„Din goana vieței!”

În seceta ce arde câmpul literelor noastre, noul volum al domnului Alexandru Vlahuță cade tocmai la vreme. Amețiți de gălăgia politicii, amărâți de stârpiciunea literară ce-și rânjește dinții galbeni prin revistele de-o zi, simțim o adevărată mângâiere când răsare — și ce rar răsare! — câte o operă pe care să-ți poți arunca ochii cu folos și să ți-i poți opri mai multă vreme fără părere de rău. 
Se produce puțin în țara asta. Și nu știu cine ar putea dezlega enigma: se produce puțin fiindcă nu se citește, ori se citește puțin fiindcă producția e proastă? Nu știu; dar ceea ce se poate constata ușor e că — afară de excepții — rare talentele reale ies în evidență și se impun cu toată rezistența mahalalelor literare, pătimașe și invidioase.

***

Volumul dlui Vlahuță, Din goana vieței, nu-i o lucrare de longue haleine, nu-i o lucrare din acelea care-s menite să facă zgomot și să rămână în literatură ca operă nepieritoare. E o colecție de bucăți mici, drăguțe, pe care le citești ușor și care nu trăiesc decât o viață foarte scurtă, menită numai să păstreze numele autorului, nu să-l mai înalțe. Dar, oricum, în bucățelele astea mici se vede cale de-o poștă mâna care le-a croit. Puiul de vultur, oricât de mic, nu se poate confunda cu bufnița, și o scânteie de lumină electrică face mai mult decât 10 lumânări de seu. E altă factură, e altă mână. 
Sunt șapte profiluri în versuri: Daniil, bătrânul stareț, care s-a înfruptat cu vârf și îndesat din toate cele lumești și asupra căruia apasă acum, la bătrânețe, spaima morții, care-l face smerit; Mișu, cavalerul parfumat și sclivisit, care-și trăiește viața ca toți cei deopotrivă lui, spunând banalități cocoanelor pe la băi, ducând-o de azi pe mâine prin expediente și sfârșind prin a o șterge incognito, fără să fi plătit chiria, spre marea dezolare a păpușilor ambulante care se distrau cu Mișu cel politicos și burduf de codul manierelor elegante; Dancu, ofițerul care-și bate toată ziua vistavoiul și care aleargă veșnic după vânătoare de zestre, până ce i se înfundă cu două palme pe care le încasează de la un rival, și își răzbună... bătându-și iar vistavoiul; vine apoi Sander, fantele de tobă, bogat, băiat de hagiu și dornic de noblețe. A luat pe nobila Aspazia, și aceasta îl tratează de sus, ca pe un mitocan parvenit; mai e Ramzes, vajnicul toreador al condeiului, criticul care ucide pe toată lumea, dar ale cărui victime sunt perfect de sănătoase; al șaselea e domnul Baraboi, care a fost pedagog, sufleur la teatru, jurnalist, birtaș, misit, iar acum a deschis un institut unde copiii sunt veșnic pedepsiți, ca să se facă economii la „ordinar” și pentru ca, a doua zi, bucătarul — complice ou Baraboi — să vândă copiilor mâncare pe sub ascuns; cel din urmă e Damian, poetul liric, trubadurul pesimist, care aleargă cu limba scoasă ca să atace pe oameni cu abonamente la revista lui, Progresul. 
Și toate profilurile astea sunt scrise în niște versuri admirabile, armonioase, care uneori te umplu de o adâncă tristețe, cu toată nota veselă a subiectului. E o ironie crudă în versurile astea din profilul al patrulea, cel mai reușit, după mine:

                        Aspazio, Aspazio,
                        Sub blazonul tău mă ia
                        Și-ți voi pune sub picioare
                        Slava și viața mea!
                        . . . . . . . . . . .
                        Și în urmă, ce viață
                        De mustrări și umilinți:
                        Nostalgiile nobleței,
                        Dorul vecinic de părinți
                        Și cuvinte-nveninate
                        Ce rănesc ca un cuțit!
                        Toată vina-i a lui Sander,
                        El știa că nu-i iubit...

Nu-i așa că-i, poate, de râs acest Sander, care, după ce a amețit lumea cu caii lui pe la curse și cu vorbele-i goale prin saloane, ajunge acum să fie tratat du haut de sa grandeur de astă Aspazie, după al cărui blazon Sander a suspinat atâta, pe care n-a luat-o decât pentru „pergamentul aurit”? Și, cu toate astea, nu știu, factura versurilor, sensul lor, așezarea cuvintelor, e ceva care-ți dă fiorii unei tristeți adânci, mai puternică decât sarcasmul ce poetul aruncă asupra acestui sportmen celebru...

***

După profilurile în versuri vine o serie de schițe. Nu știu la care din ele ține mai mult autorul; dar aceea care-ți lasă o impresie mai adâncă, aceea care te pune mai mult pe gânduri e cea mai scurtă dintre ele: La vitrina fotografiei Mandy. 
Autorul trece pe la vitrina fotografiei Mandy și se oprește un moment ca să privească. Aceea ce-l lovește mai mult sunt fotografiile copiilor costumați. Figurine mici, palide și bucălate, sub largi tricornuri panașate, fetițe de câte 5 ani, aproape strivite sub găteala grea și umflată a unei dame istorice, țânci de abecedar, fuduli și zăpăciți în peruci pudrate, scoțând din gulerele horbotate un gât subțire ca mâna ș-un căpcean cât o portocală, cavaleri medievali, conți și Robespieri, mititei și speriați, cărora li s-a recomandat să stea frumos, să nu-și vâre degetele în nas și să-și păzească hăinuțele. Ce gătiți sunt, ce parfumați trebuie să fi fost și cu ce mândrie trebuie să se fi rotit a doua zi printre camarazii lor, care n-au fost nici prin vis străbătuți de asemenea senzații de moliciune și de bogăție. 
Parcă vezi, în aste câteva rânduri, întreg tabloul. Și acum, după ce a privit mult, autorul se întreabă cu drept cuvânt: 
„Ce vor deveni acești copii răsfățați, ale căror simțuri se blazează așa de timpuriu, a căror atenție e absorbită de splendoarea luxului și gătelilor femeiești și ai căror nervi delicați își deschid gurile și pompează din atmosfera caldă a buduarelor toată moliciunea și frivolitatea unei rase decăzute!” 
Fără îndoială, cugetarea asta, elanul ăsta nu-i al unui om obișnuit. Un domnișor oarecare, un donjuan care face versuri pentru ca să ajungă mai ușor subprefect ori pentru ca să ia cu asalt zestrea unei june din lumea mare, ar fi exclamat în fața tabloului: „Sont-ils gentils ces mioches!” 
Vlahuță, însă, se revoltă, Vlahuță e cuprins de grijă în fața mascaradei ce se joacă pe spinarea nenorociților pe care niște părinți ușuratici îi îndrumează pe povârnișul prefăcătoriei și al luxului molatec. 
M-a izbit adânc când am citit rândurile astea. Când eram mic, am fost și eu — adică m-au dus și pe mine — odată la o mascaradă de asta, care se poreclește în lumea high-life bal costumé. Ei bine, toți prietenii mei de atunci sunt azi niște nătăfleți incapabili de o muncă serioasă. Unul din ei s-a sinucis după ce a pierdut la Bursă, unul a fugit cu o actriță în America, având, bineînțeles, grija de a devaliza mai înainte contuarul lui tat-său, un altul e acum birjar la Viena, pentru că a tocat tot ce a avut în cărți și... în ce se toacă, al patrulea e căpitan și-și bate-n fiecare zi vistavoiul, ceilalți... duceți-vă-n orașul meu și-i vedeți: nasuri în vânt, pantaloni caraghioși, amețind lumea la alergările de cai, ca și cum vor și mai mult să arate că și caii pot face ceva pe lumea asta, numai ei nu! 
Are dreptate Vlahuță! 
Aveam de gând să scriu odată tot niște impresii de la vitrina fotografiei Mandy. Pe mine mă izbise altceva: toate femeile frumoase din București sunt expuse acolo, nu știu dacă intenționat ori ba; știu numai că e o exibiție de sânuri decoltate, de sprâncene făcute cu chibritul, de ochi dungați pe sub gene, o exibiție, care nu-i departe de exibiția cărnurilor de la măcelării. Ei bine, toate ființele astea, care ar fi putut, poate, să fie niște soții virtuoase și niște mame perfecte, care ar fi putut chiar să slujească în omenire unor cauze sfinte, sunt niște nenorocite din pricina educației ce au primit. Una, o frumusețe îngerească, e nevasta unui monser sec ca însuși vidul, alta-i măritată după un ofițer brutal și înfumurat, o a treia își istovește frumusețea pe sânul unui bătrân decrepit, a patra, ca să-și poată plăti luxul de care e nevoie în lumea lor, trece din mână în mână, păpușă atât de frumoasă și atât de nenorocită! Ce păcat de atâția ochi frumoși, care-și sting astfel luminile!

***

Urmează apoi File rupte, bucăți scrise în treacăt, note prinse zi cu zi, inspirații de o clipă, fără pretenții și fără nici un gând. Dar și din ele răsare aceeași notă de bunătate de suflet, de melancolie adâncă pentru cei ce suferă, de înduioșare tristă pentru durerile lumii. Și, mai presus de toate, o notă clară vibrează, iubirea nemărginită a scriitorului pentru nenorocitul țăran. Prigonit, înșelat de toți, lovit în viața de toate zilele de mâna nemiloasă a tuturor celor ce trăiesc din munca brațelor lui, săteanul are la Vlahuță nu numai un interes deosebit, dar în inima scriitorului toate durerile și toate amarurile săteanului se răsfrâng adânc și vibrează de un răsunet puternic, ale căror ondulații se scurg prin pana-i atât de viguroasă. 
Este un punct de observat în Goana vieței. Din ce în ce Vlahuță devine omul lumei nouă. Începând prin a fi pesimist, el face din ce în ce câte un pas înspre ideile care zguduie lumea modernă. Vlahuță n-a fost niciodată mai triumfător. Poetul plin de talent, amărât până-n suflet, dezgustat de nedreptatea enormă a veacului și de enorma suferință a mulțimii, a făcut întotdeauna să vibreze coarda nemulțumirii. La început, slab și dibuind de-abia în lume, nemulțumirea-i se traducea în accente lâncede, plâns al unei inimi sfâșiate, dar slabe. Mai în urmă, poetul s-a înarmat mai mult, el a văzut bine de unde vine răul, care-i leacul și... CurentulEminescu, Unde ni sunt visătorii? și Din goana vieței îl ridică mai sus de plângerile de poet, îl fac să vadă clar și să strige la deșteptare celor ce dorm... 
Firește, ceea ce fac aici nu-i decât o recenzie, o bibliografie, nu o critică analitică. Un singur lucru am avut de gând să limpezesc: să arăt volumul așa cum e el și mai cu seamă, plin de mulțumire, să constat că încetul cu încetul talentele reale și inimile bune nu pot să nu fie influențate de mișcarea uriașă, de grandioasa deșteptare a mulțimii apăsate. 
Nici nu putea fi altfel: în inimile bune, în inteligențele supe- rioare, orice impresie e mai puternică decât în mijlocia banală și searbădă.