Amărîtâ turturea,

Când se vede singurea

Plânge-i inimuţa ’n ea;

Plânge inima şi-o strică

Neştiind ce să mai zică,

Sboară tristă prin pustie

Mai mult moartă decât vie,

Cu dor dup’ a sa soţie.

Cât trăeşte, tot jeleşte,

Plânge de se prăpădeşte

Cu altul nu se ’nsoţeşte,

Nici nu se veseleşte,

Pe creangă verde nu şede,

Fără sboară cum o vede;

Şi de şede câteodată

Şede pe creangă uscată,

Cu inima supărată,

De jele nevindecată!

Unde vede apă rece

Nu vrea la ea să se plece,

Făr, o turbură şi-o trece

Blăstămând-o să se sece.

Unde vede apă lină

Tot cu năroiu şi cu tină

Merge şi setea-şi alină

Şi de soţul ei suspină;

Und’aude să pocnească

Puşca cea vânătorească,

Ea se duce s’o lovească

Ca să nu mai chinuească.