Dacă soarele acufundă în ochean a sa făclie,

Pe munte m-așez, la umbra învechitului stejar,

Și duioasa a me privală o preumbl pe-astă câmpie

Din a căria felurime mii de zugrăveli răsar.

Râul dincoace răsună cu spumoase unde înalbite,

Ce-ntre maluri înfloriți șărpind fuge împregiur,

Lacul dincolo întinde a sale ape adormite

Sau al sării ste răsare din a ceriului azur.

De păduri posomorâte acea culm-încununată

S-aurează încă de raze ce lucesc din a lor tron,

Ș-amu carul cel de abur din umră întunecată

Să ridică ș-înalbează geana a lui horizon.

De-altă parte acea tăcere și văzduhul să dispică

De sunet melanholiii călăuz lui călător,

Ș-amorțitul clopot iarăș din zidire acea gotică

Sara al său conțert adauge spre uietul muritor.

Dar acestor zugrăvele în inima me împietrită

Toate haruri și plăcere au încheiet a mele sorți.

Privesc lume ce o asamăn cu o umbră rătăcită,

Căci a viețuirei soare nu încălzește pe-acei morți.

În zădar din munte în munte eu preumbl a me privală,

De la sud la noaptei miezu, de l-apus la răsărit,

Ș-a cerești tării noianul cercetând întru clipală,

Amar mie, nicăire, zic, eu n-oi fi norocit!

Ceste văi, bordei, palaturi oare ce-m agiută mie?

Toate pentru mine aice acum făr de haruri sânt.

Văi, păraie, stânci și codruri, singuratică câmpie,

O ființă vă lipsește și-i pustiu în tot pământ.

Sau că soarele să nască, sau s-apuie cătră sară,

Urmez cale sa cu ochii fără dor în al mieu piept.

Să apuie în sănin soarele, au în nori ca să răsară,

De la soarele nimică, nimic de la zile aștept.