Capitolul II

DOAMNA JOHN DASHWOOD se instalase acum ca stăpână la Norland, iar soacra sa şi cumnatele sale se văzură reduse la condiţia de musafire. Totuşi, erau tratate de ea cu o politeţe rezervată, iar de soţul ei cu bunătatea pe care era el în stare s-o simtă faţă de altcineva în afară de el însuşi, de soţia lui şi copilul lor. Ba chiar insistă, cu oarecare zel, să considere Norland casa lor; şi, cum se părea că doamna Dashwood nu avea de ales decât să rămână aici până îşi găsea o casă, în vecinătate, invitaţia lui fu acceptată.

Îi convenea de minune să rămână pe mai departe într-un loc unde totul îi amintea de bucuriile de altădată. În vremuri de veselie, nici o fire nu putea fi mai veselă decât a ei, sau să nutrească, într-o mai mare măsură, acea speranţă de fericire care reprezintă în sine o adevărată fericire. Dar şi la tristeţe se lăsa purtată de imaginaţie, era tot atât de neconsolat pe cât era de nedomolit la bucurie.

Doamna John Dashwood nu era deloc de acord cu planurile soţului ei pentru surorile lui. Trei mii de lire luate din averea scumpului lor băieţel l-ar fi sărăcit îngrozitor. Îl imploră să se mai gândească. Cum putea să-şi ia răspunderea de a-i răpi copilului său, şi încă singurului său copil, o sumă atât de mare? Şi ce pretenţie puteau avea domnişoarele Dashwood la mărinimia lui pentru o sumă atât de mare, când îi erau rude de sânge doar pe jumătate, ceea ce ea nu considera deloc a fi o înrudire? Doar se ştie că între copiii din căsătorii diferite ale unui bărbat nu existase vreodată afecţiune; şi de ce să se ruineze el pe sine şi pe sărăcuţul lor Henry dându-şi toţi banii de pomană surorilor lui?

— Ultima dorinţă a tatălui meu a fost să-i ajut văduva şi fetele, răspunse soţul ei.

— Cred că nu ştia ce vorbea. Pun prinsoare că aiura la vre mea aceea. Dacă ar fi fost în toate minţile, nu s-ar fi gândit să-ţi ceară să dai de pomană jumătate din avere, lipsindu-ţi de ea pro priul copil.

— Nu a precizat o sumă anume, dragă Fanny, dar m-a rugat, în termeni generali, să le ajut, şi să le fac o situaţie mai bună decât i-a stat lui în putere. Poate ar fi fost mai bine dacă ar fi lăsat totul în seama mea. Doar nu putea să-şi închipuie că le-aş fi neglijat. Dar cum el mi-a cerut să-i promit, n-am putut să n-o fac, sau cel puţin aşa am crezut la vremea aceea. Prin urmare, promisiunea, o dată făcută, trebuie îndeplinită. Trebuie să facem ceva pentru când or să plece de la Norland ca să se stabilească într-o casă nouă.

— Păi, atunci, să facem, dar acel ceva nu trebuie să fie chiar trei mii de lire. Gândeşte-te, adăugă ea, că, o dată ce te-ai despărţit de ei, banii nu se mai întorc. Surorile tale se vor mări ta şi vor fi pierduţi pe vecie. Dacă, într-adevăr, ar fi vreodată înapoiaţi bietului nostru băieţel…

— Vai, bineînţeles, asta ar schimba mult situaţia, spuse foarte serios soţul ei. S-ar putea să vină vremea când Henry o să regrete că a fost lipsit de o sumă atât de mare. Dacă ar avea o familie numeroasă, de pildă, aceşti bani în plus i-ar prinde bine.

— Sigur că da.

— Atunci, poate ar fi mai bine pentru toată lumea dacă suma ar fi redusă la jumătate. Cinci sute de lire ar reprezenta o creştere uriaşă a averii lor.

— O, de neaşteptat! Ce frate din lumea asta ar face pentru surorile lui jumătate din cât faci tu, dacă i-ar fi surori bune? Or ele îţi sunt numai pe jumătate rude. Ai o fire foarte mărinimoasă.

— N-aş dori să fiu meschin, răspunse el. In astfel de împre jurări e mai bine să faci prea mult decât prea puţin. Cel puţin, nimeni nu poate să spună că n-am făcut îndeajuns pentru ele; nici chiar ele însele nu se pot aştepta la mai mult.

— N-ai cum să ştii la ce s-ar putea aştepta ele, dar noi nu tre buie să ne gândim la aşteptările lor, spuse doamna. Problema e ce-ţi poţi permite să faci.

— Categoric, şi cred că-mi pot permite să le dau cinci sute de lire la fiecare. Aşa, fără nici o suplimentare din partea mea, la moartea mamei lor vor avea, fiecare, peste trei mii de lire – o avere considerabilă pentru orice tânără.

— Sigur că da. Şi, chiar aşa, mă gândesc că nu pot să pretindă nici o suplimentare. Vor avea zece mii de lire pe care să le împartă între ele şi, dacă se mărită, sigur o vor duce bine, iar dacă nu, ar putea trăi toate fără griji din dobânda la cele zece mii de lire.

— Asta e foarte adevărat şi, de aceea, nu ştiu dacă, una peste alta, n-ar mai înţelept să fac ceva pentru mama lor cât mai e în viaţă decât pentru ele – vreau să spun ceva de genul rentei viagere. Ar fi bine şi pentru ea, şi pentru surorile mele. O sută pe an le-ar asigura tuturor un trai confortabil.

Totuşi, soţia lui ezită puţin în a-şi da consimţământul la acest plan.

— Sigur, e mai bine decât să te desparţi dintr-o dată de o mie cinci sute de lire, spuse ea. Dar dacă doamna Dashwood va mai trăi cincisprezece ani, am fi complet traşi pe sfoară.

— Cincisprezece ani! Dragă Fanny, nu poate să mai trăiască nici jumătate din cât ai spus tu.

— Cu siguranţă nu, dar dacă ai observat, oamenii trăiesc o veşnicie când li se plăteşte o rentă viageră, iar ea este foarte robustă şi sănătoasă, şi abia a împlinit patruzeci de ani. O rentă viageră este o treabă foarte serioasă. Ştiu multe despre necazurile pricinuite de rentele viagere, de aceea îţi spun că nu ştii ce faci.

Mama s-a împotmolit în plata a trei rente viagere lăsate prin tes tament de tata unor servitori credincioşi, şi i-a fost cum nu se poate mai neplăcut. Rentele trebuiau plătite de două ori pe an, şi mai era şi deranjul de a li le înmâna; la un moment dat i s-a spus că unul dintre ei a murit, iar după aceea s-a dovedit că nu era aşa. Mama se săturase până peste cap. Cu astfel de pretenţii fără de sfârşit, venitul ei nu îi mai aparţinea, spunea ea: şi a fost foarte urât din partea tatei pentru că altfel, banii ar fi fost pe de-a întregul la dispoziţia mamei, fără nici un fel de oprelişte. Asta m-a făcut să-mi fie silă de rentele viagere şi eu, una, nu m-aş înhăma pentru nimic în lume la plata unora.,.

— Este cu siguranţă neplăcut să-ţi sece anual venitul în felul acesta, replică domnul Dashwood. Întocmai cum spunea mama ta. Nu e deloc de dorit să fii obligat să plăteşti regulat o astfel de sumă, în zile stabilite, îţi răpeşte independenţa.

— Fără doar şi poate, şi nici n-ai parte de mulţumiri. Ele se consideră îndreptăţite la plata acestor sume, tu nu faci decât ce era de aşteptat, şi asta nu duce deloc la recunoştinţă. În locul tău, orice aş face ar trebui să fie în întregime decizia mea. Nu m-aş obliga să le plătesc anual ceva. S-ar putea ca în unii ani să fie foarte neplăcut să te lipseşti de o sută de lire, ba chiar şi de cincizeci din propriile noastre cheltuieli.

— Cred că ai dreptate, dragostea mea; în cazul ăsta, ar fi mai bine să nu fie nici o rentă viageră. Ceea ce le-aş da din când în când le va fi de mult mai mare ajutor decât o alocaţie anuală, pentru că n-ar face decât să trăiască pe picior mai mare, iar la sfârşitul anului n-ar avea un sfanţ pus deoparte. Un cadou de cincizeci de lire, când şi când, le va împiedica să fie necăjite din cauza banilor şi, cred eu, mă va achita din plin de promisiunea făcută tatălui meu.

— Sigur că da. De fapt, ca să spun drept, în sinea mea sunt convinsă că tatăl tău nici nu s-a gândit să le dai bani. Aş spune că ajutorul la care s-a gândit el trebuia să fie doar atât cât putea fi rezonabil să se aştepte de la tine; de pildă, să le cauţi o căsuţă confortabilă, să le ajuţi să-şi mute lucrurile şi să le trimiţi în dar peşte şi vânat, şi aşa mai departe, când e sezonul. Îmi pun gâtul că nu s-a gândit la mai mult; şi, zău aşa, ar fi foarte ciudat şi nedrept dacă ar fi făcut-o. Ia gândeşte-te, dragul meu domn Dashwood, cât de bine ar putea trăi mama ta vitregă şi fetele ei din dobânda-la şapte mii de lire, pe lângă mia de lire a fiecăreia dintre ele, care le aduce la fiecare cincizeci de lire pe an, şi, bineînţeles, din banii ăştia îi vor plăti mamei lor pentru masă şi casă. În total, vor avea împreună cinci sute pe an, şi pentru ce naiba ar vrea patru femei mai mult de atât? Vor trăi foarte ieftin!

Întreţinerea casei nu le va costa nimic. Nu vor avea trăsură, nici cai, iar servitori doar câţiva; nu vor primi musafiri şi nu vor avea cheltuieli de nici un fel! Gândeşte-te numai ce bine o vor duce!

Cinci sute de lire pe an! Nici nu-mi închipui cum ar putea cheltui jumătate din suma asta, darămite să le dai mai mult! Este total absurd să te gândeşti la asta. Mai degrabă ele ar putea să-ţi dea ţie ceva.

— Pe cuvântul meu, ai perfectă dreptate, spuse domnul Dashwood. Cu siguranţă, prin rugămintea pe care mi-a făcut-o, tata nu s-a gândit la mai mult decât spui. Acum înţeleg limpede asta şi îmi voi îndeplini strict promisiunea prin astfel de acte de întrajutorare şi bunătate ca acelea descrise de tine. Când mama se va muta în altă casă, am s-o ajut cât îmi stă în puteri să se instaleze. Ba s-ar putea să-i fac şi un mic cadou, nişte mobilă.

— Desigur, încuviinţă doamna Dashwood. Totuşi, trebuie să gândeşti la un lucru. Când tatăl tău şi mama ta s-au mutat la Norland, deşi mobila de la Stanhill a fost vândută, vesela, argin tăria şi rufăria s-au păstrat, şi acum i-au rămas mamei tale.

— Fără doar şi poate, ăsta e un aspect important. Chiar că e o moştenire valoroasă! Şi totuşi o parte din argintărie ar comple ta-o în mod plăcut pe cea pe care o avem aici.

— Da, iar serviciul pentru micul dejun e de două ori mai fru mos decât cel de aici. După părerea mea, mult prea frumos pen tru orice casă în care şi-ar putea ele permite să trăiască. Totuşi, asta e. Tatăl tău s-a gândit numai la ele. Şi trebuie să-ţi spun următorul lucru: nu-i datorezi cine ştie ce recunoştinţă şi nici nu eşti obligat să ţii seama de dorinţele lui, căci ştim foarte bine că, dacă putea, le-ar fi lăsat aproape totul lor.

Acest argument fu hotărâtor. El oferi intenţiilor domnului Dashwood fermitatea care le lipsise până atunci; şi, în cele din urmă, acesta îşi spuse că ar fi fost cu totul de prisos, dacă nu chiar foarte necuviincios să facă pentru văduva şi fetele tatălui său mai mult decât gesturile de prietenie pe care le pomenise soţia lui.