce urmează totdeauna după stihuri. Aşa că se prefăcu a se lăsa înduplecată de vorbele doicii şi, ridicându-şi iaşmacul, îşi arătă chipul dezvelit.

Când o văzu aşa, Hassan scoase un ţipăt lung de vui tot palatul şi căzu fără de simţire. Iar bătrâna îi dădu îngrijirile de trebuinţă şi îl aduse în sine; pe urmă îl întrebă:

— Ce-ai păţit, fiul meu? Şi ce-ai văzut de te-ai tulburat aşa?

Şi Hassan răspunse:

— Ah, ce-am văzut, a Allah? Domniţa este chiar soţia mea, ori măcar seamănă cu soţia mea aşa cum o jumătate de păstaie seamănă aidoma cu cealaltă j umătate soră cu ea!

Iar domniţa, când auzi vorbele acestea, se puse pe un râs de se prăbuşi într-un peş şi zise:

— Tânărul acesta este nebun! Eu sunt soţia lui? Pe Allah, da de când plodesc fecioarele fară de ajutorul bărbatului şi de când nasc copii cu văzduhul vremii?

Pe urmă se întoarse către Hassan şi îi spuse râzând:

— O, dragul meu, vrei măcar să-mi spui, ca să aflu şi eu, în ce seamăn cu soţia ta, şi în ce nu seamăn? Întrucât văd că deocamdată eşti tare nedumerit în privinţa mea!

El răspunse:

— O, sultană a împăraţilor, o, adăpost al celor mari şi al celor mici, numai frumuseţea ta m-a înnebunit! Căci te asemeni cu soţia mea la ochii mai luminoşi decât stelele, la frăgezimea pielii, la îmbujorarea din obraji, la forma dreaptă a sânilor frumoşi, la dulceaţa glasului, la mlădierea şi la subţirimea mijlocului, şi la mulţi alti nuri, pe care nu am să-i spun, din sfială faţă de ceea ce este ascuns! Ci, dacă mă uit mai bine la farmecele tale, văd că între tine şi ea este o osebire, pe care numai ochii mei de îndrăgostit o pot vedea şi pe care nu pot s-o zugrăvesc cu vorba!

Când auzi vorbele acestea ale lui Hassan, domniţa Nur Al-Huda pricepu că inima lui nu are să se lipească niciodată de ea; şi o cuprinse o ciudă năprasnică şi se jură că are să afle care-i aceea dintre domniţe, surorile ei, care se măritase cu Hassan, rară de învoirea împăratului, tatăl lor! Şi îşi zise: „Am să-i pedepsesc, în felul acesta şi pe Hassan şi pe soţia lui, potolindu-mi astfel toată ciuda mea cea întemeiată!" Ci îşi ascunse aceste gânduri în adâncul cugetului şi, întorcându-se către bătrână, spuse:

— O, doică, du-te degrabă după cele şase surori ale mele, 1 pe rând, în insula în care se află fiecare şi spune-le că despărţirea de ele mă apasă până peste poate, de mai bine de doi ani de când nu au mai fost pe la mine. Şi pofteşte-le din partea mea să vină să mă vadă şi adu-le cu tine! Ci mai ales ia seama bine să nu le spui vreo vorbă despre ce s-a întâmplat, ori să le vesteşti despre sosirea la noi a unui tânăr străin care îşi caută soţia! Du-te şi nu zăbovi!

Numaidecât bătrâna, care nu avea de ce să pună la îndoială gândurile domniţei, ieşi din palat şi zbură, iute ca fulgerul, pe la insulele în care se aflau cele şase domniţe, surorile împărătiţei Nur Al-Huda. Şi izbuti, 'La M. A. Salie: „Iar cele şapte fete ale împăratului erau surori bune -din acelaşi tată şi aceeaşi mamă – afară de fata cea mai mică. Pe fata cea mai mare o chema Nuri-ali-Huda, pe a doua Hadjm-as-Sabak, pe a treia Şams-ad-Duha, pe a patra Sadjart-ad-Durr, pe a cincea Kut-ali-Kulub, pe a şasea Şaraf-ali-Banat, iar pe cea de a şaptea o chema Manar-as-Sana şi aceasta era cea mai mică dintre surori şi era chiar soţia lui Hassan şi le era soră numai după tată."

A şase sute unsprezecea noapte fără de nici o greutate, să le hotărască pe cele dintâi cinci să vină cu ea. De când ajunse la cea de a şaptea insulă, unde locuia domniţa cea mai mică laolaltă cu tatăl ei, împăratul ginnilor, întâmpină destul de multă împotrivire până s-o facă să se supună dorinţei domniţei Nur Al-Huda. Într-adevăr, atunci când domniţa cea mai mică, la sfatul bătrânei, se duse să ceară de la tatăl ei îngăduinţa de a pleca, împreună cu Maica-Lăncilor, s-o vadă pe sora cea mai mare, împăratul, tulburat până peste marginile tulburării de o asemenea cerere, strigă:

— Ah, fata mea cea mult iubită, comoara inimii mele, am în sufletul meu ceva care îmi spune că nu am să te mai văd, dacă ai să te îndepărtezi de palatul meu. Şi-apoi am mai şi avut în noaptea aceasta un vis înfricoşător, pe care am să ţi-l povesesc. Află, dar, o, fata mea, o, lumină a ochilor mei.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a şase sute unsprezecea noapte spuse:

Află, dar, fata mea, o, lumină a ochilor mei, că un vis mi-a împovărat somnul şi mi-a apăsat pieptul în noaptea aceasta. Se făcea, în visul meu, că mă pre-umblam printr-o vistierie ascunsă de orice privire şi plină cu nişte bogăţii care nu se arătau decât numai ochilor mei. Şi mă minunam de toate câte le vedeam; j 3 ci privirile mele nu se opreau decât la şapte pietre nestemate, care sclipeau între toate celelalte cu o strălucire minunată. Iar cea mai frumoasă şi mai ispititoare era tocmai cea mai mică dintre ele. Încât, ca să mă pot bucura mai bine de ea şi ca s-o pun la adăpost de alte priviri, am cuprins-o în palmă, am strâns-o la inima mea şi, luând-o cu mine, am ieşit din vistierie. Şi, cum o ţineam dinaintea ochilor mei, sub razele soarelui, dintr-odată o pasăre, dintr-un soi neobişnuit şi cum nu se văd niciodată pe insulele noastre, s-a repezit la mine, mi-a smuls piatra cea scumpă şi a pierit în zbor. Iar eu am rămas cufundat în uluire şi în cea mai vie durere. Şi, când m-am deşteptat din somn, după o noapte întreagă de zbucium, am chemat la mine pe tălmăcitorii de vise şi le-am cerut să-mi tălmăcească tot ce văzusem în vis. Şi ei mi-au răspuns: „O, rege al nostru, pietrele nestemate sunt cele şapte fete ale Măriei Tale, iar piatra cea mai mică, pe care pasărea a răpit-o din mâinile tale, este fata ta cea mai mică şi care are să fie răpită cu sila de la dragostea ta!" Or, mie, acuma, fata mea, tare mi-e frică să te las să pleci cu surorile tale şi cu Maica-Lăncilor şi să te duci la Nur Al-Huda, sora ta cea mai mare; căci nu ştiu ce necaz ţi se poate întâmpla la drumul acesta, fie la dus, fie la întors!

Şi Strălucire (căci chiar ea era, soţia lui Hassan) răspunse:

— O, doamne şi părinte al meu, o, preamăritule împărate, tu nu ştii că sora mea cea mai mare, Nur Al-Huda, a pregătit pentru mine un ospăţ şi mă aşteaptă cu cea mai fierbinte nerăbdare! Şi iacătă-s doi ani şi mai bine de când mă tot gândesc să mă duc s-o văd, fără ca acest lucru să-mi fi fost îngăduit; iar acuma ea trebuie să aibă tot felul de pricini să fie cam nemulţumită de purtarea mea. Ci nu-ţi face griji, o, părintele meu! Şi nu uita că nu de mult, atunci când am făcut o călătorie mai depărtată cu tovarăşele mele, tu m-ai crezut pierdută pe totdeauna şi îţi şi puseseşi hainele de jale după mine. Ci eu tot m-am întors, fără de nici un necaz şi bine a şase sute unsprezecea noapte sănătoasă! Tot aşa şi de data aceasta, nu am să lipsesc mai mult de o lună, după care am să mă întorc iar la tine, cu voia lui Allah! Şi-apoi, de m-aş duce undeva departe de împărăţia noastră, aş înţelege spaima ta; da aici, în insulele noastre, de ce vrăjmaş să mă tem? Cine ar putea să ajungă până la insulele Wak-Wak, după ce ar străbate Muntele-Norilor, Munţii Albaştri, Munţii Negri, Cele Şapte Văi şi Ţara de Camforă Albă, fără a-şi da de o mie de ori duhul pe drum? Alungă-ţi, dar, din minte orice îngrijorare, o, părinte al meu, înseninează-ţi ochii şi linişteşte-ţi inima!

Dacă auzi vorbele acestea ale fiicei lui, împăratul ginnilor binevoi să îngăduie a o lăsa să plece; ci numai cu multă părere de rău şi numai după ce o puse să-i fagăduie că nu are să stea decât câteva zile la sora ei. Şi îi dădu o pază de o mie de amazoane şi o sărută cu dragoste. Iar Strălucire îşi luă rămas-bun de la el; după care se strecură la locul unde îi ascunsese, la adăpost de orice primejdie, pe cei doi copii ai săi, ca să-i sărute şi pe ei, despre care nimeni nu ştia nimic, întrucât, de cum se întorsese, îi trecuse în grija a două roabe de credinţă ale ei; pe urmă plecă laolaltă cu bătrâna şi cu cele cinci surori ale sale spre insula unde domnea Nur Al-Huda.

Or, pentru a-şi primi surorile, Nur Al-Huda se îmbrăcase cu o rochie de mătase roşie, împodobită cu nişte păsări de aur care aveau ochii, ciocul şi ghearele făcute din rubine şi din smaralde; şi, încărcată de podoabe şi de nestemate, sta în jeţul ei din sala de primire. Iar dinaintea ei şedea Hassan în picioare; iar de-a dreapta-i şedeau înşiruite nişte fete cu spadele trase; iar de-a stânga-i alte fete ţineau nişte lănci lungi şi ascuţite.

Tocmai atunci iată că sosi Maica-Lăncilor cu cele şase domniţe. Şi ceru să intre în sala de primire; iar împărătiţa îi porunci s-o aducă înlăuntru mai întâi pe cea mai mare dintre cele şase domniţe, care se numea Fala-Neamului. Şi domniţa aceea era îmbrăcată cu o rochie de mătasă albastră şi era şi mai frumoasă decât Nur Al-Huda. Şi veni lângă jeţ şi sărută mâna surorii ei, care se ridică în cinstea sa şi o sărută şi o pofti să stea lângă ea. Pe urmă se întoarse înspre Hassan şi îi zise:

— Spune-mi, o, adamitule, aceasta-i soţia ta? Şi Hassan răspunse:

— Pe Allah, o, stăpână a mea! Domniţa aceasta este minunată, şi-i frumoasă ca luna când răsare; are părul de cărbune, obrajii gingaşi, gura zâmbitoare, sânii drepţi, încheieturile subţiri şi totul în ea-i plin de farmec; iar ca s-o preamăresc în stihuri, voi spune:

Ea se iveşte, minunată, In haină-albastră îmbrăcată Şi-asemeni unui giuvaier! Şi-i ruptă pare că din ceri Ah, buza ei, numai plăcere, E fagure bogat de miere! Obraji-i dulci şi zâmbitori Sunt strat înmiresmat de flori! Iar trupu-i, cum se înmlădie, E-un fir înalt de iasomie! Privind mijlocu-i subţirel Şi spatele-i cât un crenel, O trestie-i – îţi vine-a spune -lnfiptă-n vârful unei dune!

Aşa o văd eu, o, stăpână a mea! Ci între ea şi soţia mea este o osebire pe care limba mea se opreşte s-o rostească!

Atunci Nur Al-Huda făcu semn bătrânei doici s-o a şase sute douăsprezecea noapte aducă înlăuntru pe cea de a doua soră. Şi domniţa inrră, îmbrăcată într-o rochie de mătasă de culoarea caisei. Şi era şi mai frumoasă decât cea dintâi; şi se numea Fericirea-Casei. Iar sora ei, după ce o sărută, o pofti să stea jos lângă cealaltă şi îl întrebă pe Hassan dacă o cunoştea în ea pe soţia lui.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a şase sute douăsprezecea noapte spuse: şi îl întrebă pe Hassan dacă o cunoştea în ea pe soţia lui. Şi Hassan răspunse:

— O, sultana mea, aceasta răpeşte minţile celor care o privesc şi înlănţuie inimile celor care se apropie de ea; şi iată ce stihuri îmi stârneşte:

Nici luna de pe-un cer de vară, Când s-ar ivi cumva vreodată Pe bolta iernii-nvălmăşite, In toi de noapte-ntunecată, N-ar fi, o, n-ar fi mai frumoasă, Nu poate fi mai minunată Decât ivirea ta de-acuma, O, sultăniţă fermecată! Iar pletele-ţi ca nişte neguri Lăsate-n voia lor să cadă, Jos, pân la gleznele gingaşe şi panglica aceea lată Cu care-ai prins cunună neagră Pe fruntea ta ca de zăpadă -

Privindu-le cu minunare, Mă-ndeamnă să-ţi şoptesc deodată: „Tu adumbreşti cu-aripa nopţii Lumina zorilor curată!" Ci tu, la şoapta mea fierbinte, Răspunzi cu şoaptă-nmiresmată: „Nu! Nu! E doar un nor ce-ascunde Al lunii chip, când se arată!"

Asa o văd eu, o, sultana mea! Ci între ea şi soţia mea este o osebire pe care limba mea nu este în stare s-o zugrăvească!

Atunci Nur Al-Huda făcu semn Maicii-Lăncilor, care o aduse degrabă pe cea de a treia soră. Şi domniţa intră îmbrăcată într-o rochie de mătasă vişinie; şi era şi mai frumoasă decât cele două dintâi, şi o chema Sclipirea-Nopţii. Iar sora ei, după ce o sărută, o pofti să stea lângă cea de dinainte şi îl întrebă pe Hassan dacă o cunoştea în ea pe soţia lui. Şi Hassan răspunse:

— O, împărătiţa mea şi cunună a capului meu, hotărât! Aceasta face să zboare şi minţile celor mai înte-lepţi, iar minunarea mea faţă de ea mă face să ticluiesc stihurile acestea:

O, tu, cea înmuiată-n vrajă, Tu, care-n mers te înmlădii Uşoară, lin, ca o gazelă şi care-n pieptul celor vii Arunci din ploapele-ţi arcate, Cu o mişcare ce-o-ntârzii, Potopul de săgeţi măiastre, Ucigătoare şi nurlii! O, soare-alfrumuseţii-ntâie, Ivirea ta, atunci când vii şi ceruri şi pământuri umple a şase sute douăsprezecea noapte de slavă şi de bucurii, Iar când te duci îşi pune noaptea pe lumea-ntreagă temelii!

Aşa o văd eu, o, împărătiţă a vremilor. Ci sufletul meu tot nu vrea să cunoască în ea pe soţia mea, în ciuda asemănării desăvârşite dintre trăsăturile şi călcă-tura lor!

Atunci amazoana cea bătrână, la un semn al împără-tiţei Nur Al-Huda, o aduse înlăuntru pe cea de a patra soră, pe care o chema Neprihana-Cerului. Şi domniţa era îmbrăcată într-o rochie de mătasă galbenă, cu dungi de aur în lat şi în lung. Şi o sărută pe sora ei, care o pofti să şadă lângă celelalte. Şi Hassan, când o văzu, ticlui aceste stihuri:

Şi nu o zugrăvesc întru totul, căci pentru aceasta s-ar cere o cântare cu mult mai lungă. Ci, o, stăpână a mea, trebuie să-ţi spun că nu este soţia mea, măcar că asemănarea dintre ele este izbitoare în multe!

Atunci Nur Al-Huda porunci să fie adusă înlăuntru cea de a cincea soră a ei, care se numea Ziurea-de-Ziuă şi care se apropie legănându-şi şoldurile; şi era mlădie ea se iveşte, precum luna plină în noaptea fericită şi senină. Vrăjita ei privire luminează cărarea noastră-n neguri, ca o rază. La flacăra din ochiul ei ceresc Când vreau să vin şi să mă încălzesc, Cu-o suliţă ce scapără şi arde, Străjerii-i falnici: sânii ei vârtoşi, Mai tari ca piatra şi mai nemiloşi!

Ca o ramură de ban şi uşoară ca un pui de căprioară. Şi, după ce o sărută pe sora ei cea mare, şezu pe locul care i se arătă, lângă celelalte şi îşi potrivi cutele rochiei de mătasă verde cusută cu fir de aur. Şi Hassan, când o văzu, ticlui stihurile acestea:

Nici floarea purpurie de granată, In frunzele ei verzi, nu-i mai măiastră şi nu e mai gingaş înfăşurată decât eşti tu, o, tânără domniţă în rochia aceasta fermecată!

Iar dacă te întreb: „Care e haina cea mai aleasă şi mai minunată pentru obrajii tăi cei rupţi din soare?"

Tu-mi dai răspunsu-atunci, îmbujorată: „Nu are nici un nume haina ceea, Pentru că-i sub cămaşa-mi fără pată!"

Atunci eu strig cu deznădejde mare:

O, ce cămaşă, o, ce blestemată, De-i pricină atâtor răni de moarte!

Am s-o numesc cămaşa ne-ndurată!

Au nu eşti tu, o, tânără domniţă, Cum nu-i pe lume nici o altă fată?

Când te ridici, în mândra-ţi frumuseţe, Să tulburi ochii tuturor, pe dată spun şoldurile-ţi: „Stai! Stai! Nu e bine!

Cea care peste noi vrea să se-abată e mult prea grea pentru puterea noastră!"

Dar dacă mă apropiu, cu-nfocatâ şi-adâncă rugă, frumuseţea-ţi caldă îmi spune-atunci: „Hai! Fă-o! Fă-o-ndată.

Ci, când dau să te-ascult, atunci sfiala-ţi îmi strigă-amarnic: „Nu! Nu! Niciodată!"

După ce Hassan rosti versurile acestea, toate cele ce a şase sute treisprezecea noapte se aflau de faţă rămaseră înmărmurite de harul lui; şi până şi împărătiţa, cu toată ciuda ei, nu se putu opri să nu-i arate preţuirea. Încât amazoana cea bătrână, ocrotitoarea lui Hassan, se prilejui de întorsătura cea bună pe care o luau lucrurile, spre a încerca să-l ridice iarăşi pe Hassan în bunăvoinţa domniţei zăcaşnice:

— O, sultana mea, te-am amăgit oare atunci când ţi-am spus despre priceperea minunată a acestui tânăr la întocmirea de stihuri? Şi nu-i el atâta de gingaş şi de sfios în izvodirile sale? Te rog, dar, să uiţi cu totul îndrăzneala încercărilor lui şi să ţi-I iei de acuma înainte pe lângă tine ca poet şi să te slujeşti de harul lui, la ospeţele şi la prilejurile cele mari!

Împărătiţa îi răspunse:

— Da! Mai întâi însă as vrea să sfârşim cercetarea!

J adu numaidecât aici pe sora mea cea mică!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a şase sute treisprezecea noapte spuse:

— Da! Mai întâi însă as vrea să sfârşim cercetarea!

Adu numaidecât aici pe sora mea cea mică!

Şi bătrâna ieşi afară, apoi, într-o clipită, se şi întoarse, ţinând-o de mână pe fata cea mai mică şi pe care o chema Podoaba-Lumii, şi care nu era alta decât strălucire!

Încât intraşi şi tu, o, Strălucire şi nu erai îmbrăcată decât numai cu frumuseţea ta, nepăsătoare la găteli şi la văluri amăgitoare! Da ce ursită plină de năpaste îţi însoţea paşii! Habar nu aveai, neştiind încă ce fusese scris pentru tine în cartea sorţii!

Iar când Hassan, care sta în picioare în mijlocul sălii, o văzu pe Strălucire, scoase un ţipăt mare şi căzu la pământ, fără de simţire. Iar Strălucire, dacă auzi strigătul acela, se întoarse şi îl cunoscu pe Hassan. Şi, uluită că îl vedea pe soţul ei pe care îl credea aşa de departe, se întinse cât era de lungă, fără de simţire, răspunzând cu un alt ţipăt la ţipătul lui Hassan.

Dacă văzu acestea, împărătiţa Nur Al-Huda nu se mai îndoi o clipită că n-ar fi aceasta sora care ajunsese soţia lui Hassan şi nu mai putu să-şi ascundă pizma şi mânia. Şi strigă către amazoanele ei:

— Inşfacaţi-l pe adamitul acesta şi duceţi-l de-l lepădaţi afară din cetate!

Şi străjerele îndepliniră porunca şi îl luară pe Hassan şi se duseră de-l aruncară pe ţărm, afară din cetate. Pe urmă împărătiţa se întoarse înspre sora ei, care fusese trezită din leşin şi ţipă la ea:

— O, dezmăţato! Cum ai făcut de l-ai cunoscut pe adamitul acesta? Şi cum de te-ai purtat atâta de nelegiuit, în toate chipurile? Nu numai că te-ai măritat cu el fără îngăduinţa tatălui tău şi a rudelor tale, da l-ai mai şi părăsit pe soţul tău şi ai fugit din casa lui! Şi, în felul acesta, ţi-ai necinstit şi neamul şi fala neamului tău! Or, o ticăloşie ca aceasta nu poate fi spălată decât cu sângele tău!

Şi ţipă către slujitoarele ei:

— Aduceţi o scară şi spânzuraţi-o de ea pe nelegiuita aceasta, chiar cu pletele ei cele lungi şi bateţi-o până la sânge cu vergile!

Pe urmă ieşi din sala de primire împreună cu celelalte surori şi se duse în iatacul ei să-i scrie lui tătâne-său, împăratul, o scrisoare în care îl vestea, cu toate amănuntele ştiute, de povestea cu Hassan şi sora cea mică a şase sute treisprezecea noapte şi îi mai vestea, odată cu necinstea ce se abătuse asupra întregului neam al ginnilor şi osânda cu care socotise de datoria ei s-o pedepsească pe vinovată. Şi îşi sfârşea scrisoarea cerând lui tătâne-său să-i răspundă cât mai degrabă, spre a-i spune care socoate el a fi pedeapsa deplină cu care să fie pedepsită ticăloasa. Şi înmână scrisoarea unei crainice sprintene, care zori s-o ia şi s-o ducă împăratului.

Iar când citi scrisoarea de la Nur Al-Huda, împăratul văzu lumea înnegurându-se dinaintea ochilor lui şi, mânat până peste marginile mâniei de purtarea fetei lui mezine, îi răspunse fetei celei mai mari că orice pedeapsa este mică faţă de nelegiuirea săvârşită şi că păcătoasa trebuie să fie dată morţii, însă că îi lasă ei întru totul grija de a îndeplini porunca, după înţelepciunea şi judecata ei.

Or, în vreme ce Strălucire, lăsată în felul acesta pe mâinile surorii ei, gemea spânzurată cu pletele de scară şi îşi aştepta caznele, Hassan, care fusese aruncat pe ţărm, se trezi până la urmă din leşin; se trezi însă numai spre a cugeta la amarul nenorocirii lui, despre care de altminteri nici habar nu avea câtu-i de mare. Ce mai putea el să nădăjduiască? Acuma, când nici o putere nu mai putea să-l ajute, ce mai putea el să încerce şi pe unde să mai caute vreo ieşire de pe insula aceea blestemată? Şi se ridică, pradă deznădejdii şi porni să rătăcească de-a lungul mării, nădăjduind încă să afle vreun leac năpastelor lui. Şi atunci îi veniră în minte versurile acestea ale poetului:

Când nu erai decât un sâmbur In sânul cald al mamei tale, In sânu-mi ţi-am durat ursita Şi i-am menit un tâlc şi-o cale, In rostul Cugetării Mele Şi peste-a Plângerilor Vale.

Deci lasă-a vieţii întâmplare Să-şi meargă drumul mai departe: Nu poţi să-ntorci cărarea care Ţi-a fost menită să te poarte. Iar când se-abate peste tine Năpasta unor vremi deşarte, Tu lasă-i sorţii tale grija De-a te-ndrepta în altă parte.

Acest sfat înţelept îi mai însufleţi curajul oleacă lui Hassan, care, rătăcind mai departe la întâmplare pe ţărm, se străduia să-şi închipuie ce s-o fi putut întâmpla pe când era leşinat şi pentru ce fusese lăsat în părăsire pe prundul mării. Şi, pe când cugeta el în felul acesta, întâlni două copile amazoane, ca de vreo zece anişori, care se băteau pe nisip cu lovituri amarnice de pumni. Şi văzu, nu departe de ele, aruncată pe jos, o tichie de piele pe care erau scrise nişte chipuri şi nişte litere. Şi se apropie de fetiţele acelea, încercă să le despartă şi le întrebă pentru care pricină se ceartă. Iar ele îi spuseră că se certau a cui să fie tichia aceea! Atunci Hassan le întrebă dacă nu vroiau să primească a le fi el judecător şi să-l lase să hotărască el a cui să fie tichia. Şi fetiţele primiră, iar Hassan luă de jos tichia şi le spuse:

— Ei bine! Am să arunc o piatră în sus şi care are să mi-o aducă dintre voi două, aceea are să capete tichia.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a şase sute paisprezecea noapte a şase sute paisprezecea noapte spuse:

— Ei bine! Am să arunc o piatră în sus şi care are să mi-o aducă dintre voi două, aceea are să capete tichia.

Şi fetiţele spuseră:

— Este minunat!

Atunci Hassan luă o piatră de pe prund şi o azvârli din toate puterile lui cât mai departe. Şi, pe când fetiţele fugeau după piatră, Hassan îşi puse tichia pe cap, de încercare şi o lăsă aşa. Or, peste un timp, fetiţele se întoarseră, iar aceea care găsise piatra strigă:

— Unde eşti, măi omule? Iată, am câştigat!

Şi ajunse la locul unde sta Hassan şi începu să se uite în toate părţile, fără a-l vedea pe acesta. Iar sora ei se uita şi ea la fel de jur împrejur, în toate părţile, ci nu îl vedea nicăieri. Iar Hassan se întreba: „Doar nu-s oarbe, amazonuţele astea! Cum se face, oare, de nu mă văd?" Şi strigă:

— Sunt aici! Haideţi odată!

Şi micuţele priviră înspre locul de unde venea glasul, ci nu-l văzură pe Hassan; şi li se făcu frică şi începură să plângă. Iar Hassan se apropie de ele şi le puse mâna pe umăr şi le spuse:

— Iacătă-mă! De ce plângeţi, micuţelor?

Şi fetiţele ridicară capul, ci nu-l văzură. Şi-aşa de tare se speriară, încât o luară la fugă din toate puterile lor, ţipând amarnic, de parcă ar fi fost fugărite de vreun ginn din soiul celor răufăcători.

Şi Hassan îşi zise atunci: „Nu mai încape nici o îndoială! Tichia aceasta este fermecată! Şi vraja ei stă în aceea că îl face nevăzut pe cel care o poartă pe cap!" Şi începu să joace de bucurie, zicându-şi: „Allah mi-a trimis-o! Căci, cu tichia aceasta pe cap, am să pot da fuga s-o văd pe soţia mea, fără ca nimenea să mă vadă!" Şi se întoarse pe dată la cetate şi, ca să se încredinţeze mai bine de virtuţile acelei tichii, vru să-i încerce puterea dinaintea amazoanei celei bătrâne. Şi o căută pe bătrână peste tot şi, până la urmă, o găsi într-o odaie din palat, legată în lanţuri, din porunca domniţei, la o verigă înfiptă în perete. Atunci, ca să se încredinţeze că este cu adevărat nevăzut, se apropie de un raft pe care erau rânduite nişte vase de porţelan şi făcu să cadă pe jos vasul cel mai mare, care căzu şi se sparse la picioarele bătrânei. Iar bătrâna scoase atunci un ţipăt de spaimă, gândind că o fi vreo poznă pe care i-o joacă vreunul dintre efriţii cei răi, credincioşi poruncilor împărătiţei Nur Al-Huda. Şi se aşeză după datină să rostească descântecele alungătoare de duhuri şi spuse:

— O, efritule, îţi poruncesc, întru numele săpat pe gemma de la pecetea lui Soleiman, să-mi spui cum te cheamă!

Şi Hassan răspunse:

— Nu sunt nici un efrit, ci sunt Hassan Al-Bassri cel pe care îl ocroteşti tu! Şi am venit ca să te slobozesc!

Şi, spunând aceste vorbe, îşi scoase tichia cea năzdrăvană şi se făcu văzut şi cunoscut! Iar bătrâna strigă:

— Of, vai de tine, of, amărâtule Hassane! Că tu nu ştii că împărătiţa se căieşte că nu te-a dat dintru început morţii, sub ochii ei, şi nu ştii că şi-a trimis roabele în toate părţile să te caute, făgăduind un chintal de aur drept răsplată aceleia care te-o aduce îndărăt la ea, mort sau viu! Nu mai zăbovi, dar, nici o clipită şi scapă-ţi capul cu fuga!

Pe urmă îi povesti lui Hassan ce cazne cumplite punea la cale împărătiţa ca s-o omoare pe sora ei, cu îngăduinţa împăratului ginnilor. Ci Hassan răspunse:

A şase sute paisprezecea noapte

— Allah are s-o scape şi are să ne scape şi pe noi pe toţi din mâinile acestei domniţe crunte! Ia uită-te la tichia aceasta! Este fermecată! Şi datorită ei pot să mă fac nevăzut!

Şi bătrâna strigă:

— Slavă lui Allah, o, Hassane, care poate să dea viaţă şi osemintelor morţilor, şi care ţi-a trimis tichia aceasta spre mântuirea noastră! Grăbeşte-te de mă dezleagă, ca să-ţi arăt chilia unde este închisă soţia ta!

Şi Hassan reteză legăturile în care se afla bătrâna şi o luă de mână şi îşi puse pe cap tichia fermecată. Şi pe dată se făcură amândoi nevăzuţi. Iar bătrâna îl duse la temniţa unde zăcea Strălucire, soţia lui, legată cu pletele de o scară şi aşteptându-şi cu fiecare clipită moartea în cazne grele. Şi o auzi cum spunea în şoaptă versurile acestea:

Ce jalnică singurătate! Ce neagră noapte fără stele! Vai, ochii mei, lăsaţi să curgă Izvorul lacrimilor mele! Iubitul meu e-acum departe! De unde să mai am nădejde, Când inima mea şi nădejdea-mi Nu-l ştiu pe unde pribegeşte? O, lacrimile mele, curgeţi Din ochii-mi arşi, pe mai departe! Ci o să izbutiţi vreodată Să stingeţi focul ce mă arde? Iubitule pierdut, o, scumpe, Te port în suflet şi în gând şi chipul tău nu mi-l va şterge Nici stihul trist de pe mormânt!

Şi Hassan, măcar că n-ar fi vrut să se arate aşa dintr-odată, ca s-o ferească de vreo tulburare prea mare pe soţia lui, nu putu, când o auzi şi când o văzu pe Strălucire, mult-iubită lui, să mai îndure zbuciumul care îl frământa, ci îşi scoase tichia şi se repezi la ea s-o ia în braţe. Iar ea îl cunoscu şi se topi la pieptul lui. Iar Hassan, ajutat de bătrână, îi dezlegă legăturile şi o aduse încetişor la viaţă şi o luă pe genunchi făcându-i vânt cu mâinile. Iar ea deschise ochii şi, cu lacrimile pe obraji, îl întrebă:

— Ai coborât din cer ori ai ieşit din sânul pământului? O, soţul meu, vai, vai! Ce putem noi împotriva sorţii? Ceea ce este scris trebuie să se întâmple! Grăbeşte-te, dar şi fugi până a nu fi găsit aici şi lasă soarta mea să-şi urmeze calea, iar tu întoarce-te pe unde ai venit, ca să nu-mi mai pricinuieşti durerea de a te vedea şi pe tine căzut pradă cruzimii surorii mele!

Ci Hassan răspunse:

— O, mult-iubită mea, o, lumină a ochilor mei, am venit ca să te slobozesc şi să te iau cu mine la Bagdad, departe de ţara aceasta crudă!

Ci ea strigă:

— Ah, Hassane, ce nesocotinţă mai vrei să săvârşeşti? Fie-ţi milă! Du-te şi nu mai spori chinurile mele şi cu cele ale tale!

Ci Hassan răspunse:

— O, Strălucire, o, sufletul meu, află că n-am să ies din palatul acesta decât împreună cu tine şi cu ocrotitoarea noastră, mătuşa cea bună de colea. Şi, de-ai să mă întrebi ce mijloc socot să folosesc, am să-ţi arăt tichia aceasta.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu.

A şase sute cincisprezecea noapte dar când fu cea de a şase sute cincisprezecea noapte Spuse:

Şi, de-ai să mă întrebi ce mijloc socot să folosesc, am să-ţi arăt tichia aceasta.

Şi Hassan îi arătă tichia cea fermecată, o puse pe cap dinaintea ei, pierind numaidecât; pe urmă îi povesti cum i-o scosese Allah în cale, spre a le fi de mântuire! Şi Strălucire, cu obrajii scăldaţi în lacrimi de bucurie şi de căinţă, îi spuse lui Hassan:

— Ah, toate relele pe care le-am îndurat nu vin decât de la greşeala pe care am săvârşit-o eu, când am părăsit casa noastră din Bagdad, fără de îngăduinţa ta! O, stăpânul meu preaiubit, fie-ţi milă şi cruţă-mă de dojenelile care mi se cuvin, căci văd şi eu acuma că o femeie trebuie să înveţe a-şi preţui soţul! Şi iartă-mi greşeala, pentru care mă rog de ispaşă dinaintea lui Allah şi dinaintea ta! Şi încearcă să mă înţelegi cât de cât, întrucât sufletul meu n-a fost în stare să nu asculte de îndemnul care l-a năpădit atunci când a văzut mantia de pene!

Şi Hassan răspunse:

— Pe Allah, o, Strălucire, numai eu sunt vinovat că te-am lăsat singură la Bagdad. Ar fi trebuit să te iau cu mine totdeauna! Da de-acuma-nainte aşa am să fac, poţi să fii liniştită!

Şi, după ce spuse vorbele acestea, o aburcă în cârcă, o luă pe bătrână de mână şi îşi coperi capul cu tichia. Şi tustrei se făcură nevăzuţi. Şi ieşiră din palat, şi se îndreptară în goana mare înspre cea de a şaptea insulă, unde se aflau ascunşi cei doi copilaşi ai lor, Nasser şi Manssur.

Atunci Hassan, măcar că fu până peste poate de tulburat când îşi văzu iarăşi cei doi copii teferi şi sănătoşi, nu vroi să mai piardă vremea cu îmbrăţişări de dragoste, ci pe amândoi micuţii îi încredinţă bătrânei, care îi luă călare pe umerii ei. Pe urmă, fără a fi văzută de nimeni, Strălucire izbuti să ia trei mantii de pene, noi-nouţe; şi se îmbrăcară cu ele. Pe urmă se luară tustrei de mână şi, părăsind fără părere de rău insulele Wak-Wak, porniră în zbor către Bagdad.

Or, Allah le meni bună pace şi, după o călătorie cu popasuri scurte, ajunseră într-o dimineaţă în Cetatea Păcii. Şi se lăsară pe terasa casei lor şi coborâră scara, şi intrară în sala unde şedea biata maică a lui Hassan, pe care, de mult durerea şi gândurile o betejiseră şi o orbiseră aproape de tot. Şi Hassan ascultă o clipită la uşă şi o auzi înlăuntru pe săraca femeie cum gemea şi cum se jeluia. Atunci bătu în uşă şi glasul bătrânei întrebă:

— Cine este la uşă? Hassan răspunse:

— O, maică a mea, este ursita care vrea să-şi îndrepte asprimile!

La vorbele acestea, mama lui Hassan, neştiind încă dacă nu era o nălucire ori adevăr-adevărat, dete fuga, pe bietele ei picioare, să deschidă uşa. Şi îl văzu pe fiul ei, Hassan, cu soţia şi cu copiii lui şi cu amazoana cea bătrână, care sta la spatele lor, cuviincioasă. Şi tulburarea fiind prea tare pentru ea, căzu leşinată în braţele lor. Şi Hassan o ajută să-şi vină iarăşi în simţire, scăldând-o cu lacrimile şi o strânse cu drag la piept. Iar Strălucire veni la ea şi o acoperi cu un potop de mângâieri, cerându-i iertare că se lăsase biruită de pornirea ei din născare. Pe urmă o poftiră şi pe Maica-Lăncilor şi i-o înfăţişară ca pe ocrotitoarea şi pe izbăvitoarea lor. Şi-atunci Hassan a şase sute cincisprezecea noapte îi povesti maică-sii toate întâmplările cele de pomină câte le păţise şi pe care nu ar avea nici un rost să le mai spunem o dată.

Şi îl preamăriră laolaltă pe Cel-Preaânalt, carele în-uise să se vadă iarăşi la un loc.

Şi de-atunci trăiră cu toţii împreună în viaţa cea mai desfătată şi cea mai plină de fericire. Şi, în fiecare an, nu lipsiră o dată să se ducă toţi, cu caravana chemată de daireaua cea vrăjită, să le vadă pe cele şapte domniţe, surorile lui Hassan, în palatul cel cu bolta verde, de pe Munţii-Norilor.

Şi-aşa că numai după tare mulţi ani veni să-i caute Sfărâmătoarea cea de neoprit a bucuriilor şi a desfătărilor! Ci mărire şi slavă Aceluia carele stăpâneşte peste împărăţia văzutelor şi a nevăzutelor, Cel pururea viu, Cel veşnic şi carele nu cunoaşte moarte!

După ce Şeherezada povesti astfel povestea aceasta fără de asemuire, micuţa Doniazada îi sări de gât şi o sărută pe gură şi îi zise:

— O, sora mea, ce minunată-i povestea aceasta şi ce plină de miez şi ce fermecătoare şi ce plăcută este! Ah, ce tare mi-e drag de Boboc-de-Trandafir şi ce rău îmi pare că Hassan nu a luat-o şi pe ea de soţie, laolaltă cu Strălucire!

Iar sultanul Şahriar spuse:

— Şeherezada, povestea aceasta este uluitoare! Şi era aproape să mă facă să uit o mulţime de treburi pe care, mâine chiar, am să pun să se îndeplinească!

Iar Şeherezada spuse:

— Da, o, Măria Ta, ci ea nu-i nimic pe lângă aceea pe care vreau să ţi-o mai povestesc, despre bubuitura de pomină.

Iar sultanul Şahriar strigă:

— Ce tot spui tu, Şeherezada? Şi ce bubuitură de pomină este aceea, de care eu habar nu am?

Şeherezada spuse:

— Este aceea pe care am să i-o spun mâine sultanului, dacă am să mai fiu în viaţă!

Iar sultanul Şahriar îşi zise: „Hotărât! Nu am s-o omor decât după ce are să mă lămurească despre ce-i vorba!" în clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă.