Grădina Zeilor

❖

Camil Baciu

        — Poate o sa încep prin a-i învăţa arta statuarului.

        — Deci crezi că e o planetă locuită?

        — O planetă excelentă pentru experimentarea lumilor ideale… SSî tu?

        — Plec mai departe. Nu-mi plac bipezii. Au prez puţine picioare.

        — Dacă nu găseşti ceea ce cauţi, întoarcc-te.

        — Cum o să te recunosc, daca vei semăna cu ei?

        — Aşa cum mă vor recunoaşte şi ei: după fulgere…

        Dintre ceâo trn Sofii – cea bogată, cea deşteaptă şi ceti f/„ imoasă – Dmü) o alese pe cea deşteaptă. Se poate ca cl.”ă îi fost cel ales, dar istoria e searbădă, fără legenda, iar pentru mine tinereţea Soliei şi a lui Daniii e învăluiţii de -Mira legendei.

        Puţin după căsătorie se mutară într-o casă coşcovita, dai încă solidă, eu pereţii din două rânduri de cărămidă puse cap la cap şi întărite eu mortar de o palmă. Acoperişul păzea bătut de Furtuni, iar ferestrele joase aproape că atingeau trotuarul, momindu-te să priveşti înăuntru prin Iransperan-fele subţiri. Asemeni unei corăbii greu încărcate, casa se, cufundase până la punte în marea de pământ şi bolovani.

        Spre curte camerele se deschideau priiitr-un cerdac adânc, sub a cărui streaşină se îngrămădeau cuiburi de rân-dunele, iar Sofia cea deşteaptă, încă înainte de a aşterne/aşa în noua locuinţă, le împărţi firimituri.

        Curând luna iunie învălui curtea cu mirosul iute şi greţos al oţetarilor care creşteau în spatele magaziei înlr-o jungla de orz sălbatic, iar de peste gard, din curtea grecilor cofetari, se revărsau, aninându-se de frunze ca nişte mâţişori. Parfumurile dulci ale sarailiilor şi aburii siropoşi de vanilie.

        Sfârşitul verii găsi grădina moale de căldură – cu regina nopţii încă învoaltă şi cu guTa-leului toropită. Buruienile fuseseră smulse pe jumătate, făcând loc unui porumbar şi unor coteţe pentru găini – însă porumbeii continuau să moţăie în lucarnele podului şi găinile căutau viermuşori fn preajma cerdacului, sub pietre.

        Sofia cea deşteaptă ştergea de praf tăbliile paturilor, pictate şi împodobitede baroce dantele de bronz, lustruia oglinda strivită sub o coroană de stucatură maro şi bătea fotoliile ale căror picioare îmbinau gustul meşterilor locali cu pretenţiosul stil empire. Vechiul tapet galben, cu flori cafenii, fusese înlocuit prin unul roşu-închis, cu dunguliţe roz, care şi el dispăruse sub un strat de ulei verde, împodobit cu ghirlande aurii, în relief. Dormitorul părea acum o sală a tronului, iar Daniii scoţându-şi seara izmenele de flanelă şi le lega în jurul frunţii, meticulos şi imperial. Abia tapetul de trandafiri bruni pe fond crem stabiliza decorul nupţial, dându-i o notă atât de sobru-distinsă, încât şeful familiei se simţea dator să mormăie seară de seară, într-o franţuzească de adopţiune locală, „bonsoar alafonfe, boierii s-au culcat”.

        În acest decor Sofia purta de obicei un capot cafeniu, cu buline bej, sau unul gri-fer cu buline albe, strecurân-du-se printre mobile cu demnitatea şi graţia unui şoricel savant. Râdea totdeauna foaite încet, ca un clopoţel împăturit în vată, şi nu era în stare să povestească o glumă fără a-i uita sfârşitul – în ciuda faptului că trăia alături de cel mai mucalit soţ pe care şi l-ar fi putut dori.

        Dan iii glumea tot timpul, în afara puţinelor ore de somn – şi o făcea la adăpostul nasului său mare, încovoiat, şi al mustăţilor pe oală. Povestea, imita şi dansa, vorbind o limbă inventată de el, o româno-greco-idişo-bulgară, pe mai multe voci, atunci când nu fredona doine sau psalmi, sau nu se masca şperiind-o pe Sofia şi făcându-i să se tăvălească de ris pe căruţaşii cu care lucra. Viclean şi oriental câtă vreme colinda cafenelele şi lumea pestriţă a portului, redevenea acasă domn cu jiletcă şi ceas de argint.

        Poza ni-l arată şi astăzi în pantaloni dungaţi, ghetre şi frac, înfăţişâiid lumii un profil osos şi năsos, pe care vremea a săpat cute de maliţie. Mustăţile îi sfnt cărunte, ochii pe jumătate închişi, pleoapele încreţite. Cartonul gros al pozei s-a îngălbenit, marginile i s-au ros ca şi acelea ale fotografiei din care ne priveşte Sofia cea deşteaptă, cu nasul fin, bărbia uşor prognatică, ochii luminoşi, cufundată într-un vraf de horb^e apretate şi dantele, acoperind în partea de jos ghetele înalte cu bumbi.

        Dar fotografiile acestea au fost făcute mult mai târziu, când cei şase copii ai Sofiei începuseră să încărunţească şi să-l uite pe contele Dezirée de Droitdieu, iaT ea se obişnuise să sufere în tăcere cu o înţelepciune predestinată de porecla purtată în tinereţe şi de etimologia grecească a numelui ei. Daniil rămăsese însă acelaşi ghiduş şi, seară de seară, aşteptând să-l revadă pe conte sub chipul morţii, cânta cântece de chef, înfăşurându-şi şalele îndurerate într-un brâu roşu, cu ciucuri.

        La doi ani după mutarea în casa cea nouă se născu primul copil. Sofia vru să-l boteze Apostol, Anghel, Călin sau Cezar după verii ei cărturari, dar jucându-se cu cele patru nume găsi că n-au moliciuni de alintare şi încercă să aleagă între Dionisie, Dragoş, Haralaxnb şi Horaţiu. Renunţă şi la acestea pentru Lucreţiu, Manole, Marin şi Nistor şi ar fi epuizat calendarul şi cartea de istorie, dacă tatăl, fără să mai aştepte verdictul rudelor de parte ferne” iască întrunite în sinod, nu l-ar fi declarat ofiţerului stării civile pe noul născut ca numindu-se Mihail David fiul lui Daniil.

        — Miliail! Gemură surorile lui Iu aflarea numelui, mo„ lotolind listele cu Deccbal. Domitian. Tiberiu. Trăia”:” Miliail, când exista alâţia împăraţi străini cu nume Ku moaşe! Atâţia Ludovici, atâţia Roberti! Miliail e nume de om sărac.

        — E nume de arbanghel – spuse cu viclenie Danii! Un tala proroc şi s îl ms tiu are nevoie loldeaunu de un f t „ arhanghel. Ia aoulta (i-vă nepotul!

        Afară tuna. Cucernice, mătuşile se închinară. Ceru' îl recunoştea în primul născut pe şeful oştilor diviue.

        Şi Miliail veni la locuinţa părinţilor săi. Hurducat îutr-o trăsură, fără nazurile pe care le-ar fi putut face profitânti de obârşia sa cerească. Ca să poată fi înţeles urla groaznic şi astfel bătrâna casă păru deodată prea mică.

        Prorocul Daniii o mari adăugându-i o cameră şt îuce-pind săpături pentru temelia celei de a doua. Căci, în ciuda discreţiei sale proverbiale. Sofia nu-şi putea ascunde o nouă rotunjire a pântecului.

        Al doilea născut fu botezai Luca Iară nici o împotrivire din partea nimănui. Acolo unde trăiau uu proroc şi un ac hanghel, un apostol se putea simţi în largul lui. Copilul fu adus acasă într-o plăpumioară albastră şi fratele său mu” mare îi cercetă cu duioşie fontanela craniană.

        Vorbind de una şi de alta băieţii părură să se înţeleagă pe loc asupra necesităţii de a avea o soră. Şi Daniil, care ştia nenumărate scamatorii, le-o scoase dintr-uu scutec în mai puţin de un an.

        Fetiţa era fă ou tu din eâteva mingi despărţite prin mici inele de cauciuc. Nasul ei trebuia căutat cu grijă printre-obrajii bucal a ti, şi ca să nu-şi piardă degetele de lu picioare şi le păstra în gură. Primul născut o ajuta în ţinerea evidenţei degetelor, numaiându-i-le zilnic: doi-doi doi-unu-doi”. Şi fiindcă bilanţul se încheia corect totdeauna.

        Fetiţa fu botezată Maria. Fraţii o porecliră pestecâţivi ani Mariluna şi aşa rămase pentru tot resta' vieţii.

        Dar deprinderea de a naşte fete se pierde uşor. IV aceea Sofia se grăbi să mai nască o fată şi pentru ca Iu cea clintii folosise toate rotunjimile gospodăriei – începând de la acelea ale pernelor şi până la acelea ale gutuilor pâV trate pe dulap, cea de a doua se înfăţişă lumii slabii şt cheală. Dar mama sa o găsi gingaşă şi plină de haz nebun, şi penlm că în vremea aceea se vorbea mult despre Francisca Bertini. Fetiţa poposi între (raţii ei biblici ca Francisca, aducând o dată cu mesajul sfinţilor catolici şi p” acela al cinematografului mut.

        Între timp casa creştea ca un animal, la adăpostul garda -lui, înghiţind oţetarii şi orzul sălbatic. Se opri abia în fundul curţii„ în faţa unui mănunchi de floarea-soarelui. Magaziile o însoţeau cenuşii, cu ochii de tablă, iar grădina îi trimitea brize leneşe. Privfiţile – cu trei compartimente, ca pentru un regiment – fuseseră clădite iu coasta grădini”., şi Daniil le înveli într-un perete de iederă, pentru ca mirosul panselelor să nu fie pângărit. Sapă apoi patru dreptunghiuri lunguieţe, aşezate ele înşile după laturile unui dreptunghi, le gazonă marginile şi le umplu de trandafiri, gura-leului şi regina nopţii. La mijloc ridică două rondoui„ şi plantă pe ele cane. Astfel grădina părea într-o veşnică dispută cu ea însăşi, căci florile de cană îşi purtau cupele „îngerii şi mantiile verzi-violacee cu o maiestate provocatoare la adresa panselelor şi a reginei nopţiiatât de modesteşi candide. Apoi, pentru ca şi grădina să aibă o casa a ei, fu construit un chioşc din şindrilă, peste care se turnă o perdea de viţă de vie.

        Al cincilea născut apăru îuti-o seară, după ternituaiea construirii chioşcului. Era foarte gras şi roşu şi purta boneta trasă până peste ochi. Ceilalţi copii îl stoarseră ca p (c) un burete, dar noul venit se ţinu tare şi nu aflară nimic de! A el. De aceea aplaudară bucuroşi când tatăl lor le spuse că noul lor frate se numeşte Anton şi că va deveni cel mai puternic om din lume.

        Casa în care avea să crească viitorul Samson aducea acum cu un „L” culcat, care-şi prelungea latura lungă fără încetare. Noile camere, joase, cu pereţi subţiri păreau nişte vesele bucătării de vară, ornate pe dinafară cu brâie de zidărie. De-a lungul lor se aşternea un trotuar îngust de ciment, pe care se putea circula când curtea se îneca de noroi şi care ferea temelia de bătaia ploii, iar în tencuiala încă umedă fraţii lipiră furnici pentru a o face mai puţin monotonă.

        Aproape un an, copleşită de treburile gospodăriei, Sofia uită să mai nască. Fu cit pe-aci să piardă întrecerea cu vecina ei, doamna Riozotis, aflată la al şaptelea copil. Însă Daniil, care o iubea, îi aduse spre toamnă un băiat, pre-zentându-l tuturor sub numele de Matei.

        Era un copil foarte mic, stacojiu şi care behăia fără încetare.

        — Nu cred că o să iasă ceva dintr-ăsta – mormăi Daniil. Poate cel mult un intelectual.

        Jignit, Matei se întoarse pe o parte şi-şi stropi tatăl şi fraţii prin scutecul desfăcut.

        — Nici măcar intelectual – spuse Daniil, ştergându-şi obrazul. Să mulţumim lui Dumnezeu, dacă o să ajungă avocat.

        — Cei patru apostoli au fost trei – murmură Mibail care începuse să meargă la grădiniţă – Luca şi Matei.

        — Ah, nu 1 strigă. Înfuriat Daniil. Asta nu I Dacă e vorba să ajungeţi sfinţi cu toţii vă duc la mănăstire de pe acum 1 N-o să îngroş tocmai eu oastea Domnului 1

        Nu bănuia că a doua zi, Sofia avea să-i povestească hazlia întâmplare a domnului Diamand, filosoful, prietenul lor.

        Şi cu atât mai puţin şi-ar fi putut închipui că numele lui Matei David avea să ajungă până la urechile sidefii ce împodobeau capul de teracotă şi aur al contelui de Droitdieu.

        M iha îl îşi urma cu hotărâre destinul său de profet şi frate mai mare. La doi ani îi spuse mamei sale, smulgân-du-i-se din mână: „Nu vleau să me'g cu picioa'ele, vleau cu t'ăsula”. La trei ani, fiindcă Luca îi părea obraznic, îi bătu un cui în cap. La cinci ani îi declară Sofiei: „Mamă când o să mă fac mare şi o să am mulţi bani o să te plimb în cupeu şi numai în rochii de mătase am să te port”. La şapte ani deveni grav. La zece autoritar. Când intră la liceu fraţii începură să se teamă de el mai mult decât de părinţi, iar Sofia îl consulta când trebuia să ia vreo hotărâre de familie.

        Lui Luca, cuiul îi provocase o proliferare în bossa farselor. Tăcut, lua pantofi desperechiaţi, bani, crenvurşti şi-i arunca în privată pentru a auzi apaplescăind. Era bătut mereu şi o lua de la început, cu o încăpăţânare de nebun sau de iezuit. Frumos şi brun, cu ochi de cafea, aluneca prin spatele şi pe sub picioarele fraţilor ca o panteră, ciu-pin du-i, înţepându-i pe muteşte. Înghiţea ghionturâle su-râzând sau şoptind visător „nu doare”, ceea ce îl ducea la disperare pe 'Mihail, şi-l amuza pe Daniil. Făcea scamatorii cu nuci, cu bile sau chiar cu propriile sale picioare, spre a-i surprinde şi terifia pe ceilalţi. Îl învăţa pe Anton să-şi bage aoe prin falcă, dar grasul refuza îngrozit să-l imite, şi chiar plânse când văzu palma Iui Luca de cart„ „ipân/. Urau bolduri, ca dintr-o perniţă de croitor.

        Matinându-se prin iachirism Luca găsi că a-ţi spăla picioarele, ca toată lumea, e plicticos şi introducându-şi-le în lighean „urnă apă clocotită deasupra. Pielea se băşică şi se desprinse, iar fachirul îşi petrecu vacanţa cu labele pi-doarelor înfăşurate în frunze de pătlagină.

        Se vindecă abia spre toamnă şi la şcoală fu remarcat ca cel mai bun prinzător de muşte. Ca să-şi pună la punct colegii le demonstra că poate mânca muştele de vii, con-Ira cost, şi-şi puse un afiş deasupra băncii: „Cinci lei nu isca. Opt lei puricele, zece lei omida”.

        Anton îl privea cu respect pe Mihail şi cu groază pe Luca. Îi era teamă că o ă-l vadă scoţând un şarpe din gură, sau că s-ar putea transforma el însuşi în şarpe.

        Ferindu-se de daţii săi mai mari găsi un refugiu în sinul naturii. Dormea la poalele oţetarilor, scăldându-se în aroma lor dulceagă, greţoasă şi, când îi era cald, se ascundea în bălăriile din fundul om ţii. Furnicile îi ciupeau picioarele grăsulii, ţânţarii bî/îiau în jurul său, dar lui îi era prea lene să se apere.

        Într-o zi găsind o spărtură în gard, trecu în curtea cofetarilor, rare îl unseră cu cremă din cap până în picioare. Anton se linse răbdător, ca un motan, şi ceru să fie uns din nou. Dar. De astă dată, cofetarii amestecară în cremă şi boia de ardei. Anton fugi ţipând şi se réfugie în grajdul familiei Riozotis unde picotea o mârţoagă. Copilul şi calul sé înţeleseră din prima privire, fără să se teamă unul de altul şi ursitoarele lui Anton chicotiră satisfăcute. Destinul băiatului cu cozi blonde începea să se contureze aşa cum pro-îiKâiscră ele, în miros de bălegar şi printre cai.

        Dar suprema dragoste pentru natură Anton jji-o dovedi padmdu-şi fasole în nas. Umflându-se, fu dus la doctor.

        Y2 unde mărturisi: „Am v ut să citească atol”, am pus şi pă-mânt ta în grădină”.

        Iu ciuda acestei pasiuni. Sofia îJ iubea pentru firea su dulce, jucăuşă, şi-i lega funde roşii în cozi pentru al ieri de deochi. Asemeni mamei şi surorile îl alintau. Mariluna îi cumpăra bomboane şi-l îmbrăca în rochiile ei, sau. Le-gându-l la cap cu baticuri. Îl striga. Ţărăncuţa”.

        Iar Francisca îl lua cu ea pretutindeni, înălţându-l mereu în grad. Pentru a-l stimula. Începuse prin al numi copil de trupă, dar în mai puţin de un an îl avansase locotenent. Şi era o perioadă din' viaţa Franeiseäi în care avea mare nevoie de locotenenţi. În primul rând pentru a-i aduna publicul ta spectacole. În al doilea, pentru a lucra în fabrica ei de zmeie.

        Spectacolele Franciscăi aveau loc în partea din faţă a curţii, sub un agud. Era un copac bălrâu, noduros, care tăcea agude negru-roşcate. În perioada în care copacul st colora de fructe şi dedesubt pietrele mânjite se înnegreau, teatrul îşi deschidea stagiunea. O creangă orizontală. Servea la prinsul cortinei, iar scena prezenta acelaşi invariabil decor: o scară ce simboliza drumul spre cer sau spre nori. O scoarţă peticită, închipuind covoarele de pluş, şi un ţucal reprezentând tronul. Francisca era de cele mai multe ori dansatoare, dar uneori, la cererea publicului, devenea regină.

        Tsi juca rolurile cu rwsiune. Dausâud piuă la istovire sau plingtnd cu lacrimi adevărate. Singura ei orchestră eru Dumitrache. Fiul Vasilicăi, ţiganca spălătoreasă din curtea grecilor cofetari.

        Puţin mai înalt decât vioara legată cu sumă, Dumitrache cin la ° pe cele două corzi rămase întregi. Înlocuind notele lipsă prin gemete şi chiuituri. Între timp. Matei o păzea cu spada scoasă, iar Anton, naiv, plângea de fiecare dată împreuna cu ea. După. Reprezentaţii aureola regală continuu să scânteieze în jurul frunţii Franciscăi şi fraţii, ca şi Du-mitrache, o priveau cu încântare.

        Antou, casier şi paj în' după-amiezele de spectacol, se transforma în muncitor în restul săptămânii. Francisca deschisese o fabrică şi avea nevoie de mână de lucru. Atelierele fuseseră instalate în podul căţei, între două grinzi împăienjenite. Aşezaţi pe jos, fraţii confecţionau zmeie din hârtii colorate şi şindrilă. Zmeul mare, multicolor, se vindea cu zece bani, cel mic, bicolor, cu cinci. Francisca folosea barrii pentru a-şi cumpăra hârtie gofrată de făcut rochii şi pentru a^şi plăti salariaţii – pe Anton şi pe Matei – în acadele.

        Pentru a-i stimula, plata se făcea zilnic sau chiar de cî-teva ori pe zi, iar acadelele se cumpărau prin gard, de la Cristu Riozotis. Se întâmpla însă ca zile de-a rândul fabrica să se aile în pragul falimentului. Zmeiele Franciscăi spânzurau în copaci, sau în sârmele de telegraf, cu zecile. Asemeni unor lampioane ele colorau strada Eminescu şi strada Democraţiei, strada Zânelor şi micile fundături înecate în bălării – dar nimeni nu se atingea de ele. Erau prea multe ca să mai aibă valoare. Spre a nu muri strivită sub dumpingul zmeielor, Francisca schimba, ca un adevărat geniu financiar, profilul întreprinderii. Dând la o parte hârtiile multicolore şi jaluzelele din care se extrăgea şindrila, fraţii întindeau pe jos petice de ziar umpËndu-le cu mătase de porumb şi răsucindu-le. Ţigările erau fumate chiar înainte de a se usca, în faţa clienţilor vicioşi, spre a-i ademeni. Iar dacă aceştia nu aveau bani, nici nasturi, nici măcar capace de la sticlele de bere, ţigările le erau oferite gratuit.

        Mic de statură, înfipt, sever, Matei sta de planton în uşa podului. Purta o capelă militară garnisită cu un şfi-chiu de bici. În mâna stingă ţinea un mâner de sabie, în dreapta două ţevi de puşcă. Erau două ţevi ruginite care-şi pierduseră cătarea şi cocoşul şi în care se înţepenise un glonte din '77. Matei ţinea arma la picior, încruntat şi ron-ţăind furnici. Le aduna de dimineaţă ca să le aibă la lucru şi nimic nu l-ar fi putut smulge acestei pasiuni crocante, în afara strigătului „Bătaie 1”. Atunci Matei sărea ca o pisică şi având pumni prea mici începea să zgârie.

        Dar dacă instinctul său belicos îi consacrase ca veşnic planton, orgoliul îlîmpingea spre martiraj. Când într-o zi, Luca îi spuse provocator: „Mă, ce picioare boţite ai 1”, luă fierul încins şi-şi calcă pulpa stingă. Pielea sfârâi, arse, şi Matei muşcându-şi buzele se apropie fantomatic de fratele său mai mare. Luca sări peste bucăţile de mangal aprins care se rostogoliseră pe jos şi se ascunse în vecini urmărit de strigătul lugubru: „Vino să-ţi calc nasul”.

        Când rana de ia picior se vindecă căzu de pe balustrada balconului şi-şi rupse gingia. Apăru în casă urlând ca un câine, iar Sofia, băgându-i mâna în gură, îi apăsă la loc bucata ruptă. Până la venirea doctorului gingia se lipi şi apoi, cusută, se prinse definitiv.

        Dar toate aceste cuie bătute în cap, piei arse şi opărite, nasurile în care încolţea fasolea, o obosiră pe Sofia care nu mai vru să facă nici un copil. Şase îi ajungeau. După ce îi trezea dimineaţa şi trimitea o parte din ei la scoată şi o altă parte în curte, după ce punea oalele pe foc şi le lăsa în grija Dusei, se aşeza în grădină, sub agud, să croşeteze.

        Câinele îşi târa lanţul alene, pisicile dormitau la umbră, rânduoelele ciripeau şi Sofia croşeta milieuri. Le împodobea mai ales cu ciorchini albi, cu struguri şi frunze de bumbac. Flori şi copii de sfoară se năşteau din mâinile ei, pentru a fi aşternute pe gheridoane şi noptiere. Şi nu se putea sustrage acestui viciu al împletiturilor lipsite de supleţe, noduroase, făcute parcă pentru veşnicie, şi printre care se strecurau rar arabescuri complicate, fluturi stilizaţi.

        Vara era a bumbacului, iarna a mătăsii şi gobelinurilor. Ghemuită într-un fotoliu verde, dungat, cu spetează înaltă, în apropierea lămpii de petrol, cosea folosind un ac foarte mic şi un degctar. De astă dală, fluturii făceau loc olandezilor cu saboţi, Genovevei de Brabant şi Angelus-ului lui Millet, care de pe pânza în ulei se strecura pe gherghefurile doamnelor.

        Daniil o găsea lucrând şi o speria. Coarnele, colţii, lătratul erau la el dovezi de duioşie. Apoi lăsând urme de făină şi talaş pe covoare se spăla grăbit la lavoarul din bucătărie şi se aşeza să cineze. Mărul lui Adaan îi sarea în sus şi în jos cu violenţă, urechile i se mişcau o dată cu fălcile şi el niânca fredonând şi mieunând. O lua apoi la braţ pe Sofia cea deşteaptă, care surâdea, obosită, şi făcea cu ea ocolul casei. „Garderoabe avem – spunea – în stare bună, fotoliile mai ţin, avem un arhanghel Miliail puţin defect, cu ochelari, o teracotă mare, un apostol Luca nebun, două covoare persane, două fete, perdele pluşate, un băiat cu cozi şi unul cu pistrui. Eu aş spune să treci ochelarii de la Miliail la Luca şi pistruii de la Matei la Anton. Şi dacă nici aşa nu merge o să-ţi mai aduc un băiat/' „Ferească Dumnezeu – spuse Sofia. Dacă mai vrei un copil, fă-ţi-l singur sau adu-l gata făcut.„ „Vrei uii băiat francez sau unul englez? Întreba Daniil. În port găseşti tot ce„… Oricum, numai să nu-l fac eu” – murmură Sofia, gata să fugă de acasă.

        În mod miraculos fraţii creşteau păstrând aceleaşi vârsle. Pentru că atunci când Miliail trecea de şaisprezece ani, Luca împlinea cincisprezece, Maritima treisprezece, Francisca unsprezece, Anton nouă, Matei şapte. Virilele rămăseseră prin odăi ca nişte piedestale, pe eare copiii se urcau, aşteptându-şi cuminţi rândul. Hainele treceau de la unul la altul, aproape simbolic, pantofii, noi pe o pereche de picioare – an îiinmau vfflirpc alta, histcle iară saşi schimbelinia îşi schimbau stăpâna şi nădragii trebuiau să corespundă nu numai gustului celui care-i purta, dar şi celui care urma la rând. Fraţii aveau împreună cam opt surtuce, zece pantaloni, douăzeci de pantofi, şapte rochii şi douăzeci şi trei de cămăşi.

        Osmoza aceasta de veşminte şi de sudoare, de palme şi respiraţii le împrumutase tuturor aceleaşi dorinţe şi acelaşi profil moral.

        Mihail se visa profet, Luca – explorator. Anton voia uă ajungă marinar şi Matei comandant. Ferindu-se de pasiunile devorante ale fraţilor, surorile continuau să-şi cerceteze ursita în taină. Grasă, cochetă. Mariluna î^i dorea soarta Mesalinei, iar Francisca, băieţoasă, pe aceea a Ele-onorei Duse.

        Daniil renunţase de mult să-şi mai bată capul cu această lume de nebuni. Pleca din zori, puţin adus de spate, fredonând, se întorcea la prânz pentru o oră, dar de cele mai multe ori către seară, murdar de făină sau de cereale. Din buzunare îi ieşeau capete de roşcovă, pungi de curmale, banane, stafide. Părea că naşte din mâinile Iui vî-noase, cu unghii negre, fructele cele mai dulci şi adeseori îşi prefăcea ochelarii în susan. Il cerceta admirativ şi zeflemist pe Mihail care, străin de partea locului, părea să se fi oprit întâmplător în vechea casă din. Strada Democraţiei. Îl înveseleau ghiduşiile lui Luca recuno. Scâiul în ele propriile sale ghiduşii, puţin mai căznite. El crea humorul doar mişeâmlu-şi mustăţile, Luca îl fabrica eu îneăpăţânare.

        De Mariluna tatăl râdea cu poftă maimuţărirdu-i cochetăria. Spre a o tachina îşi bucla mânecile cămăşii de noapte imitând bluzele cu mâneei jigot ale Sofiei, pe care Mariluna le purta pe ascuns. Şi nu o dată îi aducea pudră în care punea praf de scărpinat sau îi oferea, în ambalaje franţuzeşti, ruj de buze cu piper.

        Faţă de Mariluna, care se voia doamnă de la doisprezece ani, Francisca părea copilăroasă şi băieţoasă. Purta rochii de hârtie gofrată, pe care şi le croia singură, şi toată ziua, căţărată în agud, se mânjea cu fructele negre, zemoase. Serios, Daniil se apucă să-i construiască un uluc închis, care să ducă de la copac la closetele din curte, şi-i trimise în pom, cu băieţii, hainele şi cărţile. Francisca râse cu lacrimi, dar nu coborî…

        Foarte rar sărea de sus, zdrelindu-şi picioarele şi porneau să danseze împreună, tatăl şi fiica, un charleston cu chiuituri. Lui Anton, care se încurca printre ei, i se legau smochine în cozi şi i se da vânt ca unui titirez spre a-şi ajunge smochinele cu gura.

        Surâzând tăcut, Sofia se oprea din treabă pentru a asista la carnavalul de fiecare zi, dar când Daniil îl atârna pe Matei de-o creangă, cu picioarele în sus, pleca. Nu-i plăceau jocurile crude.

        Uneori, însoţindu-l pe Daniil, care pleca la lucru, copiii ajungeau până hi colţul străzii sau chiar mai departe – până la biserica Sfântul Spiridon sau la băcănia lui Arachelian. Tatăl îi săruta, apoi îi gonea acasă, bătând din palme. Dar aventura era prea ademenitoare pentru a-l asculta şi ei rămâneau să rătăcească prin curtea bisericii, care era de fapt o stradă mărginită de clopotniţe. Se intra din amândouă capetele, prin două porţi cu înfăţişarea unor mici portale, pătrunzându-se într-o stradelă mărginită de scunde gardurigalbene, având pe stingă biserica dată cu tencuială crem şi pe dreapta grădini de legume şi case ascunse sub zorele. Era asemeni unei cetăţui în care clopotniţele înlocuiau turnurile castelului – o ce-tăţuie modestă, leneşă, mirosind a iarbă cosită. Fraţii adul” mecau încântaţi aromele, săreau gardurile scunde, apoi, smeriţi, intrau în biserică. Popa îi cunoştea şi venea să-i alinte, dar la vederea stiharului porneau să se închine atât de repede încât se izbeau între ei, fiecare vrând să-şi facă mai multe cruci decât celălalt Adulmecau stranele, mirosul de tămâie şi din bană agonisiţi pe ţigările fabricate în pod, cumpărau câteva luminări, pentru care erau gata să se încaiere. Francisca îşi aprindea luminarea şi o fixa, ajutată de părintele Tudor, într-un suport de metal, dar ceilalţi ascundeau sub haină ceara parfumată pentru a o folosi la scosul păianjenilor din vizuini. Plecau apoi liniştiţi, pioşi până în pragul uşii, izbucnind afară în urlete de război.

        Coana îi purta, rostogolindu-i, spre băcănia lui Arache-lian. Aveau bani. Trebuiau să-i cheltuiască.

        Cu mâinile la spate, aşa cum îl văzuseră făcând pe Daniil, inspectau sacii cu năut şi prune uscate, se opreau sub ţârii uscaţi, spânzuraţi de sfori, în faţa tăvii pe care strălucea halvaua cu straturi de ciocolată, a cutiilor cu rahat şi cu pistil. Şi mai erau portocale, scrumbii albastre, ruşi cu ceapă, batoane de susan, borcane cu tahân, săculeţe cu scorţişoară şi vanilie, măsline mari, verzui, de Rodos.

        Mariluna strâmba din nas, capricioasă, Anton aproape plângea de poftă. După îndelungi socoteli Francisca scotea cincizeci de bani – ajungeau pentru a-şi umple cu toţi buzunarele de năut prăjit. Tacticos, Arachelian îi conducea în stradă, trirniţlna multe complimente doamnei Sofia şi domnului Daniil. Mariluna îi răspundea, în vreme ce, cu ochii înceţoşaţi de plăcere, ceilalţi mestecau nă'utul, băgându-şi-l în gură cu pumnul.

        Reveneau acasă obosiţi de aventuri, tropăind, aruncân-du-se în bălăriile din fundul curţii ca într-un pat moale. Gardurile se închideau în jurul lor. Se închideau oţetarii, streşinele, capetele foşnitoare ale buruienilor. Oraşul se depărta din ce în ce – numai toaca bisericii, strigatele geamgiilor şi iaurgiilor pătrundeau până la ei. Toropiţi de arome şi de bâzâitul gângăniilor. Picoteau, ascultând cum se stinge departe, foarte departe, scrâşnetul pietrei tocilarului. Oraşul murise în spatele gardului – un oraş de trăsuri, de clopote şi hamali. Curtea lor cu magaziile adinei, cu bălăriile foşnitoare, cu podul vegheat de lucarne şi co beciul al cărui capăt încă nimeni nu-l cunoştea, era mult mai misterioasă.

        Miliail obişnuia să se plimbe singur, ore de-a rândul Revenea de la şcoală, pe străzile cele mai tăcute privind lumea prin ochelari ca printr-o lunetă.

        Undeva copiii se jucau în praf, bărbaţii râdeau, miscâu-du-se fără zgomot. Ar fi vrut să le vorbească uneori, dar nu se apropiau şi el căuta să nu-i atingă, spre a nu-i tulbura. Totul se înşiruia, se îmbina ca într-un mecanism bine uns şi Mihail, salutând respectuos în dreapta şi în stânga. Era convins că adevărul este cu totul altul decât cel care se înfăţişa simţurilor. De aceea, citind naivităţile complicate ale filosofilor, zâmbea, şi uneori i le explica lui Matei, carezilnic voia să moară pentru adevăr.

        I se întâmpla adeseori – şi pentru că mergea cufundat gânduri şi din cauza miopiei – să i se pară că cineva îl strigă sau îl salută. De aceea nu se miră când într-o seara se auzi chemat din spatele unor tufe de magnolia sălbăticite ce acopereau casa arsă a familiei Diamand. De astă dată însă vocea era aevea şi o urină îi făcea semn dintre ruine.

        Clădirea arsese de mult, acoperişul dispăru%e şi zidurile afumate fuseseră năpădite de ierburi. De jur împrejurul ruinelor încolţiseră zorelele, iar într-un colţ, sub o acoperitoare de tablă un cerşetor îşi bea ceaiul. Era un om î” putere, tuciuriu, cu obrajii acoperiţi de peri mărunţi, aspri.

        Mihail, care de obicei abia îşi rotea capul deasupra gulc-jiilui scrobit, adăpostindu-se în spatele ochelarilor, se simţi atras de ochii adinei şi şterşi ai omului. Rămase pe loc, rigid, fără să-şi poată desprinde privirea din a celuilalt. Cerşetorul lăsă jos farfurioara din care sorbea ceaiul „pri-ouschi'Se ridică. Era de înălţime mijlocie, eu umeri largi. Prin cămaşa ferfeniţă i se vedea pielea strălucind de sudoare şi o cicatrice albicioasă care-î brăzda pieptul. Miş-eându-şi alene picioarele încălţate cu pantofi sparţi se apropie de el zâmbind, şi-i spuse cu o voce cunoscută:

        — Bună ziua, Mihail. Când ai venit?

        Iarba veştedă, arţarii sc adunau în jurul omului ca rama unui tablou. Părea să li ieşit acum dintr-o peşteră a cărei gură semăna cu o ruină şi el însuşi părea să ascundă sub zdrenţe, în spatele bărbii ţepoase, pe altcineva.

        — Bună ziua – răspunse Mihail. Nu vin de nicăieri. Mă întorc de la şcoală.

        — De la şcoală? Ha-ha-ha!

        Cerşetorul hohoti arăttndu-i dinţii albi şi se întinse de plăcere.

        — De la şcoală?! Asta e bună! Haide – urină serios – spune-mi, când ai venit în oraş? Şi bătu din braţe ca din aripi.

        Mihail surise. Făcu un pas şi intră în curte. Îu colţul ca-merii, sub o acoperitoare din tablă văzu un scăunel, o masă şchioapă şi o plită aşezată pe câteva cărămizi lipite cu Jur. De un cui spânzura o desagă neagră, lucioasă.

        — Nu înţeleg ce mă întrebaţi – spuse. Şi nu înţeleg de ee m-aţi oprit. Cred că nu vă cunosc:

        Omul îl privi îndelung, apoi clipi speriat:

        — S-ar putea să mă înşel – murmură. E aşa de greu, aşa de greu…

        — E greu, ce? Întrebă Mihail.

        — Totul. Suntem atât de singuri tot timpul, chiar când e cineva cu noi… Şi e jalnic. Şi e absurd. Eşti în clasa a cincea, nu-i aşa?

        — Da, într-a cincea.

        Şi deodată îl recunoscu. Recunoscu ochii cafenii, mâinile care se mişcau făTă încetare şi inelul subţire. Redeveni rigid, înspăimântat, ca şi cum ar fi săvârşit ceva ruşinos.

        — Dumneavoastră sunteţi domnul Diamand? Spuse. Cel care a dispărut acum patru ani 1

        — Da, încuviinţă cerşetorul. Apucă farfurioara, dar nu putu bea din eacăci mâna îi tremura şi porţelanul îi izbea dinţii. Eu sunt. Sunt domnul Diamand. Se aplecă spre el, cu gura întredeschisă, aproape gâfâind. S-ar putea să nu povesteşti nimănui că m-am întors? Întrebă.

        — Pentru ce?

        — Numai pentru că te rog eu.

        — Dar dumneavoastră sunteţi domnul Diamand, filosoful. Lumea vă cunoaşte. Am acasă cartea dumneavoastră despre Bergson… Jules Lachelier, Emil Boutroux, Henri Bergson…

        — Eu sunt filosoful. Mai bine zis, am fost… Acum, uite 1

        Îşi întoarse pe dos buzunarele ferfeniţite şi-şi arătă picioarele murdare, fără ciorapi.

        — Oricum, spuse Mihail, filosofia nu se pierde o dată cu ciorapii

        — Ba da! Ba da 1 Şi cum încă

        — Nu cred – spuse Mihail. Filosofia rămâne în noi, chiar fără să învăţăm nimica. Chiar fără să citim. Fiindcă ne naştem cu ea.

        — Ne naştem cu amintirea unor lumi pe care le uităm în chiar clipa când ne naştein – murmură domnul Diamand. Apoi învăţăm totul din nou. Şi nu cred că cineva ar putea să ne facă să ne amintim ceea ce am uitat fără să ne prefacă în altceva decât ceea ce suntem.

        — E adevărat – spuse Mihail. N-am crezut niciodată în metempsihoză.

        — Oh, ba da, ba da – spuse cu blândeţe domnul Diamand. Toţi copiii sunt convinşi că sunt fii de prinţi şi că odată, cândva, adevăraţii lor părinţi vor reveni spre a-i lua cu ei. Dar dumneata, Mihail, din păcate nu mai eşti copil şi, bănuiesc, n-ai crezut niciodată în predestinarea numelor?

        O bufnitură înfundată cutremură vechea clădire. Un nor de pulbere cărămizie se înălţă amestecându-se cu un roi de musculiţe.

        — Sau ai crezut, ceea ce de altfel e acelaşi lucru – urmă cerşetorul pălind. Şi ai vrut şi dumneata să redevii prinţ, sau măcar boier şi să te întorci în lumea care ţi s-ar îi cuvenit.

        — N-am fost niciodată copil – mărturisi Mihail, înro-şindu-se. De aceea, poate, mâinile mi-au rămas reci. Aşa spune tata.

        Şi întinzând palma şi-o lipi de mâna mare, catifelată şi neagră a cerşetorului.

        — Ai mâinile îndeajuns de reci ca să-ţi fi dorit să redevii zeu – şopti domnul Diamand. Ar fi îngrozitor să aibă dreptate.

        — Cine? Întrebă Mihail respectuos.

        — Contele de Droitdieu – spuse domnul Diamand. Un autor… Un filosof, dar, la urma urmei un…

        O a doua bufnitură zgudui podeaua şi pereţii. Câteva cărămizi căzură la picioarele cerşetorului fără să-l atingă.

        — N-am înţeles ultimul cuvânt – spuse Mihail. Un…?

        — Ultimul euvânt – repeta cerşetorul rânjind. Da., s-ac fi putut să fie ultimul. Am greşit când ţi-am făcut semn s& le opreşti, dragul meu. Iartă-mă.

        — Nu mi-aţi făcut nici un semn – spuse Mâliail. Am simţit eu nevoia sa mă opresc.

        — Tocmai ăsta a fost semnul – murmură cerşetorul-Şi acum, dacă spui că n-ai venit de nicăieri, iartă-mă. Nu te mai reţin.

        — Credeam că dumneavoastră sântcţi cel care a venit – spuse Mihail. De câtc ori cineva se întoarce dintr-o călătorie, se spune că a venit sau că a revenit acasă.

        — E adevărat – recunoscu domnul Diamand – însă orice ai crede, nu pomeni nimănui despre mine.

        Îşi şterse farfurioara de poala hainei, goli ceainicul şi adună de pe jos câtcva cutii goale, o sticlă. Le puse în sacul pe care-l scoase din cui şi-şi strânse la piept haina petic'ta.

        — O să mă duc – spuse, strivind jarul de sub plită cu vârful piciorului. N-aş vrea să povesteşti nimic, nimănui.

        — N-am să povestesc – spuse Mihail. Dar oamenii vă cunosc, vă vor recunoaşte. Aveţi un anumefel de a clipi din ochi, de a vă mişca mâinile. Şi inelul…

        — Oh. Ce fericit aş H dacă m-ar recunoaşte! Spuse cerşetorul. Aşa cum le-am recunoscut eu pe tine. Dar nu azi. Nici mâine. Peste o lună poate. Şi mai încet, adăugă: Ai mei au murit, nu-i aşa?

        — N-au murit. S-au mutat după cea ars casa. Şi încu vă mai aşteaptă.

        — Da. Da – mormăi cerşetorul. De aceea o să mă şi întorc. O să mai fac o plimbare, o să caut nişte haine mai bune şi o să revin. Dar până atunci…

        — Ştiu. Nu voi povesti nimic. N-am nici un drept k'i pătrund secretele dumneavoastră. Vă urc/, drum bun. Domnule Diamand.

        — Eşti un înţelept, Mâliail – spuse cerşetorul. Ţi-aş dărui inelul meu. Dai am nevoie de el. Am trecut prin asemenea nenorociri, încât mi-am pierdut memoria şi va fi nevoie ca ceilalţi să mă recunoască pe mine. Nu eu pe ei. Iar iueâul c o dovadă.

        Îşi aruncă desaga pe spate, dă rimă dintr-o lovituiă cărămizile. Şi plita. Făcu un pas spre uşă, reveni, întinse mina şi încercă să smulgă tablele care fereau de ploaie colţul în care stătuse până atunci. Dar erau bine prinse de grinda tavanului.

        — S-ar putea să mai aveţi nevoie de ele – spuse Miliari. Altfel le-aţi fi putut smulge mai uşor.

        — Cum? Întrebă cerşetorul tresărind. Crezi într-o finalitate înţeleaptă? ¦. Spune-mi, te-ar mira foarte tare, dacă, de lapt aş fi eu fcul bătrânului David, iar cartea despre Bergson ai fi scris-o tu?

        — Nu m-aş mira. Dar nu mi-aş aminti despre ea. Cerşetorul scoase diu desagă o carte cusută cu sfoară.,. Du mécanique plaqué sur du vivant44 – spuse pronunţie„ d toarte” frumos şi graseind.

        — Cunosc volumul. E scris de dumneavoastră. Şi mi se parc foarte curios, domnule Diamand, că înţeleg foarte bine ceea ee aţi vrea să spuneţi şi aproape de loc ceea ce spuneţi

        — Poate pentru ca ai fost acolo, totuşi – murmura cerşetorul S-ar putea să nască şi farse domnul acela cu capul de teracotă.

        Sări deoparte ca şi cum s-ar fi ferit de ceva şi întrebă foarte încet:

        — Spune-mi. Crezi că suit nebun?

        — Nebun?

        Mihail privi micii ochi cafenii, speriaţi, bărbia puternică. Domnul Diamand părea un actor în travesti. Poate că fu-Ç/se de acasă pentru că se săturase de soţia lui mită şi cicălitoare şi acum se întorsese fiindcă nu mai avea bani. Sau poate plecase pentru că se plictisise să vândă cremă de ghete dimineaţa, iar după-amiază să scrie cărţi. Sau, pur şi simplu, plecase pe jos, apostoleşte spre a vedea lumea şi a medita asupra ei.

        — Cred că sunteţi foarte sănătos – răspunse.

        — Dacă îmi păstrez buna dispoziţie în halul în care sunt, am o sănătate de fier – spuse domnul Diamand. Strada Traian mai e tot acolo, unde era acum patru ani?

        — Da, începe în piaţă şi se termină la barieră.

        — Şi cimitirul, spitalul militar?

        — La capătul străzii Traian.

        — Aş mai avea încă o rugăminte – spuse domnul Diamand, jenat. Ai putea să-mi spui cum mai arată soţia mea?

        — N-a arătat niciodată prea grozav. Dar acum, de când s-a recăsătorit, parcă s-a mai îngrăşat. Sau, poate, fiindcă alăptează…

        — S-a recăsătorit? Întrebă Diamand, cu ochii strălucitori. Oh, sfinte Dumnezeule I Viaţa poate fi totuşi trăită.

        Îşi atâmă desaga în cui şi îngenunchind adună cărămizile vetrei. Le strânse bine una într-alta şi focul începu să pâlpâie numaidecât

        — Aţi aprins focul fără chibrit – observă Mihail. E un lucru care nu-mi place.

        — Te rog, iartă-mă – spuse cerşetorul. Am cărat cu mine de acolo fel de fel de chimicale, foarte priincioase unui om sărac.

        Se duse la robinetul din curte şi-şi umplu ceainicul pu-nându-l pe plită.

        — Eram convins că nu veţi pleca – spuse Mihail. Altfel, tablele s-ar fi desprins din grindă şi ar fi trebuit acum să le prindeţi din nou.

        Cerşetorul îl privi nedumerit, apoi se înclină.

        — Eşti un adevărat înţelept – spuse. Aşa cum se cade celui mai mare fiu al profetului Daniil. Dar eu cred că dintre noi doi tu eşti cel care a fost cu adevărat acolo.

        Îşi întinse braţul arătând undeva, printre crengile înfrunzite, în direcţia bisericii Sfântului Spiridon.

        — Fii binevenit – adăugă ceremonios, dferindu-i farfurioara cu ceaiul limpede şi verde.

        IV.

        Întors acasă, Mihail îi povesti Sofiei întâlnirea cu domnul Diamand. Sofia se cutremură.

        — Dar a murit I şopti. A murit pe vapor, în drum spre Brazilia!

        — Ştiu – spuse Mihail. Dar eu cred că pur şi simplu du voia să se întoarcă acasă. Aşa că a pus pe cineva să scrie despre el că a murit.

        — E groaznic – murmură Sofia. Ducă-se pe pustii

        — I-am recunoscut şi vocea şi mâinile. Aveam unsprezece ani când a plecat. Nu mai eram un copil.

        — Tu n-ai fost niciodată copil – spuse Sofia. Nu te-ai jucat niciodată.

        I se păru că l-a jignit şi întinse mâna să-l mângâie pe obraz. Dar Mihail se feri – era prea demn pentru a se lăsa alintat şi, din nou tăcut, plecă să-şi facă lecţiile.

        Sofia ieşi în'curte. O văzu pe Francisca în agud, pe Matei căţărat pe chioşc şi pe Anton fugărind o găină.

        Hainele, întinse pe frânghie, la aerisit, miroseau a levăn-ţică şi a naftalină, şi pe uşa bucătăriei se prelingea un abur străveziu, cu aromă de pătrunjel.

        — Miroase bine, nu? Întrebă Dusea, bucătăreasa, strălucind de plăcere. Totul miroase. Şi ăsta micu'. L-am spălat cu săpun parfumat.

        Il adulmecă pe Matei care izbucni în râs, apărâmlu-e i-n pumnii.

        — Miroase, miroase – urmă Dusea, înfundându-şi obrazul în burta copilului ce se zvâreolea hohotind. Miroava smoală şi a pucioasă.

        Solia zâmbi, mângâind visătoare buclele lui Matei. Se; întoarse apoi către casa care o aştepta masivă, primitoareî intră în dormitor. Îşi puse o fustă lungă, cenuşie, cu pliuri mari, o bluză simplă, înaltă pe gât şi-şi încălţă pantofi1. N toc gros şi baretă. Scotoci în scrin scoase eâteva sute dt lei şi le ascunse în mâneca strimtă a bluzei.

        — Mă duc până la băcănie – îi strigă Dusei, înainte cH a ieşi pe poartă. Mă întorc numaidecât.

        Porni grăbită, trecând prin dreptul ferestrelor joase ale casei, dădu colţul şi ieşi în strada Eniâneseu. Coroanele 'ângălbenite ale arţarilor se plecau peste garduri şi prin ostie, „ apăreau frunzele colorate ale viţei de vie. Un dric dez-glnoeat trecu în susul străzii. Apoi, îl întâlni pe Moişc-mu tul, şontăcăând, vorbind anapoda, cu scuipatul eurgându-i pe colţul gurii. Îi dădu un leu şi traversă strada. Vrăbiile îi ţopăiau aproape printre picioare, auzea porumbeii uunind în curteni lui Arachelian. Săltâitd ca pe valuri, având pe capră un om învelit în tinichele strălucitoare, trecu pe lingă ea camionul pompierilor. Strada se zgudui sub copitele uriaşilor rai roibi cu coame de leu şi pămătufuri la picioare. Apoi, se aşternu o linişte adâneă, se auzea numai foşnetul frunzelor.

        Şi ca şi cum n-ar li vrut să tulbure tăcerea, o doamnă apăru din josul străzii, păşind în vidul picioarelor. Î$i ţinea fusta puţin ridicată cu amândouă mâinile şi abia atingea dalele trotuarului, ca şi cum ar li putut să-şi stropească pantofii cafenii. Când se apropie. Sofia o recunoscu: mvi doamna Diamand, purtând o bluză dantelată cu roâneci ţi^ot şi cu o fustă grea, roşcată. Obrazul eâ3 de obicei rotund $i gras părea mai îngust, talia mai subţire şi niiiuile îi tluto-rau în niâneeile transparente. Era o doamnă Dia ma od întinerită de fericire.

        O văzu numai o clipă căci, cu aceeaşi graţie, doamna Diamand se strecură în vechea ei casă, care arsese. Şi dispăru. Sofia se opri stingherită. Plecase să ajute un biet cerşetor şi nimerise la o întâlnire de dragoste. Căutând să nu observe nimic porni mai departe. Gardul de zidărie şi fier pe care focul îlstrâmbasc, îi aţinea calea, o sili să tragă cu coada ochiului. Zări pereţii negri, mormanele de cărămizi şi auzi că cineva o strigă. Era vocea binecunoscută a filosofului, a prietenului ei din copilărie.

        Discreţia nu mai avea rost. Îşi domoli pasul şi atunci el o chemă din nou, numind-o -Sofia cea deşteaptă”. Eru acolo, foarte aproape de ea, proaspăt ras. Privind-o puţin batjocoritor, aşa cum făcea totdeauna.

        — Bine ai venit – îi spuse timidă.

        — Sunt lericit că te văd. Sofia – răspunse. Credeam că (iul tău mai mare ştie să păstreze un secret. Dar… Acum. Fie. Bine le-am găsit.

        Purta nişte pantaloni negri, foarte eleganţi, o cămaşă albă de mătase şi pantofii de lac îi străluceau. O canotieră fină, de paie, era atârnată deasupra lui în craca unui arţar.

        — Mă simţeam destul de bine în zdrenţe – urmă. Dar asta face o impresie mizerabilă asupra oamenilor. De aceea trebuie să mă readaptez mult mai repede decât aş fi dorit-o.

        — Arăţi foarte bine, minunat – şopti Sofia. De ce ai lacut farsa aceea cu scrisoarea?!

        — Eram puţin nebun – spuse domnul Diamand. Şi nu ştiu dacă acum mi-a trecut cu totul. O să-mi fie foarte greu aici.

        O privi îndelung, drept iu ochi. Şi Sofia îşi plecă pleoapele. Il admirase ca fată tânăra; îi citise cărţile ea domni şoară. Când îl vizita în prăvălia în care vindea perii şi cremă de ghete, se jena – un filosof n-ar fi trebuit lăsat să-şi piardă vremea în spatele tejghelei. Dar după-amiezile, în curtea umbrită, aşezat în mijlocul celor trei Sofii redevenea oracolul lor. Îmbrăcat cu pantaloni largi şi rubaşcă, le amintea de Tolstoi, iar privirea lui adâneă, sfredelitoare, le făcea să pălească. Acum ochii care o ţinteau erau la fel de cafenii, dar irisul lor îngheţase.

        — Sofia cea deşteaptă – spuse domnul Diamand, aproape fredonând. Sofia cea frumoasă, Sofia cea bogată… Patru ani, patru ani, draga mea… Franţa, Italia, Spania, Suedia… Apoi Brazilia, jungla. Am fost în jungla cea mai groaznică din lume, am locuit acolo…

        Rupse o frunză de arţar, o mestecă.

        — Am ajuns să mă pot hrăni cu ierburi, cu şerpi ca indigenii. Şi gândul că voi locui într-o casă mă îngrozeşte.

        — Azi-noapte unde ai dormit?

        — Aici, afară, în bălării. Curtea a rămas ca pe vremea noastră, e înecată în verdeaţă. Şi e cald încă, se poate dormi fără acoperiş.

        — Şi… Azi. Dimineaţă. ai fost s-o vezi?

        — Nu. Ştiu că s-a măritat. Are şi un copil mic

        — Şi… N-ai fi vrut să vorbeşti cu ea?

        — Peste eâteva zile, poate. Vezi, Sofia, acolo, de unde vin eu, oamenii sunt mult mai înţelepţi, mai răbdători. Lumea e atât de mult în afara noastră, încât nouă ne rămânem numai noi înşine.

        Vorbea ca atunci, cu vocea scăzută, învăluitor. Dar vrajă de demult se stinsese. Acum îl asculta fără să se lase legănată de vorbele lui, fără să-l creadă.

        — Da, ţi se pare bizar – urmă el. Te aşteptai să întâl-neşri un cerşetor şi sunt îmbrăcat după ultima modă. Bănuiam că Mihail îţi va povesti totul şi m-am pregătit să te primesc. Am învăţat asta. Acolo – să prevăd.

        Zâmbi, îşi undui braţele prin aer ca o pasăre, dar Sofiei nu i se păru vesel, nici măcar bine dispus.

        — O să-ţi refaci viaţa – spuse. Eşti neschimbat. Numai ochii tăi îmi par mai reci, mai cruzi.

        — Ochii?

        Domnul Diamand tresări, mâinile îneepură să-i tremure. Se dădu un pas înapoi rezemându-se de trunchiul copacului.

        — Ochii – repetă cu gura uscată. Ţi se pare. Sunt ochii mei. Îşi apucă globii oculari, cu vârful degetelor, ca pe nişte alune, ça şi cum ar fi vrut să şi-i scoată, să i-i arate. Şi nu sunt cruzi de loc, sunt ochii unui om care a văzut multe, care au obosit.

        O privea clipind speriat. Irişii cafenii păreau două pete de gheaţă aburite. Erau irişii unor ochi de mort şi Sofia se înfiora.

        — Iartă-mă, Sergiu – şopti. N-am vrut să te supăr. Mihail mi-a povestit totul şi venisem să-ţi aduc nişte bani, până o să te aranjezi.

        Scoase din mânecă cele eâteva hârtii şi i le arătă.

        — Patru sute de lei 1 exclamă domnul Diamand. Patru sute 1

        Cu o sprinteneală de maimuţă dispăru în spatele arţarului şi reveni cu o valiză mică de lac, pe care o deschise. Era plină de cupe de argint, de monede vechi, de brăţări filigranate.

        — Am adus o avere cu mine – aproape un milion de lei. Şi mai am încă în străinătate la o bancă. Sofia, alegeţi, te rog, o brăţară.

        Voi să-l refuze, dar întâlni privirea aceea care o îngrozea şi care începea să-i pară jalnică. Întinse braţul şi luă prima brăţară care-i veni la îndemână.

        — Dă-mi voie să ţi-o prind eu – spuse domnul Diamand. Îi petrecu micul cordon cu plăci filigranate în jurul încheieturii şi i-l închise. Ţi-ai ales brăţara cea mai potrivită – urmă. E Minerva, zeiţa înţelepciunii şi tu eşti preoteasa ei, Solia cea deşteaptă.

        Solia se simţi stingherită. Totul îi părea fals şi umflat şi nu se putea gândi la altceva deeât la doamna Diamand care se ascunsese la venirea ei şi care asculta de după cărămizi convorbirea lor idioată.

        — Poate totuşi, ai nevoie de bani – insistă. Ca să nu trebuiască să vinzi nimic.

        — Bani – murmură el. Nu. Aş vrea o oglindă. O clipă. Scotoci prin valiză şi Sofia îi urmări eu dezgust mâinile îndemânatece, cu degete lungi, uscate. „Are nişte niâini de hoţ” – gândi. „Hoţ de bijuterii44. Domnul Diamand scoase o oglindă ovală, cu minerul acoperit de incrustaţii şi se privi eoborându-şi pleoapele.

        — Ochii – şopti el. Deci contele avea dreptalc! Avea dreptate, repetă aproape gâfâind. Totul, până la ochi! Naş-tem zei morţi, domnule Dezirée.

        Îşi muşcă degetul ea şi cum s-ar fi temut să nu spună prea multe şi Sofiarecunoscu în gestul pătimaş pe conferenţiarul de altădată. Ca şi atunci vorbea parcă de pe scena, pălea şi-şi ducea palma deschisă în dreptul inimii.

        — Şi… Şi chiar nu vrei s-o vezi? Întrebă Solia pentru a întrerupe monologul pe care domnul Diamand îl continua eu nările palpi tinde.

        — S-o văd?! Oh, nu, nu, nu! Răspunse filosoful. Ajunge, am contemplat îndeajuns lumea! E timpul s-o transformam! Ştii – continuă deodată, simplu şi copilăros – era o femeie frumoasă, subţire, pe vremuri. Nu prea deşteaptă, dar feminină.

        — Sunt mulţi ani de atunci – spuse Sofia.

        — E grasă acum, ştiu – oftă melancolic domnul Diamand. Şi dacă ar redeveni cea de atunci n-aş putea sa uit ea de fapt Gilda a fost totdeauna grasă, stângaee, penibilă.

        — Ei, dacă ai vedea-o cu ochii de altădată – suspină Sofia, gândindu-se la ea însăşi în bluză de dantelă alba”, alături de celelalte două Sofii, domnişoare, în curtea de odinioară a filosofului.

        — E în zadar – suspină domnul Diamand. E atât de săracă şi neajutorată ea ar redeveni pe loc ceea ce este. N-aş putea s-o mai privesc fără s-o văd.

        O pasăre mare se zburătăci dincolo de zidul pe jumătate prăbuşit, spre fundul curţii.

        — Ai şi găini – spuse Sofia surâzând. Surâdea când voia să pară curajoasă dar acum nu-şi mai putea ascunde teama.

        — Găini – repetă Diamand. Găini, aici? Se ridică pe vârful picioarelor, aplecându-se peste zidul dărâmat, şi ţipă scurt, ascuţit, ca o femeie. Eeeee! Eeee, eine-i acolo?!

        Sofia privi pe sub coatele lui ridicate şi văzu dispărând în bălării o mânecă albă, jigot şi o talie care îi era bine cunoscută.

        — MA – exclamă domnul Diamand. Hoţi în miezul zilei.

        Ridică ceainicul de pe plită şi simula că vrea să se repeadă pe urinele femeii care dispăruse. Dar se opri, şuroind de sudoare, şi-şi şterse obrazul cu batista.

        — De azi-noapte îmi dau târcoale – spuse. Oed ca trebuie să fie nişte vagabonzi pripăşiţi aici, cărora le-am ocupat vizuina. S-au speriat la început, dar acum s-au întors. Vă arăt eu! Strigă înfuriat. Vă rup gâtul! (and ai trăit doi ani în junglă – urmă întoreându-se spre Sofia, nu te mai sperii de nişte derbedei. Se duse într-un colţ al camerei şi ridică un ghemotoc de cârpe murdare. Uite, cu astea l-am primit pe Mihail. Dormisem cu ele în iarbă. Aşa zdrenţăros, nu-î interesam pe domnii ăştia, dar cu pantofi de lac şi cu bijuterii…

        — N-are nici un rost să mai rămâi aici şi noaptea asta – spuse Sofia. Vino la noi.

        — Nu. Nu vreau să ştie nimeni că ra-am întors.

        — Şi să te culci şi astă-noapte în iarbă?

        — Oh, nu l M-am oprit aici, doar o zi, în trecere. Îmi era dor de casa asta, de curte. Aici am copilărit. Dar mai am incă treabă înainte de a reveni cu adevărat.

        — Şi pleci acum?!

        — Imediat – spuse domnul Diamand. Birjarul care m-a adus aseară trebuie să treacă să mă ia. S-ar putea să sosească dintr-o clipă în alta. Iartă-mă, Sofia, dar trebuie să-mi adun lucrurile. Te rog, te rog din suflet, nu povesti nimănui că m-ai întâlnit…

        O luă de braţ conducând-o spre poarta înnegrită, gtrâm-bată de foc şi se opri în pragul ei.

        — La revedere – şopti sărutându-i mâna. Pe curând, Sofia, pe curând.

        Se retrase mergând cu spatele şi bălăriile îl acoperiră ca o curtină.

        L'n nor de libelule subţiri, scânteietoare, zumzăi la%mpla S”îâpi. Topindu-se în cer.

        — Porţile începură să scârţăie. Strada se trezea din amorţeala după-amiezii. Sofia îşi desfăcu bră-ţ; ' (ară teamă, acum când filosoful nu mai era în faţa ei. Torul îi părea nefiresc, de neînţeles. Reveni spre minele pe jumătate îngropate, jucându-şi în palmă plăcuţele filigranate şi strigă foarte încet:

        Sergiu, Sergiu, o clipă 1

        Nimeni nu-i răspunse. Pe dalele cărămizii câteva vrăbii pi-guleau ţopăind. Sergiu 1 strigă din nou, păşind cu atenţie p: intre cărămizi, te rog, numai o clipă. Plec numaidecât. Puse brăţara pe mortarul zidului dărâmat Ţi-am înapoiat darul. Nu te supăra, dar n-o să pot povesti acasă de unde îl am. Auzi foşnind ierburile, în spatele peretelui, dar nu îndrăzni să-şi ridice ochii şi să privească. Îi era ruşine. N-aveau decât să facă ce vor.

        O monedă sună argintiu, rostogolindu-se pe pietre. Îşi feri piciorul. Se aplecă să vadă ce a pierdut, dar îşi reaminti că a venit fără bani de metal, numai cu hârtiile pe care le strângea în pumn. La revedere – strigă. La revedere. Ţi-am lăsat brăţara pe grămada de zidărie. Întinse mina spre locul unde aşezase bijuteria, dar brăţara nu mai era acolo.

        Sofia se opri uluită. Plăcile filigranate n-avuseseră cum să se rostogolească pe jos, decât dacă le lovise ea, fără să-şi dea seama. Se aplecă căutând printre sfărâmăturile de cărămidă, printre dalele ce formau odată pavajul curţii. Nu găsi nimic, dar auzi din nou o monedă clinchetind şi o umbră o acoperi. Brusc i se făcu frică. Îşi întoarse capul – în spatele ei nu era nimeni şi umbra se legăna deasupra ei – era coroana arţarului clătinată de vânt Îndreptându-şi pliurile fustei ieşi din curte sărind peste meterezele de moloz şi, ajunsă pe trotuar, îşi scutură pantofii acoperiţi de praf negru-roşiatic. Strada se umpluse de lumea ce se îndrepta spre centrul oraşului şi Sofia trebui să răspundă canotierelor ce o salutau descriind arcuri graţioase de o parte şi de alta a ei.

        Să fi devenit hoţ, filosoful? Cum adunase toate bijuteriile acelea, el care nu ştia să-şi vândă nici crema de ghete? Era un escroc, fără îndoială, căci viciul – Sofia o ştia – tulbură limpezimea ochilor, iar ochii lui îşi pierduseră limpezimea şi el însuşi înţelesese -că privirea l-a trădat.

        Revăzu figura lui speriată, ridurile sticlind de sudoare. Părea nesincer, dar surâsul îi rămăsese, ca în tinereţe, pierdut şi amar. Nu era oare pornita, judecându-l pentru nişte fapte pe care, poate, nu le săvârşise?! Venise să-şivadă soţia, pe furiş – orice om ar fi făcut la fel. Şi era puţin nebun – dar fusese nebun toată viaţa. Nu putea fi condamnat pentru asta. ^

        Cineva îi bolborosi răguşit în ureche. Tresări. Era Moişe-mutul. Agitat, mergând în pas cu ea şi arătmdu-i o trăsură ce se apropia la trap. Când trăsura ajunse în dreptul ei. Sofia văzu în penumbra poditului ridicat două perechi de picioare. Una purta pantaloni negri şi pantofi de lac, a două acoperită până la glezne de o fustă roşcata era încălţată cu pantofi maro.

        Sofia îşi plecă privirea pentru a nu observa mai mult şi-i făcu semn mutului, care nu înceta să bolborosească, s-o lase în pace. Îi era şi teamă şi greaţă de viciu, iar viciul o copleşise în după-amiaza aceasta: doamna Diamand fugea eu fostul ei soţ. Părăsindu-şi copilul, iar ea, Sofia, care aflase totul, trebuia să nu scoată o vorbă.

        Cu paşi rari. Ferindu-sc de cunoscuţii care o salutau, dădu colţul pe strada Democraţiei. Simţea că începe să urască irişii morţi care încercaseră să-i propună toleranţă şi: complicitate. Puse mâua eu îneântare pe clanţa de lemn a porţii ei. Casa o aştepta greoaie, cunoscută şi se auzea din curte larma copiilor.

        — Sofia – strigă cineva ascuţit. Solia, aşteaptă-mă! Doamna Diamand îi făcea semne din capul străzii.

        Purta o frumoasă bluză albă. Cu mâneci jigot, o (ustă roş cată. Şi împingea neîndemânatecă un cărucior.

        Sofia închise ocini. Îşi reaminti figura tuciurie, mâinile. Care tremurau. Smocuri de iarbă ţâşneau din zidul crăpat, o libelulă zbura în dreptul gurii omului cate vorbea.

        — Gilda – murmură – tu… Aici…

        Privită de aproape, doamna Diamand părea cu zece uni mai în vârstă decât fusese cu o oră mai înainte. Era o fe meie grasă ci îmbătrî. Nită de necazuri.

        — Sofia, ţi-e rău! Exclamă îngrozită doamna Diumuud Să intrăm să te aşezi!

        O luă de braţ. Împingându-şi căruciorul cu r” singură mână, dar Sofia se feri.

        — Ce ai V întrebă doamna Diamand îngrijorată. K^ti palidă,., nu cumva… Încă unul? De ce mă priveşti aşa?

        — De unde vii, Gilda? Întrebă Sofia.

        — De la poştă… O să-ţi povestesc totul… Să intrăm în curte.

        — Nu. Aici. Spune-mi. Nu vreau să audă copiii. Doamna Diamand o privi uluită. Sudoarea îi spăla fardul, rujul i se adunase în bobite pe buze.

        — Să nu ne audă… Copiii? I Bine, dacă „pui tu,. Tu eşti Solia cea deşteaptă.

        Sofia făcu o grimasă: Lasă asta.”

        — Bine – urmă doamna Diamand. Uite. Ridică pătura subţire care imelea copilul, scoase un plic. A sosit acum eâteva ore. Eu trec zilnic pe la poştă. Pentru că aştept un răspuns de la Rio de Janeiro, unde ain cerut informaţii despre Sergin.

        — Ştiu – spuse Sofia.

        — N-am crezut niciodată în moartea lui – spuse doamna Diamand. A vrut să scape de mine. Alata tot. Şi asta cred şi acum. Chiar dacă peste uu an. Doi o să-l vezi apărând. Ea $i cum nu s-ar fi întâmpiat nimic. L-am iubit, dâr e un escroc.

        — Sunt foarte grăbită – spuse Sofia. Am şase copii, îmi dau destulă bătaie de cap.

        — Nu te înţelegi – ridică din umeri doamna Diamand. Eşti cea mai bună prietenă a mea!

        — Ani fost – spuse Sofia. Şi mi-e rău.

        — Eşti obosită – recunoscu doamna Diamand. Ai alergat mult azi. Nu-i aşa?

        Avea obrajii rotunzi, puţin căzuţi, nasul iure. Părea că fălcile i s-au muiat de căldură şi-i trag pielea de pe Umple. „Da, îl înţeleg – îşi spuse Sofia. Şi eu aş fi fugit. Dar^cuni se poate ca acum o oră să-mi fi părut atât de tânără?”

        — În sfârçit, poate că întreb prea multe, spuse jenată doamna Diamand. Desfăcu pilcul şl-l arătă un carton cu antet auriu. Era stema României. E de la ambasada noastră din Rio de Janeiro. Din capitala Braziliei. Ascultă. Începu să citească rar, interpretând textul cu multă ironie i „Cu părere de rău vă anunţăm că soţul dumneavoastră, domnul Sergiu Diamand, originar din România, a decedat la Manaus, statul Matto-Grosso, În ziua de 8 septembrie 1912, În urma unui atac de cord. Domnul Sergiu Diamand a fost Înmormântat în cimitirul ortodox din Manaus, pe spezele statului brazilian, decedatul neposedând nici un fel de avere. În numele ambasadei române din Rio de Janeiro, vă exprimăm, doamnă, condoleanţele noastre şi vă stăm la dispoziţie cu orice informaţii suplimentare”. Şi data trecută – spuse doamna Diamand, şi-a anunţat moartea tot pe opt septembrie. Nici măcar nu-şi bate capul să inventeze altceva.

        — Şi tu eşti convinsă că e viu?

        — Oameni ca el nu mor niciodată. Şi eu cred în vise.

        — În ce fel de vise?

        — În visele mele. L-am văzut în vis de nenumărate ori. Totdeauna vesel, totdeauna murdar, şi murdăria înseamnă avere. Dar de data asta o să-l învăţ eu minte cum să se poarte.

        — Dacă o să dai ochii cu el – spuse Sofia provocator.

        — Chiar dacă n-am să-l mai văd niciodată.

        Doamna Diamand spuse „niciodată” cu furie şi amărăciune. Se vedea după figura ei că -domnul Diamand n-ar fi trebuit să spere într-o împăcare.

        — N-o să-l iert că a încercat să mă escrocheze până şi în somn.

        — În somn?

        — JDa. L-am visat, azi, acum… După-masă… Se plimba printr-o curte… Un maidan… Cu fel de fel de maşini… De clădiri dărăpănate, alături de un domn în tunică de' atlaz cu brandenburguri.

        „Minţea totdeauna – gândi Sofia – dar nu în felul ista. E de-a dreptul nebună.

        — Şi? Întrebă.

        — Da… Se plimba… S-a apropiat de mine… 9-a prefăcut că nu mă cunoaşte şi s-a recomandat… Dar tn loc de Diamand… A spus Darmant.

        — Dărmând?

        — Darmant. Era plin de rahat… Să mă ierţi, din cap până în picioare – asta înseamnă aur sau bijuterii… Iar azi am şi primit scrisoarea. Înţelegi? S-a îmbogăţit şi nu vrea să-şi împartă averea cu mine. Îi întinse din nou plicul cu antetul ambasadei. Vezi? E deştept, dar a făcut o mare prostie. Scrisoarea asta n-a fost trimisă din Brazilia. A fost pusă la poştă la Paris.

        Obrajii graşi, pufoşi, ascundeau o şiretenie pe care Sofia n-o bănuise niciodată. Şi din nou, ca în urmă cu un ceas, i se făcu frică.

        — Mă anunţă că a murit pe 8 septembrie 1909 – adăugă ironic Doamna Diamand – dar 8 septembrie 1909 e azi. Azi, draga mea 1

        Ridică palmele spre cer ca semn de încheiere al rechizitoriului şi de sub dantela mânecii jigot apăru o brăţară de argint filigranată cu chipul Miner vei.

        Sofia nu-i povesti nimic lui Daniil. Ca să nu fie silită s-o revadă pe doamna Diamand, începu s-o evite şi în curând o uită. Nici Mihail nu părea că se mai gândeşte la cele în-tâmplate. O singură dată o mai întrebă pe Sofia, după câteva luni:

        — Mamă, ai mai auzit ceva de domnul Darmant?

        — Nimic – răspunse ea. A murit cu adevărat.

        — Deci a murit 1

        — Aşa se pare, dragul meu.

        Abia a doua zi îşi aminti că Miliail spusese Datmant îîh ioc de Diamand, dar pentru că nu obişnuia să se ftămâutft deoât pentru copiii şi gospodăria ei uită şi această întJm-plare.

        Şi se apucă să pregătească valiza fiului cel mare, care pleca la Şcoala militară din Botoşani.

        Când sună mobilizarea în 1916 Francisca era la Bucureşti, la o soră a mamei sale. Văzu zepelinul treeind deasupra Foişorului de foc şi auzi clănţănitul mitralierelor. A doua zi, fără să spună un cu vânt, începu să-şi pregătească valiza. Mătuşa ei încercă s-o oprească, s-o convingă să mai aştepte, dar fosta fabricant” de ţigări din păpuşoi era de neclintit. Trebuia să ajungă la Galaţi, să fie alături de ai săi.

        După ce asedie zadarnic nenumărate trenuri, reuşi să pătrundă într-un mărfar înţesat de soldaţi şi se ascunse într-un colţ. Printre arme şi raniţe, slabă, ciufulită, o domni-şoară-copil de şaisprezece ani. Îşi luase câţiva pesmeţi uscaţi şi-i ronţăia, fără să privească în jur, curioasă şi pe jumătate sălbatică. Puţinii ofiţeri încercară să glumească cu ea dar se aleseră cu mârâituri. Îi oferiră ciocolată, bomboane, şi pentru că Francisca le întoarse spatele, învelin-du-se eu pardesiul, renunţară.

        Trenul se strecura cu greu printre garniturile încărcate de trupe, oprându-se şi pornind mereu. Ostaşii dormeau cu gurile căscate, sforăind, lunplând culoarele, iar ofiţerii treceau dintr-un vagon într-altul, călcând trupa ce gemea prin somn. Spre seară podelele se umplură de firimituri, mucuri, ziare, unsoare de armă, nasturi şi scuipat.

        Din întregul eşalon singurul călător care nu fuma, nu scuipa şi nu cântaa jale era Francisca. Strecurându-se prin.40 tre obidele infanteriştilor puse la uscat, ajunse la fereastră şi încercă să respire. Mirosea a fin cosit şi a fum înecăcios de locomotiva.

        — Daţi-mi voie, domnişoară – şopti cineva de deasupra ei.

        Se feri la timp pentru a nu fi lovită de o pereche de bocanci coborând de pe acoperiş. Ostaşul apucă îndemânatec buza ferestrei şi sări înăuntru, grijuliu, aproape fără să atingă podeaua.

        — Dumneavoastră sunteţi domnişoara Francisca, nu-i aşa? Întrebă.

        — Da – murmură Francisca trăgându-se înapoi.

        — V-am recunoscut – spuse soldatul.

        Puse jos ceva care semăna u puşcă, dar nu era decât o cutie de vioară. O deschise şi scoase un buchet de flori de cânip.

        — Duţi-iui voie să vi le ofer. Domnişoară Francisca l Le-am cules chiar acum/

        — Le-aţi cules? I întrebă Francisca. Dar trenul n-a mai '„prât de o ora?!

        — Ştiu. Eram pe câinp. Dormitam. Şi când v-am văzut la fereastră, am mai apucai să le culeg, să urc pe acoperit şi sa cobor exact deasupra dumneavoastră.

        — Va închipuiţi că shit un copil? Întrebă Francisca. Sau glumiţi?

        — Oh. Numai de glume nu-mi arde acum – spuse ostaşul. Am o boala de inimă care mă împiedică să fiu combatant şi m-au mobilizat ca lăutar. Bineînţeles că ideea a fost a mea. Fiecare îşi alege arma care-i place, îar eu o să fac războiul cântând la acest mic Stradivarius.

        Scoase vioara cu grijă… Îşi trecu degetul peste corzi., scoţând un pizzicato argintiu, şi sprijini sub bărbia lui, neagră, nebărbierită gâtul suplu şi lucitor al lăutei.

        — Lalo – şopti. Simfonia spaniolă.

        Francisca se dădu înapoi spre a-i face loc şi în aceeaşi cupă vioara gemu. Era un geamăt adânc, nazal, geamătul unui om care dansa rugându-se.

        De jur împrejur soldaţii se treziră, se săltară în capul oaselor, cu gurile larg deschise, împietrite. Îşi adunară braţele amorţite, picioarele desculţe, ţinându-şi răsuflarea.

        Şi în faţa lor pe coaste pleşuve de munţi, pe coaste pleşuve şi cenuşii, asini încărcaţi cu poveri urcau. Soarele ardea, soarele de zinc aprins ardea coastele de piatră şi o pasăre albă se ridica deasupra văilor în largi rotocoale. O pasăre albă, o pasăre de zinc se zbătea sub cerul ars.

        În uşa compartimentului se iviră somnoroase figurile ostaşilor care dormiseră pe coridoare şi ochii lor se pironirii asupra mâinii care dansa pe corzi.

        Şi văzură o cârciumă albă, spoită, sub măslinii cocâr-jaţi. Oamenii beau vin roşu la masă şi o ţigancă dansa, desculţă, făcând să sune castagnetele. Era o ţigancă ţî-nără, asemeni unei paparude, despletită, nebună, beată şi vioristul o fugărea, şfichiuindu-i picioarele cu arcuşul.

        Un soldat oftă, îşi şterse lacrimile cu dosul palmei şi scapără un chibrit ca să-l poată vedea mai bine pe omul care cânta. Şi apăru un obraz negru,ţigănesc, cu ochii acoperiţi de pleoape vinete. Gura violonistului se apropiase de gâtlejul de lebădă al viorii gata să-l sărute şi buzele i se mişcau în neştire.

        Şi ţiganca porni să se învârtă, ridicând rotocoale de praf şi în jurul ei i se roteau ţărani tuciurii, uscaţi ea vrejurile.

        Şi ostaşul simţi că flacăra chibritului îi arde degetele, dar nu-i dădu drumul şi compartimentul începu să miroasă a carne arsă. Pământul fumega sub picioarele ţigăncii şi unul după altul soldaţii se ridicară sprijinin-du-se fiecare pe umerii celuilalt, ca şi cum ar fi fost oloiţi şi şi-ar fi recăpătat picioarele printr-o minune şi prinseră să se învârtă în cerc, muţi, arşi de soaiele de zinc. tn mijlocul lor se rotea nebuneşte Francisca plângând sub şfichiuirile arzătoare ale arcuşului, orbită de soarele strălucitor.

        Un scrâşnet metalic, dureros, întunecă lumina de lapte de var. Cerul pieri, asinii se încrustară în stâncile de zinc. Omul îşi ridică arcuşul de pe corzi, îşi aplecă vioara şi atunci Francisca văzu că e legată cu sârmă. Prin fereastră clipeau felinarele staţiei.

        — Oh, domnişoară Francisca – şopti violonistul. Dac-aţi ştii ce greu mi-a fost prin străini I Cât n-aş da să mai cânt la spectacolele dumneavoastră din fundul curţii, când eraţi regină şi dansatoare 1

        — Dumitrache 1 murmură Francisca pălind. Nu te-am mai văzut de zece ani 1 Dumitrache 1 De unde ai apărut?

        — Colind lumea 1 suspină ostaşul. Am ajuns cu un taraf până la Paris 1 Oh, ce viaţă, ce viaţă, domnişoară

        — Şi de ce n-ai mai trecut pe la noi de când te-ai întors?!

        — Pentru că încă nu m-am întors I Am vrut doar să vă văd pe dumneavoastră şi pe Anton 1 Contele m-a învoit pentru o singură zi 1 O să trebuiască să mai vin cel puţin o dată. Poate la anul!

        — Nu înţeleg nimic – şopti Francisca. Ai o privire de beţiv, Dumitrache

        — Fiindcă trăiesc aici, înăuntru – spuse ostaşul ară-tântlu-şi vioara cu degetul. Afară nu mi-e bine. Ca şi dumneavoastră 1 Aţi rămas artistă, nu-i aşa, domnişoară, încă nu v-aţi prefăcut în om?!

        — Eşti nebun – murmură Francisca măgulită. Am fost totdeauna om.

        — Artiştii sunt zei – spuse ostaşul, fluturându-şi mâna neagră, foarte subţire, cu unghiile albăstrii.

        — Vioristul I răcni o voce de afară. Vioristul

        — Aici soldatul Dumitrache din compania a treia 1 raportă ostaşul seoţând capul pe fereastră. Mă întorc mimaidecât!

        — Lasă gagieilii I răcni o voce de bas. Imediat înapoi că vin la tine!

        — Smulge-i vioara! Strigă altcineva.

        — Artiştii sunt zei – şopti ostaşul întorcându-se spre Francisca. Şi mă mai cheamă şi Dumitrache I Oh, daca-aş avea la Paris bălăriile din fundul curţii dumneavoastră! Ce nvaş mai tăvăli prin ele!

        — Dă-l jos din tren! Răcni vocea de bas. Sparce-i scripca!

        — Du-te – murmură Francisca. Nu înţeleg ce spui, dar mi-ai amintit că voiam să mă fac dansatoare. M-ai întristat, Dumitrache!

        Ostaşul îi sărută mâna, galant, apoi încăleca pervazul ferestrei. De afară,zeci de mâini se înfipseră în mantaua lui. Siiuicindu-L Soldaţii din compartimentul Francisca i se repeziră să-l reţină, dar nu putură decât să-i smulgă cordonul şi gulerul tunicii.

        Francisca se trânti în patru labe pentru a nu fi strivită de cei care încercau să sară geamul în urmărirea soldatului Dumitrache, Se strecură printre picioarele lor, adă-poslindu şi buchetul la piept ca pe un copil.

        Dar când îl privi în scăpărarea unei brichete, văzu că strânge în pumn nu flori, ci un mănunchi de iarbă proaspăt cosită.

        VI.

        Mihail plecă primul pe front. Parintü îl petrecuta în zori, la gară. Şi rămaseră acolo până când trenul dispăru într-un vacarm de eom^rm. De bocete, de orale. Rex^mţa acasă. Ia ora priuzului. Ţinându-se de miau. ca în lunile lor de logodnă. Sofia servi borşul Daniil luă prima lingură, o duse la gura şi o vărsă la loc în farfurie.

        Fraţii îşi ridicară privirile umezite, ascultând strigătul tocilarului prin fereastra deschisă şi lacrimile Marihwiei picurând în borş.'Francisca îşi înfipse unghiile ca de obicei în braţul lui Anton, iar Matei, care se simţea conştiinţa familiei, gemu: Mihail pleacă pe front”.

        — Nu înmormântăm pe nimeni! Urlă Daniil bătând cu pumnul în masă. Şi cine are de gând să bocească, să-şi caute altă pensiune!

        Dar fiindcă nici el însutii nu-şi dorea alta pensiune îşi. Suflă nasul ca pe o trompetă şi începu să soarbă zgomotos borşul.

        Luca plecă al doilea, ca sergent teterist. Şi reveni după şapte zile cu o dezinterie. Se vindecă la spitalul militai, plecă din nou. Dar la prima haltă se îmbolnăvi de pneumonie, încercă şi a treia oară şi făcu un erizipel. În ciuda furiei sale belicoase şi a protestelor fu trimis la manutanţă.

        Anton, mai norocos, reuşi să fie primit ca rândaş voluntar în grajdurile regimentului 11 Şiret. Avea cincisprezece ani, şaizeci de kilograme şi visa să ajungă cow-boy, Noua ocupaţie îl satisfăcea pe deplin şi-i explica seară de seară lui Matei ca nu exista miros mai dumnezeiesc decât cel al paielor amestecate cu bălegar.

        Dar Matei se considera prea demn pentru a face războiul într-un grajd sau la manutanţă. Îşi cumpără o uniformă de cercetaş. Şi-şi stabili cartierul general în gară, ajutând la descărcarea răniţilor. Mic, slab, pansa ostaşii degeraţi cu o gravitate de bătrân medic militar. Plângea aiizindu-le gemetele şi vărsa la vederea zemei albicioase care li se scurgea din fluierele picioarelor, dar nu venea acasă decât o dată pe zi. la prânz.

        Sofia încercă să-l oprească, ascunzându-i uniforma, însă Matei sparse dulapul, îşi scoase pantalonii şi bluza cachi şi dispăru. Reveni după o zi şi o noapte, vreme în care Daniil îl căută prin toate spitalele. Nedormit, încercănat părea mai mic, mai slab şi mai roşcovan – şi tatăl renunţă să-l bată.

        — Ar trebui totuşi să mă asculţi – îi spuse, arătându-i banderola de gardă cetăţenească pe care o purta la braţ. Sunt nu numai tatăl tău, dar şi mai mare în grad 1

        În faţa argumentului ierarhic, Matei cedă şi izbucni în plâns. Mărturisi căn-a făcut-o dintr-adins, dar că a fost reţinut într-o casă, a cărei cheie se pierduse.

        — Ce fel de casă? Întrebă Daniil.

        — O casă foarte frumoasă, unde s-a făcut un lazaret – răspunse Matei.

        — Alături de liceul Vasile Alecsandri?

        — Nu, mai sus.

        — Unde mai sus?

        — După liceu e o oaşa roz, cu grădină. O grădină mare cu boltă de trandafiri. Dacă treci, vezi florile. Şi are, la uşă… Deasupra… Un fel de cozoroc din sticlă colorată…

        — Acum e iarnă. Iarnă! Spuse Daniil. Nu există trandafiri

        — Ba da – protestă Matei. Roşii. Erau înfloriţi. Şi în Italia sunt trandafiri iarna.

        — În Italia da, dar nu la noi. Trandafirii cresc poate în capul tău.

        — Nu. Erau acolo – repetă Matei cu ochii scăldaţi în lacrimi. Eu nu mint niciodată!

        — Dar e iarnă! Strigă Paniil. E frig, viscoleşte

        — Acolo nu viscolea.

        — La dreapta era sărbătoare, în stânga era sărbătoare – murmură Daniil. Înainte şi înapoi, dedesubt şi deasupra. Numai la mijloc nu era. Şi cine te-a dus acolo?

        — Am fost cu căruţa, cu degeraţii. Ţi-am spus că s-a făcut lazaret într-o casă.

        — La cine? În a cui casă?

        — Nu ştiu. Eu nu-i întreb pe oamenii mai mari cum îi cheamă – răspunse Matei. Răniţii îi spuneau „doctorul Dinu”.

        — Doctorul Dinu – repetă Daniil. Un om mărunţel şi gras?

        — Nu, nu I Slab şi cafeniu la faţă I Ca o teracotă

        — Ca o teracotă – murmură Daniil punându-şi palma pe fruntea băiatului.

        — Era cafeniu şi ars de soare şi avea sprincenele aurii. I-a uns pe răniţi şi nu i-au mai durut picioarele. Şi erau mulţi, tată, fără degete. Le căzuseră. Şi le curgea o zeamă din oase, ca zerul de iaurt, dar mai groasă şi mirosea.

        — Pfui 1 bufni Daniil.

        — Le cădeau şi mâinile şi picioarele la unii. Da' omul acela i-a uns cu o alifie şi pielea li s-a făcut din nou albă. Şi mâinile au început să le crească la Ioc.

        Daniil îşi lipi din nou palma de fruntea băiatului. Ardea.

        — Ducă-se pe pustii casele roz – murmură. Sunt infectate de febră tifoidă.

        — O casă cu etaj, cu multe camere, cu covoare. Brancardierii i-au pus pe bolnavi în paturi, dar nu erau paturi de spital, ci ca ale noastre, frumoase. Apoi a venit doctorul Dinu, i-a uns şi a încuiat uşa ca să nu-i mai aducă şi alţi răniţi. Se umpluseră toate paturile. Şi când a căutat cheia, n-a mai găsit-o. M-am uns şi eu cu puţină alifie pe arsură… Pe picior, tată, acolo unde aveam semnul de la fierul de călcat.

        Îşi ridică pantalonul. Coapsa era uscăţivă, curată, fără nici un semn.

        — Poate e celălalt picior – spuse Daniil.

        — Nu, nu. Uite-l şi pecelălalt

        — Alifie… Ce fel de alifie?

        Matei scoase o cutiuţă din buzunar. O cutiuţă de lemn, subţire, aşa cum s^ găseau la toate farmaciile. Daniil o deschise, o mirosi. Nu mirosea a nimic Lemnul era curat, neatins.

        — Ar trebui să te dezbraci şi să te culci – spuse. Cine ştie ce boli poţi lua de la soldaţii care zac în tranşee, mâncaţi de păduchi. O să chem doctorul.

        — Nu, nu! Strigă Matei. Eu trebuie să mă întorc acolo. Sunt foarte mulţi oameni, foarte mulţi. Şi doctorul Dinu e singur. I-am promis ca mă întorc să-l ajut. Şi eu mi mint niciodată!

        — Tu eşti im căcăcios de treisprezece ani! Strigă Daniil. Dezbra”i-te imediat!

        — Nici mort! Gemu Matei, pălind.

        — O s-o trimit pe Maritima să te înlocuiască!

        — Dar Mariluna e acolo! Până mă întorc eu!

        — Mariluna? % zbieră Daniil dând de perete uşa cantorii fetelor. Uite-o, e aici. Îşi încreţeşte părul!

        — Mariluna! Strigă Matei. Mariluna! L-ai lăsat singur pe doctor?!

        — Care doctor? Întrebă căscând Mariluna. De ce nu-l bagi în pat, tată? Nu vezi c-a luat-o razna?

        — Doctorul Dinu! Urlă Matei trcrnurând de hirie şi re-pezindu-se la ea. E singur, singur acolo, cu răniţii, cu morţii şi nimeni nu le dă de mâncare copiilor!

        — Vai de mine – suspină Mariluna. Cu ochii plini de lacrimi. Dezbracă-l. Tată. Să-i facem o baie cu muştar.

        — Nu! Strigă Matei, apărându-se. Nu! Ain promis că mă întorc. Eu! Personal! Acum!

        — Bine – spuse Daniil încet. Să mergem împreună. Dar dacă doctorul Dinu nu mai are nevoie de tine te bagi la pat!

        — Dacă spune el ea nu mai are nevoie – şopti Mâl ei Pe cuvânt de onoare.

        Daniil îl înfofoli într-o plapumă pe eercetaşul ce tremuya de febra şi emoţie şi-l urcă într-o sanie. Trecură de-a lungul străzii Democraţiei, tăiară de-a curmezişul Piaţa Noua, strada Traian, Mavromol şi opriră în faţa liceului Vacile Alecsandri. Pe colţ se ridica o casă sumbră, verzuie, masiva.

        — Aici e lazaretul? Întrebă Daniil.

        — Nu… Mai încolo…

        Opriră în faţa unei clădiri înalte, cu două etaje, gălbuie. Marginile de lemn ale balcoanelor o înconjurau cu garnituri cioco Iuţii.

        — Sau aici. Poate?

        — Mai sus.

        Ambulante, femei îmbrobodite în negru, soldaţi în r^p se îmbulzeau în faţa liceului. Şi alaturiy pe un loc vkü)- aşteptau căruţe, boi dejugaţi, sănii.

        — Aici… Aici era – şopti Matei.

        — Aici? Pe maidanul ăsta?!

        — Daaa…

        — Dar aici n-a fost niciodată vreo casă. Poate e wvai încolo?

        — Poate că da…

        O casă roz. Cu trandafiri? Îl întrebă Daniil pe birja? O casa foar-le mare. Transformată în lazaret?

        — O casă… Roz?! Birjarul îşi şterse faţa înroşită. Roz r Pe Maromol? Niciodată.

        — Cu poartă ele fier – spuse Matei. Şi cu trandafiri roşii.

        — Pe Mavromol? Nu se poate. Sunt birjar de patniz ti de ani! Cunosc oraşul piatră eu piatră!

        — Şi are, la uşă, la intrare… O apărătoare de sticlă… Eu, „ se cheamă? O apărătoare de sticlă colorată…

        — Apărătoare?… Aşa, un fel de cozoroc?…

        — Da.

        Birjarul suflă puternic, încreţindu-şi nasul, ca un cal.

        — Aha l spuse înveselit. Aha I Dar asta nu e pe Mavro-mol, domnu' Daniil… Şi nu mai e nicăieri. Ştiu fiecare piatră din oraşul ăsta

        — O casă roz – şopti Matei, abia stăpânindu-şi lacrimile.

        — Roz, da. Există o casă roz în oraş, domnu Daniil I Nu vă amintiţi? Roz, şi cu mulţi trandafiri roşii… Cu sticle colorate, prinse într-o ramă de plumb… He. He. He. Una singură… Dacă n-o mai fi şi altele… Dar eu o ştiu numai pe aceea, care a ars!… Acum zece ani a ars… Casa filosofului… Acela, domnu' Daniil, care vindea cremă de ghete şi perii. Dar nu era pe Mavromol, ci pe Eminescu… Unde mai există şi azi ruinele…

        VII.

        A treia zi Matei uită de casa roz, iar pe piciorul drept îi reapăru pata fierului de călcat. Îşi reluă funcţia de brancardier, dar numai pentru o lună, căci începuseră să vină armatele ruseşti şi oraşul fu cuprins de o periculoasă febră ospitalieră. Oficial şi sec Matei bătea străzile căutând în-cartiruire pentru ofiţerii ce-şi stabiliseră cancelaria pe strada Democraţiei, la numărul 25.

        Privea cu emoţie tunicile strânse pe talie şi cizmele mulate ca nişte mănuşi ale ofiţerilor ţarişti. Şi zilnic se studia în oglindă aşteptând apariţia unor mustăţi pe oală, aşa cum le avea colonelul Karpinski.

        Până şi Daniil se arăta impresionat de mustăţile colonelului, confecţionate din două tufe de păr moale, blond, arse de praf de puşcă şi tutun. Când vorbea, colonelul îşi ridica mustăţile cu gestul unui artificer care aprinde fitilul dinamitei şi le ţinea astfel la primele replici, singurele de înţeles, pentru că celelalte se pierdeau în încâlceala de fire blonde.

        Când bea, mustăţile se udau şi atârnau blegi de o parte şi de alta a gurii, dar uneori colonelul şi le muia singur în votcă şi şi le lipea pe obraz, amintind un Mefisto mor-coviu. Îşi iubea mustăţile şi şi le alinta spunând uneia dintre ele Vanka şi celeilalte Lionka, le împletea adeseori, iar noaptea şi le adăpostea după un plasture cu elastic. Această pază nocturnă a mustăţilor îi convinse pe fraţică, în urmă cu ani, mustăţile colonelului încercaseră să evadeze, dar fuseseră prinse şi cetluite sub nas.

        Când îngrijirea mustăţilor îi lăsa câteva ore libere, colonelul punea ordine în treburile cancelariei, inspecta magaziile şi povestea cu mult haz anecdote din Ural. Singurul om din oraş care putea ţine piept humorului şefului de cancelarie era Daniil şi, la început rar, apoi seara de seară îşi povesteau unul altuia întâmplările cele mai hazlii şi mai necuviincioase cu putinţă.

        Conversaţiile se desfăşurau în bucătărie, în vreme ce Daniil dregea focul, iar colonelul Stepan Ivanovici Kar-pinski fuma secondat de doi maiori şi de un căpitan. Micul stat-major lua loc pe scaune, colonelul îşi aprindea ţigara, tuşea, îl ridica pe Lionka aflat în tribordul nasului şi gurii şi lansa un: Eh, ştodelaite? La care Daniil răspundea s Spasiba, nicevo.

        — Prikuski? Întreba Daniil apoi, politicos, ciocănind cu arătătorul un soi de cazan de rufe, rotund, emailat şi care ţinea loc de ceainic.

        — Daaa I răspundea domol colonelul. Da, da. Dar nu vă deranjaţi. Hei, Dimon 1 striga. Ceaiul şi zahărul 1

        — Ceai mai avem de ieri – spunea Daniil.

        — Atunci, numai zahăr – consimţea colonelul.

        Căpitanul Dirnau sărea iii picioare, vărsa tuşea pe masă şi între farfurioarele şi cănile pregătite cu o oră înainte creştea un morman de cuburi albe. Pentru gălăţenii obişnuiţi de cu toamna să rabde de foame, să stea la cozi de pâine şi cartofi, popotele ţariste păreau coborâte din rai. Iar colonelul Karpinski nu putea fi deosebit de administratorul clielă-nei cereşti.

        Încălzindu-se, ofiţerii îşi descheiaţi gulerele tunicii, apoi camâneau în cămăşi, în flanele de corp şi înroşindu-se, asudând continuau să soarbă cană după cană. Când, spre Bobotează, fu adus un samovar, băutul ceaiului deveni orgiac şi plescăiturile începură a fi însoţite de gemete de plăcere şi chiar de lacrimi.

        Samovarul trona peste zi în camera colonelului, dar cum st întuneca era dus în bucătărie, instalat în mijlocul mesei îi îndopat, pe jos. Cu cărbuni aprinşi. Karpinski îl poreclise Kotik, după un motan burtos şi aşa şi rămase – un Kotik de alamă, gras, leneş, plin de el, având un chipiu, tot de alamă, dat pe ceafă. Kotik moţăia toată ziua, solid şi inert, Apoi, pe seară, când jarul începea să-i ardă măruntaiele îşi arunca chipiul în sus. Lăsa să-i scape un fuior de abur. Tu-fină şi îneeându-se.

        — Hai, Kotik, Kotik – mormăia Dimon. Ne e seteDu drumul!

        Kotik tăcea, cu spatele întors la cazanul-ceainic acum abandonat. Apoi chicotea. Un chicotit subţire, grotesc, după care gemea scurt, aproape astmatic şi strănuta împroşcând stropi de sub chipiu şi din nasul prevăzut cu robinet. Tăcuţi, ofiţerii şi fraţii urmăreau spasmele metalice ale samovarului – băieţii cu o curiozitate ştiinţifică. Francisca înduioşată. Dar Kotik nu era obişnuit să sufere prea mult şi, furios, izbucnea într-un urlet subţire. Un fior îl zguduia, gata să-i mute din loc. apoi începea sa tremure, chipiul i se zbătea. Înnebunit, până reuşea să se salte singur şi samovarul pornea să phngă trist ea un matroz beat, în clipa aceea colonelul spunea:

        — Bravo! Haraşo! Davai ceai!

        Daniil acţiona robinetul şi cănile se acopereau de abur. Apoi ca în toate zilele, ofiţerii începeau să bea şi băieţii pifneau pariuri pe ei5 ca la curse: „Dimon. Ajunge azi la eincfşpe.” „A băut ieri douăzeci”. „Maiorul ăsta cu cap de pasăre leşină la a patra cană.” „Alaltăieri a băut douftrei! Să nu leşine celălalt!”

        Totuşi Dimon îi întrecea pe toţi, şi când flanela i se lipea de corp şi începeau să-i iasă aburi din cizme, pornea să chite vechi cântece de stepă, spre mulţumirea colonelului, care strângându-şi mustăţile în pumn îl acompania, cu un bas răguşit, bătând tactul în coasta lui Kotik. Daniil. Care ştia bulgăreşte, idiş, greceşte, lipoveneşte învăţă şi ruseşte. 4 cânta la vocea a doua. O dată cu Dimon.

        — Haraşo, Daniil. Haraşo! Suspina colonelul.

        — Nicevo, Stepau lvanovici! Murmura Daniil ruşinân-du-se de mustăţile lui. Care, de la venirea ruşilor, păreau mici şi lipsite de putere.

        — Daniil, Daniil! Ofta colonelul Cânţi bine! Eu n-am voce! Şi e şi război! Oamenii noştri mor!

        — O să-i batem pe nemţi – spunea Daniil. O să le meargă fulgii.

        Dar nu ştia bine ruseşte şi traducând. O să le meargă fulgii„ spunea: „O să meargă în fulgi” ceea ce ofiţerilor li se părea deosebit de caraghios şi râdeau cu hohote. Din când în când apărea şi Dusea, cu braţele încărcate de bomboane şi conserve, şi, după cum era de ciufulită şi muscata, se vedea de unde vine şi cum a căpătat bunătăţile pe care Je trântea pe masă, îmbufnată.

        — Dragostea, dragostea – spunea colonelul cu u^hn aburiţi de ceai.

        — Dragostea, hî I răspundea Dusea, îndreprindu-şi părul ciufulit şi fusta, şi ascunzându-şi unul în spatele altuia picioarele mari, ca de cal. Dragoste… Ciortu t Fac asta ca se aduc ciocolată la copii 1 Hai, luaţi.

        Dădea câte un pacheţel de ciocolată fraţilor, ascundea conservele în dulap şi fugea să-i ducă punguţele cu bomboane lui Matei căruia îi spunea „daragoi”, „krasivâi” şi „bogatâr”.

        După ieşirea Dusei colonelul clătina din cap şi murmura „suflet rusesc” apoi întreba:

        — Ce se aude cu băiatul mare? Luptă, luptă Mihail?

        — Da, răspundea Daniil. În prima linie. E căpitan.

        — Căpitan? Haraşo 1 Şi Luca?

        — A fost bolnav. Acum e la manutanţă. Împarte punea.

        — Manutanţă? Haraşo.

        Singurul care zâmbea, ascultând această conversaţie, era Dimon, şi fraţii observară că zâmbeşte tot timpul, totdeauna, chiar când ceilalţi se încruntă şi înjură, iar Francisca le spuse că asta e o boală – boala surâsului. Le indică şi ţara de origine a bolii – se afla undeva între Mongolia şi Marea Galbenă, ceea ce însemna că Piraon era chinez sau mongol sau cel puţin tibetan şi fusese pişcat de o musca a cărei pişcătură te condamnă să râzi până după moarte.

        — O să-l înţep într-o zi – le spuse. Şi o să vedeţi cum râde de durere. Iar dacă o să-l doară foarte tare, o să râdă de o să cadă de pe scaun.

        — Poţi să mă înţepi – spuse Dirnon întorcându-se spre ea. Îţi promit căabia o să zâmbesc.

        — Ştie româneşte I şuieră Matei.

        — Ştiţi româneşte? Întrebă Francisca tremurând.

        — Ştiu – surise Dimon. Ştiu puţin. Ştiu şi ruseşte.

        — Şi… Mongoleşte? Întrebă Matei. Da. Ştiu vreo optzeci de limbi.

        Şi căpitanul Dimon le surise cu ochii săi oblici, cu nasul turtit şi chiar cu gura încremenită într-un veşnic zâmbet îndurerat.

        De emoţie Francisca ieşi din bucătărie şi se duse să-i ajute Sofiei la împletitiil puloverelor şi ciorapilor pentru ostaşii din tranşee. Dar pentru că indiscreţia poliglotă a lui Dimon o chinuia reveni după două zile în bucătărie spre a vorbi cu fraţii săi în celebra limbă papopipepu – inaccesibilă adulţilor. Acum, la adăpostul cuvintelor tainice ea îl putea chema pe Matei spunându-i în loc de „Vino la mine, Matei”, „Vipinopo Iapa mipinepe Mapatepei”. Dar la a doua replică Dimon o-întrerupse şoptindu-i: „Mapatepei napa apaupuzipit. Repetăpă”, ceea ce o tulbură pe Francisca până la lacrimi, făcând-o să înţeleagă că refugiul în limba papopipepu e inutil.

        Măreţ şi léonin colonelul nu dădea nici o atenţie aventurilor dialectate ale subalternului său şi continuă să nu-l bage în seamă până la şedinţa de spiritism.

        Ideea şedinţei aparţinea Franciscăi care se simţea atât de dornică de aventuri romantice, încât, după ce epuizase mental pe toţi scriitorii în viaţă se gândi să-i provoace şi pe cei decedaţi. Înaltă, subţire, sălbatică, ea găsise în persoana colonelului Karpinski un adorator, care-i punea viaţa la picioare în fiecare zi şi care se simţi dator să susţină propunerea ei cu energie. De altfel – declara colonelul – el însuşi era un vechi Spiritist şi socotea ectoplasma mai reală decât protoplasma şi decât orice altă plasmă pipăibilă.

        Daniil primi invitaţia la şedinţă foarte reverenţios, dar mijindu-şi ochii cu o maliţie care ar fi congelat orice fel de entuziasm. Şi pe ascuns o batjocori pe Francisca nu-mindro „matură visătoare” şi profeţindu-i un soţ compus exclusiv din mustăţi şi pinteni.

        Se adunaseră cu toţii în camera folosită la păstrarea ro„ gistrelor cancelariei, acolo unde dormea Mihail înaM”) da a pleca pe front. Ferestrele fură acoperite cu hârtie neagră şi fu lăsată aprinsă doar o mică lampă, cu abajur de sticlă, jumătate roşu, jumătate alb. Sub razele leşinate şi semisân gerii se aşezară cu toţii în jurul mesei rotunde pe care căpitanul Dimon o adusese din vecini, şi-şi lipiră palmele de tăblia de lemn. În mijlocul lor. În locul maiestuosului Kotik se afla un pahar lipsit de personalitate.

        — Să începem. Dimon. Spuse colonelul. Dânsul e un mediu extraordinar, le explică celorlalţi. Nouă ne-a ghicit şi în cafea şi în palmă. Ghiceşte după vreme şi dă şi în bobi cum ştiu numai cahnâcii.

        — Sunteţi mediu?! Întrebă emoijonată Francisca. Lătraţi în transă?

        — Da – răspunse Dimon. Dar nu-mi amintesc uimit după aceea.

        — Ce înnebunitor trebuie să fio! Suspină Francisca. Oh, dacă aş putea simţi şi eu senzaţiile astea!

        — Nu există nici o senzaţie – spuse Dimon surâzător. Iu clipele acelea eştinimeni. Sau altcineva. Dar tu nu ma” exişti.

        — E foarte frumos – şopti pierdută Francisca.

        — Să începem, să începem – interveni colonelul, căruia nu-i plăcu apropierea dintre Francisca şi subalternul său. Linişte. Lucrăm cu paharul. Dimon?

        — Cu paharul şi dacă o să se poatu direct; Dur am nevoie de multă linişte.

        — Ssssst! Făcu Stepau Ivanovici apuctud cu două degete încheietura mâinii stingi a Francisai.

        — Pe cine să invocăm? Întrebă Dimon.

        — Pe… pe Alexandr Sergheevicî Puşkm Şi lu Odes l-am chemat şi a venit!

        — Alexandr Sergheevicî – repeta ca un ecou Dimon. Alexandr Sergheevicî Puşkin! Vino!

        F)6

        Îşi dădu capul pe spate deschise gura şi ramase nemişcat, livid. Francisca îi vedea mărul lui Aclam tresărind, pleoapele subţiindu-se, buzele mişeându-i-se uşor.

        — Aaaaah – gemu înfundat Dimon cu fălcile înţepenite. Alex… Alexandr… Alex… Alexandr… Deschise gura mare, ca un peşte aruncat pe uscat şi'spuse, distinct… Îci şoaptă: Sunt aici.

        — Fii binevenit! Murmură colonelul tremurând. Îşi înclină fruntea oprindu-i cu o lovitură din coate pe cei doi maiori care voiau să se închine. Spune, şopti, spune…!

        — Sunt aici – se auzi vocea izvorând din plafon.

        — Vorbeşte – o imploră colonelul. Vorbeşte!

        — Dimon – spuse vocea.

        — Platonovici – adăugă colonelul.

        — Dimon – urma cavernos vocea. Vet veni cu mine… Acolo… la Paris, în spatele parcului Buttes-Chaumont,., Pentru că eşti un prost.

        — Excelenţă – suspină colonelul.

        — Dimon e o slugă prea plecată – urmă vocea. Dai nu e în stare de nimic! Eu am nevoie de Daniil!

        — Excelenţă! Mărite Alexandr Sergheevici! Gemu maiorul uscăţiv.

        — Sunt contele de Droitdicu – spuse glacial vocea. Acum, în clipa asta sunt contele şi vă spun: Am nevoie de Daniil!

        Scăpând de sub mâna colonelului cel mai înalt dintre maiori, cel cu cap de pasăre, se închină.

        — Măcar pe ăsta – suspină vocea. Pe ăsta! Încearcă-ţi puterea pe el. Dimon Platonovici! Transformă-l pe pravoslavnic în criminal! Pentru Daniil eşti prea prost!

        — Mulţumesc – murmură Daniil.

        — Dimon va muri – spuse vocea. Pregăteşte-te. Dimon. Platonovici.

        — Întrebaţi-l ceva – îi şuieră maiorul cel scund colonelului. Repede. Poate îl salvăm pe Dimon.

        — Dimon Platonovici, cel care ai fost – spuse vocea sentenţios. Vino cumine. Acolo unde vei surâde tot timpul.

        — Întrebaţi-l, cu voce tare 1 se rugă maiorul cu cap de pasăre. Altfel îl întreb eu.

        — Cui vrei să te las, Dimon? Întrebă vocea. Şi răspunse tot ea: Sihastrului Daniil?

        — Sihastrul Daniil! Repetă colonelul. E din Riazan?

        — Eu sunt sihastrul Daniil – spuse Daniil. Din Moldova.

        — Îl primeşti pe Dimon? Întrebă vocea.

        — De ce nu? Răspunse Daniil reverenţios. A mai stat la noi. O să mai stea.

        — Doar eâteva zile – spuse vocea. Să-l ascunzi I Să-l aperi 1

        — O să-l apăr cu praştia – spuse Daniil. Până şi lui Goliat îi va fi teamă de mine!

        — Daniil David, daragoi 1 îl imploră colonelul. Nu mai glumi 1

        — Atunci fii gata – spuse vocea.

        — Praşu – raportă înveselit Daniil. Numai că eu am treabă, u-o să stau cu gura căscată ca să vorbească, printre dinţii mei!

        — Sfântă Fecioară 1 exclamă colonelul apueându-şi mustăţile în pumn. Opreşte I Opriţi 1 Iartă-mă, Alexandr Sergheevicî… Am băut… Nu mai înţeleg nimic!

        — Se mişcă paharul! Strigă unul dintre maiori. Paharul nemişcat până atunci porni să se rostogolească, trecu prin faţa mâinilor Franciscăi, atinse degetele colonelului, care se crispaseră şi se îndreptă spre cei doi maiori.

        — Războiul – spuse gâtuit colonelul – Alexandr Sergheevicî… Oare… Oare o să-l pierdem?

        — O, biet soldat ms I se căina vocea… Tu, stăpânul, tu regele

        — Parabola – şopti unul din maiori.

        — Ţarul va muri, ţarina va fugi, generalii vor vinde castraveciori…

        — Castraveciori… Generalii? Repetă colonelul Castraveciori

        — Mujicul va sta pe tronul ţarilor 1

        — Nu 1 strigă înăbuşit colonelul. Alexandr Sergheevici, te implor I Am jurat credinţă steagului imperial!

        — Steagul… Spuse vocea. Steagul va fi roşu!

        — Roşu de sânge I şopti înfiorându-se unul din maiori.

        — Steagul revoluţiei – spuse vocea.

        — Nuuuu I strigă colonelul.

        — Steagul roşu! Repetă vocea. Bandierra rosa.

        — Nu I Nu I Alexandr Sergheevici, lumina noastră, sufletul nostru. Ce ne-ai făcut?

        — E bolşevic 1 spuse printre dinţi maiorul cu profil de pasăre.

        — Nu cârti 1 îl opri colonelul.

        — E bolşevic – se îndârji maiorul. Şi deodată sări de pe scaun, îşi scoase pistolul şi urlă. Moarte bolşevicilor!

        Ocolind masa, se repezi la Dimon, înfundându-şi nasul între dinţii acestuia.

        — Votcă I ţipă ascuţit. E beat I E beat, bolşevicul 1 Nu cu Puşkin am vorbit noi, ci cu Dimon Platonovici l Trădătorul 1 Calmâkul I Te împuşc 1 La zid, la zid

        — Eşti nebun I îl opri colonelul.

        — Sunt ofiţer I ţipă maiorul, tremurând. Il împuşc, acum l Afară! Toată lumea afară I Şi tu, strigă zguduindu-l p& Dimon, treci la zid I La perete

        — Ce… Cine? Întrebă Dimon deschizând ochii.

        — La zid I ţipă maiorul, palid. Soldatul rus – rege? I Treci la perete I Soldatul… ai?! Castraveciori?

        Gitâia, împungându-l cu nasul său de uliu.

        — Nu înţeleg nimic – şopti Dimon. Oare ce am spus, excelenţă?

        — Măscări ciule! Ştii foarte bine ce ai spus! Şuieră maiorul, stropindu-şi pieptul cu scuipat. Tremura şi se auzea cum îi elănţăne dinţii. Excelenţă, lăsaţi-mă să-l împuşc aici.

        — Pune pistolul pe masă! Porunci colonelul. Constantin Sergheevicî!

        — Frapancipiscapa – murmură Dimon.

        — (iură! Gura! Urlă maiorul. Întinzând pistolul spre eh Taci, măscăriciule, diavol roşu!

        Frapancipiscapa – repetă Dimon. Slipingepe lapampapa.

        — Papa… Papa. Hârii maiorul trăgând în plin. Ţine pa-pa-pa-pa I Iacă. Pravoslavnicul s-a transformat în criminal!

        — Aaaaah – strigă Francisca alunecând pe lingă colonel şi lovind lampa aşezată pe o poliţă. Mi-e rău! Ajutor, Stepau Ivanovici!

        Se prăbuşi o dată cu mica lampă ce se sparse într-o\u238? L-vătaie de flăcări.

        — Afară! Porunci colonelul. Arde! S-a aprins gazul!

        — Unde eşti, cââne? Întrebă maiorul bâjbâind prin întuneric Ai spus că mori azi! Crapă atunci!

        — Vă ordon să ieşiţi! Tună colonelul. Constantin Ser-gheevici, te dau pe nuna Curţii Marţiale.

        — Să moară! Gemu maiorul. Să moară! Şi-a bătut joc de noi! Castraveciori…!

        — Nu maiorii, ci generalii o să vândă castraveciori – şopti împăciuitor maiorul cel scund. Potolcşte-te. Constantin Sergheevicî”. L-ai ucis!

        Focul izbucni printre picioarele lor, cuprinse rafturile de registre. Daniil smuci uşa. Era încuiată, dar Iară cheie în broască. Se repezi la fereastră, o smulse din ţâţâni.

        — Săriţi! Strigă. Uşa s-a înţepenit.

        Flăcările se năpustiră şuierând peste hârtiile uscate, de-a lungul poliţelor de lemn. Colonelul încalecă pervazul, sări afară şi întorcându-se pe jumătate o luă în braţe pe Francisca., Maiorul cel scund sări după el. Apoi David împingân-du-l pe Constantin Sergheevici, care se zbătea. În urma lor o flacără lungă, roşiatică linse chenarul ferestrei şi focul începu să vâjâie şi să pocnească.

        — Dimon! Strigă colonelul. Dimon Platonovici! Maiorul cel scund serepezi la fereastră, dar celălalt îl opri.

        — Lasă-l – urlă spumegând. Să crape acolo!

        — Te împuşc pe loc. Constantin Sergheevici – strigă colonelul. Să nu îndrăzneşti!

        Apărându-şi mustăţile cu mâna încăleca diu nou pervazul ferestrei, dar fumul îl orbi. Qaniil îl dădu Iu o parte, tinân-du-şi batista la nas, sări în cameră şi flăcările îi cuprinseră pantalonii şi părul. Bâjbâi prin fumul negru. Îşi arse degetele şi se trase înapoi.

        — Ieşi – şuieră Dimon. Aprinzându-şi pipa. Uiţi că sunt al dumitale? A.şteaptă-ină afară.

        Unul din rafturi se prăbuşi într-uu val de scâotei. Podeaua explodă în jerbe roşii.

        — Tataaa! Ţipă Francisca de afară. Tataaa! Fooooc

        — Ieşi! Porunci Dimon. Eu descopăr numai animalul din oameni nu şi zeul I Afară!

        Daniil simţi două mâini care-l apucă de mijloc, târându-l spre fereastră. Încercă să se zbată, dar celălalt era mai puternic şi lumdu-l pe sus îl aruncă la picioarele colonelului KarpinsKi. Se întoarse şi-l mai văzu pe Dimon aşezându-se liniştit pe scaun. În vreme ce curtea se umplea de oameni care urlau, cărând găleţi cu apă.

        Camera cu registre arse până la temelie, fără ca focul sä se întindă şi la restul casei. Printre bucăţile de lemn carbonizate găsiră turtit, spart samovarul, pe care soldaţii îl călcaseră în picioare.

        Datorită surescitării nimeni nu-şi mai amintea cum izbucnise incendiul, în afara lui Dimon Platonovici care mărturisi că-şi uitase ţigara aprinsă pe poliţa de lemn. Plăti paguba din banii pe care îi avea puşi deoparte şi dispăru fără Urmă, lăsându-şi uniforma de căpitan pe trei sferturi arsă în pragul casei.

        Seri de-a rândul lui Daniil i sc păru că-l vede trecând pe strada Democraţiei, tăcut şi posomorit. Şi tot gândindu-se la căpitanul Dimon, se obişnui să cânte cântece pe care nu le auzise niciodată, dar pe care şi le amintea din copilărie.

        Şi visa, fără să. Doarmă, o curte imensă, străjuită de un turn dantelat din oţel – o curte nesfârşită în care se învâr-teau zeci de scrâncioburi, în jurul unor munţi de case şi arme, amestecate alandala. Iar el, Daniil se plimba printre mormanele de case şi turnuri până se prăbuşea într-o groapă cu lei.

        VIII.

        Casa din strada Democraţiei devenise cu anii deosebit de pitorească. Hornul cel mare dărâmându-se fu adus un meşter neamţ, care construi în locul lui un turn gotic, pătrat, cu scăriţă şi cască de metal. De la distanţă părea statuia unui soldat veghind o piatră funerară. Fraţii îl priviră cu dispreţ, la început, apoi tristeţea soldatului veşnic afumat îi înduioşa şi-l îndrăgiră. Francisca îl picta într-o noapte în ocru şi galben, transformându-l într-o uriaşă turtă dulce. Astfel, ostaşul deveni comestibil, dar nimeni nu se atinse de el. Francisca se mulţumi să picteze şi acoperişul cu amici şi fluturaşi, apoi poarta, şi la urmă, pereţii. Simţind-o apropiindu-se cu bidineaua, tencuiala frisona,căzând în solzi.

        Furia aceasta coloristică, pe ascuns încurajată de Daniil, fu stăvilită de Mihail. Abia întors de la Şcoala militară cu trese de ofiţer, dispuse ca hornul să redevină cărămiziu, acoperişul roşu, poarta cafenie. Sofia fu încântată – oraşul n-avea să mai vorbească despre casa lor, arătând-o cu degetul. Pentru că Sofia cea deşteaptă era convinsă că şuşotelile bârfitorilor fuseseră provocate de hornul din turtă dulce.

        Ea uita că Anton galopase trei zile pe un cal de împrumut şi că Matei fusese gata să-l împuşte pe Teren te.

        Matei coborî prin vadul Raşcu mânând calul la crap. Trecu printre tarabele troienite, pe sub depozitele de cherestea şi apoi coti pe chei. Sania uşoară sărea peste bolovani $i calul tropăia suflând aburi fierbinţi. ^

        Se lăsară spre Dunăre pe o podişcă de bârne groase, lustruite de ger. Gheaţa scrâşni, sună dogit sub copitele calului. Matei dădu drumul hăţurilor şi se lăsă pe spate, ca muscalii, cu o mână în şold, mijind ochii. Ţăranii îl salutară, înveseliţi – se vedea că tânărul subţirel şi roşcovan e cher-chelit. Le răspunse apleeându-se adânc, aproape adormit. Se sculase de la ora cinci ca să împrumute sania şi calul şi până la opt băuse cu birjarul ţuică şi vin fiert cu scorţişoară. Nu spusese nimănui unde pleacă pentru că Daniil l-ar fi oprit să treacă singur Dunărea îngheţată, iar el promisese să ajungă la Azaclău cu sanie muscălească.

        Mână calul la pas pe lângă carele încărcate cu saci de porumb, pe lângă lăutarii care cântau, dansând pe loc, şi ajunse la debarcaderul satului în mai puţin de zece minute. Fata îl aştepta pe mal, înfăşurată într-un şal negru, pufos. Nu i se vedeau deeât eizmuliţele şi poalele paltonului, întinse mâna şi o ajută să urce lângă el.

        — Nu mai e aici – spuse ea speriată. Avea buzele albite de frig şi obrajii aproape albaştri. A plecat de aseară.

        — A plecat.

        Matei se dezmetici, înjură.

        — Şi unde dracu s-a dus? Întrebă.

        — În baltă – spuse fata. Îşi făcu o cruce mare. Poate că e mai bine aşa, domnu' Matei.

        — Bine pe dracu – mârâi Matei. Noapte nedormită, bani aruncaţi. Dacă ţi-era frică, n-aveai deeât să-mi spui.

        — Nu de frică – spuse fata. Dar cum să-i opresc dacă a plecat în baltă?

        — A plecat de mult?

        — De aseară, v-am spus.

        — Şi unde a dormit?

        — La un om.

        — Du-mă la el.

        Fata era slujnica lui Iani Starcopol din Brăila, văr prin alianţă cu Sofia. Teren te o răpise pe Elena, fiica lui Starcopol şi ceruse ca răscumpărare sfeşnice de argint, bani, cafea, zahăr, tutun, miere. Sania era ticsită.

        Dar omul lui Tevente plecase şi Matei voia cu tot dinadinsul să-i dea deurmă. Ştia că banditul se teme de o cursa şi că la cea mai mică bănuială Elena Starcopol ar li fost înecată. Iar fata care tremura lângă el nu-i plăcea. Părea mai îngrozită deeât ar fi trebuit.

        Opriră în capul satului, aproape de cimitir. Coborâră. Un om aştepta în poartă cu căciula trasă până peste ochi. Zâmbi. Netezindu-şi mustaţa cu degetul gros, şi-i pofti înăuntru, apoi deschizând larg porţile băgă sania în curte.

        — V-aţi plimbat, domnişorule – mormăi lăsându-l pe Matei să intre înaintea lui în casă. Şi tu du-te la bucătărie – îi spuse fetei. E mai cald deeât în odaie. Îl ajută pe Matei să-şi scoată paltonul greu, cu guler de vulpe, apoi îşi smulse căciuia din cap, ca şi cum ar fi fost o perucă.

        — Aţi făcut drumul degeaba – adăugă, întorcându-se. Matei tresări.

        — Sau aproape degeaba – adăugă omul. Pentru că cine trebuia să ia sacii a plecat. Dar v-a rugat să-i lăsaţi aici.

        Vorbea domol, aproape căutându-şi cuvintele, şi ochii lui cafenii îl priveau neliniştiţi pe Matei.

        — Degeaba – repetă îngândurat Matei. Aveţi rude bune la Galaţi?

        — Nu. Nici un fel de rude – răspunse omul.

        Era tuciuriu la faţă, cu ochii înfundaţi în cap, iar irişii lui cafenii păreau morţi, ca la orbi.

        — Am cunoscut, când eram mic, un filosof – spuse Matei. Domnul Diamand.

        — Eu sunt domnul Diamand – zâmbi omul. Sunt ciliar el, filosoful.

        Matei se lipi cu spatele de uşă, apucând pe furiş clanţa.

        — Dar domnul Diamand a murit – şuieră el.

        — E un fel de a spune – răspunse domnul Diamand. Dumneata n-aveai, desigur, mai mult de opt ani când am părăsit oraşul.

        — Opt ani… Dar am o memorie foarte bună.

        — Da, da – murmură domnul Diamand. Sunt un filosof mort, care face negustorie cu Terente. O să trebuiască să laşi la mine şi argintăria şi cafeaua. Fără să capeţi nimic în schimb. Cred că şeful a urcat preţul – vrea de două ori pe atât. Iar noi suntem sclavii Iui…

        O rafală de vânt izbi casa zguduind-o. Domnul Diamand deschise uşa şi-şi scălda fruntea în aburul îngheţat care năvăli de afară.

        — Nu, nu mi-e frig – urmă, posomorit. Niciodată nu mi-a fost, domnule conte 1 Dar aici ar fi trebuit să-l trimiteţi pe Duţulescu I Pe micul darmant de fier 1 ' O a doua rafală cutremură casa făcând zăpada de pe, acoperiş să sc scurgă într-o avalanşă ce-l îngropa pe dom-i nul Diamand.

        — Pe Dutulescu – repetă îneoându-se. Cel care scoate zeii din pălărie.

        Se afundă fără veste în troian şi când se ridică Matei văzu că are gura plină de sânge.

        — Oh, asta nu va înţelege niciodată – gemu scuipând chiaguri roşii. Contele îi dispreţuieşte prea mult pe filo-fozi pentru a-i crede în stare să-şi apere punctul de vedere

        — Aveţi buza crăpată – spuse Matei.

        — Buza? Rânji filosoful. Ha-ha 1 Buza I Trebuie să ştii, domnule Matei David, că nici măcar buza crăpată pe care o vezi nu-mi aparţine. Oh, dacă bietul Daniil ar bănui în ce încurcătură m-a băgat cu toţi fiii lui 1

        Se lovi cu fruntea de uşorul uşii şi Matei avu impresia că cineva l-a împins din spate.

        — Trebuie să recunoşti că în asemenea condiţii e greu să tratezi răscumpărări – spuse foarte încet. Totuşi sper că m-ai înţeles…

        — Vreau s-o văd mai întâi… Spuse Matei. În afară de argintăria şi cafeaua domnului Starcopol, am şi eu banii mei. Am bani la Galaţi. Şi nu e nevoie să-i fie daţi toţi lui Terente.

        — Vrei să mă cumperi? Domnul Diamand zâmbi. Ştii câţi ani am, tinere?

        — Cincizeci, spuse Matei.

        — Nu. Patruzeci şi cinci. De paisprezece ani am rămas la aceeaşi vârstă. Poţi cumpăra un om care nu mai îmbă-trâneşte de paisprezece ani? Cu ce?

        — Am un ceas de aur, un inel.

        IUn ceas de aur – îl îngână domnul Diamand.

        Se aplecă, scoase de sub pat o mică valiză neagră, lăcuită, o deschise. Prinse pe o catifea neagră, unul lângă altul, scânteiau zeci de ceasuri de aur.

        — Numai Longines – adăugă obosit. Şi câteva Internaţional Geneve. Ridică valiza ducându-i-o la ureche, Tic-tac-urile se armonizau simfonic.

        — Un ceas de aur. Un ceas – spuse umflându-şi obrajii domnul Diamand. E pur şi simplu caraghios să cumperi un filozof-tâlhar cu un ceas şi un inel. Ce altceva mai ai?

        — Am bani – murmură Matei.

        — Ai merita s-o primeşti înapoi pe Elena – spuse domnul Diamand. Pentru că eşti un băiat curajos. Dar mâine vreau şi restul de cafea, zahăr, tutun şi toate tablourile din casa Star copoi. Le ştiu pe toate, aşa că e inutil ca domnul Starcopol să facă economie de tablouri.

        — O să le aduc eu – spuse Matei. Dar vreau s-o văd pe Elena. Acum.

        — Chiar acum – spuse grav domnul Diamand. Elena 1 strigă, deschizând uşa spre bucătărie. Elena, vino, te rog 1

        Matei sări în picioare. Îşi îndreptă haina, îşi şterse palmele de sudoare. Elena apăru din camera de alături, cu un şal turcesc pe umeri, un şal pufos, roşu. Părea emoţionată, dar nu îngrozită, şi-i zâmbi politicos lui Matei.

        — Îmbrăţişeaz-o – spuse domnul Diamand.

        Matei o luă în braţe, fără stângăcie, doar pentru că era obişnuit să îmbrăţişeze fetele. Dar avea mâinile reci şi nu putea vorbi.

        — Cum îl găseşti? Întrebă domnul Diamand.

        — Bine – spuse Elena. Se pare că, între timp, l-au ţinut destul de bine acolo.

        — Da, nu arată prost – spuse şi domnul Diamand. E însă puţin speriat, puţin zăpăcit.

        — Acolo au lumea lor – zâmbi Elena. Una singură. Cu reguli puţine care se învaţă repede.

        Capul ei mic, brun, cu sprâncenele foarte arcuite, cu gura plină,senzuală, umbrită de puf, cu nasul acvilin, era capul unei păsări de pradă. Părea neajutorată cu cinci zile în urmă, înainte de a fi răpită, şi acum Matei nu-i putea suporta privirea crudă, lacomă.

        — E un băiat energic – spuse domnul Diamand.

        — E curajos – recunoscu Elena. Altfel, nu l-aş fi acceptat.

        — Te iubeşte – spuse domnul Diamand.

        — Da – spuse îngândurată Elena. Dar nu e singurul, domnule Darmant.

        — Diamand – şopti Matei.

        — Diamand – o corectă iritat domnul Diamand. Face parte dintr-o familie de cart avem nevoie. Dacă n-am renunţat cumva la Galaţi, la tot fluviul acesta, la viaţă. Il răscumperi pe Matei sau nu?

        — Cât vreţi pe el? Întrebă Elena.

        — Un ceas de aur – spuse domnul Diamand. Tatăl dumitale te-a plătit cu doi saci de calea, doi de zahăr, tutun şi miere. Plus argintăria din dormitor şi tablourile pe care mi le va aduce Matei mâtne. Aşa că un ceas îmi pare o plată destul de modestă.

        — Bine – încuviinţă Elena. Şi rămâne al meu?

        — Îl vrei pentru totdeauna?

        — Da. Aşa se obişnuieşte.

        Elena deschise micul manşon de astrahan pe care-l ascundea sub şal şi scoase un ceas prins pe un lanţ greu, galben roşcat.

        — E chiar ceasul meu – spuse.

        — Ştiu. Îmi place. Pune-l în valiza mea, te rog.

        — Mă răscumperi? Întrebă Matei. Tu, pe mine? T tru ce?

        — Ca să te poată vinde – surise domnul Diarr După legile noastre, aparţii acum Elenei. E, de altfel.

        Obicei străvechi de nuntă. Numai că în loc s-o cumperi dumneata pe ea, pentru o pereche de boi, ca în Africa, sau ea pe dumneata cu zestrea, ca la Calaţi, te-a plătit cu un ceas. E simplu, nu?

        — Dar dumneavoastră… Dumneavoastră. Cine. cu ce drept? 1 Vocea îi era gâtuită de furie. Simţea că e ridicol şi voia să răspundă pe loc, violent. Cu ce drept?

        — Uiţi unde te afli – murmură domnul Diamand. Eşti în ţara lui Terente 1

        Elena izbucni în râs. Capul ei mic, brun, sticlea deasupra şalului roşu. Matei îi vedea sânii tremurând de ris, şoldurile pline încordându-se. Gura i se uscă de furie şi teamă. Fără să-şi scoată pistolul din buzunar trase în direcţia domnului Diamand.

        — V-a atins? Strigă Elena, repezindu-se să-l sprijine.

        — Da, da, da – murmură domnul Diamand. Şi prin cea mai bună cămaşă a mea 1 îşi descheie gulerul tare, îşi introduse mâna cu grijă, căută îndelung. Totdeauna păţesc aşa – spuse. Îi învăţ pe toţi să-şi apere onoarea, să nu se lase jigniţi, dar numai puţini au curajul să facă ce trebuie. Bravo, Matei. Ştiam că tu nu vei greşi 1

        Matei scoase pistolul djn buzunar. Ochii albaştri, bulbucaţi, reci, îiscăpărau.

        — Nu! E suficient – urmă domnul Diamand. Dumneata n-ai nici o vină. În Spania se scriu mii de cărţi despre asta. Se cheamă „La honra” – onoarea… Cu rî-ul pronunţat prelung, dur. Tu eşti, la urma urmei, spaniolul familiei voastre. Puţin cam roşcovan, dar cu temperament sudic.

        — Ajunge – spuse Matei. Îmi plac discursurile numai.'le ţin eu.

        Da, da… S-ar putea să ajungi un mare avocat… Un 31… Dar nu-mi dau scama unde m-ai lovit! Totdeauna ic aşa… Vorbesc, explic şi nu mai găsesc glontele… Ah, e aici, chiar în umăr. Hm, ai nimerit în vechea mea rană. Toţi nimeresc acolo… Orgolioşii vreau să spun… Geloşii trag mai jos, cam sub inimă… Numai profesioniştii nimeresc bine, într-unui din cele două ventricole, sau în frunte… În sfârşit, pentru prima dată te-ai descurcat admirabil.

        Aruncă glontele pe masă.

        — Ia-l, te rog… Sau. Iartă-mă I Te-am jignit din nou I Dacă vii cu toate gloanţele acasă, n-are să te creadă nimeni că ai tras I Ştiu, te înţeleg… Înţeleg până unde merge orgoliul şi unde începe curajul 1 În tinereţe îmi plăceau şi mie duelurile. Acum mă mulţumesc să port nişte simple maiouri din zale.

        — Măscărici – şuieră Matei.

        — Mai puţin deeât crezi – spuse blând domnul Diamand. Fac, de altfel, o treabă incomodă, însă n-am încotro. Sunt trimisul cuiva, de foarte departe.

        — Vino, Elena – spuse Matei.

        — Când erai mic, erai mai încrezător – spuse domnul Diamand. Îţi aminteşti de casa roz unde dădeai ajutor răniţilor?

        — Domnule, cred că întindeţi prea mult coarda. Sunt în stare să risc orice.

        — Ştiu. Dar casa aceea roz… Cu trandafiri pe timp de iarnă…

        — Vino, Elena – spuse mai încet Matei. Am băut prea mult. Şi nu pot să mă stăpânesc.

        — Dar domnul Diamand te simpatizează – spuse Elena. Vrea să te apere I Chiar nu înţelegi?

        — Dacă ai ştii cât de mult mă recunosc în dumneata – suspină domnul Diamand – nu m-ai privi cu asemenea ură. Şi iartă-mă că nu m-am lăsat omorât. Am atâta treabă, dragul meu.

        Aduse din camera de alături paltonul de astrahan al Elenei, căciuliţa, o ajută să se îmbrace. Îi conduse apoi până la poartă şi o deschise larg, ca Matei să poată scoate sania. Era în cămaşă, dar şuroia de sudoare.

        — Să vă mai dau o pătură? Întrebă.

        — Trimiteţi-o mai bine pe fată – îl rugă Elena. Se face prea târziu.

        Domnul Diamand dispăru în bucătărie şi reveni cu fata îmbrobodită până peste ochi. Elena îi făcu loc lângă ea şi domnul Diamand le înveli grijuliu cu pătura.

        — O să-ţi duc dorul, domnişoară Starcopol – spuse. Dar aşa e viaţa noastră. Datoria învinge întotdeauna dragostea 1 Am fost şi rămân un cornelian!

        Matei pocni din bici, însă caii rămaseră nemişcaţi.

        — Ce caraghioase sunt toate astea – spuse domnul Diamand. Oricine de acolo ar râde de s-ar prăpădi! După toate legile râsul lui! La revedere, Matei I Şi nu uita că mi-ai pio-mis să nu povesteşti nimănui despre mine!

        Matei smuci hăţurile. Caii îşi întoarseră boturile spre el, alene, mestecând paie imaginare.

        — Răbdare – spuse blând domnul Diamand. Mai aveţi un minut. Îşi scoase ceasul din buzunar şi i-l arătă. Exact un minut. Şi dacă vreţi să ajungeţi mai repede acasă, no luaţi pe urma carelor. Gheaţa e bună şi mai sus, până pe sub râpă. Drum bun. Nu mă uita, Elena 1

        — La revedere – spuse Elena. Dinţii şi ochii îi scân-teiau cu neruşinare.

        — La revedere, Matei – şopti domnul Diamand. Sper că ne vom mai revedea. Pe curând, dragul meu, pe curând.

        Caii se opintiră şi porniră la trap spre Dunăre. Matei îşi pipăi buzunarul găurit de glonte. Simţi stofa aspră, arsă şi întorcându-se rânji. Dar domnul Diamand era numai zâmbet şi umilinţă, cu umerii puţin căzuţi, în cămaşă sub vântul tăios.

        — Pe curând – mai strigă. Multe complimente domnului Daniil şi doamnei Sofia.

        Matei înjură printre dinţi. Îşi dădea prea târziu seama că n-ar fi trebuit să vină. Grecoaica îi putea rămâne lui Terente. Îi putea rămâne pe vecie, curva obraznică de lângă el, care îşi îngăduise să cocheteze pe faţă cu domnul Diamand.

        Nu dormise patru nopţi aşteptând s-o vadă. Patru nopţi o visase înaltă şi subţire, speriată, plângând. Şi găsise o femeie – o femeie străină – care abia se desprinsese din braţele cuiva, o curvă care râdea, cu sânii şi pântecul palpi-tând. Ştia, acum ştia, cum îşi petrecuse ea nopţile – ei chefu-ind într-o cameră, înfierbântându-se, şi apoi chemând-o de alături ca s-o adulmece cu boturile lor pofticioase. Boturi, obraji păroşi, labe cu unghii negre, şi ea hohotind provocatoare.

        Ridicând biciul fripse burta calului din dreapta şi aruncă o privire plină de ură femeii care se lipise strâns de el. Şi văzu dormind o fată foarte tânără – aşa cum o ştia dintot-deauna – o fată brună, cu capul rezemat de umărul său, frumoasă şi pură.

        Slujnica se sperie când îl văzu luând-o drept spre râpa de peste apă.

        — Drumul e mai încolo – se rugă. Unde vedeţi carele. Mai la vale.

        — Gura! Se răsti Matei.

        Sania luneca fără efort, caii fugeau la trap. N-avu timp deeât să se lase pe spate, trăgând amândouă femeile cu el, şi să cadă în cap, aproape pierzându-şi vederea de spaimă. Apa neagră ţâşnise gâlgâind de sub cioburile alburii şi o crăpătură lungă se îndrepta spre ei, pârâind. Matei o simţi ca pe un cuţit ce avea să-i reteze picioarele şi se rostogoli pe o coastă, dar Elena alunecă în copca deschisă. O văzu, albă de groază, nefăcând nici o mişcare când valul cafeniu o supse, în vreme ce slujnica fugea urlând spre mal. El rămăsese pe un sloi oare se bălăbănea, un sloi alunecos, plin de ghinturi şi-şi înfipse în gheaţă unghiile şi vârfurile cizmelor. Apoi simţind cum degetele mâinii stântçi i se dau pestecap, întinse dreapta pentru a o prinde pe Elena. Reuşi să-i apuce umărul. O trase spre el, dar o scăpă.

        — Nu I strigă înăbuşit. Nu 1

        Elena nu se afunda. Părea a se fi agăţat într-o salcie pitită sub apă şi continua să plutească. Rămase cu trunchiul frânt pe o parte, vânătă, în mijlocul valurilor, care-i săltau braţele neputincioase. Apoi, foarte încet, începu să se ridice. Urca mereu, până i se văzură cizmuliţele, o frânghie îi cuprinse umerii, iar în spatele ei, bine proptit pe nişte tălpici uriaşe apăru domnul Diamand.

        — La timp – gemu el. Am ajuns la timp!

        Scoase din apă corpul înţepenit şi încovoiat, ca şi cum ar fi răsucit un buştean şi-i aruncă lui Matei un capăt de scândură.

        — Ţine-te bine – spuse. Şi trage-te încet spre mal. Matei apucă scândură, dar nu se putu ridica în picioare.

        Avea genunchii moi. În dreapta lui apărea din copcă spătarul faetonului. Caii dispăruseră sub gheaţă.

        — Nu ăsta era drumul – strigă domnul Diamand. Aţi apucat-o prea din sus.

        O luă în braţe pe Elena şi şi-o săltă pe umăr ca pe un sac.

        — Îmi pare rău, Matei – spuse. Dar aţi pierdut răscumpărarea. Tu rămâi al ei, fiindcă mi-a dat un ceas pentru tine, dar ea rămâne a mea fiindcă i-am salvat viaţa. Spune-i domnului Starcopol să plătească din nou preţul întreg. Şi tablourile. Făcu gârbovit câţiva paşi, apoi se întoarse şi-i zâmbi. Şi tablourile neapărat, nu uita!

        Matei porni spre mal, cu gândul să-i iasă înainte. Însă abia se mişca, în vreme ce domnul Diamand fugea de-a binelea şi dispăru printre sălcii. Când urcă pe micul debarcader al satului, o găsi pe slujnică tremurând, în mijlocul oamenilor, dar nimeni nu-l văzuse pe domnul Diamand du-când o femeie în spinare.

        Matei gemu. Simţea punga de gheaţă pe frunte. Auzea vocea scăzută a lui Mihail şi întrebările rare ale lui Anton. Punga fusese mică la început, dureros de rece, apoi se lăţi şi-i acoperi ochii şi gura şi-i tăie respiraţia.

        Îi era frig, de la glezne până sub furca pieptului. Mâinile îi scăpau sub gheaţă, copca îl sugea. Paralizat de groază încercă să apuce ghinturile lunecoase, dar palma dreaptă i se umflase şi degetele rămâneau moi. Înăbuşindu-se scoase capul afară, îşi lipi urechea de gheaţa fierbinte.

        Era afară, simţea că a ieşit, că e deasupra, pentru că vedea chiar sub gura lui aburindă ciupercile de aer. Îşi lipi buzele de florile verzi, pentru a le simţi gustul sărat şi le văzu palpitând. Asemenea unor ciorchini de inimi prinse în gheaţă, băteau încet gata să se stingă.

        Mihail îl privea speriat, ştergându-şi ochelarii.

        — Aiurezi – îi spuse zâmbind forţat. Eşti mult mai deştept când aiurezi, Matei!

        — Rahat! Mormăi Matei. Întinse mâna şi apucă, moale, cana cu ceai.

        — E ceva bizar, totuşi – spuse Mihail foarte încet. Ai vorbit de domnulDiamand. Ţi-a povestit vreodată mama ceva?

        — Rahat – spuse Matei. Mihail înţeleptul. Ştie tot. Pricepe tot.

        — Spuneai că l-ai văzut, că ţi-a dat-o pe Elena şi că ţi-a luat-o înapoi. E absurd. Diamand e mort de cinci ani

        — Rahat 1 gemu Matei. Dă-mi cojocul.

        — Cojocul?

        — Da. Cojocul! Înţeleptule

        Nu putea să vorbească. Să explice. Şi nici nu auzea bine. Urechile îi fluierau.

        Mihail îi aduse cojocul, ţinându-l ca pe un animal care ar fi putut-o lua la fugă.

        — Uite – spuse Matei, arătându-i gaura buzunarului. E arsă. Am tras în el.

        — Ai tras?! Tu?!

        — Da.

        — Şi?!

        — L-am nimerit în umăr. Dar şi-a scos glontele cu mâna, mi l-a dat înapoi…

        — Glontele… Cu mâna?!

        Sofia intră pe nesimţite, palidă, adusă de spate.

        — Şi-a revenit – spuse Mihail. Dar continuă să aiureze. Crede că s-a întâlnit la Azaclău cu domnul Diamand şi că l-a împuşcat! Şi… Într-adevăr… Îi lipseşte un glonte din pistol I E nebun, mamă

        Sofia îşi puse palma pe fruntea bolnavului. Nu mai ardea. Şi buzele nu-i mai erau uscate.

        — Doamne Dumnezeule! Şopti. Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne

        — Mamă, întrebă Mihail, de când are eroul nostru buzunarele găurite?

        — Ce buzunare? Ah, aici! De când şi-a ascuns în ele ţigara aprinsă. A intrat ta-su pe uşă şi el şi-a ascuns ţigara în buzunar, alaltăieri…

        — Glontele – şuieră Matei.

        — Ţigara – chicoti Mihail. Ha-ha! E sănătos, mamă 1 Dacă face farse, e sănătos.

        — Să nu-mi mai pomeniţi de escrocul de Diamand – spuse Sofia. Nici în glumă.

        Răscumpărată cu un al doilea transport de saci de cafea şi cu multe tablouri, Elena reveni acasă după o săptămână.

        Capul ei mic, brun, părea că scânteiază de fericire când povestea aţâţată despre îngrozitoarea lume a tâlharilor. Matei care se aştepta să revadă o biată bolnavă, secătuită de chinuri, rupse logodna.

        — E zadarnic – îi spuse Elena, înapoindu-i inelul. Nu uita că eşti al meu pe veci. Te-am cumpărat cu un ceas de aur!

        — Mi-e scârbă – gemu Matei. Mi-e scârbă de zâmbetul tău şi de mâinile tale. Mi-e scârbă să te privesc în ochi 1 Te-aş biciui până la sânge 1

        — Ai uitat totul – spuse Elena, izbucnind în râs. Dar eu nu uit nimic. M-au învăţat să nu uit.

        — O alta în locul tău s-ar fi sinucis! Ai urma labelor lor pe piele

        — Urma lor e mult mai ascunsă – surise Elena.

        — Trebuia să mori! Să mori acolo! Te-am fi plâns, dar nu ne-ar fi fost greaţă de tine

        — Am murit acolo. Dar pentru tine voi rămâne mereu aceeaşi.

        — Pentru mine eşti moartă 1 Moartă 1 gâfâi Matei, cu ochii înroşiţi de ură.

        — Plec la Cracovia de unde mă voi întoarce pură ca lacrima – spuse Elena, batjocoritor.

        — Chiar de-ai trece prin foc I strigă Matei.

        — Voi trece. Vom arde, poate, în aceeaşi flacără.

        — Desfrânato – gemu retoric Matei. Să nu te mai întorci în oraşul ăsta

        — Peste douăzeci de ani, poate! Suspină melodramatic Elena.

        O crăpătură desfăcu tencuiala plafonului.

        — Vorbesc prea mult – soţ) ti Elena. Oh, veşnica mea iubire. Facă-se voia contelui

        Molozul se desprinse din plafon, subţire, pudrândn-l pârul.

        — Pardon – spuse Elena, privind în sus şi făcând o reverenţă. E marea mea dragoste, totuşi 1 Ce-mi urezi pentru Polonia, dragul meu?

        — O mănăstire – spuse Matei, îndreptându-se spre uşă.

        — Voi reveni – auzi suav, în spatele său.

        Ieşi în fugă şi, ajuns acasă, începu să-şi facă bagajele.

        — Nu ştiu dacă pleacă sau nu în Polonia, dar eu nu mai rămân o clipă în oraşul ăsta!

        — Şi unde pleci? Întrebă zeflemist Luca. Vrei să te cufunzi în uitare?

        — Vreau să mă răzbun – tună Matei. Stau o lună la ^Bucureşti, apoi mă voi întoarce ca să plătesc jignirile, aşa cum se plătesc în Corsica.

        — Dar aici eşti la Galaţi – observă placid Mihail. Corsi-canii gălăţeni pot fi cel mult ridicoli 1

        — O să te ajut eu! Spuse Anton. Pleacă liniştit. Terente rămâne aici

        — Aha, vrei să-i furi calul – spuse încântat Luca. Anton nu-i răspunse, dar aruncă după el cu un fotoliu”

        IX

        Abia se întorsese acasă după ce rătăcise trei zile călare pe armăsarul arab al lui Bacaloglu. Se angajase să antreneze pursângele fabricantului, dar, o dată în şa, fugise să se ascundă la Vădeni, peste Şiret. Acolo călărise în voie, nebuneşte, dormind nopţile la un ţăran, cunoscut al lui Daniil. Revenise, nu fiindcă îl căuta poliţia, dar pentru că voia să spele calul şi să-l ţesale în grajdul modern al lui Emilian Bacaloglu.

        De altfel fabricantul îl terţă pe loc. Şi el iubea caii, iar Anton nu era numai profesorul său de călărie, ci şi cel mai bun că'ăreţ din oraş.

        De înălţime mijlocie, lat cât uşa, cu ceafa groasa, Anton îşi pierdea greutatea în şa. Aplecat pe coama calului devenea suplu, zvelt, iar la obstacole părea că trage animalul după el. Coborât pe sol, se mişca alene şi nu sc înviora deeât la eforturi. Căra în spinare pianul cu coadă pe care abia îl săltaseră treihamali voinici, bătea cuiele cu palma şi spărgea sâmburii de măsline între arătător şi degetul gros. Vesel, gata oricând să bea din butoi şi să danseze cazacioc era oprit pe stradă, ca şi Daniil, de către toţi birjarii, îl duceau pe gratis, numai pentru a-l auzi glumind.

        Astfel, întregul oraş îl felicită afâând că s-a înrolat volun^ tar pentru urmărirea lui Ţerente.

        Povestindu-şi isprăvile banditului cu o admiraţie rău ascunsă, gălăţenii trăiau febra unor expediţii în vestul depărtat. Potera trebuia să scotocească balta metru cu metru, dar numai la gândul că tâlharii trăiau sub apă, respirând prin tulpinele stufului, poliţiştii urbei se înfiorau. Balta părea să se afle în altă lume – undeva în junglă sau la poalele Munţilor Stâncoşi. Şi dacă Terente era asemuit unei căpetenii Sioux, oamenii săi hirsuţi, aprigi, dornici de sânge nu puteau fi închipuiţi deeât acoperiţi de flinte şi cu şişurile între dinţi.

        Potera se formă la Brăila, şi brăilenii aplaudară muţi de emoţie sosirea soldaţilor şi voluntarilor gălăţeni. Erau eâteva sute de ostaşi, eâteva zeci de ofiţeri şi patru voluntari ce voiau să se acopere de o glorie pe care doar războiul le-ar fi putut-o oferi.

        Trupele o dată unite sub o comandă unică, şlepurile ridicară ancora. Nici un rezbel nu smulsese fanfarei locale accente mai patriotice şi niciodată, din vremea turcilor, frumoasele brăilence nu palpitaseră mai sincer.

        Vasele se oVsprinseră de mal încărcate de patriotism, de sete de răzbunare, săbiile sclipiră, Dunărea însăşi prohodi şi pecetlui printr-un vaier adânc soarta banditului. Numai ostaşii, ţărani de la Cuca şi Bujoru, nu se ridicară la înălţimea emoţională a clipei. Ei rămaseră posaci pe ' puntea şlepului, şi, pe ascuns, unii îşi aprinseră ţigări de mahorcă, scuipând printre dinţi.

        În timpul traversării se desăvârşi instruirea voluntarilor, şi ei ajunseră pe malul dobrogean experimentaţi ca nişte cătane bătrâne. În aceeaşi seară îşi instalară corturile pe malul bălţii, aproape de colibele părăsite ale pescarilor. Peste vârfurile stufului se vedeau spinările munţilor Hercinici, strălucind sub o lună de tinichea verde. Balta orăcăia, ţis-tuia, tiuia şi lătra gâtuit.

        Pentru a da curaj soldaţilor, ofiţerii le istorisiră despre popa din Jijila pe care bandiţii îl muiaseră în catran şi-l tăvăliseră prin pene şi despre notarul legat gol în baltă, şapte zile şi şapte nopţi. În a opta zi notarul fugise uitân-du-şi în papură scheletul ciugulit de furnici.

        Soldaţii începură să se închine, se traseră mai aproape de foc şi, păcăliţi de umbrele jucăuşe, nu se mai recunoscură unii pe alţii. Simţind momentul psihologic, unul din locotenenţi declară că iscoadele banditului s-ar putea afla chiar printre ei. Dacă în clipa aceea corpul expediţionar nu sucombă într-o luptă internă asta se datoră lui Anton, care, pocnind din palme, mugi:

        — Fleacuri. Mie nu mi-e frică de Terente! Nu mi-e frică de nimeni! Mănânc şi pietre

        Apucă un bolovan, muşcă din el şi mestecă, ţuguindu-şi obrazul în afară cu vârful limbii. Soldaţii izbucniră în râs. Încântat, Anton luă doi oameni în braţe şi doi în spinare, plimbându-se cu ei prin faţa focurilor de tabără. Apoideclară că vrea puţin lapte de cuc şi scoţând o sticlă din haină sorbi o înghiţitură. Ostăşii râdeau încercând şi ei să mestece pietre şi câţiva începură să cânte:

        Terente fură feteee Le duce la Brăiiila

        Dar nimeni nu îndrăznea să se apropie de balta ce sclipea şi clipocea, ameninţător.

        — Vă aduc şi peşte – spuse Anton. Îl prind cu mâna goală.

        Bănuia că prin apropiere se află vârşele pescarilor. Furtul din vârşe era pedepsit cu tăierea degetului gros pe butuc, dar cine avea să păzească balta la miezul nopţii?

        Suflecându-şi pantalonii, intră în apa caldă, miloasă. Noroiul chifti printre tălpile lui, i le supse. Dezlegă o lotcă mică şi neagră ca un cărăbuş şi pomi împingând la ghion-der. Ostaşii şi ofiţerii rămaşi pe mal îl încurajau cu strigături agitând facle improvizate. Nu trebui să înainteze mult – lanţul de prăjini al vârşelor se ridica sub prova lotcii ca un gard. Sări în apă şi pipăi capcana de plase. Era plină – peştele se zbătea furios.

        Încet, ferindu-şi tălpile de scoicile ascuţite porni să caute capul vârşei şi încremeni de groază când cineva îl apucă de braţ. Vru să strige şi o palmă i şe lipi de gură. În dreapta lui, pe mal, ostaşii chiuiau şi băteau darabana în cutii goale.

        — Nu striga – îi şuieră cineva la ureche. Ar putea să te împuşte din greşeală.

        Anton se încovoic, apucă gâtul omului şi-l răsuci.

        — Potoleşte-te – şuieră celălalt.

        — Te ucid – mârâi Anton.

        Trase un pumn cu toată puterea în figura întunecată din faţa sa. Simţi obrazul pârâind, schimonosindu-se.

        — Mă plictiseşti, Anton – spuse omul domol. Dacă nu stai cuminte, te bag sub apă. Hai, vino după mine.

        Il apucă de cot cu o mână de fier şi, smucindu-l, îl împinse printre trestii. Anton vru să strige, dar nu putu deeât să geamă răguşit. Degetele celuilalt aproape că-i sfărâmau cotul.

        — Dă-mi drumul – şuieră.

        — La război ca la război – răspunse omul. N-am încotro.

        O luă înainte, trăgându-l ca pe o vită prinsă în lanţ. Anton căuta să calce cu grijă, dar îşi tăia tălpile în capetele de stuf şi în scoici.

        — O să mă caute – spuse. Oricum or să te prindă.

        — N-o să te caute nimeni – mormăi omul. Ştii foarte bine că n-o să te caute. Poate mâine dimineaţa, când se va face lumină.

        Chiuiturile se auzeau foarte de aproape, apoi cineva fluieră, strigă şi se făcu linişte.

        — S-au potolit – spuse omul. Şi-au dat seama că dacă fac gălăgie pot să-ţi aducă pescarii pe cap.

        — Dă-mi drumul! Spuse Anton. Încercă să scape mâna care-i strivea cotul, dar întâlni două oase reci, ca de schelet. Ce… Ce-i… Asta? Întrebă căzând în genunchi. Ar fi vrut să urle, să-şi desprindă braţul din umăr, să fugă ciung.

        — Hai, ridică-te – spuse omul. Eşti mai fricos deeât credeam.

        — Doamne Dumnezeule – şopti Anton. Doamne Dumnezeule, ajută-mă!

        Laba scheletului clămpăni, îl lovi ascuţit între umeri:

        — Ridică-te

        Simţi degetele de fier pătrunzându-i în braţ şi sări în sus, înainte ca celălalt să strângă mai mult. Mergea cu ochii închişi, cu pleoapele strânse, gândind: „Altul în locul meu ar fi înnebunit. Chiar şi Mihail. E Moartea. Sau stafia unui pescar. E înfipt aici, în braţul meu. Nu. N-o să-l privesc.

        Dacă i-aş vedea orbitele goale şi nările sparte aş înnebuni. Poate că de pe acum nu mai sunt în toate minţile”.

        — Deschide ochii – spuse omul. Uită-te pe unde calci.

        „Nu, n-am să mă uit – gândi Anton. Mă încearcă. Ştie că văzându-l aş înnebuni de groază.” încercă să-şi facă o cruce, dar avea numai stânga liberă. Se închină cu limba, aşa cum auzise că o făceau, când va, martirii.

        — Am cam ajuns – spuse omul. Urcă.

        Anton rămase pe loc. Genunchiul stâng i se muiase de tot, nu-l mai susţinea.

        — Urcă, doar nu vrei să te ridic eu.

        Deschise ochii pe jumătate. Văzu o colibă neagră, un bordei înfundat în păpuriş. Luna de tinichea veroe se oglindea în toate ferestrele. Şi bordeiul îl pândea din papură cu mulţi ochi de tinichea.

        — Dacă n-aveam cleştele cu mine, puteai să mă omori – spuse omul. N-am avut încotro, a trebuit să te apuc cu el.

        Anton deschise complet ochii. Nu distingea figura omului, dar vedea cleştii cu mânerele foarte lungi, din cele folosite pe şantierele navale.

        — L-am luat cu mine ca armă – spuse omul. Avem aici o mulţime de ciocane, burghie, cleşti, tesle. Dar cleştele e cel mai bun. Poţi să şi loveşti, şi să apuci cu el. Îl iau totdeauna cu mine.

        — Te bag în p… mătii – spuse Anton, scăldat în sudoare. De când sunt nu m-am speriat ca acum I Tu eşti Terente?

        — Nu. Sunt unul din oamenii lui.

        — Măcar să-ţi fi scos câţiva dinţi. Te-am pocnit bine…

        — Hmmm… Nu prea grozav. Am înghiţit atâtea bătăi în viaţa asta!… Nu-ţi fă griji din pricina mea.

        — O să vă prindem pe toţi – spuse Anton, aşezându-se pe o buturugă. Mâine când o să se facă lumină. Chiar dacă o să vă ascundeţi pe fundul apei şi o să respiraţi prin tulpinile de stuf.

        — S-ar putea să prindeţi câţiva dobitoci – spuse omul. Şi ce-i cu asta?

        — O să-l prindem şi pe Terente.

        — N-aveţi deeât.

        — Ştii unde e?

        — Mda… Cred că da… E mai încolo, în baltă.

        — Am plecat fără armă – spuse Anton. Dar o să iau eu cleştele. O să-laduc pe Terente în cleşte, ca pe un şarpe.

        — Şerpii nu se prind cu cleştele – spuse omul. Toţi faceţi aceeaşi greşeală. De aceea ies lucrurile anapoda.

        — Mî-e sete – spuse Anton. Aveţi apă pe-aici?

        — Da.

        Omul intră în bordei şi reapăru ducând ceva negru care semăna a găleată.

        — E curată, poţi s-o bei.

        — Beau şi gaz – spuse Anton. N-o să mă sperii ctată apa e sălcie… Şi nu-i rea de loc… Există puţuri în baltă?

        — Nu fi prost – spuse omul. Cum dracu or sa fie puţuri în baltă?! Aducem apa de departe, în butoaie.

        — Are miros de fragi.

        — Ah, e un obicei al meu – spuse omul. Pun totdeauna câţiva fragi în apă. Asta o limpezeşte, o reîmprospătează… Mai bei?… Atunci toarnăţi-o pe braţ unde te-am apucat cu cleştele. O să te răcorească.

        Anton luă găleata şi-şi muie cotul în ea. Senzaţia do arsură îi dispăru. Turnă apoi apa rămasă peste tălpile care-l usturau.

        — N-o duceţi rău aici – spuse. Peşte. Linişte. Mai şi jefuiţi oamenii. Mâine, pe la zece, unsprezece o să vă îm-puşcăm pe toţi. Numai pe Terente o să-l luăm la Galaţi, să-l spânzurăm.

        — Treaba voastră – spuse omul. Nu ştiu de ce-mî povesteşti mie toate fleacurile. Nu ne-am văzut de ani de zile… Şi când colo mă tot pisezi cu Terente. Din partea mea poţi să-l prăjeşti cu cizme cu tot. Eu îmi iau vioara şi plec pe unde am venit.

        — Ce vioară? Întrebă Anton.

        — Vioara cu care îi cântam Franciscăi în rundul curţii.

        — O… o cunoşti? Întrebă Anton simţind că genunchii i se înmoaie din nou… Chiar… Îmi amintesc… Mi-ai spus şi mie pe nume, înainte!

        — Te cunosc foarte bine – spuse omul. Şi dacă sunt aici, e că a trebuit să te aştept pe tine. E plăcerea contelui să aranjeze întâlniri neaşteptate. Bine că nu s-a gândit să te pândesc pe sub apă, cu o papură în gură.

        — Dar cine… cine eşti? Întrebă Anton.

        — Niciodată n-ai avut ureche – mormăi omul. Îţi vorbesc de jumătate de oră, îţi povestesc şi despre vioară, despre…

        — Dumitrache 1 şuieră Anton începând să tremure.

        — Eu sunt – spuse omul, scăpărând un chibrit. În lumina pâlpâitoare faţa ciupită de vărsat, dar îngustă şi fină, i se lungea drăceşte.

        — Dumitrache – repetă Anton simţind cum i se înfier-bântă stomacul ca după un pahar de ţuică. Erai… Ştiam… Spuneau toţi… la Paris…

        — Chiar şi sunt la Paris – spuse violonistul. Dar am venit de două ori prin ţară, de atunci. O dată, să-i dau Franciscăi un buchet de flori şi acum ca să te întâlnesc pe tine. Contele te invită să-l vezi.

        — Contele? Care conte? 1

        — Contele de Droitdieu. N-am nici o vină, Antoane, îţi jur pe mâna cucare ţin arcuşul. Mi-era dor de tine, dar nu ca să te aduc acolo, pentru că o dată acolo…

        Un. Peşte sări din apă, plescăind.

        — Da… I ştiu… Ştiu – murmură Dumitrache, apropiin-du-şi obrazul de oglinda întunecată a bălţii. Trebuie totuşi să-i explic, de pe acum… Tu, tu – urmă cu vocea gî-tuită – eşti trecut în scripte ca Hercule şi ca Samson. Şi totul vi se trage de la domnul Diamand, care cu ani în urmă l-a convins pe conte că familia voastră e…

        Pe cerul fierbinte juca o lumină. În spatele lor văzduhul se zgudui sub bătaia trăsnetului şi o salcie porni să ardă scăpărând.

        — Gata 1 strigă înăbuşit Dumitrache. Am terminat I Slugă prea plecată! Şi mai încet, adăugă: E prietenul meu.

        — Eşti nebun! Spuse Anton. Te-ai băgat printre bandiţii ăştia şi ai înnebunit. Fugi, Dumitrache, înainte să se lumineze!

        — Da, am să fug – spuse Dumitrache. Spune-mi, oare, sora ta, Francisca, ar putea să păstreze nişte flori de gheaţă?

        — Flori… De gheaţă?

        — Da. Dar nu din cele pe care le cunoşti 1 Sunt flori adunate de mine din gheaţa care acoperă Dunărea, iarna. Aerul prins în sloiuri ia forme de plante, de animale. Animalelor le-am dat drumul. Nu-mi place să le închid în cuşcă. Dar florile le-am păstrat.

        Dispăru din nou în bordei şi reapăru cărând în braţe un morman de cioburi sticloase.

        — Sunt de fapt flori de aer – spuse. De aer îngheţat. Să nu le pună în grădină. E prea cald. Dar acolo, în beciul vostru, cred că ar sta destul de bine. Moş Daniil cumpără gheaţă, vara, cu carul, nu-i aşa?

        — Da.

        — Să desfacă blocurile cele mai curate, mai limpezi, şi să închidă florile în ele. Francisca o să ştie cum să le prindă în gheaţă. E o artistă.

        — Şi cum să le duc până acolo? Întrebă Anton.

        — Într-un simplu borcan – spuse omul. Ca pe nişte conserve. Uite.

        Luă un borcan şi înghesui spărturile de sticlă în el. Sticla nu scrâşnea, nu suna. Închise capacul.

        — E marea mea slăbiciune – urmă. Să iau cu mine florile, pământul, ploaia de pe unde am copilărit. La Paris nu găseşti aşa ceva

        — Vorbeşti alandala – spuse Anton. Habar n-ai de Terente. Habar n-ai de nimic. Mai există şi alţi nebuni din ăştia prin baltă. Unii sunt sfinţi, alţii nu vor să muncească. Şi spun tot ce le trece prin cap.

        — Numai dacă spui tot ce-ţi trece prin cap poţi, câte-odată, să spui şi ceea ce crezi. Şi eu nu sunt filosof, sunt lăutar.

        — Dumitrache, adunaţi catrafusele şi fugi. Mâine, când o să tragem după oamenii lui Terente, n-o să mai alegem

        — N-ai înţeles nimic – spuse Dumitrache. Am nevoie ca borcanul ăsta să fie păstrat în pivniţa voastră.

        — Îţi baţi joc de mine? Nu vezi că n-are nimic înăuntru? Cioburile asteaau fost numai de scamatorie!

        Ridică borcanul gata să-l arunce, dar celălalt îl opri.

        — E cea mai mare prostie – spuse – să te înfurii când nu înţelegi. Dar nu înţelegi atâtea lucruri 1 Ar trebui să umbli furios de dimineaţă până seara 1 Uite, de pildă, eu tc-am rugat să-mi duci la păstrare florile astea. Dar ţie nu-ţi plac, nu le vezi – şi atunci vrei să le arunci, să mă loveşti.

        — Du-te dracului I spuse Anton, pipăindu-şi tălpile. Erau pline de tăieturi subţiri, adânci, ca şi cum ar fi mers pe lame. Dacă vrei, pot să iau cu mine şi un borcan gol. Nu sunt eu atât de rău, chiar dacă nu înţeleg.

        — E adevărat – spuse omul. Eşti chiar foarte bun. Ţi se spune „Ţăranul” pentru că rabzi totul. Şi „Samson” pentru că eşti puternic. Şi „Jocheul”. Şi „Buză” şi „Dovleacul”. Dar toate ca să te alinte. Ai plecat cu potera ca să-l prinzi pe Terente – nu-ţi place s-o faci pe viteazul, dar îţi place aventura.

        — Eşti nebun – spuse Anton. Aici, în baltă, când toţi m-aşteaptă să le aduc peşte, ţi-ai găsit să-mi torni palavre?

        — O să le duci peşte. Eu ce păzesc aici? Dai cu nasul în vârşe şi nu le vezi. Dar aventura, să ştii, n-o s-o găseşti în baltă 1 Şi nici caii!

        — Ce cai?

        — Caii! Ai pus mâna pe pursângele lui Bacaloglu şi ai dispărut trei zile de acasă! Dar dacă ai vedea caii contelui, ai muri 1

        — Nu crezi c-o să mi-i dea mie pe mână? 1

        — O să ai de ales! La douăzeci de ani poţi să zbori prin Paris ca o pasăre. Ţi se vor deschide toate porţile 1

        — Nu ştiu franţuzeşte.

        — Dar eşti numai muşchi. Şi eşti simpatic. Dacă te iubesc birjarii de aici, or să te iubească şi birjarii de acolo. Şi curvele. Şi chelnerii. Când o să vezi cafenelele acelea, cu mesele pe trotuare!… Când o să intri la Moulin Rouge… la Tabarin… la Tourtel, la Olympia! Şi apoi, străzile, vitrinele… Sunt mulţi români la Paris. Inventatori, pictori, lăutari. O să te ajute.

        — N-am bani nici de bilet de tien.

        — Ţi-i dau eu.

        — Tu?!

        — Şi o să mi-i dai acolo înapoi.

        — Dumitrache 1 Vino-ţi în fire 1 Ce-o să cauţi fu la

        Paris?

        — Parisul. La Paris poţi căuta numai Parisul.

        — Şi de ce… De ce eu? De ce şi eu? I Eşti nebun I Şi eu sunt nebun că te ascult 1

        — Vorbesc… Vorbesc în numele altcuiva. Acum, acum nu se mai poate da înapoi. Eşti Hercule şi Samson în scripte. Măhăit e Platon şi Aristotel… Şi Francisca, Mariluna – toate, toţi au locurile lor, istoria lor. Pentru tine, la Brăila, mă voi transforma în… Aaaah… Dumitrache se încovoie brusc, acoperindu-şi ochii cu palma. Nu înţeleg – gemu. Trebuie să explic… Să conving…

        — Şopti înlorcân-du-se către cineva nevăzut. Aaaah. Nu mai pot 1 Ştiu.Ştiu. Tocmai fiindcă ei sunt de netransformat, fiindcă ră-mân aceeaşi. Seamănă arhetipurilor din istorie. Şi Mihail, şi Anton, şi Matei. Aaah! Dacă nici acum nu-i bine, tac. Voi tăcea.

        Rămase încovoiat, mut, pipăindu-şi ochii şi Anton, îngrozit de noul delir, nu îndrăzni să-l ajute. „Poate ar trebui să-l las în plata Domnului şi să fug – gândi. Sau chiar să-i trag una în cap, dacă se repede la mine”.

        — Trebuie să vină Donat – şuieră Dumitrache. Să fotografieze. Cu mâinile goale, nu se poate 1

        Se îndreptă de mijloc, gemând, cu obrajii supţi.

        — Ficatul – murmură. La urma urmelor, Antoane, îţi dau bani ca să-mi păstrezi borcanul. Servici pentru servici. Ţine.

        Anton întinse mâna. Celălalt îi puse în palmă câteva monede, reci, umede.

        — Ca să ajungi la Paris – spuse. Să te plimbi pe rue Geoffroy, pe rue Saint-Hilaire… Să ajungi până pe rue Jean Jaures, şi mai departe, acolo unde e parcul des Buttes-Chau-mont.

        — Biutşomon – repetă aiurit Anton. Ai învăţat franţuzeşte, Dumitrache

        — Şi dincolo de parc, nu uita, dincolo, dar foarte aproape, locuieşte contele.

        — Nu cunosc nici un fel de conte.

        — Dar înainte de a ajunge acolo vei trece prin rue de la Sardine. Ce cartier extraordinar 1 Ce femei frumoase! Fără să mai vorbim chiar de domnişoara La Sardine, care locuieşte la numărul douăzeci şi doi. Sau de fabrica de biciclete… Dar până atunci, te rog, din suflet, nu spune nimănui că m-ai întâlnit…

        — N-o să spun nimănui. Dar fugi, Dumitrache, fugi! O să batem papura, palmă cu palmă

        — În ce voiai să cari peştele de furat?

        — În lotcă.

        — Vino după mine… Ţi-e rău?

        — Am ameţit complet… Sardine… Contele… Nu mai înţeleg care din doi e omul, şi care strada… Sau fabrica… Vorbeai de o fabrică de biciclete, nu-i aşa?

        — Pe aici, vino pe aici… Uite-ţi lotca I Stai să scot eu peştele din vârşe. E periculos când bagi mâna după ştiuci! Poate să-ţi reteze degetul dintr-o muşcătură

        Se aplecă, cotrobăi pe sub apă şi începu sa arunce peştele în barcă.

        — Ştiucă… Ştiucă. Lin. Crap. Plătică. Ştiucă. Crap. Oho, un crap mare… Două roşioare… Ştiucă…

        Scotea peştele puţin prea repede, de parcă l-ar fi avut pregătit într-un butoi. Ştiucile zvâcneau, îşi căscau fălcile, crapii gâfâiau ca nişte câini.

        — Vă ajunge atâta. Ce-i prea mult dă de bănuit. Drum bun! Călătorie uşoară!

        — Dar tu pleci, nu eu 1

        — Drum bun pentru Paris 1 Să te sărut, Antoane 1 îşi lipi obrazul umed de obrazul lui.

        — Plângi? Întrebă Anton.

        — Râd – răspunse. Aşa râd lăutarii! Şi nu uita, nici o vorbă nimănui! Banii i-ai câştigat la barbut

        Anton încuviinţă şi înfipse ghionderul în fundul bălţii. Lotca ţâşni uşoară, îndoind capetele papurei, şi luna se sparse în apa neagră. Din câteva volte ajunse la ţărmul no-roios şi strigă sentinela.

        — Credeam că aţi adormit în lotcă – spuse ostaşul ajutându-l să coboare. Ceilalţi s-au culcat. N-au mai vrut să aştepte. Dorm de mult.

        — N-au decât – spuse Anton. O să mâncăm peştele fără ei. Îl frigem la proţap. Ai vreun cuţit?

        — Am un briceag – spuse ostaşul. Credeam că v-a prins Terente, ha-ha-ha… Dom' căpitan, ăla subţire, ţigă-nosu care cântă la vioară, spunea c-aţi avut timp să ajungeţi la Paris!

        — Dom' căpitan care… Cântă la vioară?! Cine cântă aici la vioară?

        — Eh, dom' căpitan – răspunse domol ostaşul. Spunea că v-aţi dus la prietenul dumneavoastră Dumitrache… Da-ţi-mi mie ştiucile, să le despic eu.

        Îl împuşcară pe Terente în a doua săptămână şi bacurile îi readuseră pe învingători la cheiul Brăilei. Anton fusese printre acei care merseseră în avantgardă, prin baltă, şi fu pomenit în toate cuvântările ţinute de notabilităţile oraşului. Aşezat în primul rând, asculta mulţumit vorbele care se rostogoleau din înălţimea micii tribune improvizate şi zâmbea fetelor care îl aplaudau discret.

        — Şi printre cei care au dovedit un admirabil curaj civic – spuse primarul – se află şi acest flăcău blond, cu privirea limpede, fiul domnului Daniil David din Galaţi. Ce altceva decât dragostea pentru urbea sa, pentru liniştea concetăţenilor săi, pentru aceste frumoase păduri şi bălţi mustind a peşte l-a făcut să ia arma în mână? Noi îl cunoaştem ca pe un băiat potolit, simplu, care iubeşte natura şi animalele…

        Înfierbântat, primarul vru să amintească de pursângele domnului Bacaloglu, dar comandantul poterei, aflat la dreapta lui, îl înghionti şi vorbitorul urmă şovăind:

        — Păsările, plantele, cerul. EI, ca şi atâţia alţi voluntari, au scăpat lumea şi coşmarurile noastre de un bandit. Fiindcă, trebuie s-o recunoaştem, Terente a fost un mare banrlit al acestor meleaguri, aşa cum Brăila n-a avut niciodată

        Asistenţa, formată mai ales din tineri şi domnişoare brăilene, aplaudară cu entuziasm. Terente era banditul lor, cel mai cunoscut bandit al ţării. Dar comandantul, originar din Galaţi, tuşi nemulţumit, şi primarul urmă:

        — Da, istoria e uneori crudă! Unora le dă ogoare întinse, crânguri înflorite, bălţi cu peşte, totul din plin, cu generozitate. Până şi bandiţii acestor coclauri sunt mai viteji deeât ceilalţi 1 Ridicându-se din ţărani oropsiţi veacuri de-a rândul, ei înţeleg greşit lupta pentru libertate, confundă tâlhăria cu haiducia, şi eroismul lor se transformă în jaf, crimă, omor. Dragii mei, acei care iubiţi bărbăţia, nu urmaţi exemplul lui Terente! El a murit nedemn, cu o papură în gură, acea papură prin care respira de atâţia ani, ascuns pe fundul apei, când bravii noştri ostaşi îl căutau. Apărătorii noştri, soldaţi şi voluntari,aşa cum e şi acest flăcău solid, atletic, i-au venit de hac 1

        Domnişoarele aplaudară, cu mişcări repezi şi seci ca şi cum palmele li s-ar fi transformat în pliscuri. Iar din rândul bărbaţilor, care ascultau gravi cuvântarea primarului, îşi făcu loc un om înalt şi subţire, cu pieptul încărcat de decoraţii şi tăiat în diagonală de o cocardă tricoloră.

        — Acest Terente – urmă primarul – acest Terente curajos, puternic, ager ar fi putut deveni în alte vremuri, mai bune, un meseriaş cinstit!

        — Căcat – plescăi comandantul.

        — Da, un meseriaş bun – se înverşuna vorbitorul. Un pescar mdemânatic, celebru chiar.

        — Bravo 1 strigă domnul cu decoraţii, înălţându-şi obrazul uşor ciupit de vărsat.

        — Sau, în mai vechi timpuri, un tribun popular! Obrazul lui pe care vărsatul de vânt îl însemnase ni-l aminteşte pe cel al lui Mirabeau I Mâinile lui puternice par mâinile lui Danton I Dacă am uita pentru o clipă cine a fost, am putea spune: Iată ce nasc meleagurile brăilene I Dar lumea, lumea aceasta strâmb potrivită, l-a corupt. Pentru că, doamnelor, domnilor: Uhomme nait hon, la civilisation le corrompt!

        — Bravos 1 Bravos 1 Extraordinaire – strigă domnul cu decoraţii. Terente a fost un om care i-a făcut pe mulţi să tremure.

        — Sper că nu vreţi să faceţi elogiul tâlharului – şuieră comandantul, care era liberal. Pierdeţi şirul, domnule primar!

        — Voi l-aţi făcut tâlhar – şopti înăbuşit primarul. Voi, negustorii, bancherii, jidanii Ar fi putut deveni colonel, prin merite proprii, nu cu grad cumpărat ca alţii.

        — Coborâţi de la tribună t ordonă comandantul. Patriotism local, fie! Ştiu că nu vă puteţi stăpâni. Dar propagandă ţărănistă, nu 1

        — Ostaşi, ofiţeri, voluntari – chemă primarul cu vocea vibrând de emoţie. Fii ai Brăilei şi Galaţilor, ţărani, meseriaşi, intelectuali! Primejdia ne-a unit! Să nu permitem vieţii de huzur să ne despartă 1 La picioarele voastre zace cadavrul celui care a transformat Dunărea într-un fluviu plin de pericole, bălţile într-un iad verde

        — Cadavru? Care cadavru? Suspină una din domnişoare pălind. E… ceva… Jos… Aici, în faţa noastră?

        — Care cadavru? Întrebă domnul cu decoraţii, intrigat. Eroii nu mor 1

        — Cadavrul moral – urmă. Primarul. Noi învingătorii, cei care înţelegem profund gravitatea acestei clipe, noi, cei care am biruit, nu vom dansa în jurul celui învins, asemeni pieilor roşii I Nu 1 Terente, tâlharul, e mort, ei bine, să-l iertăm dincolo de moarte

        Asistenţa aplaudă, trompetul scoase eâteva sunete ascuţite şi domnişoara care pălise cu un minut înainte auzind cuvântul „cadavru” izbucni în plâns.

        — Şi nu numai atât – urmă primarul. Această luptă a iost o luptă a ţăranilor, căci majoritatea acestor bravi ostaşi sunt ţărani.

        — Ajunge I porunci comandantul.

        — După cum ţăran a fost şi Terente 1 Să trecem peste orgoliul nostru, deoameni cu carte, să revenim de unde am plecat, să proslăvim opinca, mâna noduroasă împingând coamele plugului

        — Ura I răcni domnul cu decoraţii.

        — Mâna care ţine puşca, care mânuieşte spada, care face dreptate 1

        — Ura, trăiască 1 strigă domnul cu decoraţii şi, smul-gându-şi cocarda care-i încingea pieptul, începu s-o fluture ca pe un steag.

        — Ura, da, ura 1 încuviinţă primarul. Lupta noastră nu s-a încheiat. Tâlharul e mort, dar jefuitorii trăiesc. Se ascund în spatele ghişeelor de bancă, în fabricile lor – toţi aceşti negustori, traficanţi, jidani I Oraşele sucombă sub aerul infestat de cosmopolitism! Miasmele se întind şi asupra satelor, acolo unde ţăranii şi moşierii păstrători ai tradiţiei…

        — Coboară sau te arunc eu de acolo – mugi comandantul.

        — Păstrători ai tradiţiei – strigă primarul – luptă până la cel din urmă I Dar va veni vremea când poterele nu vor mai putea stăvili această indignare a poporului. Terente e mort I Trăiască Terenteee!

        — Jos, Terente I urlă comandantul. Adunarea! Încolo-naţi-vă I Câte şase 1 În-co-lo-na-rea

        — Terente! Îl vrem pe Terente 1 suspină o domnişoară leşinând.

        — Terente e mort 1

        — E viu I Mai viu ca niciodată 1

        — Eu sunt Terente I urlă domnul cu cocarda. Eu sunt Terente! Aresta ţi-mă

        — Moarte tâlharilor 1

        — Jidanii 1 Liberalii

        — Armata nu face politică – spuse, alb, comandantul scoţând pe jumătate sabia din teacă. Te ucid, bestie ţărănistă 1

        — Eu sunt Terente! Mai strigă o dată domnul cu decoraţii şi smulgându-şi haina neagră, începu să-şi descheie pantalonii. Domnişoarele, care încercau să scape din îmbulzeală se opriră şi, îmbujorate de ruşine, ţipând, îşi pironiră privirile asupra prohabului pantalonilor dungaţi. Dar domnul nu rămase în izmene, ci în iţari, şi aruncân-du-şi şi vesta, înfăţişă asistenţei o cămaşă groasă ţărănească. Se desfăcu la piept, scoase două pistoale învechite, roase de rugină şi, săltându-le cocoşul, trase un foc în aer.

        — E Terente I zbieră primarul. E viuuu! Ajutooor!

        — Puneţi mâna pe el! Răcni comandantul, fluturându-şi sabia deasupra capului.

        — Prinde-Ie – şuieră haiducul, aruncându-şi decoraţiile în comandant. Altfel nu mai capeţi niciodată aşa ceva! Şi voi, băieţi, care vrea să mă urmeze în baltă, să vină după mine!

        Asistenţa, formată din doamne şi domnişoare, purtând bluze cu jabouri din dantelă şi domni cu gulere înalte şi mustăţi, se răsturnă ca şi cum caldarâmul s-ar fi aplecat pe-o parte. Dându-se de-a berbeleacul, se rostogoliră unii peste alţii, către rigolă, iar peste corpurile lor, ţâşniră răcnind şi agitându-şi pistoalele un grup de tineri mascaţi, purtând iţari şi opinci.

        — Terente! Eu sunt Terente J continua să strige domnul ciupit de vărsat,căţărându-se pe tribuna din care vorbise înainte primarul. Ascultaţi-mă, brăilenilor 1

        Vocea îi duduia atât de tare, încât ofiţerii se opriră aiuriţi, scăpând din mână garda săbiilor, iar primarul îşi împreună mâinile a rugăciune.

        — Brăileni! Chemă din nou banditul, şi paharele pregătite pentru marele toast plesniră. Brăileni! Strigă pentru a treia oară, Terente, marele Terente e mort! Dar a fost de ajuns să-mi scot pantalonii, ca potera voastră să dispară

        Ridicândunşi braţul aproape paralizat, comandantul încercă să împungă coapsa celui care vorbea, dar o lovitură de picior îi aruncă sabia din mână, înfigându-i-o într-un copac.

        — Dacă aţi şti că nu sunt deeât un lăutar m-aţi ucide! Strigă vorbitorul. Dar mă credeţi bandit şi bandiţii sunt în ochii voştri aureolaţi ca îngerii. Nu bunătatea, ci cruzimea vi se pare ruptă din cer. Vă închinaţi diavolului, dragii mei. Aţi merita să vă arăt coarnele şi coada

        Se scutură ca şi cum ar fi vrut să-şi deşire coada pentru a o arunca asupra ascultătorilor, iar aceştia se feriră, crucindu-se şi pleeându-şi capetele.

        — Asta e singura voastră salvare – strigă vorbitorul. Să vă recăpătaţi cozile 1 Atunci aţi ajunge, poate, o clipă, asemeni zeilor.

        — Belzebuth – gemu preotul Lucifer I Scaraoţchi! Mammon

        Coborând de la tribună vorbitorul se opri în faţa lui Anton, care-l privea uluit fără să respire, şi-l bătu pe umăr.

        — La revedere, Anton 1 Nu uita că domnişoara La Sardine locuieşte la numărul douăzeci şi doi

        Se opri în capul străzii Portului, cu mâinile în şold şi strigă:

        — Amintiţi-vă de Terente, domnilor 1 Rugaţi-vă pentru el 1

        Coborî cântând strada care ducea spre Dunăre şi abia când dispăru după clădirea birourilor navigaţiei comandantul scoase un urlet de furie, iar ofiţerii, despiedecându-şi pistoalele, porniră pe urmele lui.

        Dar găsiră cheiul pustiu.

        Seara, protipendada oraşului îşi aminti cu duioşie şi entuziasm de ceremonia desfăşurată dimineaţa. Doar câteva domnişoare blestemară îmbulzeala în care îşi rupseseră fustele, iar una declară că avusese viziunea unui sfânt fără pantaloni care se pogorâse asupra ei în timpul slujbei religioase.

        Negustorii liberali începură prin a se certa cu avocaţii ţărănişti, pentru că fuseseră atacaţi în momentul când forţele naţiunii ar fi trebuit să fie unite. Dar cearta se transformă într-o serată dansantă – oraşul era cuprins de sentimente mult prea generoase pentru a-şi mai putea îngădui meschine lupte politice.

        În port însă hamalii, ghiociarii, binagiii, băură de supărare până la zi, ascultând cântece de ocnă. Cu voce spartă, lăutarii le amintiră de iubita haiducului prefăcută în porumbiţă şi de lanţurile rupte prin puterea dragostei. Şi le cântară balada tâlharului, care ieşit din groapă pentru a-şi ucide ţiitoarea necredincioasă, o iartă găsind-o palidă şi nefericită.

        Acoperiţi de fum înecăcios hamalii băură mai mult decât negustorii aflaţi la serate, băură vin de Rhodos, mas-tică de Chios, lichioruri parfumate şi vărsară pe jos băuturile scumpe, întru veşnica pomenire a banditului. Setemuseră de el şi-l iubiseră, şi le era dor de spaimele în care înfăşurase oraşul şi care acum se destrămau.

        Iar Anton, beat, abia mişcându-şi picioarele, se caţără pe o piramidă de scaune şi bătu cu pumnul un cui în plafonul popotei ofiţerilor. Dându-se jos mai avu putere să joace cazacioc şi să facă o demonstraţie de înaltă şcoală călărind un scaun. Ofiţerii îl aplaudară îndelung, băură pe rând cu el şi-l provocară la barbut. Anton aruncă de eâteva ori cu bucăţelele de pâine în loc să dea cu zarurile, dar nu reuşi să nimerească deeât o singură dată sub şase-şase.

        Şi plecă spre Galaţi nu numai ca erou, ci şi ca rege al barbugiilor, câştigând opt sute de Ici la popota ofiţerilor, plătiţi în monedă de argint

        X

        Luca dispreţuia deopotrivă pasiunile carc-l minaseră pe Matei la Azaclău şi pe Anton în balta Brăilei. Lx3 commise, de aceea, în foaia pe care o edita, calambururi verificate în care Matei devenea „Marafetei”, iar Anton, P1-Anton”.

        Moartea lui Terente îl surprinsese în plin război al farselor, începuse prin a împărţi manifeste socialiste în loe de răvaşe de plăcintă la cel mai select carnaval al anului şi se pregătea acum pentru balul reginei primăverii.

        Suspectat de armatorii şi negustorii zilnic ridiculizaţi în foaia „Dimineaţa adevărului”, Luca obţinu o invitaţie la balul dat în saloanele familiei Dudoveanu, numai datorită unei întâmplări.

        Aflase chiar în ziua marelui eveniment monden că la bordelul din strada Columb – purtând firma de „Hotel România” – fusese adusă o unguroaică roşcată şi foarte frumoasă şi, pentru că era nu numai cel mai mare farsor al oraşului, dar şi unul din craii săi, se duse s-o vadă.

        Hotelul se afla foarte aproape de casă, la o sută de metri de încrucişarea străzilor Eminescu şi Columb. Era o clădire gălbuie, jumulită, din curtea căreia se scurgea fără încetare un pârâu de zoaie.

        Luca intră ferindu-şi pantofii şi ţinându-şi batista, la nas. Dar trebui s-o dea jos căci se întâlni cu Iulian Dudo-veanu, pe care miasmele pârâului verde-lăptos nu-l supărau.

        — Ohoho! La mulţi ani! Te felicit pentru fraţii tăi 1 Eroi au fost. Eroi sunt încă şi-or fi în neamul românesc.

        — Naivi – murmură Luca. Romantici.

        — Eroi, eroi – insistă bonom colegul. Unul pe frontul din Azaclău, iar altul în baltă 1 Nu mă aşteptam să-i ataci până şi pe propriii tăi fraţi 1

        — Sunt incoruptibil ca Robespierre – răspunse Luca. La care din fete ai fost?

        — Ce fete… la dracu I spuse colegul. Ar trebui să dăm o masă în cinstea lor!

        — Nu mai e nevoie. După cum ai văzut până şi guvernul ştie că Terente rimează de bine, de rău, cu „Bene-merenti” şi le-a trimis fiecăruia câte o decoraţie.

        — Terente, Bene-merenti – repetă încântat Iulian Du-doveanu. Eşti socialist, dar eşti deştept, Casanova f Dacă vrei, poţi să scrii şi despre mine în foaia ta!

        — IU ofer două coloane. Te faci şi singur de râs.

        — Te pup – spuse dulce Iulian. Admir vorbele de spirit din partea oricui ar veni! Lasă-mă să te pup!

        — Ai fi în stare să-mi muşti beregata – spuse Luca oferindu-i obrazul. Şi pentru că simţea că nu trebuie să scape ocazia adăugă: Ştiu că ai vrea să mă vezi mort 1

        — Pe crucea mea! Se apără Iulian, înroşindu-se. Întreabă pe cine vrei, dacă nu-ţi iau totdeauna apărarea, Casanova! Îţi jur I Vino deseară la mine

        — Vreţi să mă linşaţi?

        — O să fii regele balului, Casanova, o ştii prea bine. Uite o invitaţie, pentru două persoane.

        — Pot să vin cu tata?

        — Te-ar eclipsa, Casanova. Dar a sosit trupa lui Leonard, împreună cu marea Adele Delorme, de la Paris… Alege-ţi o actriţă şi vino cu ea. Te rog, Casanova I Avem nevoie de tine în comisia de încoronare a reginei primăverii… Ticălosule!

        — Eşti un prost!

        — Sunt prost. Şi burghez. Dar vino deseară! Te rog 1 Va fi numai lume bună!

        — Voi veni cu Adele Delorme.

        Îl conduse până la poartă, împingându-l cu vârful degetelor.

        — Te aştept, Casanova!

        — La revedere. Încheie-te la pantaloni!

        Reveni stârnind muştele verzi adăpostite între bolovani şi intră în coridorul întunecos al hotelului. Ö mulţime de bărbaţi aşteptau, cu spatele sprijinit de ferestre. Îi auzea şuşotind şi chicotind şi bănuia că-l privesc, fără ca el să poată recunoaşte pe nimeni, fiindcă nu se obişnuise cu întunericul. Zâmbi uneia dintre fete care trecu pe lângă el cu ligheanul plin şi ea îi răspunse.

        — Unde e doamna Jeni? Întrebă.

        — La dumneaei în cameră.

        Se îndreptă spre fundul coridorului, dar se cpri căci o văzu pe codoaşă conducând spre uşă un domn foarte înalt şi gros, cu spinarea rotunjită. Domnul mormăi ceva şi codoaşă chiţăi făcându-i temenele.

        „Orientul, gândi Luca. Mărimile se lăcomesc la prostituatele vulgare, ca parlagiii, iar codoaşele au graţii de eunuci”. Se simţea prea elegant printre vizitatorii acestui bordel de mâna a treia şi chiar era, nu atât datorită sacou-lui strâns pe talie, cât nonşalanţei cu care-l purta. Îşi aprinse o ţigară ca să risipească mirosul amestecat de sudoare şi lavandă şi se înclină ceremonios, când codoaşa se opri în faţa lui.

        — Ai venit, frumosule? Întrebă. Nu te supăra pe mine. Trebuia să-l conduc pe domnul senator.

        — Domnul cu greabănul gros e senator? Am crezut că e un pompier.

        — Senator, senator – chicoti femeia. E în trecere prin oraş. Şi după ce ia o porţie de crenvurşti cu hrean la Op-pler, vine aici pentru desert… Hi. Hi.

        — Desertul se ia la doamna Hrisov… Sau la barul Cin-cinati.

        — Ei, află că nu, frumosule! Am o fată grozavă, o unguroaică cu părul roşu, albă, tânără. Părul roşu şi ochii verzi…

        — Senatorul a ieşit acum de la ea?

        — A ieşit… Degeaba… Trece numai să dezbrace fetele… Să le pună să bea… Le sărută… Prostii de bătrân impotent…

        — Îhm… Făcu Luca.

        — Nici n-a atins-o, pe ochii mei. Ţi-o jur I Ce, o ştii pe tanti Jeni de ieri, de alaltăieri?! Hai, vino până în salon…

        — Ce salon?

        — Am făcut salon din camera mea pentru clienţii mai fini, mai levenţi… Hai, vino să cunoşti pe cineva… O luă înaintea lui aranjându-şi buclele mici ca de piper, deasupra cefei grase. Mai e un domn – spuse, vorbind peste umăr. Un domn care aşteaptă.

        Uşa salonului-dormitor era dată de perete… Luca simţi mirosul stătut al covoarelor, milieurilor şi goblenurilor care acopereau mobilele şi podeaua, pereţii şi o parte a ferestrelor. Abia îşi putea trage răsuflarea în această co- 100 livie păroasă, luminată de o mare lampă cu petrol şi în colţul căreia agoniza, sub o icoană de argint, o candelă.

        La intrarea lui, un bărbat cu mustaţă pe oală sări în picioare şi se înclină ceremonios.

        — Donat – spuse întinzându-i mâna. Bonjour monsieur!

        Era îmbrăcat în jiletcă şi pantaloni reiaţi şi părea foarte mulţumit că s-a putut ridica de pe fotoliul costeliv acoperit cu o husă groasă.

        — Bonjour – mormăi Luca derutat.

        — E domnul Donat – spuse codoaşa. Vine de la Paris. Şi trece pe la mine totdeauna când are treabă la Wattson şi Youell.

        — Totdeauna – spuse domnul Donat amuzat. Toujours. Et pour toujours. De altfel – adăugă confidenţial – sunt născut la Brăila, pe strada Bastioanei.

        — Să deschid un geam? Întrebă codoaşa?

        — Oh, nu, nu – o opri domnul Donat. Îmi place mirosul ăsta de tămâie şi tahân… De pudră. Sorbi aerul ca un degustător. De lavandă – urmă. Flori veştede… E foarte, foarte specific pentru bordelurile din orient… Pentru patroanele de bordel, vreau să spun… Mă iertaţi, doamna Jeni…

        — E cam greu mirosul, aşa-i? 1

        — Nu, nu – spuse domnul Donat. Ador specificul… Ador oamenii care-şi cunosc meseria… Ştiţi – îi spuse lui Luca – barurile din port au decăzut. Sunt nişte copii ieftine după barurile marsilieze, greceşti… Şi e păcat 1 Când există aici bordeluri atât de autentice

        — Domnul Donat s-a născut la Brăila – spuse codoaşa – dar acum locuieşte în Elveţia. Ce fete splendide au acolo!

        — Mi-ze-ra-bi-le I spuse grascind domnul Donat. Camere sterilizate, cu paturi sterilizate. Ca într-un incubator. Totirî străluceşte. E apretat. Te aştepţi să te dea cu flit înainte de…

        Codoaşa izbucni în râs, plesnindu-şi palmele.

        — Să te dea cu flit – repetă printre chicoteli. Flitul te vindecă de sifilis.

        — Pe când aici – spuse încântat domnul Donat – aici trăieşti. Respiri. Miroase. Care animal poate să facă dragoste dacă nu-i miroase a nimic?! Fata asta nouă se parfumează, doamna Jeni?

        — E foarte curată – spuse codoaşa. De Roji întreabă, de unguroaică – îi explică lui Luca. E o pictură, domnu Donat, o cadra. Are picioarele până aici – îşi duse mâna la subsuoară. Şi sânii ca portocalele.

        — C'est magnifique! Aş vrea s-o cumpăr pe această superbă Nana!

        — Îi spune Na-na – repetă înduioşată codoaşa. O alintă pe biata Roji.

        — Dar cum s-a aflat de Roji până în Elveţia? Întrebă Luca. Aţi telegrafiat în toată Europa, doamnă Jeni?

        — E un fel de tam-tam – explică domnul Donat. Un tam-tam pe care nu-l aud decât colecţionarii, adevăraţii amatori.

        — Tam-tam – repetă doamna Jeni. Tam-ta-ram-tam-tam.

        Cântând ca o trompetă băgă mâna sub masă şi scoase două sticle de şampanie franţuzească. Le privi cu exaltare prefăcută, în lumina lămpii, le sărută.

        — Domnul Donat e un prinţ. Ne-a adus şampanie tocmai de la Paris. Şi nu se duce la casele scumpe, unde sunt „numai curve înţepate, care îşi dau aere de doamne. Vine aici la trufandale.

        — Cest vrai – spuse domnul Donat. Uneori aceste modeste case de plăceri ascund adevărate comori. Demne de o colecţie!

        — Domnul Donat trece pe la noi doar ca să le vadă – spuse codoaşa. Şi dacă îi plac, le fotografiază. Dumnealui e căsătorit catolic şi catolicii sunt foarte cuminţi.

        — Exact – spuse domnul Donat, mângâindu-şi mustaţa galică. Cuminţenia nu exclude rafinamentul, iar rafinamentul implică şi puţină grosolănie. Formele pline, mirosurile, gemetele, asta te apropie de căsnicie mai mult deeât orice predică. Ha-ha!

        — Dar domnul Donat e elveţian prin adopţie – spuse Luca. Nu înţeleg cum s-a impregnat cu atâta cuminţenie.

        — Pozez – spuse domnul Donat. Aici pozez în soţ catolic, la Brăila mă dau drept cartofor, iar la Istambul toţi mă ştiu de vânător de lei. Ha-ha!

        Chicoti închizând ochii, apoi hohoti de doua ori, atât de tare, încât codoaşa tresări şi se trase înapoi.

        — Pozez – urmă domnul Donat, stingherit. E mult mai comod. Şi dacă vreţi un joc de cuvinte, pozez şi nuduri. Ha-ha!

        Îşi aruncă hohotele în obrazul doamnei Jeni, care-şi rotunji ochii speriată.

        — Nuduri – continuă domnul Donat L'art du statuaire, monsieur. Du classique. J'adore le classicisme. E idiot ce spun, dar sună frumos. Salonul doamnei Jeni merită o conversaţie cultă. Priviţi aceste scoarţe olteneşti, carpetele de Ispahan, acest unic preş împletit cu atâta migală din rafie!

        — A băut foarte puţin înainte – spuse codoaşa. Când bea, ţine discursuri.

        — Dar, scumpă doamnă Jeni, eu nu spun deeât ceea ce cred şi numai cui merită. Sunt convins că domnul Luca e un cunoscător. Un jouisseur. Ungourmet.

        — Nu vă supăraţi -x murmură codoaşa. Nu vrea să vă jignească.

        — Să-l jignesc?! Dar domnul Luca e invitatul meu I Vă rog, domnule, să mă, asistaţi când voi lucra. Va fi o aplicare a artei statuarului pe viu. Cinci sau şase fotografii, apoi mă retrag şi vă las cu frumoasa Roji. Iar deseară, dacă vreţi, am două bilete la spectacolul celebrei Adele Delorme, după care putem lua masa împreună cu domnia sa.

        — Admirabil – spuse Luca. Programul mă aranjează.

        — Programul unui soţ catolic – preciza domnul Donat. Al unui proxenet… Al unui geambaş. După miiine programele toateee sunt la feeel

        Cântă ultima frază cu o voce plină, caldă.

        — Şi fotografiile? Întrebă Luca. Le veţi publica în VTeo revistă. Sau se tipăresc în format de cărţi poştale?

        — Ha-ha l răcni domnul Donat. Ha-ha 1 Domnul mă crede negustor de pornografii 1 Nu, domnule 1 Nu, nu fac asta pentru a încuraja onania printre elevi! E o pasiune autentică, domnule. L'art du statuaire! Sau credeţi că Elveţia, stat neutral, celebru prin ceasurile sale, nu posedă şi arte frumoase? Fotogenice? Ba da, domnule.

        — Niciodată n-a fost aşa de furios ca azi – şopti codoaşa. Cred că-i supără guta. Vă supără genunchiul, domnule Donat? Întrebă tare.

        — Nici un genunchi! Nici o gută I protestă fotoçraful-artist. Sunt foarte bine dispus. În definitiv, un comisvoia-jor n-ar trebui să refuze vânzarea de poze pornografice. A incita minţile obtuze cu puţin piper senzual, da… Asta, da 1 E în definitiv măgulitor. Iar fotografia refuză modele sterilizate, scoase din incubator, aşa cum se găsesc între Berna şi Lausanne 1

        — Vă contraziceţi – îndrăzni Luca. Înainte…

        — Da, dar pe mine însumi – îl întrerupse domnul Donat. Ceea ce mi se pare de mult mai mult bun gust decât de a contrazice pe alţii. Pentru că a contrazice pe alţii înseamnă „Nu fii tu, fii eu”. Şi asta e de-a dreptul cretin, nu-i aşa?

        — Nu pot să vă contrazic – murmură Luca. Măcar pentru a nu pierde jocul de cuvinte!

        — Admirabile I exclamă domnul Donat. Ne vom distra copios deseară 1 Dar să ne începem lucrul. Şi să ni-l începem luând masa. Cine nu mănâncă, nu munceşte 1 Ha-ha 4

        Se aplecă şi ridică din spatele mesei o enormă cutie neagră şi un trepied. Codoaşa încercă să-l ajute, dar o respinse cu multă curtoazie.

        — Singur – spuse. Sunt destul de puternic. Ceea ce v-aş ruga însă ar fi să-mi împrumutaţi eâteva rochii frumoase. Am adus farduri, eâteva bijuterii false, dar n-am recuzită vestimentară.

        — Voi vedea primele nuduri îmbrăcate din viaţa mea – şopti Luca.

        — La Maja nuda. La Maja vestida – spuse grav domnul Donat. Îmbrac sau dezbrac modelul, după dorinţă. Şi îl modelez.

        — Poftiţi – spuse codoaşa. Roji vă aşteaptă.

        — Modelez modelul – repetă domnul Donat cedând trepiedul lui Luca. Vărog să nu uitaţi asta

        Porni ţanţoş ducând cutia pe braţe, aşa cum sunt duse pernele cu decoraţii în urma dricurilor ofiţereşti.

        — Nu prima, nu a doua – murmură codoaşa, deschi-zându-i drum printre clienţi. Nici a treia… Tocmai a patra… Aici e l Poftiţi, vă rog, domnilor 1

        Bătu în uşa care se deschise imediat lăsând să apară în prag o femeie foarte tânără cu părul roşu. Domnul Donat trecu primul prin faţa ei, înclinându-se, şi-şi aşeză cutia pe masă. Luca, stânjenit de ridicolul situaţiei, dar ho-tărât să se amuze, făcu şi el o reverenţă, 'rotindu-şi bastonul prin aer ca pe o spadă. Femeia izbucni în râs şi le răspunse la salut printr-o uşoară genoflexiune.

        — Roji, te rog, te rog, spuse pedant codoaşa. Dumnealui este domnul Donat, despre care ţi-am mai povestit şi care a mai fotografiat şi alte fete. Iar dumnealui e domnul Luca. I se spune Frumosul.

        — Frumosul şi Sculptorul – sublinie retoric domnul Donat.

        — Şi sculptaţi? Întrebă Luca.

        — Da. Pe viu. Fotografia mea e de fapt sculpturală: Du statuaire, monsieur. Du statuaire.

        Vorbind fixă trepiedul şi scoase aparatul din cutie. Era un Kodak greoi, ca un cap de rinocer, cu corn de sticlă. Domnul Donat cercetă lentilele de foarte aproape, le şterse cu o pielicică de căprioară şi-şi introduse capul sub apărătoarea de pânză neagră.

        — Divin î exclamă. Eşti Nana, domnişoară, dar o Nana regină. Te voi transforma într-o Eleonora Duse. Sau într-o Rachel. Şi iată că Nana va deveni Rachel! Şi pe dumneavoastră, domnule Luca, într-un veritabil spaniol.

        Le surâse scoţând din buzunar câteva cutiuţe şi punân-du-le pe masă.

        — Şi eu? Gânguri codoaşa. Eu cui rămân?!

        — Oh! Aha I Voila! Madame Jeny! O voi preface într-o Andromaca… Madame Jeny Andromaque.

        Luca privi distrat odaia ce părea jalnică chiar sub lumina strecurată printre jaluzele. Ligheanului înconjurat de prosoape îi sărise smalţul, iar florile de hârtie atârnate într-un cui deasupra patului îşi pierdeau petalele.

        — Potrivesc unghiul – spuse domnul Donat – alegem poziţia, apoi aprind magneziul… Poc… Şi gata. Şi fulgerul o născu pe Calateea!

        Luca îi zâmbi fetei care urmărea cu nepăsare forţată mişcările domnulifi Donat. Era foarte frumoasă, într-un fel neaşteptat, cu obrazul prelung, ochii verzi, gura mare şi roşie, nefardată. Ar fi părut convenţională, dacă pomeţii foarte proeminenţi şi nasul puţin prea lung nu i-ar fi dat un aer de indolenţă piirvocatoare.

        — Vulgaire et toutefois aristocratique – mormăi domnul Donat. Dar o să alegem.

        Fata zâmbi şi Luca îşi dădu seama că, într-adevăr, avea un aer vulgar aristocratic, de prinţesă a bordelurilor. Îmbrăcată elegant ar fi eclipsat pe oricare dintre femeile pe care le cunoştea, iar dezbrăcată era insuportabilă.

        Şi Luca înţelese că n-a văzut şi nu va vedea poate niciodată un corp maivoluptos. Avea sânii mari şi grei, foarte albi, cu sfârcurile abia acoperite de un combinezon milanez destrămat şi când îşi desfăcu şnurul capotului, lăsă să i se vadă pe rând, şoldurile cambrate, rotunde, fără nici o pată de umbră. Avea picioarele lungi, pline, şi şi le mişca aproape neobservat, mângâindu-şi coapsa cu palma şi Luca închise ochii o clipă, simţind că e gata să-i dea afară pe ceilalţi doi pentru a putea atinge corpul acela alb şi cald, care palpita în faţa lui. Când îi redeschise, văzu că femeia îl priveşte stingherită, dar că nu încetase să-şi mişte coapsele, ca şi cum ar fi fost străbătută de fiori.

        — E foarte bine aşa – spuse domnul Donat. Te rog, domnişoară, să priveşti spre stânga… Mai sus… Încă puţin… Lasă-ţi talia liberă, în voie… Şi braţele… O clipă

        Se apropie de ea şi-i ridică braţele îndoindu-i-le uşor, îi netezi gâtul cu dosul mâinii, apoi rămase pe loc, privind-o de jos în sus, crispat.

        — Nasul – spuse. Nasul îl vom modifica puţin, imperceptibil. Gura va rămâne la fel… Şi ochii.

        Vorbind îşi trecu degetele peste faţa femeii care nu îndrăznea să se mişte. Desenă cu arătătorul un cerc pe bărbie, îi ciocăni pomeţii, apoi îi cuprinse obrajii între palme şi îi masă uşor şi îndelung.

        — Pentru ca această piele să-şi recapete strălucirea, ea trebuie înviorată. Nu oricine îşi poate permite zilnic o baie în lapte de măgăriţă, dar un masaj făcut cu pricepere… Iată!

        Îşi desprinse palmele de pe obrajii femeii şi Luca avu senzaţia că figura acesteia a căpătat un aer de prospeţime şi candoare pe care nu-l avusese înainte.

        — Vulgaritatea se resoarbe – murmură domnul Donat. Acum părea proaspăt trezită din somn, dar dintr-un somn adevărat, într-o casă adevărată, în mijlocul unei grădini… Sau pe malul unei ape… Dumneata eşti o zeitate a naturii, nu-i aşa? A naturii!

        Îşi întinse mâna deasupra mesei şi abia atunci Luca înţelese că domnul Donat acoperă cu fard obrajii femeii, scoţându-l dintr-una din multele cutii pe care le risipise în evantai ca pe nişte acuarele.

        — Miroase frumos – spuse Roji.

        — Exotic – spuse domnul Donat. Sunt nişte alifii şi farduri deosebit de hrănitoare pentm piele. Nu irită tenul şi nu se şterg. Totul e să alegi foarte bine culoarea de la început. Ai avut vreodată vreun accident, domnişoară Roji?

        — Accident?! Ce fel?

        — Ţi s-a întâmplat vreodată să te afli într-o casă cuprinsă de flăcări?

        — O casă… Cuprinsă…?

        — Sau pe un vapor gata să se scufunde?

        — Un vapor? Roji îşi strânse pleoapele. Nu înţeleg ce mă întrebaţi.

        — Ai scăpat de la înec, nu-i aşa?

        Femeia păli. Îl privi ţintă pe domnul Donat.

        — Nu-mi place – spuse. Nu-mi place să-mi amintesc do asta. Visez urât.

        — Eşti cea mai frumoasă unguroaică din viaţa mea – spuse domnul Donat.

        — Nu sunt unguroaică – spuse Roji. Sunt poloneză. 108

        Din Cracovia. Dar părinţii mei sunt români.

        — Deci Vistula I şopti domnul Donat. Acolo era să se întâmple

        — Nu ştiu 1 spuse răguşit femeia. V-am rugat să nu vorbiţi despre asta 1 Am fost bolnavă mult timp după aceea şi dacă îmi amintesc încep să plmg şi să sparg lucrurile.

        — Iartă-mă – spuse domnul Donat. Porţi semnul celor care au trecut la un pas de moarte. Altfel nu mi-aşi fi îngăduit să te necăjesc. Proşe pana.

        — Giencuie – murmură Roji. Mulţumesc.

        — Semnul morţii? Întrebă, aţâţată, codoaşa. Îl am şi eu undeva?

        Se apropie de el oferindu-şi obrazul, dar domnul Donat nici nu-şi întoarse privirea.

        — Nu, doamnă – răspunse. L-aş fi văzut de mult. În schimb, domnul Luca îl are aproape de ochiul stâng.

        — Doamne păzeşte 1 se închină codoaşa.

        — Îmi pare rău, dar încă nu s-a tras în mine – spuse Luca.

        — Oh, mai târziu, mai târziu se va trage… Să nu ne pierdem speranţa… Şi dumneata, domnişoară, mai rabdă eâteva clipe…

        Îi masă gâtul, apoi umerii şi, aproape fără s-o atingă, îşi trecu palmele deschise deasupra sânilor şi coapselor ei.

        — Foarte frumos – şopti. Încântător!

        Se dădu cu un pas înapoi privind-o cu capul dat pe spate.

        — Acum, da – spuse. Eşti ceea ce trebuia de mult să fii. Prinţesa Roji.

        Veni din nou aproape de femeia care aştepta, îi ridică bărbia, îi mângâie buclele roşii şi o sărută pe umăr.

        — Şi acum, domnule Luca, te rog să mă ajuţi… Iată magneziul… Chibriturile… Aprinzi aici… Numai aici… Încă nu te mişca, domnişoară

        Dispăru pe jumătate sub marama neagră a aparatului.

        — E foarte bine – continuă. Te voi plăti împărăteşte, domnişoară… Domnule Luca, atenţie… Nu priviţi direct flacăra magneziului… Acum! Gata!

        Luca scapără chibritul, dădu foc. O lumină orbitoare făcu odaia să dispară, apoi totul se topi într-un fuior de fum alb şi obiectele renăscură lent din ungherele întunecoase.

        — Încă o dată – spuse domnul Donat. Domnule Luca, magneziul! Aşa… Scoateţi combinezonul, domnişoară.

        Femeia şovăi, rămase nemişcată.

        — Dezbracă-te, Roji – spuse codoaşa. Domnul Donat nu cere nimic pe gratis. Şi nimeni n-o să vadă poza după aceea, afară de dumnealui.

        Fără să vorbească femeia îşi scoase combinezonul şi Luca închise din nou ochii. Niciodată nu fusese zguduit de dorinţă văzând o prostituată goală. Dar acum, în faţa lui, era o femeie de care trebuia să-şi lipească buzele şi palmele. Făcu un pas înainte, aproape tremurând, şi nu se opri decât auzind vocea domnului Donat.

        — Atenţie, aprinde! Acum!

        Dădu foc magneziului şi, după ce fumuul se risipi, văzu corpul alb şivoluptos care părea a se fi răcit deodată. Sub pielea fină se ramificau vinişoare albăstrii, sfârcurile sinilor păliseră şi buzele deveniseră mai puţin roşii.

        — Nană, Cleo, nimfe ale ploii – şopti domnul Donat. Sub pielea aceasta, atâtea corpuri?… Nana, Cleo, Sardine, Sapho et louala et loualö… Te-ai gândit vreodată să fotografiezi versurile, domnule Luca? Nu? 1 Eu o voi face… Acum.

        Ieşi ca o mână din mâneca neagră a aparatului.

        — Închide gura, Nana – spuse. Suferă puţin… Eşti prea yeselă, domnişoară… Aminteşte-ţi ceva trist…

        — O curvă tristă – spuse Roji, cu voce răguşită. Măcar să fi băut ceva. Dar tristă, aşa…

        — De băut? 1 Şampanie 1 strigă domnul Donat. Şampanie, doamna Jeni!

        Codoaşa se repezi spre colţul camerii şi, ridicând un vraf de perne şi capoate, scoase o sticlă de şampanie franţuzească.

        — N-am pahare – spuse Roji. Deeât unul urât şi eâteva căni.

        — Şampania înnobilează vasul pe care-l umple – pronunţă sentenţios domnul Donat. Eu credeam că domnişoara a şi golit sticla.

        — Oh, se putea fără dumneavoastră I spuse codoaşa.

        — V-am aşteptat – adăugă Roji, încereând să-şi îmbrace capotul.

        — Nu! Te rog nu te îmbrăca încă! Strigă domnul Donat. Pregătiţi cănile, paharele… Mulţumesc… Atenţie

        Dopul sări, pocnind, şi domnul Donat îşi înălţă cana înspumată deasupra capului.

        — Să închinăm – exclamă, retoric. Pentru nimfele ploii I Pentru toate femeile frumoase din lume 1

        — La mulţi ani – mormăi codoaşa.

        — Împotriva morţii care nu ne poate ajunge, domnişoară! Pentru că dumneata nu vei muri niciodată

        „E beat mort – gândi Luca. Mustăciosul ăsta gălăgios era beat dinainte de a gusta şampania. De asta tot vorbeşte alandala. Ce farsă i-aş face lui Iulian, deseară dacă i l-aş duce în vizită”.

        — La mulţi ani – închină Roji.

        — Pentru nimfele ploii – şopti Luca fără să vrea. Şi pentru ploaia nimfelor.

        Codoaşa bău cu sorbituri mici, plescăind, iar Roji îşi duse paharul la gură cu amândouă mâinile, ca şi cum ar fi vrut să simtă băutura şi cu palmele.

        — Ploaia nimfelor… hm… A existat aşa ceva odinioară – spuse domnul Donat. Eu cred în ploaia urşilor, a vulpilor, a ciorilor… O clipă, domnişoară

        Îi dădu Iui Luca plicul cu magneziu şi dispăru sub fusta neagră a aparatului.

        — Ridică paharul… Mai sus… Nu-l depărta de gură 1 Atenţie… Domnule Luca 1… Gata 1

        Ţâşni de sub aparat, luă paliarul din mâna femeii, o sărută din nou pe umăr. Îi mângâie coapsele şi, lăsân-du-se în genunchi o bătu cu gingăşie peste labele picioarelor.

        — E ultima fotografie – exclamă ropezindu-se spre aparat. Ultimul nud IMiracolul s-a săvârşit… N-am greşit nici de data asta! Domnişoară, întoarce-te în profil… Du-ţi mâna la ceală… Cotul foarte sus… Aşa… ca să-ţi descoperi sânul şi şoldul… Priveşte spre m-ine… Mai jos… Mag-neziuh. E pe masă… Fii gata, domnule Luca… Foc 1

        Odaia se umplu de fum înecăcios, mai mult decât înainte. Tuşind, codoaşa ridică jaluzelele şi deschise fereastra.

        — Doza dublă – spuse domnul Donat. Pentru instantanee. Pentru instantaneele absolute, care fixează viaţa. Şi invers.

        Luca îl vedea mişeându-se ca prin ceaţă, demontând aparatul de pe trepied, închizându-l în cutie, adunând apoi fardurile de pe masă şi băgându-le în buzunar.

        — Spuneaţi că aţi dori nişte rochii – spuse codoaşa. Am rochii foarte frumoase.

        — Rochii? I Nu I Acum nu î Trebuie să schimbăm decorul. De altfel domnişoara Nana nu va rumine goală în fotografii. O voi îmbrăca eu.

        — Să-mi pun capotul? Întrebă Roji.

        — O rochie – comandă domnul Donat. Cea mai frumoasă, împrumutaţi-i dumneavoastră o rochie, doamnă

        Jeni, pentru deseară… Ce local ai prefera domnule Luca? Aş dori o… o mare sală de dans… Lume…

        — Vă invit în cea mai frumoasă sală de dans a oraşului – spuse Luca. La un prieten de al meu, care va fi fericit să vă cunoască.

        — Pe mine? Întrebă Roji în velin du-se în capot. Dar poate să mă cunoască aici, în fiecare zi, în fiecare seară 1

        — Acum minţi – spuse domnul Donat. Nu crezi ce spui, nu-i aşa?

        — Să nu cred? Întrebă Roji… Să nu cred ce spun? Atunci de ce aş mai spune-o?

        Se exprima exagerat de îngrijit ca şi cum ar fi repetat o lecţie şi Luca avu impresia că oboseala şi băutura îi dădeau un aer aristocratic.

        — Aşa… ca să te joci cu vorbele – spuse domnul Donat. Am trecut şi eu prin starea asta. Era cât p-aei să mor într-un incendiu şi după aceea, când eram în convalescenţă, stăteam culcat pe spate şi făceam gargară eu vorbele, ro-ro-ro-ro… Lou-lou-Iou-lou… Le loup garou, le loup garou… Era foarte frumos! Cât despre dumneata, domnişoară, eşti convinsă că prietenul domnului Luca ar dori să te cunoască… ca şi toţi ceilalţi… Şi nu greşesc dacă-ţi spun. Că până seara, vei fi Nana, aşa cum odinioară erai frumoasa Elena, necunoscută de Paris!

        Îşi ridică paliarul ca pentru a închina, dar îl sparse în pumn, umplându-se de sânge.

        — Magneziul, magneziul mă îmbată – spuse înfun-dându-şi mâna rănită în cana cu apă. Şi la urma urmei, vreau să mă simt şi cu zeu 1

        Se întoarse zâmbind spre ceilalţi, dar Luca văzu că abia îşi poate stăpâni durerea.

        — Până într-o zi – gemu domnul Donat cu înverşunare – într-o zi când aceste pedepse corporale…

        Căzu răsucindu-se pe jos.

        — Boala copiilor! Strigă codoaşa, sărind deoparte. Ţi-neţi-l de picioare, domnu' Luca. Ţineţi-l, că face spume!

        — Nici o boală – gemu domnul Donat, cu buzele convulsionate. O mică obrăznicie pedepsită pe loc. Sunt incurabil I Hai, Nana, să continuăm – urmă ridicându-se cu greu şi tremurând. Nana!

        — Na-na – repetă Roji, ghemuindu-se pe marginea patului, pe jumătate goală. Mai bine aţi umple paharele!

        — Roji! Strigă indignată codoaşa. Se înroşise din cauza băuturii şi guşa îi tremura. Vă rog, s-o iertaţi, domnule Donat 1 Nu-i obişnuită să bea cu clienţii… Ştiţi, la noi nu e ca în casele scumpe de pe Ghica… De pe Domneasca, sau ca la Bucureşti. Aici clienţii vin după ce au băut în oraş.

        — Nu te necăji, doamnă Jeni – o potoli domnul Donat. Nana nu e beată. Şi nici măcar nepoliticoasă. Aşa e ea, pur şi simplu. Şi, te rog, mai adu o sticlă, de la dumneata, că-ţi trimit deseară altele.

        — Vai de mine! Dar e şampania dumneavoastră! Imediat. I-mediat 1

        Ieşi, suflecându-şi din mers poalele capotului, iar domnul Donat se îndreptă spre fereastră şi coborî jaluzelele.

        — S^a aerisit, nu-i aşa? Întrebă. Devenise irespirabil… Magneziul, şampania şi toate fardurile astea… Cum te simţi domnule Casanova?

        — Admirabil – spuse Luca, care simţea că în curând va începe să pălăvrăgească vorbind în calambururi. Îl amuzase fotografiatul domnului Donat şi gândul că o va duce pe Roji în vizită, deseară, prezentând-o ca actriţă, poate chiar ca pe Adele Delorme. Protipendada, adunată la balul primăverii, merita o asemenea farsă.

        — Admirabilul se va transforma astă-seară în mirobolant? Întrebă domnul Donat. E cineva acolo care trebuie ridiculizat, nu-i aşa?

        — Oarecum – răspunse Luca, descumpănit. Bănuia că s-a înveselit brusc, datorită şampaniei, dar nu voia să se oprească, ci să petreacă, să-i facă pe toţi să se tăvălească de râs.

        — Strângeţi părul, fetiţo – spuse domnul Donat. Adu-nă-l într-un coc. Desenează-ţi un punct negru aproape de nas, pe obrazul drept… Aşa… E foarte bine! Ai ace de cap, da? Ei, atunci fixează-ţi cocul să-l vedem cum arată.

        — Ohoho! Gemu din uşă codoaşa, intrând cu celelalte două sticle. O transformaţi în doamnă, care va să zică! Şi încă în ce doamnă!

        — Doamnă am fost totdeauna – murmură Roji, adu-nându-şi părul. E o calitate ce nu se poate pierde nici măcar într-un bordel de mâna zecea.

        — E beată – spuse codoaşa. Niciodată nu vorbeşte aşa. Nu vorbeşte ciliar de loc.

        — Dacă e beată, să mai bea – spuse domnul Donat, destupând una din sticle. Cănile, cănile, vă rog. Şi paharul domnişoarei Nana… Aha, aşaaa! Doamnelor, domnilor, pentru viaţa veşnică! Ha-ha!

        Hohotele scurte, lătrate, care i se păruseră înainte ridicole Iui Luca, îi păreau acum pline de haz. De aceea îngână şi el: „Aaha”, apoi fredona foarte încet: La-la, la-lou. La-la, la-lou, le loup garou, le loup garou”.

        — Mulţumesc, domnule Donat – spuse Roji, adunân-du-şi capotul la piept şi luând paharul cu vârful degetelor. Nu pot să vă refuz.

        — Până la fund! Până la fund – strigă aţâţat domnul Donat. Deseară vei bea din cupe de cristal… Îmbrăcată în cele mai scumpe mătăsuri… Şi dacă vei dori, vei sparge cupa de podele.

        — Vei dansa pe masă – spuse Luca, Şi de jur împrejur toţi se vor apleca să-ţi vadă picioarele 1 O să-ţi găsesQ ciorapi negri de french-cancan.

        — Oh, nu I spuse cu suavitate domnul Donat. Deseară nu. Deseară nu va mai fi atât de Nana ca acum… Aşa că ciorapii negri… hm… Cred că va purta ciorapi de mătase obişnuită… În schimb, corsajul… Ei, da, corsajul va arăta înnebunitor… O să-mi dai voie s-o prezint ca pe o prietenă a mea?

        — Ca pe o actriţă, ca pe o actriţă! Strigă Luca înfier-bântat. E în oraş marele Leonard… Cu trupa hâi… A venit şi Adele Delorme, de la Paris. Sunt şi multe alte actriţe tinere, drăguţe…

        — Oh, atunci deseară Roji va fi Adele 1 E splendid! Dacă Nana a fost primul pas, Adele e în mod obligatoriu al doilea! Ha-ha! Ha-ha 1 La Sardine ar fi fost o greşeală… Ma chere Nana, voila 1 Se apropie de Roji exami-nându-i enormul coc auriu, adulmecându-l. Poate că eşti cea mai frumoasă de până acum – spuse. Celelalte avea mici defecte, asimetrii supărătoare… Mi se păruse o clipă că am greşit lăsându-ţi nasul şi pomeţii în evidenţă, dar aşa trebuie! Canoanele frumuseţii sunt mai subtile decât cele ale inteligenţei.

        — Chiar… Chiar vreţi s-o luaţi deseară cu dumneavoastră? Întrebă codoaşa. Îl privea pe domnul Donat cu ochii larg deschişi, aburiţi de băutură. Dar n-are nici o rochie mai ca lumea… Şi cele pe care i le-aş împrumuta eu sunt prea mari… Ar fi mers pentru o fotografie, dar nu ca să le folosească de-adevăratelea…

        — O vom duce goală I chicoti Luca. Vom desena rochiile chiar pe ea 1 Poate că asta e ultima modă la Paris?

        — Să desenăm rochiile? 1 Ha I Mirobolant I exclamă domnul Donat. Dar asta mai târziu, după miezul nopţii I Până atunci îi voi găsi eu ceva în oraş… Ceva care să fie şi frumos şi modern… Dar vă rog să beţi 1 Să bem! Ura I. Vivat

        — Vivat! Strigă moale, „ codoaşa. Obrazul şi guşa îi ardeau, iar nasul i se îngăâbeniseT N-am mai băut de mult şampanie… Răposatul, el…

        — Atunci să trecem la sticla următoare 1 spuse încântat domnul Donat. Atenţie 1 Poc 1 strigă atât de tare, încât acoperi pocnitura dopului. Mâinile i se scăldară în spuma, dar cu dibăcia unui chelner acrobat reuşi să nu piardă nici o picătură pe jos. Cănile 1 Cănile 1 strigă. Să bem din vaza de flori, din pantofii domnişoarei Nană 1

        — Sunt sparţi – spuse Roji.

        — Cu atât mai bine 1 Va trebui să bem mai repede 1 Ha-ha I Ai voce, domnişoară? Ai cântat vreodată?

        — Cântă foarte frumos – spuse codoaşa. Din astea, de. Lume… Ou măscări, domnu' Donat. Dar ştie şi din acelea de ocnă…

        — Deci are şi voce! Să încercăm… Să încercăm… Te rog să repeţi după mine… E un cântec simplu de copii… La-la, la-lou, la-la, la-lou, Ie loup garou, le loup garou…

        — La-la, la-lou, la-la, la-lou… Le loup garou… Le loup garou – cântă Roji.

        — Ad-mi-ra-bil I scanda domnul Donat. În trei ceasuri te învăţ să şi cânţi 1 Să dansezi! Să te îmbraci! Ne vom distra grozav 1 Ha, ha… Daţi-mi mâinile. Daţi-mi mâinile toţi trei… Faceţi un cerc… Şi cântaţi o dată cu mine… La-la, la-lou, la-la, la-lou… Le loup garou… Le loup garou…

        — La-la, la-lou – strigă frenetic Luca – la-la, La-16, Nană, Nini, Ninon, Saphô, la-la la-lou, la-la, la-lou, le loup garrrooi, le loup garrrou…

        Nu mai vedea deeât ochii verzi strălucitori, ai femeii, părul auriu căzând în zulufi, de o parte şi de alta a obrazului, şi buzele roşii umede, buzele care se deschideau, lăsând să apară dinţii strălucitori. Punându-şi paharul pe masă, apucă strâns umerii goi care se legănau în faţa lui şi sărută, muşcând, gura care se închise, care se smulse de sub buzele lui.

        — Vă rog – spuse Roji indignată. Vă rog 1 Acum se cântă!

        — Eşti nebună?! Ţipă codoaşa. Ce ţi-a făcut? 1 Sau vrei să chem o altă fată?!

        Luca încercă să se apropie din nou de gura mare şi plină, de umerii calzi, pe care încă îşi mai ţinea palmele, dar Roji se dădu înapoi surâzându-i.

        — Să cântăm mai bine, nu-i aşa domnule Luca? Vă rog, domnule Casanova.

        — Să cântăm – mormăi Luca, muşcându-şi buza de jos.

        — Neruşinato! Mârâi codoaşa.

        — O, biata Nana 1 şopti domnul Donat. Ei încă te mai confundă cu Roji… Să lăsăm sărutatul şi dragostea pentru deseară… Acum să bem 1 Ultimul pahar! În sănătatea tuturor femeilor frumoase. Ala vacra fricorscol, cum spun vikingii! Vivat!

        — Neruşinato! Repetă codoaşa, sughiţând. Uite-o cum îşi ascunde ţâţele! Crezi că domnii au adus şampanie ca să te aleagă pentru corul bisericii, nu-i aşa? Desfă-te la piept 1 Asta, asta se plăteşte 1 Şi arată-ţi picioarele 1

        — Lăsaţi-o 1 murmură domnul Donat. A băut. Şi am fotograftat-o de patru ori… Le loup garou, Ie loup garou I La-la, la-Iou, la-la, la-16, Nana, Nini, Ninon, Saphö.

        — Le loup garou – strigă Luca bătându-l pe spate. Nu ştia cum să-şi consume veselia debordantă care-l cuprinsese, care-l îneca. Vive la France… Vive la Roumanie 1 La-la, la-lou… La-la, la-lou…

        Abia în trăsură, Luca îşi dădu seama că e beat. Ar fi vrut să se ducă să se culce, înaintea vizitei la Iulian, dar nu voia s-o lase singură pe Roji cu domnul Donat. Refuzul femeii îl îndârjise, şi, moţăind, întindea mâna s-o ia pe na după umeri, apoi oboseala îl dobori şi prin somn încă mai bolborosea, încercând s-o sărute.

        Simţi că trăsura opreşte şi-l auzi pe domnul Donat sfă-tuindu-l să doarmă în linişte până când ei se vor întoarce cu rochiile, cu pantofii, cu bijuteriile.

        Dormi, hurducat, pe bolovănişul străzii Traian, şi simţi, ca prin vis, parfumul teilor de pe strada Domnească. Era un miros greu, înăbuşitoraproape, ca şi cum te-ai fi scăldat într-o baltă de ceai cald – şi Luca tuşi şi se înecă, înjurând. Apoi se trezi din aromeală, cu capul greu, dar bine dispus, şi-i auzi cântând lângă el, pe două voci, şi văzu că-şi ţine picioarele pe un vraf de cutii legate cu panglici.

        — Casanova a înviat! Spuse cu voioşie vocea domnului Donat. Acum o să preia el conducerea, căci un bătrân ca mine nu rezistă la tăvăleală.

        — Mă iertaţi – spuse Luca. Vorbise foarte încet.

        — Aştep-tându-se să aibă limba încleiată, dar se simţea odihnit, proaspăt, şi senzaţia de apăsare pe ceafă îi dispăru numai-decât. Vorbea uşor, şi pofta de a pălăvrăgi şi de a râde îi reveni deodată, ca şi cum ar fi aşteptat doar provocarea domnului Donat. Şampania – adăugă. DaT fără urmări… Ha, ha… Le loup garou…

        Îşi întoarse capul către domnul Donat şi tresări, pentru că sub poditul bleumarin, scămoşat al trăsurii, lipită de umărul său surâdea o femeie cu pielea albă, de porţelan, cu ochii codaţi, atât de strălucitori, încât trebui să-şi plece privirea. Nările fine, arcuite, ale femeii, păreau că abia aspiră aerul cald, prăfos şi pe buza de sus îi sticleau infime picături de sudoare.

        — Roji – şopti gâtuit. Dumneata… 1

        Femeia zâmbi, gata să izbucnească în râs, rotind alene spre el corsajul oare abia-i acoperea sânii albi, rotunzi. Îşi duse apoi la buze un deget prelung, cu unghia lăcuită şi spuse, foarte încet:

        — Cuminte I Cuminte, domnule Casanova

        — E de necrezut – murmură Luca. Domnule Donat, sunteţi un vrăjitor!

        — Oh, nu 1 se apără domnul Donat. N-am făcut decât s-o chem, s-o ajut să se recunoască, să-şi reamintească cine e.

        — Dar mâinile – şopti Luca. Mâinile?

        Îşi amintea mâinile pline, puternice ale lui Roji. Iar în faţa lui unduia prin aer o mână prelungă pe care strălucea un inel cu piatră roşie.

        — Altfel nu se putea – explică domnul Donat. Trebuia s-o recomandăm ca actriţă, nu-i aşa? Ei bine, am pregătit-o pentru asta. Orice om poate parcurge asemenea drum dacă are destul timp pentru asta… Sau dacă soarta îi scoate în cale un bun fotograf… Ha… Ha. Să ne modelăm modelele, domnule Ca-sa-no-vă 1

        — Les modeles, monsieur Casanova! Gânguri Roji.

        — Nana! Şopti Luca.

        — Nu, Adele 1 îl corectă domnul Donat. A fost îndeajuns Nana, mai bine de trei ore, dar de acum e Adele şi aşa va rămâne până după bal 1 Monsieur Luca – adăugă ceremonios – monsieur Donat, le comis-voyageur-photo-

        ?; raphe vous présente son amie, Adele Delorme! Ha, ha… I seamănă leit î Câtă vreme picoteai am trecut pe la grădina Papadopol, unde trupa se pregăteşte de spectacol 1 Ei bine, seamănă ca două picături de apă, numai că Adele a noastră e mai autentică I Ha-ha 1

        — Ce greu e – oftă Roji. Atâtea rochii, pălării, pantofi… Şi franţuzeasca asta 1 E oribil! V-o jur!

        Fără săVi răspundă, Luca îi luă mâna, îi cercetă pe rând degetele lungi,simţind că din nou vrea să-şi lipească buzele de pielea fină şi albă, dar de astă dată dorind să îngenuncheze în faţa femeii parfumate, ca şi cum ar fi trebuit să i se închine înainte de a o săruta. Nu îndrăzni însă deeât să-şi atingă buzele de unghiile ei, apoi rămase cu privirea pironită asupra urechii fine, mângiiată de zulufii roşcaţi, şi de care atârna un cercel cu lanţ subţire de argint.

        — Roji? 1 şopti. E chiar domnişoara Roji, sau…?

        — Roji, da! Spuse domnul Donat. Pomeţii agresivi au acum un aer de candoare mistică, nasul lung, desfrânat, a devenit spiritual, bărbia rotundă, care trăda o voluptate dulce, orientală, pare mai aspră. Am lăsat la fel, numai gura, pentru că deşi foarte senzuală – observi domnule Casanova – e o gură care sărută, care muşcă, sorbindu-te, nu e o gură care aşteaptă să fie sărutată. Are totuşi ceva copilăresc, poate buza de sus, puţin ieşită în afară, arcuită mult la mijloc… Şi ca să fiu sincer, am lăsat neschimbată gura, pentru că ochii atât de romantici, misterioşi, datorită punctişoarelor aurii ale irisului, aveau nevoie de o replică în partea de jos a feţei, o replică vie.

        — Vă mulţumesc, pentru că nu mi-aţi schimbat gura – spuse Roji. Sunteţi primul bărbat din viaţa mea care-mi lasă gura la fel după ce m-a cunoscut 1

        — Ha-ha! E sarcastică I strigă domnul Donat. Asta nu mai depinde de mine 1 O depăşeşte pe domnişoara Delorme I Să ne oprim, aici, Adele!

        — Să ne oprim, într-adevăr, aici! Spuse Luca, care, în sfârşit, găsise ocazia de a-şi plasa calamburul. Am ajuns la casa prietenului meu.

        — Nu e prea devreme? Întrebă domnul Donat. E abia opt. Spectacolul teatrului nu se termină înainte de ora unsprezece. Nu ne-ar crede nimeni că venim de acolo.

        — Să ne mai plimbăm – spuse Roji. Nu m-am plimbat de câţiva ani

        — La grădina publică – îi porunci domnul Donat birjarului. Prin strada Domnească.

        Trăsura care ajunsese în dreptul bisericii Mazeppa întoarse şi reveni spre centru printr-una din străzile acelea mici, urcând din Piaţa nouă, trecând prin faţa curţilor înecate în bună-dâmineaţa şi viţă de vie. Pe banchete de lemn, pe scaune, oamenii sporovăiau, privind la trecători.

        — Dă jos burduful! Porunci domnul Donat. E prea cald.

        Birjarul coborî agale şi, ajutat de Luca, descoperi birja.

        — Vreţi să trecem aşa prin oraş? Întrebă.

        — Se jenează din cauza inea – spuse Roji zâmbind. E driiçut din partea lui ca nu vrea să se compromită.

        — Da, chiar aşa – spuse domnul Donat. Şi la pas.

        — Dumneavoastră plătiţi – mormăi birjarul. Hei, dii-dâi – făcu, plictisit, urcându-se pe capră. Hai, băieţii tatii, hai…

        Trecură prin spatele statuii lui Costache Negri, prin faţa cinematografului Trianon, de la care tocmai se ieşea. Văzând mustăţile domnului Donat şi apoi corsajul strălucitor al femeii de lângă el, trecătorii se opriră încântaţi.

        — E artistă! Spuse o voce.

        Stingherit, Luca se înfundă în pernele trăsurii, dar curioşii se apropiarăde amândouă părţile.

        — Trăiască opereta! Strigă cineva.

        — Trăiască actorii

        — Ura, pentru Leonard!

        — Într-adevăr, semeni cu Leonard – şopti încântat domnul Donat. Şi aş dori chiar ca astă-seară să-i semeni cât mai bine. Dar, ca şi prietenii mei, n-am nici o putere asupra familiei dumitale.

        — E penibil – spuse Luca, fără să-l audă. Vreau să facem farse, nu să mi se facă.

        — E de la Paris! Exclamă ascuţit o femeie încercând să Bice pe scara trăsurii.

        — Adele! Strigă un tânăr. E Adele Delorme, cântăreaţa

        M mm me

        — Adele, Adele éâl îngână o voce nazală, golănească.

        — Adele Delorme – repetă tânărul. Cea mai frumoasă femeie din lume!

        — Eu trag la dreapta, după primul colţ – mormăi birjarul întorcându-se pe jumătate. N-am nevoie de scandal

        — Deshămaţi caii! Strigă isteric o voce de tenor.

        — Caii! Deshămaţi caii!

        Domnul Donat se ridică în picioare, amabil, înclinân-du-se:

        — Asta se face după spectacol, domnilor, spuse. Poftiţi la teatru, şi după aceea, dacă doriţi, deshămaţi-i… Şi apropiindu-şi gura de urechea birjarului, şuieră: Mână la trap 1

        Trăsura se desprinse din mijlocul curioşilor, al căror entuziasm se potolise la intervenţia domnului Donat şi se îndreptă spre cofetăria Suré. În jurul meselor verzi de tablă, aşezate pe scaune verzi, doamne, purtând bluze decoltate, cu gulere largi, îşi mâncau îngheţata cea de toate zilele. În jurul lor fumau civili mustăcioşi, ofiţeri cu cizme de lac şi zburdau mici lorzi, de origini amestecate, muindu-şi lavalierele în siropul de vanilie.

        — Sancta simplicitas I exclamă domnul Donat, privind de sus paşnica turmă a mâncătorilor de îngheţată. Îmi place! Mână mai încet 1

        Dar el nu observase pe cele eâteva domnişoare cu breton, care, aşteptând să li se arunce ocheade de către liceeni plimbăreţi, scrutau cu atenţie adâncimile străzii. Trăsura li se păru un cupeu fantomatic, purtând o lady la care visau de ani de zile şi, cum nu-şi pierduseră candoarea provincială, ţipară în cor: „Vai ce frumoasă e 1”

        Exclamaţia făcu să explodeze mesele verzi şi cupele cu îngheţată de vanilie. Ofiţerii se năpustiră spre birjă, fără a mai ţine seama de ierarhia gradelor. Un domn miop, strigă „E artistă”, iar o profesoară şchioapă şuieră: „O cocotă!”

        — Repede! Strigă domnul Donat. Ăştia sunt sătui, au putere!

        Birja ţâşni prin faţa cofetăriei Sure şi bărbaţii văzură îndepărtându-se cocul auriu care le zdruncinase cenuşia mulţumire matrimonială.

        — Am scăpat – exclamă vesel, birjarul. Acum, chiar c-am scăpat 1

        Câţiva copii fugiră pe urmele trăsurii, un ofiţer salută cu mâna la chipiu,dar erau departe şi Luca simţi cum se cufundă cu toţii sub apele parfumate ale teilor. Treceau printr-un culoar răcoros, printre copacii carc-şi împleteau crengile deasupra străzii.

        — Eh, aici e altceva! Spuse birjarul întoreându-şi spre ei maxilarele grele, care parcă mestecau. Aici e tei, e parfum…

        Treceau prin faţa unor case luminate de lampadare, a unor curţi în care sticleau globuri japoneze.

        — Mi-a pierit şi oboseala – spuse birjarul. Dacă animalele şi-ar fi luat tainul, mergeam până la capătul lumii 1

        — Nu e nevoie să ajungem până acolo – tSpuse Luca. Oprim puţin la Grădina Publică şi întoarcem pe Mazeppa.

        — Oprim cât doriţi – spuse birjarul. Poate că domnişoara artistă vrea să vadă Brateşul sub lună.

        — Ha-ha! Chicoti domnul Donat. Şi cl! Până şi el I Care ştie de unde ne-a luat azi după-amiază! Magia e fără greş. Ha-ha

        — Mergem prea încet – murmură Roji. Caii ăştia se târăsc… Şi rochia mi se pare grea, apăsătoare…

        — Chiar e grea, Adele – şopti domnul Donat.

        — Mătăsiirile astea par făcute din plumb. Oare nu s-ar putea să mă plimb singură? Singură

        — Încă nu – spuse domnul Donat. Dar se va putea foarte curând.

        — Şi vorbele mă irită. Rochia, fardul, vorbele… La-la, la-lou la-la, la-lou…

        — E trecut de ora zece – spuse Luca. Să întoarcem. Îl bătu pe birjar pe spate. Ia-o înapoi, dar nu pe Domnească. Pe unde e mai multă linişte.

        — Pe Mavromol – spuse birjarul. E o stradă frumoasă. O să-i placă domnişoarei… Cine ştie când o mai veni pe la noi prin ţară 1

        — Peste câţiva ani – murmură domnul Donat. N-o sä poată uita niciodată străzile astea…

        — O să le uit – spuse Roji. Am şi început să le uit Singurele lucruri de care-mi amintesc bine acum sunt rochile pe care le-am probat în după-amiaza asta.

        — Şi magneziul – spuse înveselit domnul Donat. Te rog, Adele, nu uita lumina aceea albă de fulger

        — Magneziul – repetă Luca. Şampania îl îndepărtase cu zece ani de tot ceea ce se întâmplase înainte de a se urca în birjă., Nu-şi amintea deeât obrazul rotund, cu fălcile lăsate, al codoaşei, clinchetul paharelor, apoi curtea murdară, trăsura cu poditul ridicat şi umerii albi, reci de lângă el.

        — Sper că n-o să adormi din nou – spuse domnul Donat. De când am pornit la drum te ascunzi în pernele astea ca într-un pat.

        — Am ajuns pe strada Mazeppa – îl întrerupse birjarul. Tragem acolo unde se vede lumina? La caselo domnului Dudovëanu?

        — Da – răspunse Luca.

        — Şi rămâi să ne aştepţi – spuse domnul Donat. Birjarul scoase un „prrrr” răsunător şi caii se opriră sforăind.

        Roji coborî parcă fără să atingă scara trăsurii şi, în vreme ce domnulDonat plătea birjarului, Luca o conduse spre poarta masivă, de fier forjat, pe jumătate deschisă.

        Dar înainte de a-i atinge clanţa, un grup de tineri cu galere înalte, cu flori la butonieră ţâşniră afară în întâmpinarea lor.

        — V-am văzut când aţi oprit! Strigă Iulian, Sndreptân-du-şi părul ţepos. Credeam că nu mai veniţi. Nu re-o prezinţi pe domnişoara?

        Roji, care se oprise în umbra zidurilor acoperite cu iederă, făcu un pas înainte.

        — Domnişoara… Domnişoara Delorme 1 şopti Iulian, uluit. Luca, cum ai reuşit?! Domnilor… Domnişoara este… Domnilor…

        — Domnişoara Delorme – încuviinţă Luca. Şi prietenul ei şi al meu, domnul Donat, om de afaceri şi artist-fo-tograf.

        Roji întinse mâna şi Iulian i-o apucă între palme, servil şi încântat. O sărută şi, înclinându-se, trecu următorului ca pe o ştafetă mâna albă şi încărcată cu bijuterii, apoi rămaseră cu toţii tăcuţi, privind corsajul verde strălucitor din care ţâşneau sânii foarte rotunzi.

        — Domnul Donat e originar din România – spuse Luca şi trece mereu prin oraş, pe la firma Wattson şi You-ell. Acum vine direct din Paris.

        — Domnişoara Delorme – bâigui Iulian cu gura uscată. N-aş fi crezut… Ar fi trebuit să împodobim curtea… Să scoatem mesele în grădină…

        — O să ne povesteşti toate astea înăuntru – spuse Luca.

        — Iertare – spuse Iulian, înclinându-se din nou. L'émotion mademoiselle, Ia surprise… Vous savez… C'est bien extraordinaire!

        Roji trecu sub perdeaua de iederă a porţii, continnând să surâdă, şi, la apariţia ei, petrecerea se opri. Rând pe rând, bărbaţii se ridicară de pe scaune, femeile tăcură, muzicanţii lăsară jos instrumentele.

        — Mademoiselle Adele Delorme, la célebre cantatrice française – anunţa retoric Iulian – qui est venue nous hoilorer de sa présence.

        — Care a catadixit să vină printre noi – traduse liber domnul Donat.

        — Ştie şi româneşte – şopti Luca. În ciuda veseliei nebuneşti care-I cuprinsese, se silea să fie lucid. Nu voia să-şi rateze farsa. Ştie româneşte Iulică, a învăţat special pentru turneul ăsta.

        — Dar tot mai bine ştie franţuzeşte – observă mucalit, domnul Donat.

        — Je vous remercie – răspunse Roji cu o graţioasă mişcare a capului – d'avoir eu la bienveillance de nous inviter şi gentiment chez vous.

        — Franţu-zeşte l exclamă Luca, zgribulindu-se. La… la bienveillance… Chez vous 1… Când? Când domnule Donat? 1

        — Când dormeai în trăsură.

        — Dar bine… În două ceasuri? 1

        — Are o memorie extraordinară.

        — Şi accentul?

        — Îl avea. Avea accent străin, n-am făcut deeât să-l folosesc pentru eâteva fraze.

        — E formidabil 1 V-o jur, domnule Donat. Îmi plac farsele, dar asta e genială I Mă predau 1

        Îi apucă mâna strângându-i-o, în vreme ce invitaţii se adunaseră în jurul actriţei, privind-o cu lăcomie, de foarte aproape. Păreau cu toţi gata să-i pipăie sânii şi bijuteriile.

        — Ştiu că-ţi plac farsele – şopti domnul Donat. De aceea m-am bucurat când ai venit. Jocul te ajută să-l descoperi pe jucător.

        — Sunt un jucător adevărat.

        — Se vede. Iar eu un fotograf care ştie să-şi aleagă modelele. Şi să le modeleze. Ha-ha 1 Sunt şi sculptor, ţi-am spus-o. Secretul e de a dezgropa statuia din marmura în care dormitează. Şi domnişoara Delorme este o Carrara, nu-i aşa?

        — Mă înclin – şopti Luca. Aş vrea să învăţ şi eu legile marmurei.

        — Bine, domnule discipol – consimţi domnul Donat. Dar înainte de asta îmi vei fi model. Te voi modela şi te voi scoate din roca în care dormitezi. Ha-ha 1 Lumea e o carieră enormă, în caic pier viitoarele statui. Nu-i aşa?

        Îl bătu pe spate fericit, scuturându-şi mustăţile galice.

        — Au înnebunit, priviţi-i! Spuse Luca. Şi sunt printre ei băieţi subţiri, umblaţi prin lume… De-abia se abţin să nu î se închine, să nu-i sărute poala rochiei 1 Ha-ha!

        Râsc scurt şi îşi dădu seama că imitase chicotitul celuilalt.

        — Râzi bine – observă domnul Donat. Îmi place.

        — Mă iertaţi – spuse Luca, dar toate mi se par groteşti. Iulian se sileşte să-i atingă cotul cu dosul palmei, ca un elev în călduri.

        — Şi doamna aceea mărunţică s-a apropiat să vadă dacă nu are sânii falşi.

        — Dar nu e numai excitaţia… Nu-i aşa? Întrebă Luca. Sunt şi puţin speriaţi, copleşiţi.

        — Marmura – susură domnul Donat. E forţa seculară a marmurei!

        — A cărnii, a luxului – şopti Luca. Şi mai e cern… V-o jur că mai e ceva… Nu înţeleg ce, dar mi-e şi mie teamă… Ca şi cum ar putea să dispară sau să se prefacă în ceva obişnuit, de toate zilele.

        — Mda, poate – încuviinţă bonom domnul Donat. Aşa cum se întâmplă mereu. Noi suntem aceia care împrumutăm lucrurilor ceva miraculos… Noi, când sperăm, când dorim, dar după aceea strălucirea dispare, pentru că nu mai visăm şi devenim noi înşine monotoni.

        — Nu! Protestă Luca. Ea are, într-adevăr, acum ceva din artă lume.

        — Ca şi dumneata de altfel – murmură tandru domnul Donat. Dragul meu Casanova 1 Să nu-ţi închipui că mai eşti cel de acum opt ore I Oh, non, mon cher, non!

        Invitaţii izbucniră în râs aplaudând. Se aplecară apoi loţi ca la comandă şi ridicând-o în braţe pe Roji o puseră pe masă, strigând frenetic:

        — Bravo 1 Bravo, la belle, la fée 1

        — E… e extraordinară I ţipă Iulian deschizându-şi apo-plectic gulerul cămăşii. E… ca o zeiţă. Niciodată… Nimeni… Până acum.

        — Nimeni. Niciodată – reluară în cor câţiva bărbaţi grfâind.

        — Niciodată, niciodată – strigă Iulian. Nimeni… Nici o actriţă… Atâta spirit şi voce.

        — Atâta graţie – reluă corul, dogit. Şi gracieuse et şi belle…

        — Mai frumoasă, mai pură! Proclamă Iulian.

        — Niciodată, niciodată – tună corul. Niciodată pe lumea asta… Niciodată…

        — Une telle demoiselle – cântă Iulian ca un tenor.

        — Cu picioare atât de fine – răspunse corul de başi. Cu sâni atât de frumoşi, n-a coborât printre noi…

        Sclipind cu paietele, cu ochii, cu braţele, în mijlocul paharelor de cristal, sclipind cu dinţii, cu sânii, cu buzele, Roji dirija corul deasupra căruia plutea, şi Iulian, apoi ceilalţi, şi din nou el, şi ei răspunzând, îşi adunară vocile, încântătorul.

        — Le plus beau des anges – cântă Iulian.

        — Şi noi o rugăm.

        — Să rămână cu noi.

        — Delirează… Şopti Luca. E prea mult… Prea mult.

        — Da – răspunse iritat domnul Donat. E încă atât de labilă

        — Încep să n-o mai recunosc nici eu – spuse Luca. Apăsându-şi fruntea cu pumnul. Această domnişoară… Această femeie superbă…

        — Îmi scapă – gemu domnul Donat. Totdeauna mi se întâmplă aşa! Aparatul… Aparatul îmi joacă renghiuri! Dai n-am spus nimic – strigă răguşit, ducându-şi mâna la inimă. E adeoărul domnule de Droitdieu! E mea culpa!

        — Să rămână printre noi – strigă o voce ascuţită de femeie.

        — Să rămână, să rămână, să rămână – cântă corul, bi-sericeşte – să rămână, să rămână, să rămână…

        — Merci, monsieurs – spuse Roji cu voce argintie, merci. C'est assez!

        Încercă să coboare de pe faţa de masă scrobită, dar un vaier general o opri.

        — Nu! Rămâneţi acolo! Rămâneţi!

        — E prea mult – repetă Luca simţind nevoia sa chite şi el pentru a se face auzit de femeia cu ochi enormi, cu zulufi roşcaţi, care râdea unduindu-şi şoldurile. E prea mult. Adele…

        — Ce spui. Domnule Luca? Întrebă domnul Donat.

        — Adele – repetă Luca. La belle demoiselle.

        — Oh, domnule Luca – murmură intrigat domnul Donat. E prea devreme ca şi dumneata să crezi asta,.

        — E divină – şopti Luca. Mi-am dorit totdeauna să întâlnesc o asemenea femeie.

        — Zeiţă, fecioară – cântă corul.

        — Inelul meu I strigă Iulian. Domnişoară Delonne, fă-ceţi-mi cinstea de a primi în dar inelul acesta vechi, cu piatră de rubin.

        — Şi pe al meu! Ţipă un bărbat ciolănos, sprâncenat, făcându-şi loc printre ceilalţi.

        — Un ac de cra-cravată – şuieră un bătrânel, urcin-du-se pe un scaun. Un safir pentru cea mai mare actriţa a lumii! Un sa… Safir!

        Îşi smulse acul cu degetele tremurânde şi-l aruncă îa picioarele actriţei.

        Dar înainte ca aceasta să se poată apleca, Iulian e repezi, îmbrăţişându-i genunchii.

        — Assez! Strigă. Ajunge! Vă interzic. Şi privind-o pe Roji în extaz, adăugă: Vă cer mâna. Domnişoară Delorme… Casa aceasta… Averea mea…

        — Huuu! Făcu bătrânelul, ducându-şi arătătoarele la tâmple ca pe nişte coarne. Vrei mâna acestei zeiţe? Huu-liuun!

        — Huuu! Mugi bărbatul ciolănos. X-o atinge, traficant de carne vie!

        — N-o atinge! Ţipă o femeie tânără. Bruna. Iertaţii, domnişoară Delorme. Şi-a pierdut minţile!

        Îşi ridică braţele şi privirea spre Roji şi i se închină, scoţându-şi cerceii.

        — Ce faci, frumoasă doamnă? Întrebă Roji, zâmbindu-L

        — Oh, frumoaso, frumoaso, frumoaso! Strigă femeia înăbuşit. Cea mai frumoasă între frumoase! Cerceii mei… Poartă-i! O sa mă rog pentru tine! Oh, frumoaso! Frumoaso!

        — E superbă – spuse Luca.

        — În slârşit s-o recunoaştem: este – şopti învins domnul Donat.

        — Aş face orice pentru ea! Spuse Luci. Domnule Donat aveţi vreo influenţă asupra ei… Un mic ascendent?

        — Da. Cred că da – spuse modest domnul Donat.

        — Atunci… Spuneţi-i… Explicaţi-i… Vorbesc mult prea prost franţuzeşte ca să încerc eu… Explicaţi-i ca pentru mine, ea e simbolul purităţii.

        — Al purităţii… Da… Domnule Luca.

        — Actriţă sau nu, puţin mă interesează… Dar simt, ştiu că niciodată nu voi întâlni o femeie mai curată, mai feciorelnică decât ea. Şi o iubesc

        — Îi voi spune, domnule Luca. Adele – strigă ridicând vocea, Adele, ar trebui să ne oprim! Nu auzi corul, chemările care te transformă La Sardine? 1 Domnul conte va fi intrigat…

        — Suferinţa a înnobilat-o – spuse Luca. Aş vrea s-o apăr, s-o ajut… E doar o biată fetiţă!

        Pe masă, statuară, Roji zâmbea copilăreşte bărbaţilor, care-i întindeau buchete de flori smulse din grădină cu rădăcini cu tot sau adunate din vaze. Surâdea blând femeilor care-i luaseră mâinile, lipindu-şi-le de obraz.

        — Adele! Strigă domnul Donat, aspru. Adele, frumoaso, crudo, revino-ţi!

        — Micuţa de ea, cât trebuie să sufere! Spuse femeia brună, E un copil, o fetiţă.

        — Cu… Cu pantofi communion! Gâfâi bătrânelul.

        — Frumoasa, fetiţa! Cântă corul.

        — Coboară! Porunci domnul Donat. Dă-to jos de pe masă, Adele.

        — Mă cheamă La Sardine – spuse Roji, înroşindu-se.

        — Încă nu I strigă domnul Donat, furios. Aici, acum eşti Adele!

        — Ţipaţi prea tare la ea – spuse Luca. Şi nu-mi place!

        — Oh, domnule Casanova – se apără schimonosindu-se domnul Donat. Ai ajuns până acolo, încât să mă judeci? Ha-ha! Marele şi micul faiseur 1 Bravo! Adele, vino aici

        Roji coborî pe braţele care i se ofereau ca nişte trepte. Părea mai subţire, cu obrajii transparenţi, cu gura palidă.

        — Mă cheamă La Sardine! Spuse făcându-i o reverenţă domnului Donat. Mi-e teamă de oamenii ăştia. Să mergem.

        — Ţi-e somn, Adele?

        — Nu mai înţeleg nimic. Cine sunt eu?

        — Dar eu?

        — Ţi-e rău? Întrebă Luca luându-i mâna ca un îndrăgostit. Dumnealui e domnul Donat, de la Paris. Ai vrea o limonada rece?

        — La vârsta asta ar fi trebuit să doarmă 1 strigă domnul ciolănos.

        — Da-da… Să doarmă î spuse bătrânelul. Se prăbuşeşte sub povara bijuteriilor.

        — Fetiţa mea – murmură Luca.

        — Sărmană La Sardine! Suspină femeia brună. Ce tristă eşti 1

        Adusă uşor de spate^ mai mică, mai blondă, neajutorată, Roji plângea fără zgomot.

        — La revedere! Strigă domnul Donat, trimiţând bezele tuturor. Domnişoara Delorme e obosită. Trebuie să doarmă

        — La revedere – psalmodie corul. La revedere fetiţo… Somn uşor… Somn uşor.

        — La revedere – murmură Roji trecând pragul masivei porţi.

        — Mai repede, Adele – porunci domnul Donat. Bietul birjar a aşteptat destul! Hai, grăbeşte-te

        Roji urcă graţioasă şi tristă scara trăsurii, cu batista la ochi.

        — La revedere, prieteni – murmură înainte de a se aşeza. Lax revedere. Vă mulţumesc din suflet.

        Trăsura porni clătinându-se ca pe valuri, urmată de mulţimea invitaţilor care cânta foarte încet şi lent.

        — Nu fiţi trişti – spuse domnul Donat, călare pe burduful birjei. Adele pleacă, dar va reveni.

        — La Sardine! Strigă Luca. La Sardine! Draga, inea! Gândul că fata blondă plânge, singură, fragilă, nemângâiată, îl biciuia, încercă să ajungă trăsura, dar era nesigur pe picioare şi se împiedica la fiecare pas. Iar în jurul lui, ţinându-se de braţ, în rânduri strânse. Invitaţii mergeau ca după dric, suspinând în cor:

        — La Sardine… Oh, biata, sărmana La Sardine!

        — Adele! Strigă domnul Donat. E infernal! Adele, nu asculta chemările acestor imbecili care vor să te transforme în La Sardine numai pentru a se înduioşa. Rămâi ceea ce eşti!

        — La Sardine! Gemu Luca. Aşteaplă-niă 1

        Întinse mâna să apuce aripa trăsurii, dar birja se smulse de sub degetele lui şi se îndreptă la pas către biserica Mazeppa, ale cărei turle dominau capătul străzii.

        — Acasă! Striga domnul Donat. Duceţi-vă acasă. Ce vreţi să lac cu voi toţi la ora asta? Şi tu, micule Casanova, du-te şi culcă-te!

        — La Sardine! Urlă Luca. Llămâi! Mi-e dor… La Sardine!

        — Mda. Bănuiam – mormăi domnul Donat, erampo-lundu-se de burduful poditului. Altfel nici nu te luam cu mine!

        — La Sardiiine! Cântă subţire, pe nas, ca într-un coi bisericesc, femeia brunetă. Oh, stântăăăă La Sardiiine!

        — Sfântă, sfântu La Sardine – mugi îndesai, repezit, corul.

        — Lua-v-ar dracu! Înjură domnul Donat. Vreţi să vă şi împărtăşiţi?! Căraţi-vă păcatele acasă! N-am nevoie de ele?

        — Doooaaamneee milueeeeşteeee! Cântă popeşte bărbatul câolănos. Sfââântăăă La Sardine, mântuieeeeşte-ne pre noooooiii!

        — Dă-i bici – strigă domnul Donat. Fugi

        — Bla-^o-go-sloveşte-te-le slântă-tă-tă feti-iiiţă! Gemu corul urmărind trăsura în pas alergător. La Sardiiine…

        — Aşteptaţi-mă – strigă Luca. Aşteptaţi-mă şi pe mine!

        Dar trăsura ajunsese la biserica Mazeppa şi dispăru în spatele ei.

        — La Sardine! Draga mea! Iubita mea! Strigă Luca ocolind vechile ziduri surpate. Continua să fugă ameţit, iar în urma lui auzea stingându-se corul başilor, asemeni unor acorduri de orgă:

        — La Sardine fecioara… La Sardine frumoasa! Micile străzi ce urcau dinspre Dunăre erau afundate în beznă, dar se auzeau bocănitul potcoavelor şi vocea domnului Donat care spunea înăbuşit:

        — Dă-i bici! Mai repede! Mai repede!

        Luca urmări birja pe care n-o vedea până în marginea străzii Brăilei, apoi. Fiindcă i se păru că aude tropăitul cailor pierzându-se pe strada Balaban, o luă într-acolo. Abia îşi mai mişca picioarele, dar continua să fugă. Asurzit de propria sa gâfâială, şi se opri abia în faţa bordelului ale cărei porţi erau larg deschise, lăsând să iasă câţiva marinari beţi.

        — Afara! Afară! Răsuna vocea doamnei Jeni, trebuie să ne odihnim şi noi. Muncim de douăzeci şi patru de ore!

        Marinarii se îndepărtară chicotind. Împleticindu-se. Şi codoaşa apăru în poartă, despletită, cu pumnii ridicaţi.

        — Bună seara – spuse Luca, înecându-se de oboseală.

        — Oh! Ohoho! Exclamă codoaşa, îndreptându-şi laţele de păr. Îmi pare rău, domnule Luca, că ma găseşti în halul ăsta. Am dat afară nişte derbedei.

        — La Sardine – şopti Luca. Domnul Donat…

        — Saxin? Repetă codoaşa. Domnul Doniţă?! He-he, te ţii de glume, frumosule… Şi zău. Nu-mi arde acum! Au ridicat-o azi pe Roji, mi se pare c-ai văzut-o… Lata aceea nouă cu părul roşu… Prea era inimoasă putoarea…

        — Au… Ridicat-o – repetă Luca. Cine… cine a ridicat-o?!

        — Pe sus au dus-o. Nici n-a apucat să-şi strângă lucrurile… Zici c-ai văzut-o? Pe crucea mea! Te îndrăgosteai de ea cât eşti de băiat subţire…

        — E nebun – spuse Matei a doua zi dimineaţa, buzu-nărindu-l. A plecat ieri la bordel şi s-a întors abia azi, fără nici un ban şi cu două cutii de fard. Şi mai şi vorbeşte în dodii. Anton, să-l băgăm în cadă.

        Luca încercă să se smulgă din mâinile lor, dar îl des-călţară, îl dezbrăcară– era cu hainele bune – şi-l afundară în apă.

        — Nană – gemu. Lipindu-şi tâmpla de marginea rece a căzii, Nană!

        — Cine ştie ce porcării a băut – spuse Anton. Asta e om care să bea? Să se ţină de fuste, asta ştie. Bagă-ţi degetul pe gât şi varsă, Casanova

        — Ah, Adele, făcu Luca, Adele la belle.

        — Capul în apă I comandă Matei.

        — Mi-e că se prăpădeşte – spuse Anton. Uite cine îndeamnă la revoltă socială!

        — La Sardine – gemu dureros Luca. La Sardine… Sărmana… Sărmana La Sardine!

        — Nu-l mai îneca – spuse Matei. Îl omorâni. Nu se face.

        — Ha-ha! Chicoti Luca, eufundându-şi singur fruntea în apă rece. Auzea voci, coruri, tropăit de potcoave. Şi revedea figura uluită a lui Iulian, căruia îi jucase de curând o farsă teribilă, travestindu-se în femeie şi dansând cu el toată noaptea spre hazul celorlalţi care strigau; La belle… la belle…

        — E idiot – spuse Matei. Mai şi râde.

        — Să-i pun o bucată de gheaţă pe ceafă? Întrebă Anton. Sau să-i fac o frecţie să-şi revină?

        Apucându-l pe Luca de umăr, îl trase afară din cadă ca pe un pisoi ud.

        ~ Lăsaţi-11 Lăsaţi-l în pace! Ţipă Mariluna deschizând uşa. Tot oraşul vorbeşte că vrea să se însoare cu o prostituată, una Roxi sau Rcxi. Au luat aseară masa la Oppler şi apoi o îngheţată la Sure.

        — Îl omor – spuse trist Anton.

        — Îl împuşc – şopti cu duioşie. Matei.

        — În schimb, fardurile care le-a adus sunt splendide I Albastru şi galben-citron. ca pentru scenă.

        — Dacă sunt pentru scenă, dă-i-le Franciscăi – spuse Anton. Ea e actriţa familiei.

        — Să aştepte! O să le folosesc eu!

        — O să arăţi ca un papanaş – spuse Matei.

        — Ca o gogoaşă din care curge dulceaţa – murmură Anton. Dă-i-le Franciscăi.

        — Derbedeilor 1 pufni Mariluna. Trântind uşa.

        Şi se duse să sc machieze, căci avea o întâlnirc de dragoste cu doctorul Dinu Damian.

        XI

        Piivindu-se în oglindă, Mariluna se întrista. Oricât se silea să-şi strângă corsetul şi să-şi înalţe umerii, rămânca mică şi bondoacă. Avea ochi frumoşi, melancolici, daT obrazul rotund, nasul cârn, începutul de guşă îi dădeau o înfăţişare bonom-caraghioasă.

        Îşi frecă îndelung pomeţii cu fardul galben, pentru a le ascunde rumeneala, şi reuşi să pară, după aproape un sfcrl de oră, lividă. Nu ştia la ce i-ar fi putut folosi albastrul, dar pentru ca mirosea foarte frumos îl atinse de pleoape, de nări şi de lobul urechii. Şi fiindcă tot se juca şi n-o vedea nimeni, îşi farda gleznele.

        Se îmbrăcă apoi foarte încet – îi plăcea să se dichisească – şi trecu alene, cu un aer plictisit pe lângă Francisca, ce o aştepta nerăbdătoare, de două ceasuri.

        — Eşti foarte frumoasă! Exclamă Francisca. Niciodată n-ai reuşit să-ţi strângi corsetul aşa de bine!

        — Nu l-am strâns de loc – răspunse înţepată Mariluna.

        — Ai crescut, pur şi simplu – spuse Francisca pipăin-du-i talia. Şi cu ciorapii ăştia ai picioarele de două ori mai subţiri

        — Nebuno – spuse Mariluna roşmdu-se. Îţi convine să vorbeşti, când ai picioare ca ale tale!

        — Şi tu?… Te duci acasă la un bărbat?! Maria, spune-mi 1 Mariluna 1

        — Mă duc unde vreau. Sunt destul de mare!

        Spuse „destul de mare” cu amărăciunea cu care ar li spus „destul de grasă” şi Francisca înţelese.

        — Da… E treaba ta, în definitiv… Dar să te duci singură la un bărbat…

        — N-am spus că mă duc la el… Singură! La re. Reveni pentru o clipă în faţa oglinzii din dormitorul părinţilor. Din rama încărcată de stucatura îi surâdea o domnişoară durdulie, picantă, pe lângă care n-ai fi putut trece fără s-o acostezi. „Draga mea – îşi spuse Mariluna, abia mişcându-şi buzele – ce mai faci?” „Dar tu?” „îţi plac”? „Oh, domnule!” Se privi duios, cochet, matern. Abia îşi mai recunoştea ochii languroşi, deasupra pomeţilor palizi. „Poate sunt bolnavă – se gândi. Chinurile, aşteptarea… Sau chiar o boală adevărată, misterioasă, pe care tata a adus-o din port… Există boli care te macină pe ascuns.” îşi trimise o bezea şi numai datorită îndelungatei sale experienţe simţi că Francisca o urmăreşte, ascunsă undeva pe aproape, gata să izbucnească în râs.

        — Eşti o caraghioasă – spuse fără să se întoarcă.

        O auzi fugind afară. Înăbuşindu-şi hohotele şi ieşi fără să-i mai arunce vreo privire.

        Trecu ţanţoş prin hâţa Dusei, care o ameninţă cu degetul, şoptindu-i complice: „Cavalerii, cavalerii”, şi se furişi” pe poartă repede, pentru a nu se întâlni cu Sofia.

        După ce ajunse pe strada Eininescu şi îl zări de departe, Mariluna îşi domoli mersul. Visase toată noaptea vizita pe care avea s-o facă, dar acum, văzându-l. I se făcu frică. Întâlnirile lor de la Sure, schimburile de priviri şi. Mai ales. Îndrăzneala naivă cu care o invitase la el acasă i se părură deodată a se fi precipitat prea mult.

        Avusese încă două „legături”, dar, în afara sărutărilor fierbinţi, întâlnirile rămăseseră platonice şi neurmate de cereri în cusătorie. Şi ea fusese totdeauna aceea care ci temperase „prietenul”, oferindu-şi timpul şi buzele cu o zgârcenie aproape calculată. Căci în ciuda dorinţei de a evada de acasă şi de a avea un bărbat al ei, în ciuda valului de tandreţe, gata de a fi revărsat asupra primei sale iubiri, se apăra cu înverşunare. Voia să-i creadă şi nu-i credea pe toţi aceşti domni care-i făceau curte, voia să se lase păcălită, legată la ochi, dar era lucidă şi oricât de feminin îşi legăna şoldurile nu uita niciodată că are picioarescurte şi nasul cât o fasole.

        Şi acum se aruncase orbeşte într-o aventură cu un om despre care nu ştia altceva decât că are trei copii din prima căsătorie. Pe măsură ce se apropia de el şi-i vedea ceafa arsă de soare uşor ridată, simţea că în jurul omului necunoscut, puţin adus de spate, cu mâinile brune, uscăţive, atârnându-i de umeri ca nişte aripi, plutea un farmec neînţeles. Simţea că şi aerul din junii lui e altfel – era o parte a văzduhului pe care el o îniblânzise şi care 1 se supunea.

        Observă că avea pantofii scorojiţi la ştaif şi că haina i-e lustruită în dreptul omoplaţilor, dar cu toate că neglijenţa vestimentară o indispunea de obicei, de data asta o înduioşa. Şi se temea ca cl să nu observe că îl priveşte lacomă şi înduioşată chiar înainte de a-i întinde mâna.

        — Am venit – spuse cu falsă voioşie. N-am întârziat mult, nu-i aşa?

        — Oh, nu – răspunse cl şi figura întunecată îi redeveni mobilă. Se silea să pară, ca totdeauna, jucăuş, dar era obosit. Eşti sub sfertul de oră permis. Să mergem.

        — Încotro?

        — Spre Grădina Publică.

        — Locuieşti în grădină?

        — Mult mai departe, pe Vadul Ungurului.

        Ca toţi cei care copilăriseră în partea de jos a oraşului, înspre Dunăre, Mariluna trecuse de prea puţine ori mai sus de Parcul Carol, şi nu ajunsese niciodată în Galaţii Noi, pe malul Brateşului.

        — E chiar departe! Spuse el. Dar o să-ţi arăt oraşul, pe drum.

        O conduse pe micile uliţe din preajma pieţei, prin faţa dughenclor de mărunţişuri, apoi pe străzile care adăposteau hoteluri de mâna a doua şi eâteva sinagogi.

        — Totul e foarte nou pentru mine – spuse Mariluna. Dar Ic cunosc foarte bine.

        — Să luăm o birjă atunci – spuse el.

        Se urcară într-o trăsură de piaţă şi în eâteva minute străbătură centrul şi trecură de catedrală şi de Grădina Publică. Strada Domnească sc transformă într-un bulevard desfundat, de-a lungul căruia pomii, casele, pietrele păreau rare şi când o cotiră pe una din străzile ce coborau în pantă spre Brateş, Mariluna zări ea printr-un ochean, lacul şi bătu din palme.

        Apoi opriră în lata unui gard cenuşiu, negeluit, şi, în-trând în curte, se afundară într-o mare de bălării.

        — Nu-mi plac grădinile – spuse Dinu. Îmi place natura aşa cum e la ea acasă.

        — E foarte frumos – spuse ea.

        — Ştiu că nu-ţi place. Femeile preferă parcurile, ron-dourile bine tunse.

        — Ba da 1 îl întrerupse Mariluna, hotărâtă să se entuziasmeze de toate. E ca în fundul curţii noastre, din strada Democraţiei!

        — Şi încă n-ai văzut animalele 1 spuse el. Am o vacă, găini, cai, iepuri de casă.

        — E foarte, foarte bine – spuse Mariluna sincer în-cântată. Fu cât pe-acisă aplaude existenţa micii menajerii, dar se gândi că ar părea exagerat de volubilă pentru prima vizită şi se stăpâni.

        Bălăriile se întrerupseră brusc în pragul unei casc cu geamlâc. Sc vedeau. Înăuntru colivii şi hărţi decolorate de soare. Când deschiseră uşa păsărelele se deşteptară din picoteală şi începură să ciripească, agăţându-se de gratii.

        — Sticleţi – spuse Dinu. Şi câţiva cintezoi. Pun uneori capcane pentru păsări… Eh, Damaschina – strigă, am sosit.

        Uşa din capul geainlâcului se deschise, lăsând să apară o femeie slabă, cu pungi sub ochi şi legată la ca]) cu un tes-temel.

        — Dânsa o? Întrebă grosolan, apropiindu-se de Mariluna.

        — Da – răspunse sec Dinu. A venit să vadă copiii.

        — Vreţi să vedeţi copiii? Întrebă femeia ncluându şi privirea de la Mariluna.

        — Da – răspunse Mariluna stânjcnită.

        — Au mai fost şi altele. Trei, de când suntem aici ' Şi cite dincolo, în celelalte case!

        — Damaschina! O întrerupse agasat Dinu. Îmbracă copiii 1

        — Eşti a patra – mormăi femeia. A patra doar în casa asta 1 Şi câte or să mai vină! Anul trecut a adus vreo patruzeci.

        Le întoarse spatele şi atunci Dinu îi făcu semn Mari-lunei să nu se indispună.

        — K bolnavă – şopti. De nervi. Nu poate suferi femeile. Nici un fel de femeie.

        — E fără îndoială geloasă – spuse Mariluna. Poate că te iubeşte.

        — E cu totul altceva. O chiuuie obsesiile, ideile fixe.

        — Mania persecuţiei?

        — Îşi închipuie că un conte, pe care l-a cunoscut în tinereţe, a blestemat-o să mă slugărească toată viaţa.

        — Poate că pentru altcineva n-ar fi chiar un blestem. Dar pentru ea…

        Păsărelele se zbăteau în colivii cântând „r”-urile în spirale scrâşninde, din adâncul guşii.

        — Pentru ea, de ce? Întrebă Dinu.

        — Fiindcă suferă. Nebună sau sănătoasă, suferă.

        Nu mai adăugă nimic fiindcă uşa se deschisese şi apărură copiii – doi băieţi şi o fată, seinănând foarte bine cu tatăl lor – zvelţi, bruni, cu figuri surâzătoare.

        — Andrei. Dana, Eugen – îi recomandă Dinu. Ea e Mariluna.

        Copiii făcură o mică reverenţă, respectuoşi. Băieţii îşi ţineau braţele ţepene pe lângă corp, fetiţa nu îndrăznea să-şi mişte capul pe care crescuse o uriaşă fundă bleu.

        — De-abia i-am adus – hârâi femeia din spatele lor. Nu le place să vadă oameni străini.

        — Nu-i adevărat – spuse fetiţa înroşindu-se. Eram murdari de pământ… Tată, am săpat groapa aşa cum nc-ai învăţat dumneata.

        — Am săpat-o! Întări băiatul cel mare. Şi n-am găsit nimic acolo

        — Ia nu mai pălăvrăgiţi atâta – interveni femeia. Copiii ăştia poa'să te bage pe foc! Hai! În curte I La joacă 1

        — Şi îi-aţi găsit nimic, nimic? Întrebă Dinu zâmbitor.

        — Nimic – spuse fetiţa stingherită. Dar am făcut o groapă mult mai mică decât cea de ieri!

        — Le e lene să sape! Se răsti femeia. Sapă zece minute şi se odihnesc o oră.

        — Aşa nu ajungem departe – spuse Dinu. Nu mai terminăm nici peste o sută de ani! Şi-acum vine toamna, buruienile se ofilesc şi gata!

        — De ce sapă gropi? Întrebă Mariluna.

        — Să… Să… Răspunse băiatul cel mic.

        — Să ne jucăm – îl întrerupse fetiţa. Avea ochi negri, cu gene lungi, şi o privea cu neîncredere pe Mariluna. Plantăm copaci.

        — Şi flori – adăugă băiatul cel mare.

        — Şi căutăm – spuse femeia. Căutăm.

        — Vrei să ne dai puţin şerbet, Damaschina? Întreba Dinu.

        — Şerbet?! Şerbet din corcoduşe sau… He-he… Din rumeguş?

        Izbucni în râs. Acoperindu-şi gura cu palma. Ochii ei albastru-deschis rătăceau pe figura Marilunei.

        — Nu. Şerbet de trandafiri – spuse Dinu. Sau din oricare altul, din cele bune.

        — Degeaba – spuse femeia. Degeaba şi şerbetul şi toate celelalte! O să fugă! Na reuşit Dimon Platonovici, dar încă tu!

        — De dumneavoastră e vorba – explică fetiţa. Spune că o să fugiţi.

        — Poale că da – zâmbi Mariluna. O iritau ciripitul chinuitor al păsărelelor şi privirile apoase ale femeii. Dar copiii îi aşteptau răspunsul cu gravitate, ca şi cum i-ar fi cerut ajutorul, şi se sili să pară cât mai blinda, repetând dulce: Poate că da.

        — Hai, haide Damaschina – şopti împăciuitor Dinu. Adu-ne măcar apă rece.

        — Să vadă casa mai întâi – spuse femeia. De ce sa ne mai ostenim cu apa şi cu celelalte?

        — Parcă aţi vrea să mă cumpăraţi I surâsc Mariluna.

        — Ha-ha-ha! Chicoti femeia. E deşteaptă! Şi e frumoasă! Nu mai vine pe aici!

        Se apropie de Mariluna ca şi cum ar fi adulmecat-o şi îi atinse obrazul cu dosul degetelor.

        — E tânără 1 spuse. Şi ce culoare frumoasă de obraji! Sunt ca de piersică

        — Isprăveşte Damaschina 1 O s-o sperii 1

        — Voi o s-o speriaţi! Spuse femeia încruntându-se. Cum mă speriaţi şi pe mine cu păsările astea de tinichea şi cu gropile. Ce credeţi că o să scoateţi de acolo, după ce a fugit ăla, alaltăieri?

        — Tc rog s-o ierţi – îi şopti Dinu, Marilunei – n-am văzut-o de mult în halul ăsta.

        — Hai, Damaschina – fii cuminte – spuse rugător fetiţa. Când tipi te faci urâtă

        — Voi m-aţi făcut urâtă – gemu femeia. De când am fost blestemată să vă slugăresc l Nici nu ştiţi cum arătam, domnişoară – îi spuse Marilunei – înaltă şi blondă, cu talia s-o cuprinzi într-o mână! Şi acum, acum ce să fac?

        — Să te faci frumoasă – şopti fetiţa. Fiindcă eşti frumoasă, Damaschina!

        — Sunt ofilită! Aici m-am ofilit. Având grijă de voi. Şi păzind gropile

        — Eşti frumoasă – spuse fetiţa. Cu toţii ştim că eşti 1 Dacă ţi-ai scoate basmaua asta bătrânicioasă şi te-ai pieptăna…

        Femeia îşi pipăi cu mână nesigură meşele de păr carc-i scăpau de sub tes temei. Îşi trecu apoi palma deasupra bluzei şi fustei demodate.

        — Cu toţii v-aţi îmbrăcat de vizită – spuse. Numai eu am rămas să dau de mâncare la cai, să păzesc gropile.

        — Trei am săpat azi – spuse cu ochii aprinşi băiatul cel mic, trei foarte adânci. Şi am auzit vocile.

        — Taci, blegule – mormăi cel mare. Vorbeşti anapoda 1

        — Ca o cerşetoare sunt – gemu femeia smucindu-şi fusta.

        — Tată, las-o să se schimbe – spuse fetiţa. E îmbrăcată ca pentru treabă şi vrea să-şi pună rochia de cucoană!

        — Să-şi pună rochia de cucoană – încuviinţă Dinu. Să-şi pună şi rochia de regină. Dar să nu uite că orice răbdare are o limită!

        — Nu te enerva, tată! Şopti fetiţa. Iart-o 1

        — Şi de ce mi-aş pune rochia de cucoană? Hârâi femeia. Să-mi plimb capul de mort în straie de înmormântare? Sunt palidă ca moartea 1

        — Am eu puţin ruj – spuse fetiţa. Şi a mai rămas şi pudră 1

        — Aia e făină – mormăi femeia. Praful de pe tobă 1

        — Vă dau eu puţină pudră – spuse Mariluna deschi-zându-şi poşeta. Am şi ruj şi farduri… Vă rog să le luaţi

        Femeia o privi descumpănită, rea, apoi întinse mâna şi apucă rujul şi cutiile cu fard.

        — Mi le daţi mie? Întrebă, înseninându-se.

        — Da – spuse Mariluna.

        — Ţi le împrumută – spuse Dinu iritat. Să te sulemeneşti, nu să le iei de tot.

        Bărbia femeii începu să tremure. Mesteca în gol.

        — Nu, te rog să le iei de tot – spuse Mariluna. Darurile nu se refuză.

        — Ia-le, Damaschina – şopti fetiţa. Şi mulţumeşte.

        — Mulţumesc – spuse femeia strângând darurile la piept.

        — Fard galben-citron şi albastru – murmură fetiţa. Ce frumoase sunt! Ca pentru actori! O s-o prefacem pe Damaschina în prinţesă!

        — Prinţesa gropilor – chicoti femeia îndreptându-se spre uşă.

        — Mă duc eu s-o fardez – spuse fetiţa. Însoţind-o. Mă pricep la prinţese.

        — Te rog să mă scuzi – şopti Dinu. După ieşirea femeii şi a fetiţei. N-aş fi vrut să-ţi dai seama ce infern ascunde curtea asta paşnică.

        — E un infern – recunoscu Mariluna.

        Se temea acum nu numai de ochii apoşi ai femeii care ieşise, dar şi de cei doi băieţi, care se retrăseseră în capătul geamlâcului, tăcuţi, spionând-o. Şi îi era milă de toţi şi mai ales de bărbatul care c privea rugător, copilăreşte, căznindu-se să-i surâdă.

        — Azi e în criză – murmură el. Pentru că a fost prea cald.

        — Pentru că am venit eu – spuse Mariluna.

        Băiatul cel mic bătu cu degetul în fereastră, apoi cu pumnul:

        — Stai! Strigă fugind spre uşa geamlâcului. Stai… Te-am văzut

        — Termină, Eugene! Mormăi plictisit celălalt.

        — A fugit! Spuse surescitai cel mic. A fugit! S-a ascuns!

        — Cine a fugit? Întrebă Mariluna

        — Groapa – răspunse. S-a ascuns în bălării.

        — O s-o găsim mâine – spuse băiatul cel mare. Ştii că nu poate să treacă peste gard!

        — O să treacă pe dedesubt – spuse fierbinte cel mic. Toate dispar aşa!

        — E caraghios – spuse Mariluna. Şi noi ne jucam la fel când eram mici. Am o soră, Francisca, vorbea exact ca el. Dar de ce n-aţi plecat în vacanţă?

        — Noi ne facem vacanţa aici – pronunţă răspicat băiatul cel mare. Avem curte mare, cu pomi…

        — Şi săpăm – îl întrerupse îndârjit cel mic. Facem gropi şi le vindem. Zece Iei căruţa de gropi.

        — Nebunule! Hohoti cel mare.

        — Dacă sunt mici le dăm cu buchetul – urmă cel mic. Sau înşirate pe sfoară, ca găurile de covrigi.

        Se vedea ca fusese spălat în grabă pe frunte şi pe ochi, dar obrajii îi erau încă mânjiţi de sudoare prăfuită, şi Mariluna se gândi că aşa, murdar, era mai frumos decât toţi copiii pe care-i cunoştea.

        — Până ne aduce şerbetul, mai durează – oftă Dinu. Să ieşim mai bine în curte.

        Traversară casa printr-un coridor întunecos, încărcat cu fotografii, şi ieşiră într-o livadă cu iarbă moale, mătăsoasă. Câţiva zarzări, un piersic, un prun creşteau cocârjaţi, în neorânduială. Marginile livezii dispăreau în bălării.

        — E foarte frumos – spuse Mariluna. E mai sălbatic decât în curtea noastră.

        — Aveţi curte mare? Întrebă unul dintre băieţi.

        — Oh, da. Foarte mare.

        — Şi gropi? Întrebă celălalt.

        — Foarte puţine – răspunse Mariluna. Dar. la urma urmei, voi de ce Ie săpaţi?

        — Căutăm – spuse cel mare.

        — Căutam oameni – întări cel mic. Dar gropile cu oameni sunt foarte rare. Avem numai două. Şi nc-ar trebui vreo douăzeci.

        — Douăzeci şi două – mormăi tatăl. O apucă de mână pe Mariluna şi, păşind cu grijă, ocoliră un zarzăr pipernicit. Acolo sunt grajdurile – spuse, arătându-i o magazie pierdută în spatele buruienilor. Într-o vreme ţineam şipăsările afară, atârnam coliviile de grinzi, dar dispăreau.

        — Cred şi eu – spuse băiatul cel marc. Rodeau gratiile şi fugeau.

        — Glumiţi, glumiţi – spuse tatăl. Dar de săpat, ce să mai vorbim… Buruienile au şi început sa se veştejească… S-a terminat.

        — Ce arc săpatul cu buruienile? Întrebă Mariluna. Îi plăcea că acum vorbeau toţi anapoda, se simţea ca acasă, cu Francisca şi Anton, când erau mici. Şi chiar mai târziu, când vorbeau limba papopipepu.

        — Când bălăriile se usucă, se vede printre ele – explică Dinu – şi vecinii se holbează în curtea noastră toată ziua.

        — Şi atunci, gata săpatul! Spuse băiatul cel mare.

        — Dar de ce ascundeţi gropile? Întrebă amuzată Mariluna. Vi le fură cineva?

        — Cine să ni le fure? Spuse băiatul cel mic, rotunjindu-şi ochii. Numai când le vezi îngheţi de frică 1

        — Mie nu mi-e teama, dar nu le văd – se alintă Mariluna. Se poate să n-aveaţi o groapă şi pentru musafiri? 1

        — Oh. Tanti, lasă-mă să te sămt 1 strigă băiatul cel mic, înălţândti-se s-o ia pe după gât. Nimeni până acum nu ne-a cerut groapa de musafiri!

        — Uitaţi-le, aici sunt I strigă băiatul cel mare îngenunchind şi dând iarba deoparte. Puteţi s-o alegeţi pe oricare.

        — Fii atentă, Mariluna – şopti Dinu. Să nu cazi în găurile astea!

        Gropii (c) apăreau acum de pretutindeni, una lângă alta, ca nişte faguri… Mariluna se opri descumpănită şi în clipa aceea simţi pământul zgudvunau-se.

        — Cutremur – murmură, căutând braţul lui Dinu.

        — Nu, nu, nu, nu! Strigară băieţii cu ochii strălucind. Se mişcă gropile

        — E cutremur – spuse Dinu, fără convingere. Suntem prea aproape aici de Munţii Vrancei.

        — Se leagănă 1 ţipă exaltat băiatul cel mic. Niciodată nu s-au legănat aşa. Nici când a venit doamna aceea blondă 1

        — Mai încet l porunci Dinu. Vecinii sunt pe după garduri.

        — Au început să sară – gemu băiatul cel mare. O să arunce totul afară

        — Tală! Ţipă cel mic. Acolo, la rădăcina zarzărului! A ieşit capul omului cu cioc

        — Nebunilor! Îi certă Dinu, zhnbind.

        Zâmbea palid şi Mariluna observă că nu-şi poate stăpâni tremurul mâinilor. Ochii, atât de calzi de obicei, o priveau neputincios, îngroziţi.

        — Au înnebunit gropile! Strigă băiatul cel mare.

        — E semn bun 1 urlă cel mic. Pentru că a venit tanti 1

        — Tanti! O chemă cel mare. Coborâţi cu noi într-o groapă?

        — Te rog, tanti! Spuse cel mic, apueând-o cu putere de mână. Sări o dată cu noi

        Băiatul cel mare sări în groapa de la picioarele ei şi începu să şteargă pereţii cu palma.

        — Aici! Spuse. Nu e nimeni. Şi e foarte curat I Mariluna se întoarse pe jumătate pentru a căuta braţul lui

        Dinu, dar nu putu ajunge la cl căci de jur împrejur o înconjurau gurile negre ale gropilor.

        — Dinu – şopti. Jocul ăsta…

        — Vino. Tanti! O chemă băiatul cel mare. E aşa de răcoare aici!

        — Dinu! Strigă înăbuşit Mariluna.

        — Nu pot – îl auzi răspunzându-i. Trebuie ca tu… Numai tu…

        Pământul se zgudui din nou şi de departe se auziră chemări, paşi preoipitaţi.

        — Acum 1 strigă băiatul cel mic, atârnându-se de mâna ei şi lăsând picioarele să-i spânzure deasupra gropii.

        — Nu 1 spuse cu înverşunare Mariluna. Nu!

        — Tanti, tanti! O strigă fetiţa, năpustindu-se afară din casă. Tanti, nu coborî cu ei! Damaschina a şi pregătit şerbetul!

        — Proasto! Spuse cel mic. Nu puteai să mai aştepţi cinci minute?

        — Şi după aceea să n-o mai găsesc? Întrebă fetiţa. Va cunosc eu!

        O apucă strâns de braţ pe Mariluna, trăgând-o după ea.

        — Să vezi ce-o să-ţi facem deseară, Dana, mormăi cel mic. Te dăm la cintezoi!

        — Eşti nemaipomenită! Îi şopti Dinu, admirativ, Marilunei. Dana a înţeles asta mai repede deeât mine.

        — Fiindcă e bună! Spuse fetiţa pătimaş. E foarte bună! Păcat că nu e mama mea!

        Mariluna îşi trase braţul din mâna fetiţei şi o strânse la piept. Spaima de o clipă îi trecuse, lăsând locul unei adânci duioşii.

        — E bună! Spuse băiatul cel mare. Păcat că n-a coborât cu noi 1

        Trecură din nou prin coridorul întunecos şi de astă dată Mariluna văzu că fotografiile înfăţişează numai femei. Şi în geamlâc erau două fotografii acoperite cu sticlă şi ascunse printre colivii, înfăţişând două doamne cu voaletă.

        — Poftiţi, poftiţi – îi invită Damaschina, aranjând cit „.”va farfurioare pe masă. Se întoarse spre ei şi Mariluna învie-meni. Îi recunoştea ochii albaştri-spălăciţi, dar obrazul, talia, picioarele erau altele. Cu părul adunat într-un mare coc blond, palidă, cu gene lungi o privea o femeie puţin trecută, foarte frumoasă.

        — Vă rog, serviţi – spuse Damaschina. Şerbetul e bun, rece!

        — Eşti grozav de frumoasă! Exclamă fetiţa. Ca atunci!

        — Dar când ai ieşit din groapă? Întrebă cel mic. Deabia te acoperisem?! Aşa n-o să-ţi mai revii niciodată!

        — Mă plictiseşti cu glumele astea – spuse Damaschina. După ce sunt blestemată să vă servesc toată viaţa, mai trebuie şi să…

        — Nu-i aşa că e frumoasă, tanti? O întrerupse fetiţa.

        — E… e… foarte frumoasă! Murmură Mariluna. Dar parcă nu e…?!

        — Ba da, e Damaschina! Spuse Dinu. Se posomorise şi-şi mişca mâinile brune ca aripile unei păsări cafenii.

        — Acum să nu spuneţi că nu vă place şerbetul de trandafiri – surâseDamaschina, oferindu-i o linguriţă plină pe o farfurioară, Marilunei. Credeţi că e bine legat? Întreba. Mie mi se pare prea apos.

        — Eşti frumoasă, dar ea e bună – spuse cel mic. Buna.

        — Da, e foarte bună – spuse cel mare. Şi bunătatea ne apropie de zei mai mult decât frumuseţea.

        — I-am arătat curtea – spuse fetiţa.

        — Şi gropile? Întrebă Damaschina.

        — Totul – spuse cel mic. Şi capul omului cu cioc.

        — Şi cu toate că murea de groază, a vrut să coboare cu noi – spuse cel mare.

        — A vrut – repetă Damaschina. Dar n-a coborât.

        — Tu n-ai crut – spuse băiatul cel mare. Însă ai coborât. Şi ai rămas acolo!

        — Îmi parc rău, Damaschina – spuse fetiţa. Dar cred că ea e mult mai bună!

        — E bună, bună, bună – o îngână Damaschina. Pentru că nu ştie. Nimic! Nu ştie de ce săpaţi gropile, nu ştie că cintezoii ăştia au voci de oameni! Nu ştie ce faceţi încurte când vă jucaţi cu perucile, cu felinarele…

        — Nici nu mă interesează – spuse şovăitor Mariluna. Îmi place aici.

        — Fiindcă ea poate să ne iubească – spuse băiatul cel mic. Nu-i aşa că o să ne iubeşti, tanti?

        — Vă iubesc de pe acuma – spuse Mariluna. O îngrozeau, dar ar fi vrut să-i sărute pe obrajii mânjiţi cu pământ. Mie îmi plac copiii. Toţi copiii.

        — Şi mie – spuse băiatul cel mare.

        — Dacă vrei, poţi să mă săruţi – spuse cel mic, făcân-du-i cu ochiul. Sunt cam nespălat, dar e pământ gras, de grădină.

        — E foarte murdar – o opri fetiţa. Să se spele bine mai întâi.

        — Sunteţi nebuni cu toţii – spuse Mariluna. Dar semănaţi între voi şi încep să vă înţeleg.

        — Când am găsit-o pe Damaschina – chicoti băiatul cel marc – era pe jumătate roasă de viermi, am lucrat o după-amiază întreagă să-i adunăm toate oasele…

        — Aici a fost un cimitir pe vremuri – spuse fetiţa. Acum vreo trei-patru mii de ani.

        — Sau zece mii – spuse băiatul cel mic. Sau o sută de milioane de mii de trilioane de ani. Oamenii erau îngropaţi de vii.

        — Erau îngropaţi de morţi – îl contrazise, agasată, fetiţa. Şi deveneau din ce în ce mai vii pe măsura ce trecea timpul.

        — De aceea nu le cânta cucuveaua la căpătâi – spuse băiatul cel marc. Ci doar cintezoii 1

        — Caraghioşilor! Chicoti tatăl, scuturându-i de ceafă. Nu vă bateţi joc de biata noastră curte.

        — Nu vă bateţi joc de cimitirul nostru – spuse popeşte, pe nas, băiatul cel mic. Haideţi să ne jucăm de-a gropile!

        Cineva bătu în fereastra geamlâcului. Kra un viţel pătat cu alb pe bot,care ciocănea geamul cu fruntea, lingând sticla.

        — Vasile! Strigă fetiţa. A venit să-şi ia rămas bun 1

        — L-aţi trezit din somn – spuse Damaschina. De aceea aţi zăbovit în curte!

        — Pe onoarea mea că nu – - spuse băiatul cel mic. Animalele au un simţ al lor.

        — Şi-a dat seama numaidecât că ea v mai bună! Şopti fetiţa.

        — S-ar putea să plec – murmură Damaschina. De ani de zile n-am mai avut poftă să ies până la poartă, şi acum…

        — Şi acum? Întrebă surescitată fetiţa.

        — Acum… Acum… Parcă aş încerca… Dacă n-aş avea pungile astea sub ochi… Şi dacă aş mai şti să merg pe stradă…

        — Eşti frumoasă! Eşti mai frumoasă ca atunci – spuse fetiţa.

        — Şi o să te sprijinim noi la primii paşi – spuse băiatul cel mare. Cu toate ca dacă ai asemenea picioare ar trebui să dansezi tot timpul.

        — E foarte trist seara, aici – spuse Damaschina. Lămpile pâlpâie, buruienile foşnesc neîncetat. Şi de acolo, din spate, se aud vocile morţilor. Nimeni nu pălăvrăgeşte mai mult deeât morţii, domnişoară 1 – - Ce să facă, bieţii oameni – spuse Mariluna, cuprinsă de un fior. Trebuie să-i înţelegem şi pe ei!

        — Ea e bună, bună, buna! Spuse fetiţa cu patimă. Şi iubeşte copiii 1

        — Dragostea pentru copii ne apropie de zei – surise, obosit. Dinu.

        — Îi place totul – spuse băiatul cel mare. Pomii, iarba, animalele.

        — Seara e groaznic – urmă Damaschina. Femeile prmse în cadre, sub sticle, coboară ca să se mai dezmorţească. Să nu-I laşi să te fotografieze, domnişoară!

        — Nici n-am aparat – spuse Dinu. Glumeşte.

        — El n-are, dar peste eâteva zile va trece pe aici domnul Donat. Cel care îşi modelează modelele. Şi o să-ţi propună să-ţi facă un portret…

        — Oh. Dacă m-ar modela, înălţându-mă puţin! Suspină Mariluna.

        — Seara, aici – urină Damaschina – vântul pătrunde prin ferestrele închise. Răstoarnă scaunele, face covoarele să zboare.

        — Oh, câte covoare zburătoare aveţi! Exclamă Mariluna. Călătoriţi ca în O mie şi una de nopţi…

        — E bună – chicoti băiatul cel mic. Numai un om foarte bun ar fi putut să răspundă astfel. Nici n-are rost să mai discutăm.

        — Seara, seara – gemu răguşit Damaschina – toiul se mişcă. În afara oamenilor, pentru că aici, domnişoară, nu exista nici un om. Nici măcar aceste creaturi ale contelui care o fac pe copiii!

        Viţelul bătu din nou în geam, lingându-l cu limba lui roz.

        — Răspunde-i! Spuse fetiţa. Tu l-ai crescut!

        — La revedere. Vasile – spuse Damaschina. Sunt foarte frumoasă azi.

        Viţelul continuă să lingă fereastra, privindu-i.

        — N-aţi încercat fardurile 1 ricana Damaschina. Galben-citron şi albastru! Eu le cunoşteam 1

        — Le aşteptai, nu-i aşa? Întrebă fetiţa. Era semnul?

        — E treaba mea! Treaba mea!

        — Calben-citron şi albastru – spuse fetiţa. Şi eu nu le-am încercat!

        Întinse mâna să ia cutiile de pe masă, dar Dinu o opri.

        — Nu! Spuse. Ajunge. N-o să ne sulemenim cu toţii!

        — A pleca, a muri – spuse Damaschina. Oh, mica mea groajă!

        — După ce-o să pleci, te vom acoperi cu pământ – spuse băiatul cel mic. Şi deasupra ta va paşte Vasile.

        — Mă veţi uita – spuse Damaschina. De aceea vă las totul.

        — E foarte urât din partea ta – spuse Dinu. Ia-ţi măcar amintirile! Ia-ţi chipurile!

        — Nu! Gemu Damaschina. O să le las ascunse! Prin colţuri, după perdele. În cărţi. O să vă împiedicaţi incteu de ele!

        — Nu râde – spuse fetiţa. Râzi ca acum o oră. Iară zgomot.

        — Vreau să deschid poarta – spuse Damaschina. Ieşind din geamlâc. Numai ca să văd cum e. Nu veniţi după mine 1

        Se apropie de bălării, nesigură pe picioare şi le îmbrăţişa.

        — Ce frumoasă e! Oftă Dinu. Şi când o să iasă din curte va fi oribil de frumoasă… Aşa cum suntem cu toţii când ne întoarcem acolo.

        — E foarte tristă – spuse Mariluna. E o nebună tristă.

        — Ea?! Exclamă Dinu. Dar ca să fii nebun, trebuie, în primul rând să fii…

        — Tată! Îl opri fetiţa, ducând degetul la buze.

        — A ajuns la poartă – şuieră băiatul cel mic. Pune mâna pe clanţă, o apasă…

        Tăcură toţi, ascultând. Se auzi mugetul viţelului care se desprinse de fereastră şi pomi tropăind pe urmele Da-maschinei.

        — A deschis-o! Suspină, uşurată, fetiţa. Iese în stradă! Băiatul cel mic se caţără pe fereastra geamlâcului.

        — Vai ce caraghioasă e! Strigă. Seamănă cu o zână

        — Dar nu poate. Să meargă – spuse fetiţa. Se împiedecă… A căzut! PrinţcseJe astea nu ştiu să umble pe jos!

        — O să se întoarcă – mormăi sumbru băiatul… El mare. Mă duc să-i pregătesc groapa.

        — Nu, nu! Ţipă veselă fetiţa. Vai ce frumoasă e! Un domn a ridicat-o de jos şi a luat-o în braţe.

        — Dar tu cum vezi toate astea? Întrebă Mariluna. De aici se zăreşte numai gardul.

        — Oh, dar cu n-o vad – răsminsc fetiţa agasată. O simt!

        — E o mincinoasă – sc; strâmbă cel mic. Nu vede nimic, niciodată. Şi nici nu simte. De aici, în schimb, se zăreşte tot Brateşul!

        — Brateşul e la spatele tău, măgarule – mormăi fetiţa. Şi… Priviţi I… Domnul o duce cu el, îi sărută mâna. „Sunteţi regina balului”, îi spune… Dumneavoastră, nu, domnişoară Delorme.'

        — O auzi?! Întrebă Mariluna.

        — Da, dragă I bufni fetiţa. Doar n-o să inventez… Semănaţi cu Mcsalina” îi spune. Şi ea râde I Tată, prinţesa râde din nou eu zgomot

        — Se preface – murmură tatăl. Dacă ar putea să râdă, ar zbura.

        — Ili-hi, îi cere mâna – chicoti fetiţa. S-a îndrăgostit de ea! Hi-hi-bi…

        — Eu îi scot groapa din curte şi i-o las la poarta – spuse băiatul cel mare. O să vină deseară să şi-o ia şi n-am nici o poftă să mă scoale din somn!

        — Cântă 1 strigă cel mic. Şi dansează! Vai, ce bine e că a plecat!

        — Vă pare rău după ea! Spuse Mariluna. Degeaba vă tot grozăviţi.

        — Ne pare foarte rău – şopti fetiţa. E foarte, foarte trist eă a plecat şi că e din nou frumoasă. Dar nu putem cârti. Ascunse sunt căile Domnului…

        — Ale domnului Droitdieu – şopti băiatul col mure.

        — Ne pare rău… Rău. Rău. O îngână băiatul cel mic. Putea să mai rămână cu noi şi să ne plimbe caii în jurul casei… Putea sa mai călărească pe viţel şi să dea şerbet iepurilor.

        — Şi noaptea să fugă la groapă să-şi numere oasele, de zgârcită ce era. Nu-mi plac femeile zgârcite – declară băiatul cel mare. Chiar dacă vin de acolo.

        — De unde? Întrebă Mariluna.

        — De acolo – răspunse cel mic. Acolo unde pleacă acum.

        — Acum se mărită – spuse fetiţa. Îi place să sc mărite mereu. Dar o vor căuta.

        — Şi-o vor găsi – spuse triumfător cel mic. Când cauţi, găseşti. Ha-ha, ce-o să-i facă!

        — Nimic – mormăi cel mare. Sau, cel mult, n-o să-i mai dea voie să plece din curtea depozitului. Ca lui Dutuicscu.

        — Se sărută 1 strigă agitat cel mic. Se sărută!

        — Adio! Strigă fetiţa. Adio, Damaschina!

        — Adio – mormăi înveselit cel mare.

        — Acum o să-şi îmbrace din nou şorţul petecit şi părul o să-i încărunţească – spuse fetiţa.

        — Obrazul o să i se smochinească – chicoti cel mic. O să-i cadă dinţii!

        — Dar n-o să fie mai bună – spuse grav băiatul cel mare. Fiindcă bună-i nuinai ea, Mariluna!

        — E bună, bună, bună – se schimonosi cel mic. Buna şi nebună de bună ce e. Cea mai bună dintre bune şi niciodată nu va înţelege de ce săpăm, fiindcă o să creadă că ne dor mâinile. S-a terminat cu gropile 1

        — Prostii I mormăi cel mare. Gropile nu se termină niciodată.

        — S-a terminat cu spaimele de seară – suspină cel mic. Nici o doamnă n-o să mai coboare din portrertul acoperit cu sticlă.

        — Şi când huhurezul o să ne cheme la fereastră – spuse cel mare, ea o să-i dea firimituri, ca vrăbiilor.

        — Pentru că e bună şi nebună de bună – fredona fetiţa. Şi o să vrea să o doară pe ea zgârieturile noastre. Iar fără zgârâieturi n-o să mai fim nimic. O să semănăm cu îngerii!

        — Linişte l strigă băiatul cel mic. Au ieşit din gropi I Tată, tată – urmă, tremurând de exaltare – fug! Fug toate 1 Uite-le! _

        Copii se repeziră la fereastră şi Mariluna îi urmă. Imbul-zindu-se unele pe altele, ca duse de o vijelie, zeci de femei se năpusteau spre poartă, zgâlţâind-o, trecând prin ea.

        — Fug Damaschinele – gemu fetiţa, cu ochii în lacrimi.

        — Şi ei fug! Spuse dogit băiatul cel mare. Iată capul domnului cu cioc!

        Se întunecase deodată ca înainte de fuţţună şi ierburile înalte se zbăteau înnebunite, şfichiuind văzduhul. Dar prin trâmbele de praf, sub cerul violet, prăbuşit, Mariluna putea vedea cum ultimile femei, venind din fundul curţii, despletite, sar peste poarta scundă. Nu le jiutea distinge figurile, dar îşi dădea seama că au aerul Damaschinei şi. Cu toate că nu le auzea, înţelegea că ţipă de fericire.

        Un şir de pocnete, ca de şampanie, întrerupseră liniştea fantomatică.

        Gropile se închid – spuse fetiţa.

        Mariluna îşi sprijini fruntea de fereastră. Groaza îi tăiase răsuflarea şi-i umezise palmele.

        — Îi e rău, tată – spuse băiatul cel mic. Le-a văzul!

        — Draga mea! Spuse Dinu, luându-i mâna, dar Mariluna tresări la atingere şi scoase un strigăt scurt.

        — De fapt nu mureau toate Damaschinele astea – spuse fetiţa. Pur şi simplu amorţeau, după ee una nouă lua locul celei vechi.

        — Îi e frică! Spuse rugător băiatul cel mic.

        — Ei bine, atunci – strigă înăbuşit Dinu – nu mai vreau să răscolesc măruntaiele nimănui pentru a căuta urinele Darmanţilor!

        Un trosnet îi acoperi vocea şi din peretele pe jumătate plesnit ţâşni un nor de tencuială. Mariluna se dădu înapoi înecându-se şi tuşind. Când putu să respire văzu că Dinu e desculţ şi fără pantaloni, cu pielea picioarelor înnegrită.

        — Figuri intermediare… Cintezoi… Gropi. Ajunge! Îl auzi strigând cu buzele albe. Istoria e plină de ruguri. Ei şi?

        Pulberea pufni din nou din perete, ca dintr-o pungă de făină spartă. Dinu căzu în genunchi, zbătându-se şi când reuşi să se ridice, era gol, cu pieptul acoperit de plăgi.

        — Tată! Chemă fără putere fetiţa. Nu mai pot să respiri

        — Nu. Asta nu! Gemu Dinu. Facă-se voia contelui 1 Mariluna simţi că picioarele i sau golit de sânge şi pete negre îi jucară dinaintea ochilor.

        — Facă-se voia contelui! Repetă Dinu, aducându-şi copiii lângă el.

        Mariluna se sprijini moale de peretele crăpat şi se afundă în el ca în apă.

        Se desprinse încet de perete, surâzând. Fusese gata să aţipească de căldură.

        — Ţi-e rău, tanti? Întrebă fetiţa. Vrei puţin şerbet?

        — Oh, nu! Răspunse Mariluna. Am visat o clipă că mă joc cu voi.

        — E acelaşi vis, acelaşi vis! Exclamă băiatul cel mic, bătând din palme. Am visat toţi acelaşi vis. Şi tata.

        — Se întâmplă – spuse Dinu, stânjenit, potrivinda-şi cravata.

        — Visul cu îngerii – chicoti ictiţa. Tanti o să nc prefacă pe toţi în îngeri 1 Pentru că e foarte bună, bună, bună 1

        — O să vă bat toată ziua 1 spuse Mariluna. Sunt rea, apucată, capricioasă. Nimeni nu-mi intră în voie.

        — Jură! Spuse fetiţa cu înverşunare.

        ~ Iur!

        — Îţi cer mâna – spuse băiatul cel mic.

        — Vrei să te însori cu mine?

        — Nu, o cer pentru tata. La noi aşa c obiceiul.

        — Caraghiosule I exclamă Mariluna, vrând să-l îmbrăţişeze. Dar băiatul se smulse din mâinile ei, încruntat.

        — E o cerere serioasă – spuse. Cu asta nu mă joc.

        — E foarte serioasă – adăugă fetiţa. Cât se poate de serioasă.

        — Ai avea răbadare, cu asemenea nebuni? Întrebă Dinu, roşindu-se.

        — Da – spuse Mariluna, fără voie aproape. Poate că prinţi c bălării am putea pune şi ridichi.

        — Şi vinele! Ţipă cel mic. Cresc foarte bine în pământul ăsta!

        — Oho! Mă însor 1 Mă însor! Strigă Dinu. Aduceţi cărţile de joc să facem scamatorii, aduceţi vişinata din beci şi daţi drumul la cintezoi!

        — Petrecem aici sau în grădină? Întrebă fetiţa. Acum nu mai e nimeni în ea.

        — În grădină! În grădină! Ţipă cel mic. O să facem felinare din hârci!

        — Nu mai există nici o hârcă – spuse dispreţuitor fetiţa. Decât a ta. Şi-ţi dai seama ce greu ţi-am scoate-o din cap 1

        — Vă mai amintiţi de Damaschina? Întrebă încruntat băiatul cel mare.

        — Care Damaschina? Întrebă cel mic Iepuroaica?

        — Pe iepuroaica o chema Filomela – spuse tatăl. Şi gata cu vorba! Mama e obosită

        — Nu sunt obosita – protestă Mariluna, dând scaunele deoparte. Dar nu ştiu unde mi-am pus şorţul şi basmaua.

        — Sunt aici 1 strigă băiatul cel mic, fugind în bucătărie. Le-ai lăsat după sobă, mamă. Şi mai sunt şi două cutii cu su-limanuri!

        — Adu-mi-le, Eugen – murmură Mariluna.

        Îşi dădea scama că se jucau de mai bine de patru ore, iar casa stătea nemăturată. Şi în grajd vaca mugea de foame.

        — Bem aici sau în grădină? Întreb pentru ultima oară 1 spuse fetiţa.

        — În grădină – răspunse Mariluna. Lejrându-se la cap şi punându-şi şorţul. Şi să n-o mai prind în casă pe Filomela că mi-a ros toată mobila 1

        După eâteva săptămâni Mariluna se mută la Vadul Ungurului, iar fraţii ei se îndrăgostiră de curtea mare, umbroasă, înecată în cânepişte. Regretau cu toţii că n-o cunoscuseră pe Filomela, în jurul căreia se ţesea legenda unui animal savant şi care acum se refugiase în ograda unui vecin.

        — O iepuroaică bătrână e tot ce poate fi mai util – spuse Luca.

        — O iepuroaică nu e un iepuroi – observă Mihail.

        — Filomela, ce nume dulce 1 suspină Matei. Iată o iepuroaică de care m-aş fi putut îndrăgosti!

        Sub avalanşa de reproşuri, Mariluna încercă să aducă animalul înapoi,momindu-l cu morcovi cruzi. Dar Filomela – grasă, ridată, cu ochii roşii – se arătă neînduplecată şi nu vru să părăsească ograda în care se aciuase.

        — E jignită – spuse Anton, oftând. Nu se poate obişnui cu prezenţa ta. Poate că înainte de a veni tu aici, a exis-” tat o altă femeie, cu care se înţelegea.

        — Ce fel de femeie? Întrebă Mariluna.

        — Mama copiilor.

        — Grădina zeilor

        — În casa asta n-a intrat niciodată o altă femeie afară de mine! Spuse încet, sălbatic, Mariluna. Sau, dacă a intrat, a ajuns aici! Şi-i arătă doamnele închise sub sticlă.

        — De altfel – continuă senin Anton – pe iepuroaica n-o cheamă Filomela. M i-au spus vecinii. Tot cartieru o ştie de Damaschina.

        — Damaschina… Murmură Mariluna. Poate. Copiii ăştia inventează mereu fel de fel de nume. Dar cine să fie atunci Filomela?

        — Nimeni – spuse Anton care încerca să mute grajdul spre fundul curţii. Închipuieţi că Filomela nu e nimeni. Opintindu-se smulse doi pereţi ai grajdului şi-l lipi de calcanul casei vecine. E cam idiot să ai grajd şi să ţii într-însul un viţel hrănit cu biberonul. În loc de un pursânge. Aduse şi ceilaţi doi pereţi lângă primii, trase acoperişul deasupra şi începu să bată căpriorii cu maiul. Ei, cam asta ar fi – mormăi apropitndu-se de Mariluna çare se silea să smulgă din pământ o bucată de cârpă roşie. Gata! Nu vezi că am mulat grajdul? Spuneai că mă plăteşti în şerbet şi apă rece.

        — Vrei şerbet din corcoduşe sau din rumeguş? Întrebă Mariluna.

        — Şerbet de trandafiri.

        — Imediat – spuse Mariluna continuând sa tragă de cârpa roşie ce se adiuia în falduri la picioarele ei.

        — De ce puneţi pânza la putrezit în pământ? Întrebă Anton.

        — Am găsit-o acum în grădină, deşteptule.

        — Aşa nu termini nici până seara!

        Apucă pânza de capăt şi începu să şi-o înfăşoare pe braţ, împroşcând în jur cu bulgări de pământ.

        — Mai încet! Îl opri Mariluna. Copiii abia au netezit curtea. Se spune eă e un teren foarte prost plin de gropi şi de moloz. Şi când te gândeştt că, de fapt, aparţine unui conte.

        — E numai gropi – mormăi Anton. Am auzit că erau umplute cu var şi folosite la tăbăcitul pieilor.

        — Pe dracu râse Mariluna. Sunt tocmai din timpul războiului. Nu ştiu care bogătaş şi-a îngropat averea aici, de teamă. Ieri copiii au găsit nişte cizme şi două ţevi de puşcă. Şi acum o săptămână, tacâmuri.

        — Eh, s-a prins într-o rădăcină porcăria! Înjură Anton. Simţea o rezistenţă în pământ, sub picioarele lui, ca şi cum pânza s-ar fi agăţat de ceva. Se opinti şi trase afară un balot cusut cu sfoară.

        — Să nu fie vreun mort – spuse Mariluna. Nici nu ştii ce groază mi-e de chestiile astea!

        — Cine să-şi coase morţii în saci? Mormăi Anton.

        Îngenunche şi desfăcu balotul grijuliu cu mâinile lui butucănoase. Sub învelitoarea de sac mai era una de muşama, iar înăuntru, frumos împăturite, două costume, unul în carouri, altul negru, de seară, eâteva perechi de ciorapi şi o pereche de pantofi cu elastic.

        — Nu se mai termină – spuse Mariluna. Tacâmuri. Cizme. Şi acum haine! O să ne deschidem o tarabă!

        — Bine că nu găsiţi oase sau hârci – spuse Anton scuturând sacoul negru şi îmbrăcându-şi-l. Îi venea ca turnat şi-i da o prestanţă care o uimi pe Mariluna.

        — E croit pe tine – îi spuse. Ce înseamnă să ai noroc 1 Ia hai să le trecem puţin cu fierul că au prins miros de la statul în pământ.

        Duseră balotul în casă, dar nu îndeajuns de în taină ca să nu prindă copiii de veste.

        — Ura I Ura! Strigă băiatul cel mic. De când plouă ploi calde, de vară, încolţeşte orice în gropile noastre.

        — Am semănat aţe şi nasturi – spuse fetiţa. Aţe, nasturi şi mostre de stofă.

        — Să nu mai vorbim despre şireturi – spuse băiatul cel mare. Şireturi şi pingele – ies nişte pantofi minunaţi.

        Îl 163

        — Trăiască pământul care ne hrăneşte! Strigă cel mic. Ştiam eu că gropile n-or să ne lase la nevoie I în fiecare zi adunăm recolta. Am găsit şi covoare…

        — Oglinzi, tablouri, lămpi – cântă popeşte băiatul cel mare.

        — Şi parfumuri, farduri – spuse fetiţa. Cele mai frumoase farduri albastre şi galbene! Ce bine l-ar prinde pe nenea Anton, când o face pe clovnul!

        — Am semănat şi litere tăiate din ziare – spuse băiatul cel mic. A, bî, cî, dî, e, fi, gî şi celelalte, afară de sgâh.

        — Nu există litera sgâli – îl opri fetiţa. Nu fi pisălog.

        — Litera sgâh este cea mai frumoasă literă – spuse băiatul cel mic. E o literă cu urechi de măgar care naşte cuvinte împiedicate. Toate poveştile caraghioase se scriu cu litera sgâh.

        — E şi o carte aici! E şi o carte 1 strigă veselă fetiţa scoţând o carte din buzunarul hainei cu carouri.

        — O carte î exclamă Anton apucând micul volum cu coperţi cenuşii. Încercă un sentiment de stinghereală. Nu învăţase niciodată cum trebuie, şi orice carte care aducea a manual îl lăsa puţin repetent. Lor volumaşul semăna foarte bine a manual.

        — Pa-ris en huit jours – citi fetiţa graseind. E un ghid! Un ghid!

        — Les guides illustrés – pronunţă sentenţios băiatul cel mare. Ce bine că am băgat şi poze în pământ, nu numai litere! Dacă mă luam după voi am fi găsit o carte cu patru sute de mii de consoane şi cu treizeci de mii de virgule, da fără nici un desen.

        — Librairie hachete – citi Anton pe româneşte.

        — Librairie Hachette – îl corectară copiii în cor. Haşet – îi parodie Anton.Chintet. Sexet. Croşet.

        Bonsoar alafonfe, boierii s-au culcat.

        — Ah, papa I oftă Mariluna începând să încingă fierul. Niciodată n-o să ai hazul lui, frăţioare.

        — Parisul în opt zile – spuse visător fetiţa. Ajunge să răsfoieşti cartea, un capitol pe zi, şi poţi vizita toiul. Uite – adăugă deschizând la a doua pagină – Metropolitan. Adică metropolitanul. Clasa întâia douăzeci şi cinci de cenţi. A doua, cincisprezece.

        — Numai cârtiţele iau metroul – mormăi băiatul cel mic. Oamenii trec pe deasupra.

        — Pardon, pardon monsieur – şopti fetiţa cu ochii pe jumătate închişi, făcându-şi loc printre ei şi ureând trepte imaginare. Un billet s'âl vous plaît… Merci. Se aşuză demnă, cu ghidul pe genunchi. Auteuil – anunţă. Oh, cit mai e până la Vincennes… 1 Ocolim tot Parisul. Ar trebui s-o tai prin Montparnasse, Raspail, St. Jacques… Glaciere, Quai de la Gare, Daumesnil.

        — Ai sărit Italie, Naţionale, Chevaleret – spuse băiatul cel mare.

        — Şi Bercy! Şi Charenton! Strigă cel mic. Dacă nu ştii să călătoreşti cu metroul, ia tramvaiul 1

        — Orice om care a avut gropi în curte ar trebui să ştie să călătorească cu metroul – o dojeni băiatul cel mare.

        — Proştilor 1 strigă fetiţa. Totul e să crezi că te urci în metrou, nu să te urci. Pentru că poţi să te urci şi să nu crezi, şi atunci degeaba te mai urci! Vincennes – spuse cu ardoare – Avron, Bagnolet, Pere-Lachaise.'Striga numele staţiilor aproape cu furie, gata să plângă. Couronnes, Belleville.

        — Ai sărit pe altă linie – şopti băiatul cel mare.

        — Combat 1 strigă fetiţa surd. Bolivar, Jean Jaures, dragostea mea.

        — Jean Jaures – o îngână băiatul cel mic. Să ne oprim puţin în rue de la Sardine.

        — Ce spui? Mormăi Anton punându-i palma pe umăr. Ac iun la urmă… Ultimile cuvinte?

        — E dintr-o poezie – spuse băiatul cel mic. Să ne oprim puţin în rue de la Sardine.

        — Mariluna – gemu Anton. Spune. Îţi aminteşti… Atunci, când m-am întors de la Brăila… Atunci… Sunt şase ani, nu-i aşa? Mereu de-atunci, am un fel de coşmaruri…

        — Aubervillers – cântă fetiţa. La Chapelle, Barbes-Roch.

        — Rue de la Sardine – repetă Anton, încruntându-se. Mi-am pregătit o dată şi banii pentru călătoria asta!

        — Vrei să pleci la Paris? Întrebă Mariluna. Şi de ce nu? Aici tot tai frunză la câini.

        Întinse o pătură peste masa din geamlâc şi scuturând hainele începu să le calce.

        — De ce nu, într-adevăr – murmură Anton. Banii sunt puşi deoparte şi acum. Opt sute de lei câştigaţi la barbut, la Brăila. Bine ascunşi.

        — Era şi Dumitrache acolo – pe vremuri – spuse Mariluna. O fi ajuns ommare după atâţia ani. Şi bogat.

        — E lăutar – spuse Anton. Cel puţin era lăutar când a plecat.

        — Ehe, la Paris te îmbogăţeşti – oftă Mariluna. Una-i Galaţii, alta-i Parisul.

        — Pleci la Paris, nene Anton? Întrebă fetiţa emoţionată. S-ar putea ca în curând să plecăm şi noi… Avem un unchi acolo…

        — Mda… Cred că da – spuse Anton.

        — Dacă vrei, o să-ţi scriu în fiecare zi – spuse băiatul cel mic. Numai pe româneşte, să nu-ţi uiţi limba maternă.

        — O să-ţi trimitem ilustrate cu vederi din ţară – spuse băiatul cel mare. Turnul Eiffel, Versailles. Avem o mulţime de ilustrate. Foarte frumoase.

        — Şi sunt şi gata scrise – spuse fetiţa. Şi iscălite cu nume de femei. Toate doamnele au ilustratele lor, personale. O să-ţi placă şi dumitale.

        — Rue de la Sardine – murmura Anton. De unde ştiu numele ăsta?!

        — Poate de aici – spuse băiatul cel mic, întinzându-i o hârtie îngălbenită. Era în buzunarul hainei negre.

        Anton lua hârtia şi văzu desenat pe ea turnul Eiffel, o biserică şi o casă mare cu horn. De jur împrejurul casei erau schiţate biciclete, iar dedesubt cineva scrisese: „Să ne oprim puţin în rue de la Sardine!”

        — Dar aici e desenată chiar balta Brăilei – spuse ie-tiţa. Şi începând să sară într-un picior, cântă: Să ne oprim puţin în rue de la Sardine.

        — E nemaipomenit – spuse Anton adunându-şi nepoţii pachet şi ridieându-i cu o mână. Hainele astea… Şi biletul… Demult trebuia să fiu acolo!

        — Unde acolo? La Paris? Întrebă fetiţa.

        — În rue de la Sardine, douăzeci şi doi!

        — Dar aici nu e scris nici un număr! Spuse Mariluna luându-i hârtia din mână.

        — Tocmai de aceea – murmură fetiţa. Când nu e scris nici un număr noi ne gândim cu toţii la cifra douăzeci şi doi.

        XII

        Anton călătorea de două zile într-un vagon de marfă, ascuns printre lăzi. Vagonul duduia, ţăcănea, mirosea a urină şi a sudoare, şi dincolo de pereţii de lemn toţi vorbeau franţuzeşte. Mai mult râdeau, strigau şi chicoteau în franţuzeşte şi Anton îi auzea spunând: Oahâhâ-olălaotétc, alolor„, cântând adeseori cuvintele şi înghiţind „linurile.

        Adormea şi se trezea în ţăcănitul roţilor şi, după ce muşca din brânza puturoasă, cumpărată la Viena, picotea, amin-tindu-şi de strada Democraţiei şi de fraţii lui.

        Îmbrăcat în haine de seară, cu melon, deschidea grijuliu poarta – dar în loc să defileze demn prin faţa tatălui său, se repezea în fundul curţii şi se tăvălea în bălării. Şi paiele în care zăcea scufundat pe jumătate îi aminteau bălăriile din fundul curţii, şi lăzile din jurul lui erau asemeni lăzilor din care fraţii săi îşi clădeau cetăţi şi i se părea mereu că s-a întors acasă şi se trezea stingher, înfrigurat, pierdut într-o ţară străină, mirosind a cărbuni încinşi.

        În a treia noapte, picotind, bău apă sălcie din bidonul pe care şi-lumpluse într-o gară. Dar se lovi la buză şi din nou simţi mirosul de cărbuni încinşi şi auzi un om strigând: „Pari, Pari”. Ştia că aşa îi spun francezii Parisului şi se ridică anevoie. Trenul continua să se hurduce şi zăngănea schimbând liniile, apropiindu se de o gară mare.

        Pe bâjbâite, Anton deschise valiza, scoase un prosop şi mu-indu-l în bidon îşi curaţi obrazul şi gâtul. Se frecă apoi cum putu şi pe corp şi pe picioare cu ştergarul ud şi se primeni îmbrăcând o cămaşă curată şi haina în carouri. De o parte şi de alta a mărfarului curgeau trenuri şi lumini. Bonjour, bonjour – mormăi Anton, a să-şi dreagă vocea. Bonjour, bonjour, rnesieu, mesiesiesieu, bonjour madam, bonjour„. Pe întuneric se înclină, zâmbi, îşi încorda muşchii. „Je suis roumain, bonjour, bonjour”.

        Ca nişte fulgere întrerupte două trenuri de lux se scurseră pe lângă mărfar. „Rapid, rapid” – spuse Anton cu cel mai bun accent franţuzesc, lipindu-şi nasul de uşa vagonului. Ridică apoi mica rangă care-i ţinea loc de cheie şi forţă zăvoarele exterioare ale uşii. Ştia că sub luminile Parisului îi va fi mai greu să părăsească vagonul neobservat. Apăsă, şi zăvorul se îndoi, sări de-o parte. „Pentru asta, Ia circ aş lua trei poli pe seară.”

        Aduse valiza lângă uşă şi coşul de papură în care împachetase borcanele. La Viena impiegatul izbucnise în râs la vederea zestrei pe care românul o căra cu cl – eâteva borcane umplute cu sticlă spartă, dar Anton ştia că sunt pietre semipreţioase, ascunse în cristaluri, şi-şi amintea că un ofiţer i le dăruise atunci, la Brăila, pentru Dumitrache.

        Trenul se zguduia, pufăia şi prin uşa abia întredeschisă, Anton văzu uriaşe antrepozite. Impiegaţii fugeau stri-gându-şi: „Alolor, vagon, vagon” şi Anton îşi aminti ca printr-o ceaţă roz, guri de băieţi cântând: Cest le piston, piston, piston qui fait marcher la machiiiiiiine, c'est lcee pistooon, qui fait marcher le vagon”.

        „Piston, marcher, manger, alafonfé” – murmură şi împinse uşa grea, înţepenită. Sări din mers, dibaci, cu bagajele în mână şi fugi peste linii. Dar liniile parcă nu se mai sfâr-şeau, răsăreau mereu altele, încrucişându-se, arcuindu-se şi i se păru că se află într-o hală fără acoperiş prin care clămpăneau, bezmetice, locomotive şi vagoane.

        Fugi până la primele clădiri cenuşii, afumate, luându-se după un puhoi de oameni care dispăru prin mijlocul străzii. „Metroul – gândi Anton. Douăzeci şi cinci de bani clasa întâia, cinsprezece bani a doua.”

        O clipă şovăi – poate că ar fi trebuit să întrebe în ce direcţie mergea trenul subteran – dar socoti că oricum îl va apropia de centrul oraşului. Urcă în vagonul slab luminat, în care oamenii moţăiau, şi se opri alături de un grup de elevi, conduşi de un profesor cu redingotă. Îi auzea mormăind, cântând parcă pe nas, ca la slujbă, şi după aceea înţelese că profesorul le numea străzile şi muzeele pe sub oare treceau, iar ei repetau denumirile. Dar oricât îşi ciuli urechea nu putu prinde deeât un singur cuvânt foarte lung sau poate nişte cuvinte care se repetau şi care-i aduceau aminte de o rugăciune în franţuzeşte: Menilmotancurocbel-vileomba„ – spuse profesorul. „Comba, comba – răspunseră repezit elevii. „Bolivar, but-şomon, pardelila” – susură profesorul.„Pardelila, pardelila, pardelila” – îngî-nară elevii.

        Zăngănind uşor, metroul se oprea în staţii oarbe şi cei care intrau, ca şi cei care coborau, spuneau foarte repede: Pardon, parbleu, dieu”.

        — Pardon, rue de la Sardine? Întrebă Anton deodată speriat, apucând coşul şi valiza.

        — Pas encore „- răspunse profesorul. Vous etes italien?

        — Non, roumain – răspunse Anton graseind.

        — Oh, roumain 1 spuse profesorul. Oh, la,) a.

        — Oh la-la – încuviinţă amabil Anton.

        — Oh, la. la; oh, la la!

        — Făcură elevii.

        — Rue de la Sardine, preş de la rue Jean Jaures. Le premier arret.

        — Merci – zâmbi Anton scuturându-i mâna cu putere.

        — On peut trouver la bas la statue de La Sardine – spuse amuzat profesorul, elevilor.

        — Pardon, monsieur? Întrebă Anton.

        — Oh, non, non, non – făcu profesorul.

        — Non, non, non – ricanară elevi. Non-oui-pas-şi. Merci-merci.

        — Tralala – mormăi Anton cu bucurie. Îi plăcea că francezii sunt cam nebuni. Să ne oprim puţin pe rue de la Sardine.

        — C'est du roumain – explică profesorul elevilor. Presque du latin.

        Metroul frână şi uşile se deschiseră lent.

        — Bonjour, bonjour – spuse Anton înclinându-se în faţa profesorului şi elevilor. Coborî cu spatele, salutându-i şi zâmbindu-le.

        — Bonjour, bonjour – îl îngânară elevii.

        Iar profesorul îi surise, şoptindu-i abia auzit:

        — Bonne chance, Anton 1

        Era un cartier cu străzi largi, cu vile, cu grădini şi, pe stânga, după un şir de sălcii prăfuite, sclipea oglinda unei ape. Câteva raţe cu papuci galbeni şi un cocoş îi tăiară drumul. Trecură apoi câţiva copii şi o babă pe bicicletă, şi Anton le zâmbi tuturor, cu surâsul acela puţin strâmb, mucalit, pe care fraţii săi i-l cunoşteau şi care-l făcea pe Matei să strige: „Atenţie, peizanul a pus ceva la cale 1”

        Şi acum el pusese la cale chiar Parisul, căci oraşul prin care mergea părea făcut de el însuşi pentru gusturile sale de dimineaţă. Nu erau nici palate, nici catedrale, nici domni cu melon, nici automobile elegante şi nu era îmbulzeala şi zgomotul aşteptat – ci copaci şi case asemeni celor de pe strada Mihai Bravu din apropierea Grădinii Publice – dar mai mari, mai dichisite, având în faţa persoanelor zgură colorată, lei de ipsos, şi deasupra uşii de la intrare copertine de sticlă.

        Îşi construise Parisul acesta proaspăt şi puţin rural ca să se apropie pe nesimţite de celălalt Paris, care-l aştepta dincolo, după coroanele copacilor, şi pe care-l simţea nu numai cenuşiu, dar ameninţător. Aici totul îl primea ca acasă şi, dacă ar fi vrut, ar fi putut găsi şi un circ. Un circ nu prea mare – aşa cum şi-l dorise în cele trei zile de picoteală în mărfar – numai cu doi sau treiacrobaţi, cu o îmblânzitoare şi cu el care să rupă lanţuri pe piept. Căci dintre toate muncile care i s-ar fi oferit, aceasta i se părea totuşi cea mai uşoară.

        Dar n-avea cum să afle dacă exista un asemenea circ în cartier, înainte de a-şi lăsa undeva bagajele şi de a-l găsi pe Dumitrache. Aşa că se opri la primul colţ, acolo unde văzu o fată blondă stropind grădina şi întrebă într-o limbă care nu se vorbise niciodată prin partea locului, cum poate ajunge în rue de la Sardine.

        — Mais… Permetez – răspunse fata înroşindu-se… Vous etes russe, n'est pas?

        — Non, roumain – surâse Anton. De Roumanie.

        — Şi eu – spuse fata simplu şi se înroşi mai mult, dar şi păli, privindu-i amuzată cu marii ei ochi verzi-cenuşii. Se rezema de trunchiul unui oleandru şi părul ei castaniu, umed, părea că fumegă. Veniţi acum direct de la gară? Întrebă. Intraţi, vă rog, intraţi.

        Anton intră abia strecurându-se prin îngusta portiţă a grădinii şi lăsând jos valiza se aplecă şi sărută mâna letci. Avea o mână mică şi puternică, cu unghiile mâncate aşa cum le au copiii.

        — Din Bucureşti, nu-i aşa? Întrebă fata oferindu-i un taburet. Staţi, vă rog, o clipă. În casă încă nu e slrâns.

        — Din Galaţi – spuse Anton. Adică eu sunt din Galaţi, de la Dunăre, dar de plecat am plecat din Bucureşti.

        — Bineînţeles – spuse fata făcându-l să se simtă idiot.

        — N-am dormit de vreo trei zile – explică Anton. N-am dormit într-un pat adică, dar m-am odihnit în paie, într-un mărfar. Şi se simţi din nou idiot, ca atunci când Luca şi Mihail îl încolţeau cu întrebările.

        — Calaţi – spuse fata. Ştiu. Am fost' Am cunoscut pe cineva, acolo… Şi acum, dumneavoastră, aţi venit pentru studii? Vă înscrieţi la facultate?

        — Studii…?! Oh, nu… He-he… Le-am terminat de mult domnişoară… Nu. O să caut să lucrez… Să muncesc… Am un prieten aici.

        — Norocul – spuse lata. Aţi venit să vă încercaţi norocul, ca şi mine.

        — Şi?… Întrebă Anton.

        — S-ar putea să existe… Există fără îndoială pe undeva… Dar mi-e dor… Mi-e foarte dor.

        — Dorul de ţară – încuviinţă Anton sentenţios, gândin-du-se că până la urmă şi fata îşi va da seama că e complet idiot.

        — De ţară… Murmură fata. De prieteni… I olul părea şti^lucitor, ca în revistele de modă… De departe… Dar de aproape!… Nici nu vă închipuiţi câte chelii există pe-aici! Şi câţi poartă ochelari! Şi cum se uită la tine până înveţi limba… Şi ce greu e să auzi vorbindu-se franţuzeşte toată ziua, toată ziua, toată ziua… Acum parcă îmi clătesc urechile.

        Anton îi privi urechile. Erau mici, roz şi foarte curate.

        — Şi parcă aş plânge – adăugă fata. Dar e penibil să plângi în faţa unui necunoscut.

        — Aş putea să privesc în altă parte – spuse Anton. Cu toate că îmi place să mă uit la dumneavoastră.

        Dar fata nu aşteptă ca el să privească în altă parte şi o lacrimă i se scurse de-a lungul obrazului.

        — E caraghios – spuse, zâmbindu-i. Să mă iertaţi, domnule, dar prietenele mele – am trei prietene românce – sunt plecate acum în provincie şi n-am cu cine să schimb o vorbă. După ce aud franţuzeşte acasă şi pe stradă, vorbesc după-amiaza spaniola. Sunt profesoară de spaniolă.

        Îşi desfăcu şorţul, împăturindu-l cu grijă, şi porni spre casa ascunsă într-o perdea de iederă.

        — Mă iertaţi – adaugă – o să vă aduc ceva de băut. Preferaţi apă minerală sau bere?

        — Apă minerală – răspunse Anton cu toate că i se făcu poftă de bere. Dar voia să pară intelectual şi bănuia că intelectualii beau apă minerală la prima vizită.

        Fata reapăru ducând o tavă cu o sticlă şi două pahare. Coborî scările puţin crispată şi Anton observă că are genunchii ascuţiţi, copilăreşti.

        — Încă o dată să mă iertaţi că nu vă poftesc în casă – spuse. E o dezordine groaznică. Sunt fără nici un ajutor şi trebuie să fac totul singură. Vă rog, beţi apa înainte de a se încălzi.

        — Mulţumesc – spuse Anton apucând paharul cu două degete. Era pentru prima oară în viaţa lui când bea apă minerală şi i se păru sălcie. E foarte bună. Ştiţi cumva unde e strada Sardine?

        — Comment? Întrebă fata.

        — Rue de la Sardine.

        — Dar strada asta – murmură fata. Strada asta… E ocazională. Nu ştiu dacă azi, dacă tocmai azi…

        — Ocazională?! Întrebă Anton.

        — Ah, da… Aici se obişnuieşte! La paisprezece iulie se construieşte o mică Bastilie… Prin septembrie, un Versailles… Se construiesc scene în faţa catedralei Nôtre-Dame pentru a se juca mistere… Iar în amintirea sfintei La Sardine apare această mică stradă…

        — La Sardine… Desigur o sfântă a pescarilor – observă degajat Anton.

        — Oarecum, da – spuse fata. E un simbol al purităţii, al candorii… al candorii triste, mai bine zis.

        Vorbea căutându-şi cuvintele, roşind ca o elevă. Şi părea chiar o elevă cu fruntea ei bombată pe care şi-o acoperea mereu cu bretonul.

        — Strada se construieşte în spatele parcului Buttes-Chaumont… E foarte frumoasă… La Sardine era pescărită pe Sena, şi în cinstea ei se cântă cântecul sardelei… Il y avait une fois, une petite sardine – cântă cu voce de copil, tremurândă şi Anton înţelese că ca însăşi e tristă şi foarte singură în marginea Parisului. Avea degetele înroşite de stropitul grădinii, şi obrajii palizi şi umbriţi de cearcăne. Îl y avait une petite sardine qui cherchait son bien-aimé… Mais îl s'eachait dans une fontaine et avait des yeux de grenouille… Cânta zâmbmdu-i şi lacrimile îi udau colţul gurii.

        — E foarte irumos – mormăi răguşit. Anton. Pe nesimţite băgă mâna în coş şi, scotocind, rupse învelitoarea unuia din borcane. Scoase un cristal,privindu-l cu coada ochiului. Nimerise un soi de prună ciobită, fumurie, strălucind stins.

        — Et puis ils ont vécu heureux jusqu'a la fin de leur viiiie… Încheie fata şi-şi şterse lacrimile.

        — O nimica toată – spuse Anton oferindu-i pruna de cristal. O… o fantezie… A unui amic… Spunea că ia cu el ploaia şi pământul de pe unde a copilărit… Vă rog s-o primiţi… ca omagiu… Artă modernă.

        — Dar e nemaipomenită! Spuse fata îmbujorâudu-se. Ochii îi străluceau sub genele aurii. Parcă e plină de fum… Şi de mirosul prunilor!… Şi ce rece e! Şi-o lipi de frunte, de tâmple. Vă mulţumesc din suflet… O ridică privind-o în lumină. Cineva a zgâriat două litere aici… E un D mare. Nu-i aşa?

        Anton luă cristalul. Nu era zgâriat, dar se fisurase şi parcă prinsese aerul în el. Şi fisura semăna eu doua litere D puse alături.

        — Da, sunt ca nişte iniţiale. Ca două/3-uri. Alăturate – spuse.

        — Pe mine mă cheamă Daniela. Şi mi se spune Dédé – murmură fata privindu-l cu ochii măriţi, apoi. Îşi lipi cristalul de ureche ca şi cum l-ar fi ascultat. Şi păru să audă ceva căci surise şi Anton surise o dată cu ea.

        — Şi… Credeţi că azi… Strada există? O întrebă.

        — Trebuie să încercaţi – răspunse fata. Nu mai ţin nici eu socoteala sărbătorilor ăstora. Poate… Cine ştie… Să se fi dat acelaşi nume şi unei alte străzi, adevărate… În orice caz, după ce ieşiţi şi o luaţi la dreapta, treceţi vreo patru colţuri, apoi vine rue Manin, rue de Crimée şi de acolo, pe nişte ulicioare, ajungeţi în rue de la Sardine… Dacă aveţi noroc o să auziţi cântându-se încă de departe… Şi o să vedeţi steagul fluturând pe turn.

        — Bteagui r vjare steag:

        — Le drapeau de la Sardine… E un steag roşu-corai, eu un peştişor alb la mijloc.

        — Şi Dumitrache locuieşte acolo de aproape douăzeci şi cinci de ani I murmura Anton.

        — Ah, poate vine cu ocazia aniversării – spuse fata. Ce e domnul? Actor?

        — Nu, violonist.

        — E clar, vine să cânte… Vin foarte mulţi… Artişti cunoscuţi. E o sărbătoare populară… Şi dacă nu găsiţi strada… Întoarceţi-vă aici…

        — Vă mulţumesc foarte mult – spuse Anton. Ce număr aveţi la poartă?

        — Douăzeci şi doi – răspunse fata. Rue Jean Jaures.

        — Douăzeci şi doi… ca şi Dumitrache…

        Se aplecă, îi sărută mâna şi luându-şi bagajele pomi spre poartă.

        — Mulţumesc încă o dată pentru cristal – spuse fata. O să-l prind pe un lănţişor şi o să-l port la gât.

        — Aţi fost foarte drăguţă – spuse Anton. Îmi pare bine că am întâlnit pe cineva de acasă. La revedere, domnişoară Daniela! Şi foarte încet adăugă: Dédé.

        — La revedere – spuse fata. Şi deodată se posomori. Vă aştept să mai treceţi pe aici. Să-mi povestiţi.

        Rămase la gard, cu coatele sprijinite în ostreţele de lemn, zâmbindu-i, dar Anton ştia că zâmbeşte altcuiva, de foarte departe, şi plecă fără să maiprivească înapoi.

        La al patrulea colţ o luă la dreapta şi ajunse într-o stradă curbă care sc numea rue Manin şi deasupra căreia se legănau vârfurile unor pini uriaşi. Trecu apoi în rue de Crimée şi văzu desprinzându-se către stânga câteva ulicioare bolovănoase, în pantă. Citi firmele lor şi află că se numeau rue de la Baleine, rue du Requin, rue de la Chatte de Mer şi rue de la Pieuvre. Erau la fel de înguste, de umede, de tăcute şi păreau că se înfundă toate într-un perete mucegăit şi spart.

        Deasupra lui, mult deasupra, se rotea un roi de muscu-liţe şi de prin curţi auzea măcăitul raţelor. Dar nici un om nu apărea şi însăşi casele, vechi, scunde, păreau a-i fi întors spatele. Ajunse în capătul ulicioarei numită rue de la Pieuwe, în faţa peretelui jupuit pe care spânzurau smocuri de iederă şi văzu că la dreapta şi la stingă se desfăceau două stradele minuscule, cu un singur trotuar pe care putrezeau frunze veştede. O luă spre dreapta şi găsi alte doua stradele mici – parcă mai mici deeât primele.

        Casele dispăruseră – erau numai copaci şi petice virane apărate de garduri, iar în stânga zidul coşcovit oferind o crăpătură largă, plină de muşchi. Se întoarse pentru a ajunge înapoi în rue de la Pieuvre, dar după câţiva paşi îşi dădu seama că s-a încurcat în ghemul de ulicioare. Era totuşi imposibil să nu regăsească drumul – îi auzea larma înăbuşită sub frunzişuri – şi continuă să meargă în cerc şi în opturi până re văzu crăpătura din zidul cenuşiu. Înjurând, încalecă pragul de cărămidă – dincolo creşteau pini maies-tuoşi în jurul unei cetăţui surpate. Reveni cu valiza pe umăr. Târând coşul după el, şi porni de-a lungul zidului până când crăpătura apăru din nou şi abia după ce trecu prin ea îşi dădu seama că e alta.

        Pinii se vedeau şi de aici, şi cetăţuia, dar mai era un indicator pe care scria: „Vers la rue de la Sardinesi înaintea lui se deschidea o stradă desfundată, cu barăci părăsite.

        Trecu prin dreptul lor ajungând la un mic arc de triumf pictat migălos şi semănând cu o turtă dulce, ceea ce îi aminti lui Anton de hornul casei din strada Democraţiei. Dincolo de el strada se lărgea, părea mai curată, iar pe faţadele caselor spânzurau firme de carnaval şi lampioane. Anton căută din priviri turnul şi-l găsi. Era un tum adevărat, deasupra unei case cu acoperiş de olane verzi, lucitoare, şi în vârful lui flutura un steag roşu-corai cu o pată albă la mijloc. Iar imediat în spatele arcului de triumf văzu o grădină de vară cu halbe de bere şi se învioră la gândul că-şi va spăla gura de gustul apei minerale.

        Se aşeză icnind şi făcu semn chelnerului să-i aducă o halbă. Apoi se lăsă cuprins de lenea străzii însorite de-a lungul căreia lucrătorii demontau firmele şi ogivele de placaj. De foarte aproape se auzea o femeie cantând şi el recunoscu melodia şi cuvintele…: Il y avait une petite sardine qui cherchait son bien-aimé… Mai îl s'cachait dans une fontaine et avait des yeux de grenouille…

        — Des yeux de grenouille – murmură Anton. Berea îl încălzise în loc să-I răcorească. Chemă chelnerul şi-i plăti, întrebându-l prin semne unde e numărul douăzeci şi doi.

        — Ici, monsieur – răspunse chelnerul. Notre brasserie porte le nom de „Vingt deux”.

        — Vingt deux – şopti uluit, Anton. Mais… Le numéro…?

        — Le nom. le nom de la brasserie c'est le numéro – spuse chelnerul răbdător. Vous etes ici dans le celebre Deux-Deux qui peut rivaliser avec Tourtel, Olympia. Griffon, Drouant, M ailla bu au, Brébant et les quelques autres centaines de brasseries parisiennes et newyorkaises.

        — Et… et monsieur Dumitrache?!

        — Doumitrake?! Repetă chelnerul mirat

        — Dumitraş – explică Anton.

        — Dumitraş! Spuse chelnerul îneântat Eşti român, domnule?

        — Da! Gemu Anton.

        — Ha-ha… Domnul Dumitrache va fi îneântat… Ha-ha… De când n-au mai fost români pe aici! Domnule Dumi-Ira che! Strigă, Monsieur Dumitraş… Un român… Vă caută un român!

        — Imediat -ăspunse o voce groasă.

        Anton se întoarse şi văzu îndreptându-se către el un bărbat înalt, subţire, purtând o haină strânsă pe corp şi ducând în mâna stingă o vioară.

        — Bună ziua – spuse Anton. Eşti Dumitrache, fiul Vasilicăi… al coanei Vasilioa… Eu sunt Anton…

        — Anton! Exclamă înăbuşit Dumitrache. Anton! Bine-ai venit! Carnavalul s-a terminat ieri… Azi plecăm, n-aveai cum să mă mai găseşti… Stai jos… Eşti obosit de pe drum… Să mănânci un borş românesc… Am şi sarmale, mămăli-guţă… Olio, de când nu te-am văzut!

        Vorbea bătându-l pe umeri, ciupindu-l de obraji şi Anton îi răspunse îmbrăţişându-l.

        — Ce face coana Sofia? Întrebă. Şi conu Daniil? Da Luca, Mihail, duduia Francisca? Ah. Aici era de ea… pe o scenă, la Folies Bergeres, la Marigny, la Alhambra! Şi duduia Mariluna s-a măritat care va să zică 1

        — De unde ştii?

        — Oh, câtă lume se vântură pe aici!… Şi cât călătoresc eu!… Fără să mai punem la socoteală că în fiecare sezon cânt în altă parte. Am cântat la Gaâté-Rochechouart, la Cigale, la Senga. Cu toate că principalul meu sediu e aici, în rue de la Sardine. Garçon, un borş pentru domnul! Un bortch pour monsieur î A la roumaine!

        — Il y avait une petite Sardine – se auzi vocea.

        — Cine cântă? Întrebă Anton.

        — Patefonul – răspunse Dumitrache. Sărbătoarea s-a terminat. Acum. Se strânge totul, se împachetează. Tu cum ai ajuns aici?

        — Prin zid – răspunse Anton.

        — Prin… Care zid?

        — Acela din rue de la Pieuvre.

        — Oho, ho… N-are nici o legătură!

        — Dar voi… Voi pe unde veniţi?

        — De obicei ieşim din parcul Buttes-Chaumont. E o trecere închisă,secretă. Singura. Se opri cercetându-i bagajele şi izbucni în râs. Ai venit cu coşul tocmai din Galaţi? Dar ce-ai adus cu tine? Telemea? Miere?

        — Nişte cristale. Se aplecă şi scoţând borcanele din coş le puse pe masă. Unii cred că sunt goale. Dar au înăuntru nişte bucăţi de cristal. Uite-le.

        — Ploaia – murmură Dumitrache mângâind boabele de cristal. Ştiu. Ştiu dragul meu.

        Vorbea punându-i la îndemână borşul pe care-l adusese chelnerul, netezindu-i faţa de masă.

        — Şi florile – adăugă. Pământul. Îmi amintesc. Ai vrea să-ţi cânt?

        — Dacă nu ţi-i prea cald.

        — Nu mi-e cald, dar să lăsăm asta pentru seara. La Ta-barin…

        Anton sorbi borşul. Era acrişor, iute, ca acasă. Şi Dumitrache părea un domn, un burghez înstărit, cu haina lui strânsă pe coip şi cravata de mătase.

        — Tu nu bei? Întrebă Anton. Nu? În sănătatea ta atunci. Goli halba dintr-o înghiţitură. Nu credeam niciodată că o să ajung la Paris. Am plecat ca printr-o minune… Aveam banii puşi deoparte, de mult… Aproape uitasem de ei… Şi deodată… Am ajuns aici.

        — Să ne oprim puţin în rue de la Sardine 1 fredona Dumitrache. Avea ochii cafenii, obosiţi, şi dinţii foarte albi. Şi sub obrajii ciupiţi de vărsat Anton recunoştea chipul uscăţiv, vioi, al ţigănuşului cu care se juca în fundul curţii. Parisul, hei, Parisul – oftă Dumitrache. Sunt de douăzeci şi cinci de ani aici…?! Să mă bată Dumnezeu dacă ştiu de ce!… Pentru bani ai să spui… Dar nu-i aşa… Sau ca să mă simt om, nu lăutar… Să devin un fel de Grigoraş Dinicu?

        AI dracului să fie cine s-a gândit la asta!… Cât despre, La ville lumiere„… Antoane, uită-te la mine… Am eu mutră pentru „La ville lumiere”? I Numai că vezi, o dată plecat se aprinde ceva… Aici. Ţi-e greu să te întorci… Te ard calcule… Şi baţi lumea… Eşti aşa, de nicăieri… Şi ţi-e dor de casă…

        Anton încuviinţă. Înţelese că doarme de când a coborât din tren şi că-i visase pe elevii din metrou şi pe fata cu părul castaniu. Erau şi acum în spatele Iui, foarte aproape, şi-i şuşoteau lângă urechi, toţi o dată, acoperind vocea lui Dumitrache. II vedea vorbind, dar nu-l auzea, şi din adâneuri, din vise mult mai vechi îi apăru un alt chip măsliniu, apoi un ţăran cu iţari şi sabie şi se scutură gata să-şi moaie obrazul în farfuria cu borş.

        — Oboseală – îl auzi spunând pe Dumitrache. Toţi ajungem aşa aici. Zile de-a rândul în tren… Nemâncaţi. Nedormiţi. Mâine totul îţi va apărea altfel… Garçon, garçon 1… Hai, haide, băiatule, fă socoteala… Mă duc să-l cule undeva… Ţine…

        Se aplecă şi ridică valiza Iui Anton.

        — Vino după mine – spuse ieşind în stradă. E la doi paşi de aici.

        O doamnă foarte subţire, decoltată, cu părul adunat într-un mare coc auriu trecu pe lângă ei, urmată de un hamal care-i ducea cufărul.

        — La Sardine – explică Dumitrache salutând-o. A jucat în rolul tristei pescărite. E frumoasă, nu-i aşa?

        — E superbă – şopti Anton. Ar fi vrut să se culce pe trotuar, la umbră, să nu mai trebuiască să-şi mişte picioarele. Auzea un soi de vâjâit ca de valuri şilimba i se lipea de cerul gurii.

        — Bonjour, bonjour! Salută Dumitrache înclinându-se, Bonjour, excelence!

        Abia deschizând ochii, Anton văzu un bărbat în vârstă, înalt, purtând o mare pălărie de paie, demodată, urmat de un al doilea bărbat, mai scund şi cu mustăţi mari ducând o cutie neagră.

        — Contele Dezirée de Droitdieu – şopti Dumitrache. Şi Donat, pictorul rTecorator al Carnavalului. Ce oameni! Oh, la, la!

        — Oh, la, la – gemu Anton. Strada se transformase într-un şuvoi de lumină cenuşie, întreruptă de porţile negre ale caselor, de petele galbene ale jaluzelelor. Pantofii lui ţăcăneau pe trotuar în ritmul roţilor de tren şi respira şuierător.

        — Oboseala! Spuse Dumitrache. E îngrozitor, ştiu. Când am făcut armata, mi s-a întâmplat să adorm în timpul marşului. Şi continuam să merg. Vărsăm de oboseală. Dar peste zece minute vei dormi ca un rege. E o casă foarte bună aici unde te duc. Dorm şi eu tot acolo – un han vechi, special amenajat, ţinut de celebra prinţesă Damaschin, prietena apropiată a contelui… A trăit o vreme, pare-se, şi la Galaţi.

        — La Galaţi – repetă Anton, abia mişcându-şi buzele.

        — Undeva, prin apropierea Brateşului… Pentru că acolo se află o bucată din… Din pământul darmanţilor… O bucată din… În sfârşit. Din materia aceea neagră găurită ca un şvaiţer… Care păstrează istoria în ea, ca într-o carte.

        — Istoria din şvaiţer – chicoti Anton, adormit. Trebuie să miroasă istoria asta…!

        — Ah, e o… o istorie nemaipomenită 1 Contele e convins că bucăţile astea de… Pământ găurit – înţelegi?

        — Când s-au sfărâmat, sau când au ieşit la suprafaţă… Asta încă nu s-a lămurit, dacă au venit de sus sau de Jos… S-au risipii, în afară de o bucată căzută în spatele parcului des Buttes-Chaumont, sub templul Sibyllei… Sau ceva mai încolo… Şi de o a doua care a nimerit pe malul Brateşului.

        — Pe malul Brateşului – îngână Anton.

        — Exact! Spuse Dumitrache. Iar de acolo a început sa urce…

        Anton îl privi, dar jiu văzu deeât un om negru, du când

        O valiză neagră şi un coş cu borcane negre.

        — Să urce – continuă Dumitrache. O jumătate până în Vadul Ungurului, alta trecând mai departe, spre strada Democraţiei…

        — Noi am crescut într-un şvaiţer – mormăi Anton, în-chizând ochii pentru că lumina îl supăra, îi alunga somnul.

        — Poate că da – spuse blând Dumitrache. Dar adevărul e că pământul ăsta găurit rodeşte buruieni albastre… ca acelea în care ne jucam în rundul curţii voastre… Până şi aerul se colorează deasupra lui şi miroase a sirop şi a sarailie…

        — Curtea grecilor cofetari – suspină Anton – acolo mirosea aşa.

        — Tu ai spus-o! Se înveseli celălalt. Dar ce-o să tune contele când o să audă asemenea explicaţie!

        Un pizicatto strident sparse vuietul molcom al străzii.

        — Mi-a spart vioara – spuse Dumitrache. Bine că nu mi-a străpuns timpanul, ca data trecută!

        În jurul lui Anton aerul clipocea ca o apă. Şi respiraţia

        1 se transformase într-un foşnet.

        — Ai auzit vreodată… De Terente? Întreba chinuit de o imagine neguroasă.

        — De Terente?

        — Da! Ai auzit vreodată de el?

        — Evident – răspunse vioi Dumitrache. De curând am propus ca din cortegiul carnavalului să facă parte şi haiducii străini, nu numai haiducii locali!

        — L-ai cunoscut deci?

        — Oh, sunt plecat din ţară de douăzeci şi cinci de ani! Doar dacă n-o fi fost el pe-aici… Dar nu cred… Aici, nu numai ca bandit, dar şi ca pictor răzbaţi greu

        — Şi ca violonist – şopti Anton. Şi ca atlet, şi ca jocheu.

        — Am ajuns – spuse Dumitrache. E la etajul întâi. Anton se sili să privească. Dar sub pleoape îi explodau pete albe şi fluturi, şi-şi apără ochii cu palma. Văzu doar o uşă grea, larg deschisă şi o scară de lemn, spiralată. Dumitrache urcă înaintea lui sporovăind vesel, fredonând. Şi Anton îl urma căutând să nu se împiedice de buza treptelor.

        Ajunseră într-un hol întunecos şi abia acolo, în penumbră, putu să-şi deschidă ochii. Erau multe mobile grele, sculptate, aplice moderne şi o doamnă îmbrăcată în catifea, cu guler de epocă şi jucându-se cu o legătură de chei.

        — Un prieten – spuse volubil Dumitrache, prezentân-du-l. Un român, doamnă, din Galaţi. Domnul Anton David – prinţesa Damaschin.

        — Încântată – spuse doamna într-o românească afectată, înclinându-şi uşor capul.

        — A sosft acum – continuă Dumitrache. Face parte din binecunoscuta familie întemeiată de Daniil şi Sofia pe strada Democraţiei la numărul douăzeci şi cinci.

        — Aveţi şi o soră, îmi pare, doamna Mariluna Dinu? Întrebă doamna, amabil.

        — Da – răspunse Anton. Cu voia dumneavoastră.

        — Oh, îmi amintesc, îmi amintesc de oraşul acesta de la gurile Dunării – spuse doamna, zâmbind palid. Am văzut acolo cea mai albastră cânepă din viaţa mea! Şi ce zarzări transparenţi! Ce pruni!

        Un animal mic, alb, ieşi de sub poalele rochiei ei de catifea, iscodindu-l pe Anton.

        — Filomela! Exclamă Dumitrache. Ce mai faci, draga mea?

        — Oh, mititica – o alintă doamna. E încă speriată de gropile acelea!

        — Înseamnă că nu e prea bună – spuse Dumitrache, Groapa se retrage adeseori în faţa bunătăţii.

        — Dar noi vorbim, vorbim, vorbim – graseia doamna ridicând iepurele şi strângându-l la piept – iar dumnealui e gata să adoarmă.

        — Dacă s-ar putea – spuse respectuos Dumitrache – sa capete camera pe care a avut-o până aseară domnul Donat…

        — Nu mi s-a spus nimic despre asta – răspunse rece doamna. Dar dacă insistaţi. Îi conduse spre fundul holului şi, deschizând o uşă, îi pofti înăuntru. Aşternutul e schimbat… Baia e pregătită. Vă urez odihnă plăcută, domnule!

        — Merci – şopti Anton. Sunt foarte obosit.

        — Te aştept – spuse Dumitrache. Scaldă-te în voie. Anton intră pe bâjbâite în camera de baie, se dezbrăcă şi se lăsă să alunece în cadă. Apa fierbinte îl învioră. Se săpuni, apoi dădu drumul apei reci şi se fricţionă cu furie. Simţea că nu se poate trezi, şi dorinţa de somn deveni mai chinuitoare, voluptuoasă. Şi dincolo îl aştepta un pat pe care-l bănuia înfăţat proaspăt, răcoros.

        — Arăţi ca un luptător! Îl întâmpină Dumitrache, când reintră în cameră. Ca un gladiator ieşind dintr-o termă romană. Oh, dacă-ai fi ajuns ieri aici! Ai fi fost regele luptelor… Ce bicepşi… Şi ce pectorali!… Antoane, ai fi în stare să rupi lanţuri pe piept? Ai mai făcut-o?

        — Adorm! Spuse Anton. Iartă-mă, dar nu mai pot… Ridicându-şi pleoapele cu degetul privi în jur. Camera era scundă, cu grinzi cafenii pe plafon, cu un pat larg, cu un scrin acoperit de sfeşnice şi cutii filigranate. Se descalţă înfundându-şi picioarele în covorul moale şi reveni la fereastră, dând perdeaua deoparte.

        Afară lumina devenise aurie şi de pe faţadele caselor aurii lucrătorii demontau giurgiuvelele şi tapetele colorare făcându-le sul.

        Căţăraţi pe casa de peste drum, doi oameni începură să demonteze acoperişul. Treaba mergea repede – desprindeau bucăţi enorme, care păreau lipsite de greutate şi pe care le aruncau undeva în spatele clădirii. Desfăcură apoi şarpanta costelivă, ca pe o construcţie din chibrituri şi se strecurară în camera de dedesubt.

        — Dar strada, strada asta… Murmură Anton încereând să-şi reamintească legenda ei. Strada…

        — E cea mai frumoasă stradă a contelui – spuse Dumitrache. La Sardinee. dacă vrei, simbolul veşnicii renaşteri a dannanţilor.

        — Rue de la Sardine… Oh. Sărmana de ea – suspină Anton.

        — E cea mai frumoasa stradă din lume.

        — Dar casa asta… Asta – spuse Anton, bătând cu piciorul în podea. Casa asta n-o să rămână şi ea fără giurgiu-vele?

        — Ba da! Ba da! Răspunse Dumitrache blând. Dorini liniştit.

        — Şi… Şi noi? Întrebă Anton întinzându-se pe cearşaful scrobit.

        — Noi? Tu vei dormi, iar eu o să plec după treburi.

        — Bine, dar… Acolo. Sus. Murmură Anton auzind paşi pe acoperiş.

        — Ah, dărâmă turnul l spusa Dumitrache. Ne aflăm chiar sub turnul în care a fost închisă odinioară pescărită… L-ai văzut?… La tour de la Sardine,., cu un steag roşu-corai deasupra?

        — Pescărită… A fost închisă aici?

        — Da, pentru că încercase să-şi fure iubitul din puţul în care era închis.

        — Alia – murmură Anton. Deasupra Iui îi auzea pe lucrători smulgând căpriorii podului, dar atât de lin, încât aproape nud deranja. De astă dată nu se mai putea apăra împotriva somnului.

        — Legenda spune – şopti Dumitrache – că au trăit fericiţi până la sfârşitul vieţii, dar în realitate s-au luptat pentru fiecare fărâmitură de fericire. Mai ales ea, la Sardine…

        — Daniela – spuse Anton. Dédé.

        — Oh, de fapt nimeni nu ştie cum o chema. Era blondă, pare-se, subţire, cu ochi verzi-cenuşii… Şi se juca în-semnându-şi numele cu două D-uri mari, alăturate.

        — Ştiu – spuse Anton, prin somn. O cunosc. Mă aşteaptă. Dormea, visa o curte şi o fată cu şorţ, şi voia să-i povestească despre ea lui Dumitrache. Locuieşte pe strada Jean Jaures la numărul douăzeci şi doi. E foarte singură – murmură.

        — Elena… La Sardine… Daniela… Şopti Dumitrache, aşa v-a fost sortit, tuturor, rând pe rând.

        — Dar eu o iubesc, o iubesc, o iubesc – spuse Anton, fără să-şi mişte buzele. Paie Jean Jaures, douăzeci şi doi.

        — Numerele douăzeci şi doi sunt pline de litera „de – spuse Dumitrache. Poate de aceea te-ai şi îndrăgostit.

        Căscând, Anton deschise ochii. Deasupra lui, ca pe plafonul unei biserici, nori buealaţi palpitau pe cerul albastru. Pictura era naivă şi înveselitoare şi Anton respiră adine aerul ce părea să izvorască de sus. Auzea foşnet de copaci şi chemări de păsări, ca în dimineţile în care se trezea pe insula din fala Galaţilor, şi surâse, înfundându-se în salteaua moale.

        Apoi văzu cum norii aluneca clintr-o parte într-alta şi camera începu sa se rotească de jur împrejurul său. Strânse pleoapele şi când le deschise din nou înţelese că deasupra lui norii îşi auresc marginile într-un soare aevea. Îşi întoarse privirea uluit şi descoperi în locul pereţilor o perdea de pini. Erau copaci bătrâni, maiestuoşi, veghind tăcerea adunată la picioarele lor.

        — Dumitrache – murmură.

        În spatele lui bătea, fâlfâia steagul roşu-corai în vârful unei prăjini.

        Anton sări din pat şi făcu un pas spre mijlocul camerei. Podeaua se înfundă, gemând sub greutatea lui. De sub marginile covorului apărură netede, capete de bârne.

        — Dumitrache – strigă Anton. Dumitrache 1 Ecourile abia răspunseră. Dar oglinda ovală de pe scrin se înclină – o auzi cum alunecă, hârşâind lemnul – şi se sparse împroşcându-şi cioburile pe covor. Păşind cu grijă, Anton se apropie de scrinul pe care străluceau cutii de fard, aparate de fotografiat greoaie, demodate, portrete de femei cu crinoline, închise sub sticlă şi un samovar enorm, argintiu, încadrat de sfeşnice baroce.

        — Samovarul – murmură Anton. Kotik! Dimon Platonovici…!

        Întinse mâna şi niângâie metalul rece, apoi luă câteva boabe de cristal risipite de jur împrejurul sfeşnicelor şi le juca în palmă ca pe nişte mătănii. Nu-i plăcuse niciodată să viseze cu ochii deschişi şi nu-i plăcea nici acum. Dar dejur împrejurul lui, dincolo de marginile podelii, nu exista decât pădurea

        — Dumitrache – răcni. Hei, Dumitrache!

        Se trezise, o ştia, nu trebuia să sc ciupească. Simţea mirosul piniilor şi al propriului său corp spălat cu parfumuri fine, dar nu înţelegea ce caută în camera aceea şi ce făcuse după ce se rătăcise ţe micile străzi, în spatele zidului acoperit de ierburi.

        — Anton – îl chemă cineva de departe.

        — Da! Răspunse mirat. Sunt aici

        Auzi hurducăturile unei maşini şi în eâteva clipe o văzu apărând dintre copaci – o limuzină elegantă, mare, de-capotată. Opri în dreptul ruinelor şi Dumitrache sări jos, trântind portiera.

        — Anton, iartă-mă – spuse fugind spre el. Prinţesa Damaschin a făcut o confuzie…

        — Am băut, nu-i aşa? Mormăi Anton… Dar ca să mă lăsaţi noaptea în ruinele astea… Numai Luca făcea asemenea farse…

        — O să-ţi explic după aceea, spuse Dumitrache. Prinţesa a încurcat totul. Aruncă-ţi valiza, te rog. Şi coşul. Jean, attention, les bagages de monsieur!

        Şoferul se apropie repede – un negru uriaş cu livrea şi şapcă.

        — Bonsoir monsieur – spuse răguşit. Alors… Alors monsieur…

        — Alolor, alolor – îl îngână Anton aruneând valiza pe care negrul o prinse la piept, cu un mio salt, asemenea unui portar la fotbal. Şi coşul, băiete!

        — Dacă ai vrea, Anton – spuse Dumitrache – am uitat sus, în grabă, eâteva nimicuri… pe scrin.

        — Samovarul – spuse Anton. Şi fardurile.

        — Şi eâteva sfeşnice – spuse Dumitrache. Câteva portrete. Toţi cei care au dormit aici au uitat cite ceva… Domnul Donat… Dimon… Ceilalţi… În sfârşit… Bagă-le, te rog, în faţa de pernă şi aruncă-le jos… Ia totul… Totul.

        — Prinde-le – strigă Anton.

        Dumitrache îl dădu la o parte pe şofer şi prinse sacul improvizat.

        — Şi acum sări – îi spuse. Jean te va susţine.

        — Alolor, alolor – mormăi Anton sărind în braţele negrului care-l prinseră ca nişte chingi.

        — Dragul meu! Exclamă drăgăstos Dumitrache bătându-l pe umăr. Eram îngrijorat! Când nebunii ăştia se grăbesc, nu-i mai poţi opri… Aveau numai patru ore la dispoziţie ea să ridice toată strada! Cu pavaj cu tot!

        Anton privi în jur. Se aflau într-un parc sălbăticit, cu poteci bine bătătorite. Pe alocuri se ridicau temeliile unor barăci şi nişte grămezi de piatră, iar în spatele lui, pe câţiva piloni de zidărie, se înălţa podeaua camerei în care dormise, boltindu-se sub greutatea mobilei.

        — Am băut – spuse Anton. E adevărat. Dar jur că nu mai ştiu unde şi când…

        — Ai băut?! Oh, nu. Nu dragul meu…!

        Se auzi un camion apropiindu-se, hurducându-se printre copaci.

        — Ho-ho, s-au întors! Exclamă Dumitrache. Cred şi eu. I-a trimis contele înapoi.

        Camionul opri undeva în spatele lor. Nişte oameni săriră jos bufnind. Înjurând. Şi apărură de după tufişuri. Erau muncitori în salopetă, cu scări, funii, târnăcoape.

        — Era absurd, într-ade\u259? R – spuse Dumitrache – să lase în picioare tocmai numărul douăzeci şi doi. E inima legendei, a simbolului… Dacă n-ai fi dormit în odaia rezervată oaspeţilor, dărâmarea ar fi început cu ea, iar restul străzii ar fi căzut de la sine.

        Lucrătorii se opriră sub podeaua rămasă întreagă, îşi re-zemară scările de ea şi urcară sprinteni, asemeni unor pompieri.

        — Il y avait une petite sardine – fredona Anton distrat.

        — Ssst! Făcu Dumitrache. Dacă se cântă în timp ce dărâmă, n-au nici un spor.

        Lucrătorii apucară scrinul şi-l aruncară peste marginea podelii.

        — Qui cherchait son bien-aimé – urmă Anton pierdut. Scrinul pluti prin aer şi reveni pe vechiul lui loc, duduind.

        — Que monsieur se taise! Urlă unul din lucrători.

        — Pas de chansons! Strigă al doilea.

        Apucară din nou scrinul şi-l traseră până în marginea fostei camere, în vreme ce Anton continuii să cânte fals:

        — Mais îl s'cachait dans une fontaine…

        — Monsieur 1 urlă unul din lucrători. Foutez le camp!

        — Alors! Mârâi al doilea, dând un picior mobilei. Scrinul se răsuci în aer, graţios, şi se reaşeză pe locul unde se aflase mai nainte.

        —.et avait des yeux de grenouille…

        Cu un uruit rău prevestitor una din grămezile de pietre se răsuci ca o trombă apropimdu-se de pilonii de cărămidă rămaşi în picioare.

        — Au secours l ţipă unul din lucrători. Il est fou!

        — Termină 1 gemu Dumitrache.

        Răpăind, pietrele se îmbucară între ele făcând să apară partea de jos a peretelui.

        — Je refuse de travailler dans des pareilles conditions! Mugi unul din lucrători.

        — C'est abominable! Ţipă al doilea.

        — Urcă – porunci Dumitrache. Treci lângă Jean!

        Îl împinse pe Anton în limuzină şi se aşeză şi el pe bancheta din spate.

        — E o nebunie – mârâi – să-ţi baţi joc de munca oamenilor.

        — Cred că am băut ceva – murmură Anton. Simt că am băut ceva aseară… Il y avait une peţihte sardiiine…

        — Vite! Vite! Striga Dumitrache. Au Täbarin! Limuzina se repezi printre tufişuri trăgând după ea steagul roşu-corai pe care se zbătea peştişorul alb.

        — Il y avait… Încercă Anton.

        — Gata! Spuse înăbuşit Dumitrache. Ani putea să ne trezim prinşi între ziduri! Cresc într-o clipă!

        Trecură pe lângă un perete cenuşiu, scorojit, şi crengi moi biciuiră obrazul lui Anton. Apoi drumul se înfundă din nou, pieri acoperindu-se deiederă, de frunze, şi reapăru printre arbori sub forma unei stradele bolovănoase. Scrâş-nind, limuzina atinse pereţii unor case scunde, rase gardurile şi se năpusti într-un bulevard larg, încadrat de firme luminoase.

        — Il y avait – murmură Anton. Il y avait… Se sili să-şi amintească restul cuvintelor, dar trecuse mult prea mult timp de când le uitase şi renunţă.

        XIII

        Anton găsi un angajament într-un mic circ de periferie şi rupse lanţuri pe piept vreme de două săptămâni. Îi plăcea – intra în arenă purtând pantaloni de mătase aurie, două fete îi aduceau lanţurile, le închideau cu un lacăt uriaş, apoi el se plimba printre spectatori, surâzând şi lăsându-i să cerceteze ocheţii de metal. Revenea în centrul arenei glumind – învăţase câteva calambururi pe care le debita cu mult haz – tobele băteau ca la dublu salt mortal, apoi se aşternea tăcerea şi oţelul se rupea cu un zgomot ce dădea frisoane spectatoarelor aşezate în primele rânduri.

        Dar după două săptămâni circul plecă în provincie şi Dumitrache, îneântat, îi spuse că i-a găsit de lucru în fabrica de biciclete a contelui.

        — N-am nici cea mai mică înclinaţie pentru tehnică. Doar mă cunoşti – răspunse Anton.

        — Au nevoie de oameni ca tine.

        — Poate ca să probez pe piept lanţul roţilor…?

        — Nu, ca să pedalezi. O să pedalezi, dragul meu. Ciclismul e aici un sport naţional.

        — Ca oina – oftă Anton încheindu-şi haina în carouri. Sunt gata să particip la Turul Franţei.

        Luară metroul din apropierea casei lui Dumitrache şi ieşiră la lumină în apropierea unei pieţe minuscule, cu tarabele încărcate de peşti şi andive.

        — La Place de la Sardine – spuse Dumitrache. E ca dintr-un oraş al copiilor. Cu un pumn de franci cumperi toată marfa. Andivele plângeau cu lacrimi de sidef, peştii îşi acoperiseră solzii cu rugină. Sper că nu ţi-e foame – urmă, apueând-o pe o stradă îngustă, bolovănoasă. Mi-e-mi cam fac cu ochiul crapii ăştia. Dar la Paris trebuie să ştii unde şi ce trebuie să mănânci sau să bei. La Drouant pe rue Gaillon, de pildă, au scoici, la Taverne Pousset, pe boulevard des Italiens – o bere grozavă, la Tipperary, pe bulevard de la Madeleine nu te sfătuiesc să ici altceva decât un ceai… Aici, destul de aproape, sunt restaurantele du Havre şi Regent, dar în comparaţie cu bucătăria contelui…

        Stradela se înfundă într-un zid cenuşiu, coşcovii, dintre crăpăturile căruia ţâşneau jerbe de muşchi.

        — Unde am mai văzut eu fundătura asta? Întrebă Anton.

        — La Galaţi, pe strada Mazeppa – râse Dumitrache. Haide, nu mai visa Galaţiul 1 Am ajuns la vechiul Parc des Buttes-Chaumont. Vrei sa intrăm?

        — Dacă găsim bere.

        — Îţi pierzi sentimentul naturii. Dar, în sfârşit, ca şomer, ţi se iartă.

        — Şl tu, în definitiv, eşti tot şomer – spuse Anton ur-mându-l pe drumul îngust, de pământ, aşternut la poalele zidului. Repeţi toată ziua Bach, ca săcânţi seara prin taverne 1

        — Repet pentru marele concert – spuse Dumitrache. Voi cânta în faţa capetelor încoronate cu ocazia Expoziţiei Universale. Oh, dacă ar fi aici şi Francisca 1

        — Putem s-o invităm – spuse Anton. Dacă voi avea bani, îi voi invita pe toţi. N-au văzut niciodată Parisul.

        — Vei avea – spuse Dumitrache. Foarte mult”. Ah. Să. Scurtăm drumul!

        Trecură prinţr-o crăpătură a zidului şi se afundară sub arborii solemni, tăcuţi.

        — Unii preferă poarta principală – spuse Dumitrache. Dat ce sentiment de împăcare îţi dă aleea asta de pini!

        — Pe mine mă adoarme – spuse Anton. Răcoarea trage-la somn.

        — O să te înviorezi cunoscându-l pe conte – spuse Dumitrache. Şi cred că şi tu o să-i placi. Pe unde intrăm noi\u238? N doar prietenii intimi. Uite. ai îi bănuit că aici se ascunde o poartă? Ocoli un pin enorm, cu trunchiul învelit în boschete, şi deschise o poartă de fier forjat, care scurţii prelung. Mă ierţi că o iau înainte, dar pe tine câinii nu te cunosc.

        Se aflau pe o alee de pietriş, mărginită de două rânduri de hangare înecate în iederă. Un dine lup care picotea la soare se apropie leneş de ei şi începu să dea din coadă lirigând mâinile lui Dumitrache.

        — Eh, botosule – se însenină Anton. Îşi înfundă mâna în ceafa animalului şi începu să-l scarpine. Îi amintea de Foxi lăsat în curtea de la Galaţi, cu urechile lui nervoase şi blana înspicată.

        Un al doilea câine, asemeni unui viţel, acoperit cu petice de lână roşcată şi albă, se desprinse de sub pereţii hangarului. Era un Saint-Bernard somnoros, pufăind ca o locomotivă.

        — E Pierrot – spuse Dumitrache, Un animal blând. Bine dresat. Anul trecut a mâncat un om.

        — Să-i fie de bine – mormăi Anton. Poate că azi e sătul.

        Bătu câinele peste bot. ca pe un cal. Pierot căscă, fe-rindu-se. Şi le întoarse spatele. Văzut din urmă părea o femeie cioâănoasă, căreia i s-a destrămat fusta.

        — E cineva pe alee? Întrebă o voce nazală. Pierrot, e cineva?

        Cmiele sforăi leneş şi se întinse la uinbră. De după hangar apăru un om purtând o haină de atlas auriu cu brandenburguri. Pantaloni golf şi o mare canotieră eu panglică neagră.

        — Oh, Dumitrache! Exclamă graseind. Dac-ai şti de când te caut! Dumnealui e băiatul de care mi-ai vorbit?

        — Da – spuse Dumitrache. E Anton David, un prieten din copilărie, este…

        — Te rog – îl întrerupse omul jovial. N-am nevoie de recomandări! Doar ne cunoaştem de câtva timp… Domnul Anton, nu-i aşa?

        — Da…

        — Sunt contele de Droitdieu, Dezirée de Droitdieu. Dumitrache mi-a spus că dumneata ai putea proba noul meu tip de bicicletă… L-ai explicat nu-i aşa Dumitrache?

        Vorbea repede, absorbit, răsucindu-şi un nasture.

        — Nu sunt un bun ciclist – spuse Anton.

        — Nici nu e nevoie – spuse” contele. Bicicletele mele nu sunt la fel cu cele'pe care le cunoaşteţi.

        — Necesită doar forţă, multă forţă. Şi voinţă.

        — Are o forţă uriaşă – spuse Dumitrache1. Ar putea ridica un cal în spinare. Şi ar galopa cu el prin Paris.

        — Da. E omul care îmi trebuie.

        Ocoliră hangarele şi ajunseră pe un teren viran, foarte mare, ale cărui laturi dispăreau sub grămezi de automobile stricate, roţi, motoare pe jumătate acoperite de. Huse cachi. pe jumătate lăsate afară, să ruginească. În stânga, sub nelipsitele perdele de iederă, apărea o clădire din cărămidă aparentă, cu un coş uriaş, iar în dreapta o construcţie din bare de oţel imitând turnul Eiffel.

        — Fabrica e oprită – spuse contele. Pentru o lună muncitorii sunt în concediu, iar eu, împreună cu câţiva oameni, pregătesc expoziţia.

        — Contele de Droitdicu e şi arliitect – spuse Dumitrache.

        — Oh la la., oh la la – se apără cochet contele. Ca să-mi procur banii necesari experienţelor mele construiesc pavilioane şi maşinării pentru toate marile expoziţii ale lumii.

        Îl luă de braţ pe Anton, foarte afabil, conducându-l spre una din laturile terenului.

        — Ceea ce vedeţi aici – spuse – sunt resturile unei expoziţii privind istoria locomotivei. Ah, am avut nişte piese extraordinare, reproduse după desenele de epocă, după descrierile martorilor oculari! Dar cele mai frumoase mi-au fost furate. Vă rog… Vă rog priviţi – îi spuse lui Anton care abia îşi înăbuşise căscatul – am toată istoria navelor sub prelatele astea: caiace, drakkaruri, trireme, galere…

        Se opri, încruntându-se, şi bătu din palme.

        — Pierrot – strigă. Eh, Pierrot, câine blestemat I Saint-Bernardul apăru legănându-se.

        — Vezi ce se întâmplă cu goeleta – spuse. E prea aproape de gard şi cred că golanii ăştia au venit la furat catarge. Goeleta, câine păcătos, nu yahturile! Unde te bagi? Se repezi pe urmele câinelui şi-i trase un picior. E un bleg – urmă. Un maniac. L-a învăţat nu ştiu care dobitoc să joace şah şi acum în loc să păzească exponatele se ascunde la umbră şi se gândeşte la Alehin!

        — E un câine savant – îndrăzni Dumitrache. E mort după muzică.

        — Simulează – ricana contele. De câte ori vrea să intre pe sub pielea cuiva face la fel… Şi, domnule Anton, să continuăm… Ceea ce vezi strălucind în sacul ăsta e tot ceea ce mi-a mai rămas după o prezentare a ceea ce s-ar putea numi „Mistica pietrelor preţioase”. Ideea e a lui Claudel, e adevărat, dar eu a trebuit s-o ilustrez. Îţi dai seama ce îngrozitor a fost ca vreme de eâteva luni să fabric în loc de şasiuri şi genţi de bicicletă – rubine, topaze, safire? 1

        Îşi întrerupse expunerea urmărind dinele care încerca să se caţere pe una din grămezi.

        — Pierrot, nu fii tâmpit – spuse cu voce joasă. Acolo sunt piesele„Evoluţiei animalelor” I E adevărat – îi explică jenat lui Anton -' că felinele au fost strălucit executate, le puteţi vedea, dar de aici şi până la a le adulmeca în fiecare zi!… Uneori mi se pare că e un câine vagabond, că nu l-am făcut eu, cu mâna mea.

        — Aţi făcut, ce? Întrebă Anton, pentru prima oară atent.

        — Câinele î exclamă contele intrigat. Pierrot a fost făcut de mine! Cu blană cu tot! De altfel oricine poate face câini. Dacă, bineînţeles, o doreşte şi e cât de cât iniţiat… Ah, iată şi „Istoria coafurilor” – urmă indicându-le o piramidă de capete prăfuite. Ce succes! Ce scandal I Nici muzeul Grevin n-a trebuit să facă faţă atâtor furturi, ca bietele mele capete

        — Aveţi şi cai? Întrebă Anton. Şi arme?

        — Şi arme şi cai. Câţi pofteşti. Iată-i, domnule Anton l Emu murgi, roibi bălţaţi, cai de poveri, cai de munte, pur-sânge cu nările palpitânde.

        — Parcă sunt vii – spuse Anton.

        — Dar şi sunt vii – spuse contele surprins.

        Se dădu cu un pas înapoi, îşi scoase un monoclu din buzunarul de la piept şi-l îndreptă asupra lui Anton.

        — Sunt vii – repetă indignat. Dumneata te pricepi la cai?

        — Da – răspunse Anton.

        — Şi care ţi se pare mort? Dumitrache îl apucă de cot strângându-i-l.

        — Ah, niciunul – spuse Anton. Niciunul nu parc mort.

        — Dar nici nu e! Strigă înăbuşit contele.

        — Sunt vii, e evident – interveni Dumitrache surâzător. Dâitsul e la Paris abia ele şase săptămâni. Se exprimă defectuos.

        — Bine – spuse contele calmându-sc. La urma urmei, n-are nici o importanţă.

        — E extraordinar de interesant – spuse Anton. Aş rămâne aici zile întregi. Mai mult deeât la Luvru.

        — Nu v-ar fi prea greu – râse contele. Am organizat o istorie a muzeelor şi găsiţi orice, de la Britsh Museum la Galeriile Tretiakov, de la muzeul Edison la Carnavalet. Aşa că şi Lüvrul e aici.

        — E mai interesant deeât turnul Eiffel – murmură Anton.

        — Şi turnul Eiffel e aici. Chiar la intrarea în depozit. Dacă dorini, îi putem da mărimea naturală.

        — E cel mai pasionant loc din Paris – şopti Anton copleşit.

        — Şi Parisul e aici – spuse blâud contele. În fund, la expoziţia „Capitalele lumii', cu toate străzile, muzeele, bordelurile. Până şi cu Academia.

        — Îmi pare rău – spuse Anton.

        — Totul, totul există în această curte – urmă contele parcă fJtră să-l audă. Continentele, oamenii, arta, istoria. Dacă cineva le-ar folosi ar putea construi mii de lumi paralele. Bineînţeles nu toate în întregime.

        — Evident – surise Dumitrache. Din „Istoria continentelor” lipseşte flora Ţării de foc.

        — Vai. A ars! Suspină contele.

        — Era derizorie – observă Dumitrache.

        — Da, dar am o America de Sud descompletată… Înţelegeţi? E ca la un servici de pahare… Clacă se sparge unul trebuie să înnoieşti tot serviciu… Şi fără să pot da vina pe nimeni! Pierrot e un biet câine, iar ceilalţi, oamenii, au atâtea pe cap!

        — Există cumva pe aici şi Galaţiul? Întrebă Anton.

        — Există totul! Răspunse contele. În trei, patru, zece exemplare! Există câte Calaţiuri vrei

        — Au rămas numai şase bucăţi… Observă respectuos Dumitrache. Aţi sacrificat unul pentru istoria războaielor.

        — Ah, incendiul din o mie optsute şaptezeci şi nouă! Frumos, foarte frumos!

        — S-ar putea oare?… Începu Anton, dar Dumitrache îl slrânse de cot.

        — S-ar putea, ce? Întrebă iritat contele.

        — S-ar putea bea puţină apă? Întrebă Anton.

        — Ce fel de apă? Întrebă contele provocator. După cum se pare dumneata continui să te îndoieşti că aici s-ar găsi totul! Vrei apă de puţ, apă de Selz, de Borsec, de Barzii mi?

        — Apă de robinet – îngăimă Anton.

        Din spatele „Evoluţiei cailor” apăru un bărbat mărunt, cu mustăţi a la gauloise, roşu la faţă, târând după el un Kodak uriaş şi un trepied.

        — Domnul Anton, jocheu şi ciclist – îl recomandă contele, domnul Donat, sculptor şi fotograf… Dragă Donat, domnul doreşte un pahar cu apă.

        — Găseşte tot ce vrea puţin mai încolo – spuse domnul Donat stânjenit. Se vede şi firma., De la puţ la canalizarea modernă”. Poftiţi!

        O luă înaintea lor, fredonând. Mişcându-şi mâinile şi chiar potrivindu-şi pasul după o comandă imaginară.

        — Poate să fie foarte rece? Întrebă după câţiva paşi.

        — Frapată – răspunse Anton.

        Domnul Donat trase de marginea unei prelate care se desfăcu asemeni unei cortine. Sute de robinete îşi scoteau capetele dintr-o grămadă de ţevi încolăcite. Luând un pahar de pe poliţă, domnul Donat îl umplu, oferindu-i-l.

        — Apă de Galaţi. Puţin prea condimentată pentru gustul nostru, dar cred că cea mai potrivită preferinţelor domnului.

        — E extraordinară – spuse Anton, înclinându-se. Şi acum aş vrea să mă puneţi la treabă.

        — Bicicleta e pregătită? Întrebă contele.

        — E în partea cealaltă – răspunse domnul Donat Dimon ne aşteaptă.

        — Să traversăm – spuse contele arătând largul curţii. Dacă nc-am mişca într-un spaţiu real am face pe puţin trei ani. Dar aşa…

        — Dimon aţi spus? Întrebă Anton.

        — Da. Un fost ofiţer rus stabilit la Paris – şopti Dumitrache. Foarte priceput la samovare şi la aparate de zbor.

        — Dar bicicleta? Murmură Anton.

        — Vei vedea – îl linişti Dumitrache. Am încredere în tine.

        — Ca să te pun în temă – începu grav contele – ţin să-ţi spun domnule căproblemele zborului au fost studiate pentru prima oară serios de Leonarado da Vinci. Dar până acum şaizeci de ani nu s-a făcut nimic practic. Cayley, Mojaiski, Penaud, Walker, au teoretizat doar. De altfel, îi am pe toţi aici, dar n-are rost să le ascultăm părerile. Sunt îngrozitor de depăşite.

        Anton îi aruncă o privire întrebătoare lui Dumitrache care-şi duse un deget la buze.

        — Ceea ce mă interesează în momentul de faţă – adăugă contele – e aparatul încercat de compatriotul dumitale Vuia acum zece sau unsprezece ani. Avea două elice ce se roteau în sens imers. Ciclistul Gaston Dégy l-a ridicat până la zece metri.

        — Ciclistul! Îngână Anton.

        — Da, ciclistul. Pedala pe o bicicletă zburătoare.

        Pe măsură ce se apropiau de grămada de aripi, elice şi luselajc înfundate între pomi, se auzea un zbârnâit uşor.

        — Dimon! Chemă contele. Dimon Platonovici, idi suda!

        O aripă de planor sc dădu deoparte lăsând să apară un om cu figură mongolică, îmbrăcat într-o veche uniformă cachi.

        — Bună ziua – spuse el. Ce faci. Anton?

        — Dimon Platonovici 1 şopti Anton căscând gura. Dumneavoastră, aici…

        — Dar toată lumea e aici – glumi fostul căpitan Dimon Platonovici. Uneori mi se parc că întâlncsc încă doi Dimon, în celălalt colţ. la istoria ceaiului, secţia samovare…

        — E foarte nostim ce spui – îl opri contele, dar aş vrea să trecem la treabă. Bicicleta, dragul meu.

        Dimon făcu stânga-mprejur sallând ca o lăcustă în papucii lui cachi şi începu să scotocească în grămadă.

        — Dezordinea asta mă ucide – spuse contele. Şi v-am rugai de atâtca ori, de atâtea ori… Pierdem un timr nepreţuit cu aceste căutări…

        — E veşnica reluare – spuse Donat. Creaţia…

        — I 'leacuri! Îl întrerupse aspru contele. Uite-l cum so înfundă în hăţişul ăsta de carburatoare!

        — Se joaca – îî apără Dumitrache. Ştie foarte bine unde a bicicleta. Hai. Dimon Platonovici – urmă ridicând vocea. Ne grăbim Pavilionul închisorilor nu e gata încă.

        — Vin ce! Ţipă Diinon dându-şi drumul de-a lungul unei aripi ca pe un tobogan. Se rostogoli pe jos, apoi apucă ce vu care semăna cu o insectă enormă cu roţi şi o împinse până în faţa lor. Era o bicicletă pe al cărei şasiu creşteau furehcţi. Axe şi lanţuri, eulminând în partea de sus cu o aripă de pânză şi două elice laterale.

        — Încalecă – spuse contele.

        Scoţându-şi haina, Anton încalecă. Mânerele ghidonului erau răcoroase, plăcute la pipăit. Apăsă pedalele şi găsi. Surprins, că se mişcau fără nici o rezistenţă.

        — Te rog! Spuse contele.

        Anton se aplecă înainte – ştia că aşa se lace la cursele de ciclism şi aşafăcea şi el la cursele de cai – şi începu să pedaleze. Simţi elitele rotindu-sc în dreapta şi-n stânga lui ca nişte ventilatoare şi bicicleta porni. Înainta uşor, fără zgomot, prin faţa grămezilor de carcase, de ferestre de sticlă, săltând peste găurile terenului.,. E aproape ca într-un trap de plăcere„ – gândi. Picioarele i se mişcau singure, se ai uneau lacome în urmărirea pedalelor şi mâinile jucau ghidonul ca pe nişte hkţuri. Se aplecă mai mult şi involuntar îi şopti bicicletei ca unui cal: „Hai, hai, drăguţă„. Sub el cadrul şi şaua se modulau şi vânlul începu să-i sufle în faţă. Curenţii de aer şuierau, îi simţea bi-ciuindu-i spinarea şi el se aplecă din ce în ce mai mult. Până atinse ghidonul cu pieptul. Dădu pinteni cadrului de metal, gata să-şi prindă picioarele în angrenaj şi în aceeaşi clipă auzi un răcnet dedesubtul său. Era Dimon care ţipa; „Mai sus. Mai sus4', şi atunci înţelese că a părăsit pământul, cil zboară.

        Pedalele se roteau însă prea repede, nu le mai putea ajunge din urmă şi atunci se încovoie mai mult proptin-du-se eu fruntea în ghidon. I se păru că roata din faţă s-a ridicat, că finie pe o singură roată şi continuă să pedaleze închi/Jnd ochii. Urca şi trebuia să-şi mişte nebuneşte picioarele ca să nu se prăbuşească.

        — Mai sus! Urlă vocea graseiată a contelui. Încă puţin! De astă dată deschise ochii şi privi – văzu un perete enorm de zăbrele şi, prin el, turle, turnuri, oameni.

        — Craaa! Strigă vocea contelui. Mai sus! Mai sus î Recunoştea acoperişurile bisericilor, dar i se părea absurd să se afle deasupra lor. În stingă lui era turnul Eiffel şi în dreapta, dedesubt, un grup de invalizi îl salutau cu mina la chipiu.

        Bicicleta atinse zăbrelele turnului şi zbură dintr-una în-tr-alta ca o libelulă în vreme ce oamenii aflaţi pe terasele de metal aplaudară. Apoi aparatul sări înapoi pârâind – avu impresia că una din aripi s-a agăţat în ceva şi pierdu înălţime. Sub el vacarmul se înteţi – oamenii fluierau” strigau, se împingeau unii pe alţii şi bicicleta ateriza bufnind. Contele, Dumitrache şi domnul Donat îi ieşiră în întâmpinare.

        — Bravo! Spuse contele strângându-i mâna. Ai fost extraordinar, domnule Anton. Donat, o poză te rog 1

        — Monsieur Antoine – spuse domnul Donat. Rămâneţi pe loc o clipă. Pentru că lumina e prea slabă permite-ţi-mi să vă fardez.

        Vorbind îşi aranja trepiedul şi fixă aparatul. Apoi scoase din buzunar o cutie, o deschise şi luă pe vârfui degetelor puţin galben-citron.

        — Ah, puteai să laşi asta pentru mai târziu – spuse contele. Am nevoie de el câteva zile, neschimbat.

        — O să-l fardez doar foarte puţin – spuse Donat un-ghid fruntea lui Anton. E obosit, nu se poate altfel. Îi masă tâmplele. Apoi sprânccnele. Şi-o picătură de albastru – şopti.

        — Toate culorile – acceptă Anton îneântat.

        — Ai fost nemaipomenit – spuse Dumitrache. Eram gata să-ţi dnt un marş.

        — Crezi eă am depăşit cincizeci de metri înălţime? Întrebă Anton.

        — Cincizeci de metri?! Contele îl privi stupefiat. Cincizeci? O-îa. la. la. Îşi smulse canotiera din cap şi o trâiiti de pământ. Mais îl est fou… Ou idiotemment candide. Cincizeci de metri… Ai zburat! Ai zburat deasupra Parisului, dragul meu I Ai fost văzut, fotografiat! Vei apărea în ziare!

        — Deasupra Parisului-Paris? Întrebă Anton. Sau… Deasupra Parisului dumneavoastră?

        — A celui mai Paris dintre Parisuri 1 Pe bicicleta mea, tip Dezirée de Droitdieu.

        — E un mucalit – spuse Dumitrache. Ştie foarte bine că a zburat deasupra Parisului-Paris.

        — Vă rog, daţi-vă deoparte – spuse domnul Donat. Inii intraţi hi obiectiv.

        Dumitrache se aplecă, aproape să cadă, iar Dimon Pia tonovici, care se apropia cu pasul său de lăcustă, încremeni într-un picior.

        — Priveşte aici – spuse domnul Donat, dispărând în mâneca neagră a aparatului. Aşa… Zâmbeşte. Înalţă-le puţin, eşti prea scund… Spune-mi… Şoldurile… Nu le-ai vrea mai înguste?

        — Lasă-l aşa – ordonă contele.

        — Samson era mai înalt – şopti Dumitrache. Nu uitaţi că de mâine…

        — Treaba voastră – spuse contele. Nu pot să mă ocup de toate mărunţişurile. Dar Héracles sculptat de Glicon avea exact umerii ăştia.

        — Deci şoldurile mai înguste – mormăi Donat, asemeni unui croitor care ia măsura. Spatele e îndeajuns de larg şi bicepşii… Bărbia puţin înainte, monsieur Antoine… Perfect.

        Anton auzi declicul aparatului şi în aceeaşi clipă simţi cum îi cad pantalonii.

        — Încă o dată – spuse domnul Donat. Ar trebui să fii mai înalt cu un deget…

        — Îmi pare rău – murmură Anton-

        — Nici o grija – spuse domnul Donat. Eu îmi modelez modelul totdeauna. C'est l'art du statuaire, monsieur.

        — E Samson, nu discobolul – mârâi contele. Totul merge de minune până la cultură! Samson e Herculul vechiului Testament, dragii mei…

        — Să-l îngroş la loc? Întrebă domnul Donat. Dumneavoastră porunciţi…?

        — Lasă-l aşa – spuse contele. O să ne apuce noaptea aici!

        Bubuitura unui tunet îndepărtat îi făcu pe toţi să tresară.

        — E căpitanul Duţulescu – spuse răutăcios Dumitrache. Demontează pavilioanele de arme.

        — N-am cerut demontarea nici unui pavilion 1 spuse contele surprins.

        O a doua bubuitură se rostogoli dinspre marginea îndepărtată a terenului şi o flacără albă ţâşni dintr-o grămadă de vechituri.

        — Ce e acolo? Ce se întâmplă? Strigă contele agitân-du-şi canotiera. Acum i-a venit lui Duţulescu să se joace?! Privi iritat în jur şi toţi îşi plecară capetele. Şi daţi-i acestui domn ceva de îmbrăcat – adăugă. E doar musafirul nostru, nu-i aşa?

        Jenat, Anton îşi aminti că-şi scosese haina înainte de a se urca pebicicletă şi pe furiş îşi pipăi pieptul şi şoldurile. Cămaşa îi plesnise la subsuori – mânecile abia se mai ţineau – iar pantalonii i se scurtaseră. Până şi pantofii se strâmbaseră, încovoindu-şi vârfurile.

        — Sunt ca o paparudă – spuse, înroşindu-se.

        — Ai fost grozav – îl încuraja Dumitrache. Vei deveni campionul Franţei.

        În timp ce şuşoteau, contele se urcă pe barele de jos ale turnului Eiffel făcând semne cuiva de foarte departe.

        — Dă-mi telefonul – îi porunci lui Dimon.

        R 205

        Fostul căpitan de artilerie îşi introduse braţul în cea mai apropiată grămadă de angrenaje desperecheate şi scoase un telefon.

        — Spasiba, Dimon Platonoviei, spasiba – murmură contele formând un număr pe discul telefonului. Alo! Strigă. Alo! Căpitanul Duţulescu! Da… Am auzit! Ţi-am interzis să te mai joci cu vulcanii!

        — Şi eu care credeam că e o bombă! Şopti mirat Dumitrache.

        — Cum?! Întrebă contele. A erupt singur?! Nimeni nu erupe singur L. Nici Krakatau! Te rog! Te rog foarte mult… Îl închizi cum ştir şi-l pui la loc… Nu uita ca şi alaltăieri ai consumat lava pe un joc idiot de artificii…

        Aşeză receptorul pe furcă, iar Dimon Piatonoviei ascunse telefonul printre angrenaje cu iuţeala unui prestidigitator.

        — Românii, ăştia sunt nemaipomeniţi – spuse întoreân-du-se spre ceilalţi. Priviţi ce iluminaţie a Făcut! Dimon, în mine până acolo!

        Anton privi în direcţia indicată şi văzu cerul prăfos co-lorându-se de o lumină albastră.

        — Parcă se înseninează – murmură.

        — E Krakatau – şopti Dumitrache. La fiecare erupţie zguduie înlre (iul depozit. Şi cum domnul conte bănuie că s-ar putea umbla la pavilionul revoluţiilor…

        — Până una, alia – interveni aferat domnul Donat – cred că domnul Anton David ar trebui să-şi schimbe costumul. Contelui nu-i plac neglijenţele vestimentare.

        — Nici haina nu mi-a rămas întreagă – murmură Anton.

        — Oh, nu-i nimic – surise domnul Donat. Vom încerca s-o înlocuim… S-ar putea să vă pară demodat ceea ce va ofer. Dar e tot ce-am putut obţine… Şi numai pentru două-zezi şi patru de ore. Ah. Aceste mici servicii prieteneşti…

        Anton luă surprins căimrşa largă care i se întindea, şnurul şi sandalele.

        — Dar t1 o cămaşă de noapte – spuse cu jumătate de voce.

        — Oh, nu… E o cămară de acum şase mii de ani.

        Ei susţin că ar fi chiar vestmântul lui Samson, ceea ce eu nu cred. În schimb şnurul e autentic. Se spune că a legat cu eh odată, treizeci de amalcciţi-

        — Amaleciţi? Repetă Anton. Înclripuinduci că e vorba-de un soi de viezuri.

        — Te rog, aruncă zdrenţele astea – spuse domnul Donat. Treci în spatele prelatei şi schimbă-te acolo.

        Greoi, abia trăgându-şi picioarele. Anton se aplecă pă-trunzând subfaldul de pânza cachi pe care domnul Donat îl trăsese deoparte.

        Se afla în mijlocul unui desert acoperit de ierburi ţepoase. Un câine cu blana năpârlită îşi îuhmdase capul în stârvul unui om şi, de jur împrejur, cât vedea cu ochii, totul cm presărat de cadavre cu braţele smulse, cu picioarele” răsucite.

        Făcu un pas înapoi pentru a reveni în curtea depozitului, dar vocea domnului Donat răsună deasupra lui porun-eindu-i {. Jmbracă-te%, Se aşeză pe jos, ferindu-se de o şopârlă cenuşie, cu ochii sclipitori şi se descălţă. Se dezbrăcă apoi la piele şi-şi îmbrăcă larga cămaşă de în tighe-lită cu fir roşu. Se încinse cu şnurul şi-şi potrivi curelele sandalelor. Şi când vru să se ridice descoperi lângă el scheletul unei fălci de măgar şi îl cuprinse în palmă ca pe o măciucă.

        Se cernea o lumină murdară de sus. Fierbinte şi lăptoasă, şi dueându-şi mâna la ochi zări o caravană de cămile $i zidurile unei cetăţi. Se întoarse brusc pe călcâie spre a-l st rina pe Dumitrache. Dar îh spatele lui nu erau decât dune ele nisip vânăt

        — Dumitrache! Chemă. Hei, Dumitrache 1

        Câtcva păsări negre se ridicară de pe cadavrele pe care Ie ciuguleau şi câinele mârâi, arătându-i botul plin de sângc. Era o hienă, aşa cum o cunoştea din cărţile de şcoală şi ca şi atunci îl îngreţoşă înfăţişarea ei. Făcu un pas gata s-o lovească, dar hiena fugi mârâind, scheunând.

        — Hei, Dumitrache – strigă din nou. Domnule Donat! Ştia că glumeau pe socoteala lui, dar nisipul îi pătrundea în ochi, îl simţea scrâşnindu-i între dinţi. N-avea altceva de făcut decât să-i găsească şi bănuia că trebuie să fie undeva pe aproape. De aceea nu se lăsă îmbiat de imaginea cetăţii pe care soarele o acoperea de lumină, ci se îndreptă spre tufişurile de scaieţi ce apăruseră în spatele său.

        Dar erau mai departe decât i se păruse. Făcu încă un pas, apoi mai mulţi şi pe măsură ce mergea tufele sc depărtau şi ele. O luă atunci la fugă, în salturi mari, şi fu gata să le ajungă, dar când întinse mâna nu întâlni altceva decât un spin uscat, fierbinte.

        — Haide, Dumitrache, haide – spuse. Crezi că nu mia ajuns căţăratul pe turnul Eiffel?

        Ascultă, dar nimeni nu-i răspunse. Şi caravana se apropia – vedea figurile uscate şi negre adăpostite de humusuri şi se hotărî să-i aştepte calm pentru că Dumitrache trebuia să fie unul dintre ei.

        Sc aşeză pe jos, cu picioarele strânse sub el, admirând pasul măsurat al cămilelor, picioarele lor înalte, şi-şi dori să călătorească şi el pe un astfel de animal. Apoi, înainte de a înţelege bine ce se întâmplă, auzi un şuierat uşor şi cineva îi atinse braţul.

        — Dumitrache, Dumitrache – murmură fără sa se mişte.

        Şuieratul sc auzi din tiou şi din nou cineva îl bătu pe umăr.

        — Am înţeles – murmură. Te ascunzi în spatele meu, dar n-am să mă întorc.

        O. Înţepătură fierbinte în picior îl făcu să sară în sus. O săgeată îistrăpunse pulpa, imediat sub genunchi. Alte doua erau înfipte în dreapta şi-n stânga lui.

        — Hei I Opriţi! Strigă. O să mă găuriţi de-a binclea 1 Dar călăreţii porniseră în galop spre el, adunându-se în semicerc şi urlând. Scăpa de ploaia de săgeţi rostogolindu-se în spatele dunei pe care stătuse până atunci. Auzea acum grohăitul animalelor, mugetul lor plângăreţ, şi, înainte de a mai apuca să-şi ridice fruntea, duna se cutremură de tropotul copitelor.

        Îl înconjurară şi-şi aruncară suliţele prinzându-l ca într-o colivie. Lemnul lucios al armelor mai vibra încă şi uluit văzu câţiva călăreţi descălecând şi apropiindu-se de el, ducând în mâna stângă mănunchiuri de funii groase, iar în dreapta săbii scurte.

        Şi atunci îşi dădu seama că jocul a durat prea mult şi că o făcuse îndeajuns pe prostul şi sări dărâmând colivia de suliţi. Războinicii se opriră înmărmuriţi, iar el, scuipând nisipul ce-i umplea gura, îl izbi cu pumnul pe cel care îi era mai aproape.

        Omul se frânse în două şi înainte ca ceilalţi să se dezmeticească se repezi la ci lovindu-i cu falca de măgar şi nu se opri deeât atunci când cei rămaşi în picioare o luară la fugă lăsând în urma lor un vălmăşag de burnusuri şi animale strivite.

        Îi plăcuse jocul. Acum toţi aveau să se ridice, să-i strângă mâna, şi chiar văzu apropiindu-se dinspre cetatea-decor un şir de oameni ale căror haine şi podoabe prinse în păr străluceau, în vreme ce călăreţii strunmdu-şi cămilele dispăreau sub zare.

        Şi abia când hiena se întoarse lingând sângelc care mustea în nisip înţelese că războinicii erau morţi şi că-i ucisese cL lovinriu-i cu groaznica falcă de măgar. Şi atunci îşi smulse haina de mătase, furios, şi, dând la o parte trupurile prăbuşite unul peste altul, o luă la fugă. Dar. sc încurcă în vcstmântul unuia dintre războinici, care. pe măsură cv se zbătea, îi înfăşură faţa şi pieptul şi trebui să-l rupă pentru a se elibera.

        Râmase cu bucata de pânza în mână. Năuc. Plin de nisp, în vreme ce domnul Donat îndrepta asupra lui obiectivul Kodak-ului.

        — Rămâi o clipă nemişcat, îl rugă. O singură clipă. Aşa… Merci.

        — Dar în ce hal eşti! Exclamă îngrijorat Dumitrache. Zgâriat, cu ochii umflaţi…!

        — A rupt şi un colţ al prelatei – spuse domnul Donat. Probabil că s-a încurcat între toate vechiturile acelea, l-am spus de atâtea ori contelui că avem nevoie de cabine de probă cu oglinzi, ca la marile magazine, nu de sărăciile astea!

        — În schimb acum pare un adevărat Samson – murmură Dumitrache. Aproape nu l-aş fi recunoscut. Te felicit, domnule Donat.

        — E opera dumneavoastră – se închină reverenţios domnul Donat. Eu am adăugat, ca să spun aşa, puţină culoare locală.

        — Mi-o sete – gemu Anton. Pustiul acela…

        — Pustiul acela – chicoti domnul Donat. Înlundând lentilele telescopice ale aparatului. Pustiul acela… Iată-l!

        Şi ridicând prelata îi arătă lui Anton o movilă de nisip pe care încremenise o şopârlă cenuşie.

        — Şi totuşi mi-e sete – repetă Anton. Şi mic somn. Mi-e somn tot timpul.

        — Să-i dăm să bea ceva – spuse domnul Donat.

        — Sau nişte fructe – propuse Dumitrache. Merele taie setea.

        — Merele de aur – murmură domnul Donat. Am înţeles. Şi din nou balaurul, şi Anteu, şi Atlas. E dorinţa contelui, nu-i aşa?

        — E soarta – spuse Dumitrache. Mai târziu şi-o va alege singur, dar acum?

        — Acum – spuse domnul Donat reverenţios – prietenul nostru Antoine se va odihni la umbră, iar eu voi face ceea ce făcea prietenul meu Glicon odinioară.

        În stânga lor, sub o mare umbrelă galbenă, pictată cu piramide verzi sclipeau sticlele unei mici tonete. Aşezaţi pe scaune de pânză multicolore câţiva oameni îşi sorbeau răcoritoarele prin pai.

        — Ia loc – spuse domnul Donat. Vrei o oranjadă sau nişte fructe?

        — Fie şi fructe – răspunse, obosit, Anton. Fructe şi un pat.

        Domnul Donat se apropie aducându-i o fructieră eu mere. Erau mere mari, aurii, aburite de Irig. Anton luă unul, jucându-l în palmă, apoi îl muşcă şi gura i se umplu de un parfum de zăpadă şi de banane.

        Şi când se ridică, având încă pe buze gustul mărului, văzu că e legat fedeleş, iar ostaşii cu capetele rase îl înşfă-cară de mâini şi de umeri luându-l pe sus.

        Părăsiră pădurea de pe malul fluviului şi trecură, sub soarele arzător, prin faţa templului pictat cu păsări şi animale. % în faţă mergeau preoţii, ferindu-şi poalele hainelor bătute cu mărgele, şi de jur împrejur mărşăluiau ostaşii tuciurii. Iar de amândouă părţile drumului se adunase poporul, chicotind, ţipâncl şi blestemându-l şi Anton auzi o femeie strigând:

        — Iată pe cel care l-a ucis pe Anteu

        Apoi trecură pe o şosea largă, vegheată de lei cu capete de femeie şi de idoli cu capete de crocodili. Fluierele sunau ascuţit şi tobele răspundeau.! Şi apăru un nou templu cu ziduri foarte înalte, acoperite de figuri de zei şi de mii de semne întortocheate, şi pe mari scaune de piatră aşteptau de milenii, cu palmele lipite de genunchi, regii morţi. Capul le era înfăşurat de o broboadă de piatră trecută prin spatele urechilor şi purtau cu toţii bărbi drepte şi netede de piatră.

        Convoiul trecu pe sub degetele de la picioarele regilor, pe sub marii ulii de piatră cu chivărc sfinte şi se opri în faţa altarului.

        Regele viu coborî de pe hon. Avea părul şi barba pudrate cu aur, sandale de aur şi un toiag terminat cu un cap de şarpe. Se închină regilor morţi ale căror capete păreau că se pierd în nori, apoi se întoarse spre ostaşi şi făcu un semn. Anton fu coborât de pe umerii celor care-l purtaseră până atunci, şi unul din soldaţi îi tăie legăturile de la picioare. Apoi regele făcu un alt semn şi se simţi împins către altarul de jertfe străjuit de preoţii îmbrăcaţi în cămăşi lungi, chenăruite cu roşu, purtând amfore de vin şi de ulei, snopi de spice şi talgerecu fructe.

        — Zeu al zeilor – cuvântă regele invocând cerul – seceta ocoleşte pământul Egiptului. Slavă ţie

        — Slavă zeului – cântă corul preoţilor. Slavă regelui Busiris!

        — An de an – urmă regele, ţi i-am adus jertfă pe toţi străinii veniţi pe pământul nostru, aşa cum ne-ai învăţat să facem, prin gura prorocului Frasios, cipriotul.

        — Slavă zeului, slavă regelui – cântă corul.

        — M iniei şi milei tale, zeu al zeilor, îl jertfim azi pe acest grec puternic, învelit în piele de leu! Fie ca sângele lui să adape ogoarele noastre

        — Fie ca sângele lui să adape ogoarele noastre! Repetă corul cu glas de orgă.

        Zeci de mâini îl siliră pe Anton să se lase pe spate şi marele preot îi pipăi pieptul făeând un semn roşu deasupra inimii sale. Cuţitul scânteie prin aer – o lamă lungă şi goală, rece în soarele arzător, o lamă goală, lacomă – şi în clipa aceea funiile plesniră şi preoţii se dădură de-a rostogolul.

        Marele preot se prăbuşi mort călcat pe grumaz cu o talpă de fier. Căzură morţi preoţii care se repeziră în ajutorul său şi deasupra mormanului de cadavre se ridică prizonierul grec învelit în piele de leu. Sub zulufii de păr, ochii îi scânteiau şi-i scântciau în barba cârlionţată dinţii ca de fiară. Smulgând spada unui ostaş, despică fruntea comandantului Ameros şi-i tăie pe cei douăzeci de arcaşi din suita regelui. Îl ucise pe bogatul Naftos, pe Ru-chei ri – maimarele hienelor dresate – şi pe Malnaser – călăreţul de nisip. Sub picioarele lui vânjoase se adunase un Lude sânge, dar sabia sa nu se opri deeât după ce se afundă în pieptul regelui Busiris şi în gâtlejul fiului acestuia, Anili-darnos.

        Apoi, aruneându-şi spada în nisip. Anton îşi frecă pleoapele cu pumnii. Simţea că visul s-a terminat, dar nu sc putea trezi şi de jur împrejurul său, pitite în spatele zeilor, sub pietre, sute de capete îl urmăreau, descompuse de groaza. Braţele i se înnegriseră şi sângeraseră sub lovituri şi gâtlejul îi ardea de sete. Aplecându-se, ridică un măr căzut în nisip, din grămada de fructe şi spice risipite în jurul altarului, şi muşcă.

        — Sunt foarte bune merele astea – spuse domnul Donat. E o specialitate a contelui. Pannen aurii altoite cu Renette.

        — E suficient pentru azi? Întrebă Dumitrache.

        — Oh, da! Răspunse domnul Donat. Domnul Antoine a fost la înălţime, iar eu mă simt un adevărat Glieon. Trebuie să privim viitorul cu încredere!

        — Atunci, pe mâine – spuse brusc jenat Dumitrache.

        — Pe mâine! Ricana domnul Donat. Succes domnule Antoine! În clipa asta eşti de altfel ca şi angajat!

        — E angajat, fără nici un „ca şi” – se auzi vocea contelui. Se întoarseră. Domnul de Droitdieu era în spatele lor, puţin prăfuit, dar bine dispus. Mă vei scuza, domnule David – spuse – dar n-o să te pot folosi în pavilionul de… Evoluţia calului' unde am prea mulţi funcţionari şi aşa. Vei lucra în pavilionul de Istorie a miturilor„, secţia… Eroi” şi. În timpul liber, vei face demonstraţii de zbor cu bicicleta. În ceea ce priveşte indemnizaţia duinitaie…

        — Vă rog – îl întrerupse Anton. Încă n-am arătat dacă sunt bun la ceva.

        — Oh, ba da. ba da – spuse contele. Ai putea deveni un adevărat darmant! Am multă încredere în dumneata! Continuaţi, vă rog, să-l iniţiaţi în obiceiurile casei!

        Îl salută scoţându-şi canotiera şi ocolind mica tonetă. Dispăru împreună cu Donat care se încovoia sub greutatea aparatului său de fotografiat.

        — N-am înţeles ce-a spus contele alaltăieri – mormăi Anton îndrcptându-şi cutele tunicii. Că aş putea deveni un adevărat… Darnamt sau darmant… E o… funcţie tehnică?

        — Oarecum – răspunse Dumitrache. E mai mult o idee a lui… În sfârşit. Îşi închipuie că printre noi… Printre oameni adică ar exista şi alţii… Alte fiinţe… Un soi de oameni mai reuşiţi care de fapt provin din alte lumi… E puţin mistic. Ţi-am mai spus-o.

        — Mie? Niciodată.

        — În stârşit… Toate astea sunt prea grele pentru creierul unui biet lăutar. Contele crede că toate legendele despre zei, despre eroii mitologiei – despre sfinţi, mai târziu – îşi au originea în existenţa darmanţilor.

        — Cam complicat – oftă Anton legându-şi sandaua. Mă cam împiedic în curelele astea. De ce-o fi ţinând să umblu îmbrăcat ca Hercule sau ca Samson?

        — Ideea, ideea – răspunse Dumitrache, nu prea respectuos. Toţi oamenii ăştia mari – şi contele e cineva – au câte o păsărică… Fiu-fiu-fiu şi nu uită niciodată să ţi-o amintească. Aşa l-a convins odinioară şi pe sărmanul Donat. Şi pe Dimon Platonovici… Mai întâi să umble îmbrăcaţi ca la operetă. Nu-l vezi pe Donat că e gata să-şi^înghită mustăţile când spune: „Lart du statuaire”? Iar Dimon ca să-şi păstreze serviciul e obligat nu numai să-şi poarte uniforma de fost ofiţer, pe care n-o poate suferi, dar să şi doarmă cu ea.

        — De ce? Ca să nu i-o fure?

        — Ha-ha! Aici nu se fură nimic. Dar contele iubeşte disciplina!

        — Şi cu toate astea ce harababură e! Oftă Anton privind pe lerea^tră.

        La picioarele lor curtea foia de oameni eărând piese de maşini, arbori, bănci, sub îndrumarea contelui care alerga de colo până colo la volanul unui mic automobil galben.

        — Sunt înnebuniţi – spuse Dumitrache, Marea Expoziţie universală se descinde peste trei zile şi nimic nu e pus la punct Ministrul l-a chemat pe conte şi l-a bruftuluit de iau mers fulgii.

        — Du? L-a bruftuluit? Întrebă Anton cu o plăcere rău ascunsă.

        — Tare! Spuse Dumitrache. E în joc onoarea statului, fără să mai vorbim de afacerile uriaşe care se încheie la asemenea expoziţii.

        — Dar contele – întrebă Anton – n-arc aici, în depozit, o… cum să spun… O mare Expoziţie Universală gata pregătită?

        — Oh, ba da! Râse Dumitrache. Dar aşa e regula jocului, lucrarea să întârzie, ministrul să ţipe, contele să-şi ceară scuze… Şi ministrul ştie asta… Altfel cine ar îndrăzni să ţipe la contele Dezirée de Droitdieu? Contele duce în spate tot guvernul! Ha l Asta ar mai lipsi, ca un ministru să-l bruftuiască serios pe Micul Dumnezeu!

        — Pe cine? Întrebă Anton. Să-l înjure pe Dumnezeu?

        — Oh, nu! Chicoti Dumitrache. Să nu împingem spiritul laic până acolo! E vorba de conie. I se spune Micul Dumnezeu pentru că a adunat totul în depozitul său, ca după Potop.

        Scara seârţâi sub nişte paşi grei şi domnul Donat năvăli în cameră aruneându-şi Kodak-ul pe un birou. Fostul căpitan Dimon Platonovici, care-l urma de aproape, prinse din zbor trepiedul şi-l aşeză alături de aparat.

        — Ajunge l bufni domnul Donat. Cincizeci de ani 1 Ajunge! E absurd 1

        — Nu cârti – spuse cu ochii plecaţi Dimon Platonovici. Apostolatul nu-l merită oricine.

        — E ab-surd 1 silabisi, violent, domnul Donat. Şeful nostru cel de toate zilele îşi închipuie că sânlem nişte jucării în mâinile lui.

        — Asta şi sânteun – spuse fostul căpitan de artilerie. Nişte jucării.

        — Pentru că nu-i cunoaştem secretele care îl ajută s-o facă pe magul. Dar putem încerca să-l imităm…

        Împinse înainte obiectivul telescopic al aparatului cu o mişcare de prestidigitator şi îl îndreptă asupra celuilalt.

        — Te rog – murmură spăsit Dimon Platonovici. Sunt uns cu toate alifiile. Nu încerca să ma transformi în Robespierre.

        — Li nici un caz în Robespierre – ricana domnul Donat. Asta nu i-ar reuşi nici contelui. Dar ţi-aş putea reda figura adevărată, cea pe care o ascunzi sub veşnicul dumi-tale zâmbet. Îmi dai voie să te fardez puţin?

        — Orice – murmură fostul artilerist. Să mă fardezi, să mă fotografiezi, să-mi dai mere, să mă împingi dincolo de prelată… Eu îmi păstrez credinţa. Cred, cred, cred!

        — Cunosc acest „cred” – strigă înăbuşit domnul Donat – de pe când lucrai cu Savonarola. Plângeai înainte de a aprinde rugurile!

        — Eu mă întorc în curte – spuse fostul câpitun în-cheindu-şi gulerul tunicii. Nu sunt obligat să suport toate provocările!

        — Drum bun şi cale bătută – îi ură domnul Donat conducându-l până la uşă. Vezi că ai un incendiu la ora şase şi trebuie să arzi calm. Îl ascultă pe celălalt coborând scările apoi se repezi la fereastră, o deschise şi strigă tre-murând de furie: Stafie! Popă de ţară!

        Anton nu auzi răspunsul fostului artilerist, dar domnul Donat se schimonosi la faţă şi, răcnind o înjurătură, ieşi agitându-şi trepiedul.

        În clipa aceea Anton îşi dădu seama că toţi cei de jos se ceartă cu furie, gata să se încaiere. Tot ce putea cuprinde cu ochii – până la marginile curţii pierdute într-un abur sinâliu – îi amintea un furnicar în care a pătruns apa. Un pescar voinic prinsese în plasă un episcop şi sc silea să-l atârne într-un pom; un grup de marinari fugăreau un piu ton de pompieri şi, chiar sub fereastră, un cofetar cu bonetă albă gâdila sălbatic un gladiator.

        — Acelaşi lucru – oftă Dumitrache. De fiecare dată. Acelaşi lucru. Nimănui nu-i place rolul încredinţat şi încearcă să-l schimbe cu altul.

        Marinarii îi ajunseră pe pompieri, le smulseră tulumba şi scoaseră un răcnet victorios. În vreme ce episcopul aâfrnat în copac, îşi afurisea duşmanulcare reuşise să-$i potrivească potcapul.

        — E nemaipomenit! Exclamă Anton care urmărea gâdi-liturile savante ale cofetarului. O să-l facă să moară de râs! Ha-lia-ha! Îl gâdilă cu o pană în nas! Ha-lia-lia!

        — Contele nu permite vărsarea de sânge – spuse Dumitrache. Fiecare se descurcă cum poate.

        Păşind peste capetele celorlalţi, o doamnă cocoşată, cu ochelari, trecu în fugă pe urmele unei balerine, încercând s-o împungă cu umbrela.

        — Moravurile – spuse înţelept Anton. Puritanismul.

        — Nici un fel de puritanism – ricana Dumitrache. Doamna să ia locul balerinei şi încearcă să-i fure costumul.

        Un şuierat pătrunzător făcu să vibreze văzduhul înfierbântat.

        — Acum – şopti Dumitrache. Fii atent! Contele s-a înfuriat de-a binelea.

        Mica maşină galbenă se ridică brusc în aer şi contele, lăsând volanul, bătu din palme. O aureolă nu mai mare decât un covrig îi apăru deasupra capului şi două fulgere orbitoare ţâşniră din farurile maşinii. Văzduhul se zgudui, tunând în cascade, şi ca prin farmec ţipetele încetară şi oamenii se desprinseră unii de alţii.

        Marinarii dădură tulumba pompierilor, făcând o mică reverenţă, iar doamna bătrână căzu pe o banca începâiKl să croşeteze. Zâmbind larg. Pescarul înapoie potcapul episcopului, care-i mulţumi bmecuvântându-h şi doar gladiatorul, străin de solemnitatea momentului, continua să se strâmbe de râs. Scărpinându-se.

        — Ascunse sunt căile Domnului – spuse Anton.

        — Ascunse sunt căile contelui – mormăi Dur.

        — Itraehe.

        XIV

        Sosiseră la Paris şi nu le venea să creadă. Erau bătrâni acum. Cărunţi şi îşi căutau mâinile când se opreau în faţa vitrinelor. Iar Daniil nu uita să acosteze pe toţi străinii care-i păreau caraghioşi, vorbindu-le în vechea sa nmiâno-idişo-bulgară. Asezonată, pentru ocazie, cu terminaţii franţuzeşti.

        Îi invitase la Paris An lom trimilându-le bani de drum tuturor – o avere într-adevăr – căci veniseră nu numai părinţii să viziteze Marea Expoziţie Universală din 1930. Dar şi toţi fraţii, surorile – cu familiile lor – şi dormeau împreună într-o casă boierească din rue M anin. Unde Sofia pregătea zilnic, ajutată de cele două fiice” douăzeci de porţii de mâncare.

        Expoziţia se deschisese de eâteva zile. Dar ei încă n-o vizitaseră din cauza aglomeraţiei şi se pierdeau pe marile bulevarde veşnic uimiţi şi plăcându-le să-şi arate surprinderea, căci fiul şi fratele lor era acela care îi adusese să vadă toate aceste vitrine şi muzee şi ele eâştigau în valoare, ca şi cum ar fi fost construite spre a le face lor plăcere.

        În prima zi se plimbaseră în grup, apoi riud pe rând băieţii dispărură pentru a nu mai apărea decât seara şi nimeni nu-$i închipui că fără să ştie unul de altul nimeriseră pe aceleaşi mici ulicioare care începeau dincolo de rue de Mani” $i rue de Crimée, la capătul micii stradele numită rue de la Pieuvre,acolo unde zidul parcului des Buttes-Chaumont cădea în ruine.

        Iar primii care se rătăciră pe stradela bolovănoasă şi ajunseră în marea curte a depozitului fură Daniil şi Sofia.

        Anton îi primi solemn. Îmbrăcat în salopeta de zbor şi decorat eu medaliile… Hercule4' şi „Samson”. Contele îl însoţea magnific, şi Daniil, strângându-i mâna spuse curtenitor:

        — Domnul de Bondieu nu m-a primit niciodată. Domnul de Droitdieu mă întâmpină din poartă.

        — Prorocul Daniil – surâse contele – şi regele David sunt oaspeţi de onoare ai familiei inele.

        — Să le arăt pentru început pavilionul circurilor sau pe cel al dulciurilor? Întrebă stânjenit Anton.

        — Doamna va alege – răspunse contele. Nu uita că mai există pavilionul de modă, teatrele, mica istoric a nasturilor. Cred că prezenţa noastră mai mult îi stânjeneşte. Să ne retragem.

        Îi salută reverenţios, ca un mare senior şi se îndepărtă însoţit de Anton.

        — Du-te, băiete, spuse încet Daniil. Şi mulţumeşte-i şefului tău că ne-ai putut aduce pe toţi aici!

        Ţinându-se de mână trecură cu pasul rar prin faţa mormanelor de obiecte şi Daniil se minună, explicându-i Soliei.

        — Dumnezeu, zice-se, a făcut cerul, stelele, pământul, vieţuitoarele. Dar omul a făcut pingele, ferestre, automobile, bomboane, ace, brice, cravate, lămpi, şcoli, ţigări. Dacă le-ai număra, ai vedea că ultimele sunt mult mai multe deeât primele.

        — E foarte greu să le numeri pe toate – spuse Sofia. Dar oricum ar fi, Anton a ajuns cineva, altfel un asemenea domn nu l-ar ţine ca ajutor.

        — Dumnezeu a făcut cerul – spuse Daniil. Omul a făcut oraşele. Dar pe Anton l-am făcut noi.

        — Te gândeşti numai la prostii – spuse Sofia pe care o strângeau pantofii de lac asortaţi poşetei – în loc să căutăm o cofetărie. Şi să-i spui lui Anton să nu zboare prea sus pe bicicleta aceea.

        — Trebuie să zboare exact atât de sus, ca să nu-l poată ajunge nimeni. O să-i spun asta – răspunse Daniil.

        Undeva, din dreapta lor, se auziră chemări de trompete şi răpăit de tobe.

        — Au venit moşii! Strigă Daniil. Sub prelatele astea au ridicat circul, ca în Piaţa Veche, de lângă Dunăre. Vino 1

        O luă de mână pe Sofia şi trecură pe sub pologul kaki al cortului fără ca nimeni să-i oprească, împiedicându-se în trunchiuri de arbori, şi un al doilea polog se ridică în faţa lor şi trompetele cântară suflându-le în faţă.

        Şi Daniil se simţi înhăţat de zeci de mâini şi luat pe sus în vreme ce mulţimea striga:

        — Cinste păstorului, cinste eroului

        Încă mai tremura scuturându-şi praştia şi nu ştia cum să se smulgă din mâinile ostaşilor şi când, în sfârşit, îl lăsară jos în faţa cortului cu ciucuri auriţi, se ruşina simţindu-se murdar şi urât.

        — Cinste păstorului, cinste regelui – strigau ostaşii şi regele îl luă de mână şi-l aşeză lângă el la masă, aşa asudat cum era, stropit de sânge şi tremurând de oboseală, şi el rămase nemişcat. Iar regele îi spuse:

        — Bea, David. Poporul bea spre gloria ta. Şi băură.

        — Bea, David – spuse din nou regele. Marele preot şi conducătorii oastei beau în cinstea ta. În cinstea ta bea regele.

        Şi băură.

        — Goliat e mort – spuse marele preot. Spiritul a triumfat asupra materiei. Nepoţii şi strănepoţii noştri vor bea spre gloria ta. Să bem şi noi spre gloria lor.

        Şi băură.

        — Şi acum – vorbi regele – spuneţi o dorinţă. Orice vei cere se va împlini. Căci tu l-ai ucis pe Goliat.

        — Aş vrea – spuse Daniil mişeându-şi marele său nas încovoiat – aş vrea ea şi Sofia să bea eu mine. De obicei bem împreună şi împreună ne veselim.

        — Chemaţi-o pe Sofia! Ordonă regele.

        Şi Sofia fu adusă din mijlocul poporului, speriată, ea un şoricel care se fereşte de lumină. Şi se aşeză alături de el.

        — Să bem – spuse regele – în cinstea Sofiei çea înţeleaptă şi a regelui David. Căci acum. Aici, tu eşti regele şi te voi încorona.

        Şi spunând acesta îşi scoase coroana lui seânteietoare, dar Daniil îl opri închinându-se adânc.

        — Eu am coroana mea – spuse. Îngăduiţi-nii să mi-o pun.

        Şi înainte ca Sofia să-l poată opri îşi înfăşură creştetul capului cu izmenele sale de flanelă şi poporul, văzându-l, izbucni în râs. Şi râseră, tăvălindu-se pe jos, căruţaşii, negustorii, ostaşii şi preoţii, râseră ciungii, şchiopii şi chiar orbii, iar regele se făcu roşu. Apoi păli văzând că izmenele eapătă întâietate în faţa coroanei sale diamantine.

        — Nu trebuia să faci gluma aceasta acum – îi spuse. Sunt clipe în viaţa noastră când nu ne e îngăduit să glumim şi râsul uneori ne poate pierde. Regele e supărat pe tine.

        — Îmi pare rău – răspunse Daniil înclinându-se – dar nu există nici o clipă, nici măcar aceea dinaintea morţii, în care să nu glumesc. Şi însăşi victoria mea asupra lui Go-lâat nu e deeât hohotul de râs al spiritului înălţându-se deasupra materiei.

        Şi luând-o de mână pe Sofia coborî în mijlocul poporului care se dădu la o parte în faţa lor, deschizându-le calea către un cort de purpură.

        — Iată şi cofetăria pe care ţi-o doreai – şopti Daniil. Vom benchetui acum numai noi doi, cu dulceţuri şi îngheţata de vanilie.

        Şi intrând în cort simţiră mirosul prăjiturilor şi un al doilea polog se ridică în faţa lor şi pătrunseră, mână în mână, în curtea depozitului.

        — Mi-am jupuit pantofii de lac tot umblând după îngheţată – spuse Sofia. Sunt moartă de căldură!

        — Cred că am şi ajuns – o linişti Daniil arătându-i o mare umbrelă galbenă sub care zeci de oameni se înghc-Miiüii sporovăind.

        — E prea multă îmbulzeală – spuse Sofia. Cumpără tu dună cornete cusau cu fistic şi să Ie mâncăm plim-hându-ne.

        Zâmbind şi spunând. Alafonfc44 în dreapta şi în stânga. Daniil pătrunse în grămada celor care vorbeau de zor agi-tându-şi linguriţele şi apucând cornetele cu îngheţată de vanilie lexeni spre Sofia.

        — Gusturi franţuzeşti – mormăi, strâmbându-se, căci îngheţata mirosea a animal. Şi înainte de a oferi Sofiei, o încercă, scârbit cu vârful limbii.

        Grilajul culoarului subteran se ridică scrâşnind şi leul ieşi lenevos la lumină. Deasupra lui Daniil vocile tăcură. Aşteptau cu toţii de câteva ore, şi ca şi el se traseră cu toţii puţin înapoi când animalul rânji.

        Daniil îi văzu colţii murdari şi-i simţi răsuflarea duhnind ca o găleată cu lături. Îi veni să verse şi spasmul îl făcu şi pe el să rânjească şi atunci cele câteva femei de sus izbucniră într-un hohot de plâns.

        Greoi, animalul îşi întoarse spre el unicul ochi. Era un ochi sticlos, galben, cu raze cafenii, un ochi omenesc, plin de cruzime înţeleaptă. Apoi botul se deschise din nou şi o a doua răsuflare puturoasă îi înecă obrazul.

        — E sătul! Urlă cineva de sus. Daţi-le drumul $i celorlalţi!

        Grilajul scrâşni şi tropotind stins alţi doi lei intrară în groapă. Se apropiară, rând pe rând, adulmecând picioarele desculţe ale lui Daniil, clefăindu-şi spuma care le pica din boturile blănite. Erau, de astă dată, doi Ici tineri, încă neînvăţaţi cu sfâşiatul sclavilor în arenă, şi omul ghemuit în faţa lor îi înspăiinânta.

        Îşi rotiră capetele către cel mai bătrân dintre ei, aştep-tând un semn, dar leul chior se culcase pe o parte închizân-du-şi unicul ochi şi atunci se dădură înapoi mârâind, batân-du-şi burţile supte cu coada.

        — Sunt sălui I urlă vocea dinainte treraurând de furie.

        — Sunt morţi de foame! Răspunse o voce plângăcioasă. De sus cineva aruncă o halcă sângerândă de carne peste picioarele lui Daniil. Leii tineri se repeziră s-o înhaţe, dar cu o lovitură de labă leul chior înşfacă bucata de carne, înghiţind-o. Linse apoi de sânge picioarele înţepenite ale omului şi-şi ridică botul, mugind îndelung.

        — E uns! Strigă vocea plângăcioasă. E uns cu alifia care-ţi dă miros de lemn putred şi de scoici 1

        — Înţeapă-i I înţeapă-i! Porunci vocea furioasă.

        O cange se strecură printre zăbrelele culoarului subteran şi împunse coapsa unuia dintre animale. Urlând, animalul sări într-o parte, apoi lăsându-şi capul greu pe labe, închise ochii.

        — Înţeapă-i 1 înţeapă-i I urlă vocea din nou. Înţeapă-i până o să-şi caşte boturile 1 înţeapă-i!

        — E zadarnic – răspunse vocea plângăcioasă. Ar trebui să-i iau lui sânge 1 Să-i găuresc pielea!

        — Găureşte-i-o I zbieră vocea. Găureşte-i-o, idiotule

        — Nu ajung până acolo – se văicări vocea plângăcioasă.

        — Doar nu vă închipuiţi că o să-mi schimb locul ca să mă ajungă mai uşor – murmură Daniil. N-aveţi deeât să căutaţi o cange mai lungă.

        Se ridica apoi şi privind către cei de sus, adăugă:

        — Până nu de mult am tost rege. Acum sunt sclav. Şi o să fiu din nou rege. Nu înţeleg însă de ce trebuie să mă ţineţi în groapă până atunci.

        — Ca să mori! Urlă vocea furioasă. Ca să te slâşie fiarele!

        — Ah, nu! Spuse plictisit Daniil. Asta încă nu se poate. N-aţi vrea să-mi aruncaţi o scară?

        — Trebuie să mori! Urlă vocea. Totdeauna cei care s-au ridicat împotriva împăraţilor au fost aruncaţi fiarelor. Poporul vrea să te vadă murind.

        — Îmi pare rău – spuse Daniil jenat – dar poporul m-a dus înainte pe braţe. Şi, la urma urmei, am afară o soţie care mă aşteaptă.

        — Istoria aşteaptă, nu soţia – strigă vocea. Şi va fi împlinită. Ca David ai fost rege, ca Daniil vei fi jertfit. Aţâţaţi leii

        De sus, o adevărată ploaie de pietre ^i cărbuni aprinşi se abătu asupra fiarelor. Mugind, leii încercară să se caţere pe pereţii gropii, sfărâmând pământul tare eu ghearele.

        — Niciodată n-o să învăţaţi să vă purtaţi cu animalele – mormăi Daniil, întredecchizând portiţa culoarului subteran. În beznă luceau zeci de ochi galbeni şi un abur cald, iute, puturos, îl înăbuşi.

        — Înapoi în groapă! Striga vocea. La lei 1 Istoria aşteaptă!

        — Am mai auzit eu de istoria asta care se face cu gropi – spuse Daniil. Dar orieâte gropi mi-aţi ofe-ri n-o să renunţ la îngheţata mea de vanilie. Şi dând la o parte boturile păroase care-l adulmecau intră în culoarul subteran.

        — Îngheţata asta miroase – spuse Sofia. Nu ştiu de ce, n-aş vrea să-ţi stric pofta, dar mi-a amintit de domnul Za-

        — Grădina zeilor razo, de la Kludsky, cel care-şi băga capul în gura leoaicei. Miroase a lei, ce mai încolo-încoace. Să cerem, mai bine, două sarailii.

        XV

        La treizeci şi cinci de ani Mihail părea mai tânăr ca la douăzeci. Fusese un filosof auster, devenise cu vremea epicurean. Îşi păstrase doar morga din tinereţe – gulerul tare, plastronul imaculat şi-şi îngăduia, ca simbol al transformării sale filosofice, un bastonaş. Se plimba astfel prin curtea depozitului, ironizându-l pe Anton şi explicându-i cum ar trebui reorganizată harababura contelui.

        — La prima vedere totul pare în bună rânduială, dragă frăţioare. Aţi pus vulcanii la vulcani, mările la mări, aţi adunat până şi fantomele într-o baracă. Căci există şi fante une aici. Nu-i aşa?

        — Nu mă amestec în partea asta a depozitului – se apără Anton. Eu lucrez numai cu bicicleta şi cu laica de măgar Dar ştiu că un oarecare Duţulescu, în afară de armele de foc a preluat şi stafiile. Contele spune că e cam acelaşi lucru.

        — Foarte adevărat. Cu toate că nu dau doi bani pe fantomele care se lasă organizate.

        — Treaba ta – mormăi Anton. Îl găsea pe Mihail prea maliţios în dimineaţa aceea.

        — Aţi adunat florile într-o parte, şireturile îtitr-alta şi tot aşa – urmă fratele mai mare – iar dacă aş căuta bine aş găsi un pavilion al purecilor, însăorice aţi face o să găsim purici şi în pavilionul de „istoria războaielor” şi în acela de… Evoluţia insectelor; până şi la „Istoria săriturilor la animalele mici”.

        — Purici poţi să ai şi tu – observă Anton morocănos. Cu atât mai mult! Şi eu! Şi Mihail, cel din „Istoria

        Galaţilor” şi foarte mulţi alţi Mihaili 1 Iată deci că o astfel de organizare e tot ce poate fi mai absurd şi mai scump, căci te sileşte să repeţi exponatele de mii de ori, didactic şi împotriva vieţii.

        — N-ai deeât să i le spui toate astea contelui – mormăi Anton. Dacă îţi închipui că-l poţi convinge.

        Chiar în clipa aceea, contele zbura la joasă înălţime deasupra depozitului, într-o avâonetă galbenă, dând comenzi printr-un uriaş hautparleur.

        — Doar n-o să zbor până la dânsul – surâse Mihail.

        — Nici nu-i nevoie. Il găseşti pe undeva printr-un pavilion.

        — Îl văd totuşi sus. Deasupra noastră. Sau îl aud cel puţin.

        — Ha-ha – chicoti înveselit Anton. Înţeleptul Mihail e la fel de uşor de păcălit ca orice gură-cască. Nu-ţi dai seama că în avionetă e numai cocea contelui şi două trei fulgere a căror lansare se comandă de jos?

        — Mda – mormăi gânditor Mihail.

        L-ai putea găsi oriunde – - spuse Anton. Totul e să-l vezi, pentru că. Îţi dai seama unde ar ajunge dacă şi-ar mai pierde timpul conversând. Şi acum. Dragă frate, iartă-mă, trebuie să-mi pregătesc numărul cu falca de măgar.

        — Du-te – spuse Mihail, bătându-l pe spate eu ba st o-naşul. O să mă descurc cu, Şi, sigur pe el, intră în pavilionul ulcanilor.

        Tăcuţi, vulcanii păzeau cerul. Se adunaseră în turme vinete, în nesfârşite turme de monştri. Zăceau unul lângă altul, tremurând ca nişte animale ude de ploaie şi boturile lor fumegau.

        Mihail îi auzea gemând – era geamătul unor bivoli de piatră – şi-i vedea înfiorându-se de durere. Şi la fiecare geamăt, pământul se cutremura.

        Ca să-şi ascundă teama se îndreptă spre ei cu pas grăbit şi atunci vulcanii se dădură înapoi, îşi feriră boturile roşii şi cei mai mici se ascunseră în spatele celor mai mari. Apoi cineva fluieră ca la armată, pentru marş, unu-doi, un-râoi-trei şi, bolovănoşi, duduind, vulcanii se aşezară în careu descoperind un platou vânăt şi sterp.

        În centrul platoului, în faţa unei gherete de lemn vopsită în dungi oblice albe şi negre, un om bărbos, îmbrăcat într-o uniformă cu fireturi, fuma, vorbind cuiva aşezat la picioarele sale. Vorbea şi râdea bătându-şi pipa de podul palmei şi din când în când se ridica reaprinzând vulcanii stinşi sau curăţindu-le gura de cenuşă.

        — Poate că vei muri, poate că nu – spuse bărbosul celui aşezat la picioarele sale. Dar oricum nu vei fi singur.

        — Sper – răspunse celălalt, şi Mihail tresări căci vocea îi părea cunoscută. Se apropie pe nesimţite şi văzu în faţa cizmelor bărbosului un cap ca o ciupercă crescută din platoul vânăt.

        — Trebuie să recunosc că m-am cam plictisit aici – murmură capul. Dar oricum, nici afară nu mi-era prea bine. Îl simţeam mereu în spinare.

        — E totuşi mai prost să putrezeşti aşa – ricana bărbosul.

        — Nu, nu e cum crezi tu – oftă capul. Tu nu eşti nici om, nici darmant, chiar în ipoteza că darmant ar însemna ceva în afara unei enorme mistificări.

        Se întrerupse închizându-şi gura şi ochii pentru că celălalt îi aruncase în obraz cenuşa pipei.

        — Eşti un fel de… De. Slugă – urmă politicos capul. Şi slugile, fiind nişte false copii ale stăpânilor… Mă înţelegi? Sunt de fapt nişte mistficatori… Pentru că de fapt, tu îţi baţi joc de povestea cu darmanţii şi cu litera „d”…

        — Nu-mi bat joc, dragul meu – spuse blând bărbosul, ridieându-i bărbia şi înfundându-i în gura capătul aprins al pipei.

        — Mis-tisfi-tificator – gemu capul, scuipând jarul. E idiot să-ţi închipui că Danton a fost darmant şi D'Annunz-zio la fel. E stupid să declari că Dampier a devenit corsar pentru că dorea să ajungă zeu sau că Damocles e una din ipostazele contelui 1

        Oftând bărbosul se ridică şi împinse în direcţia capului un vulcan pitic, încins până la incandescenţă.

        — Nu fi penibil – se apără capul. Ţi-ai făcut datoria înfundându-mi jarul între dinţi. Ce nevoie mai ai de sobiţa asta? Poate crezi şi tu că Dumas e un scritor darmant şi Dagobert un rege darmant? O, sărmanul Napoleon, care s-a numit Buonaparte şi nu Duonaparte!

        Ridicând micul vulcan, bărbosul i-l înfundă pe creştet până la urechi, dar capul continuă să vorbească, sfârâind.

        — Eşti agasant, Duţulescule – strigă. De altfel, totdeauna am bănuit că eşti dayac, nu român…

        — Darac…?! Întrebă bărbosul.

        — Dayac – repetă capul. Sugrumător şi tăietor de capete. Populaţie aleasă, după cum îţi spune şi iniţiala ei.

        — Sunt exact ceea ce trebuie să fiu – spuse bărbosul. Sunt fierul înroşit care arde cangrena.

        — Există şi un pavilion al cangrenelor – strigă înveselit capul. Şi altul al fiarelor de ars cangrenele. E istoria, nu-i aşa?

        — Da! Răspunse bărbosul. Sunt mândru că întruchipez un instrument al istoriei 1

        — Al preistoriei – murmură capul. Toţi – contele, tu, cangrenele, zeii. Numai râsul indică primii zori ai istoriei.

        — Ssst… Taci… Mai e cineva aici I strigă bărbosul, sărind în picioare.

        — Sunt eu – spuse Mihail. Cate tresărise la ultima replica a capului. M-am rătăcit

        — Ha-ha! Strigă capul. Mihail! Filosoful familiei! Bucata de pământ divin căzută la Galaţi!… Ha-ha! Bine-ai venit!

        — Mihail David? Întrebă respectuos bărbosul. Îl cunoaşteţi pe acest domn?

        Săltă capacul unuia din vulcani şi în lumina caldă a vâl-vătaiei, Mahai văzu, aşa cum bănuise, obrazul tuciuriu al domnului Diamand.

        — Vă recunoscusem şi vocea – spuse îngenunchind în faţa capului.

        — Deci a fost zadarnic! Surise domnul Diamand. Încercările mele de a vă scuti de această călătorie stupidă au dat greş! Purtăm cu toţii în sânge microbul darmantizării! Recunosc geniul contelui!

        — În sfârşit! Strigă bărbosul în sfârşit. După patruzeci de ani!

        Aplecându-se, ridică o enormă lespede şi domnul Diamand apăru, clătinându-se, pe jumătate strivit.

        — Recunosc geniul contelui – repetă. Pentru că există oameni foarte buni şi oameni foarte curajoşi! Pentru că există nebuni grandioşi, farsori geniali, care se cred, adesea, asemeni zeilor… Şi care uneori decad până acolo încât vor să urce în Olimp! Draga, dragă, dragă Mihail – urmă retoric. Înlăcrimat, îmbrăţişându-l. Şi voi. Deci. Şi voi vreţi să deveniţi zei?!

        — Oh, nu! Răspunse Mihail cu deferentă. Cunosc legile preistoriei.

        — Şi atunci? Întrebă domnul Diamand. Zgâlţâindu-l. Atunci, de ce aţi venit aici? Credeţi în confrerii, în elite sociale, în cei aleşi. În litera, D'? Credeţi în predestinări, în lumi ideale?!

        — Suntem în vizită – răspunse simplu Mihail.

        — Naivilor! Murmură domnul Diamand.

        — Ajunge! Interveni bărbosul. Nu pot să te îngrop din nou pentru ca în curând va începe spectacolul.

        Cerul se înroşi, se aprinse, un trăsnet zgudui văzduhul.

        — Krakatau – murmură bărbosul. Şi nu e încă ora. Mă iertaţi, trebuie să-l răcesc puţin.

        Le întoarse spatele şi o luă la fugă cărând o tulumbă pe umăr.

        — Oh, sărman pompier – şopti domnul Diamand. Şi w darmant frumos erai…!

        Vorbea foarte blând, aproape îndurerat şi dispăru brusc, scufundându-se în pământ. Mihail îşi plecă privirea, uimit, şi văzu o prăpastie deschizându-se la picioarele lui – prăpastia care-l înghiţise pe domnul Diamand – o crăpătură vie, neagră, căscându-se mereu, cu marginile zdrenţuite.

        Sări înapoi şi se rostogoli printre vulcanii care-şi vărsaţi lava în spasme şi cenuşa fierbinte îl acoperi. Şi când se ridică, gâfâind, scuturându-se şi ştergându-şi ochelarii, se izbi de contele de Droitdieu.

        — O bonjour, bonjour – spuse amabil contele. Ne-ain mai cunoscut, nu-i aşa?

        — Acum o săptămână – răspunse respectuos Mihail. Când am făcut prima vizită în depozitul dumneavoastră.

        — Ah, mă confundaţi cu excelenţa sa domnul conte de Droitdieu! Spuse contele. Dar eu nu sunt decât unul din conţii de Droitdieu.

        Şi înainte ca Mihail să răspundă acestui penibil calambur, se retrase, mergând foarte repede cu spatele.

        2:

        XVI

        — Nu-mi place aici – îi spuse Francisca, întâlnindu-l după eâteva minute. Toţi au ceva dubios. Te privesc pe furiş, râd când nu trebuie, îşi fac semne…

        — N-am observat – răspunse distrat Mihail. M-am despărţit înainte deAnton şi tocmai îl căutam pe contele de Droitdieu.

        — Oh, dar e acolo – spuse Francisca, arătându-i o baracă multicoloră. Se pregătesc pentru un spectacol, iar contele ajută el însuşi la agăţarea lampioanelor. E un tip în-cântător

        — Aici e mereu spectacol – mormăi Mihail. N-am văzut în viaţa mea atâtea fanfare şi atâţia actori vagabonzi.

        — Dar e foarte bine aşafredona Francisca, făcând o piruetă. Oh, dacă am putea juca teatru mereu

        Miliail strâmbă din nas. Dinspre baracă se auzea o larmă ca de bilei – ţambale, tobe, trompete.

        — Dar ce spectacol pregătesc acolo? Întrebă.

        — Biruinţa darmanţilor, parcă – răspunse Francisca.

        — A căror darmanţi?

        — Habar n-am. E un afiş la intrare. Uite, sunt afişe peste tot.

        Mihail privi în jur, dueându-şi mâna la ochi. Dar în lumina reverberată a soarelui nu deosebi deeât corturi imense, mormane de obiecte cenuşii.

        — Nu văd nimic – spuse. Şi am vederea foarte bună.

        — Eu mă duc acolo – spuse Francisca. Dacă vrei, vino şi tu!

        Porniră împreună şi pe măsură ce se apropiau îi întâlniră pe salariaţii contelui, care păreau că izvorăsc de pretutindeni. Mergeau tăcuţi, în şir indian – îi recunoşteau după îmbrăcămintea lor bizară – prelaţi, pescari, pantofărese, soldaţi, sportivi, călugări, cowboy, cavaleri. Se adunau po saci. Unul în spatele celuilalt, aşteptând să le vină rândul la intrare.

        Mihail se aşeză răbdător la coadă # citind afişul scris cu mari Ktere roşii şi spânzurat într-un par: fSTORIA OMENIRII URMATA DE BIRUINŢA DARMANTILOR Intrarea obligatorie.

        Nici o reducere pentru militari şi studenţi. Interpretează salariaţii depozitului universal, împreună cu restul omenirii.

        Costumele, muzica, regia:

        Contele Dezirée de Droitdieu.

        — Stupid – ricana Mihail. Suprarealism de iarmaroc.

        — Frumoasă muzică – suspină Francisca, auzind ţambalele. Asta ne trebuie, nu Mozart sau PueciriL

        Dădură deoparte covorul pestriţ care masca iptrarea şi pătrunseră într-o livadă încărcată de fructe. De crengile încovoiate atârnau caise galbene, pere ruginii, mere roşu-carmin.

        Spectatorii se aşezaseră în iarbă. Îşi des făcuseră legăturile cu mâncare, sporovăiau, făceau să sară dopurile sticlelor şi, pe măsură ce intrau, se înghesuiau unii într-alţii, se descălţaţi, amesteeându-şi pantofii, îşi schimbau covrigii pe brânză, vinul pe colivă, se băteau pe spate, se cuprindeau pe după umeri, seuzându-se mereu, râzând, ferin-du-şi gurile de picioarele celorlalţi, care ţâşneau de unde te aşteptai mai puţin, se scărpinau cu degete străine, trezin-du-se cu mâna în buzunarul vecinului şi se strângeau mereu mai tare unii într-alţii până îşi apropiară urechile ca şi cum ar fi ascultat în secret acelaşi cântec de măscări şi continuau să vina de pe dealuri, să coboare dincopaci, să se ridice din iarbă – copii, oameni în toată firea, cărând boccele şl coşuri cu uüncare, căleând unii peste alţii, tară să se supere, surâzând, chitind, acoperindu-se cu trupurile, nemaiputând să respire, mereu alte chipuri, mâini, guri hohotind, dinţi albi. Călcâie în ciorapi dungaţi, bărbi ţepoase, mâini palide, urechi cu cercei, guri molfăite, palme cu bătături, cele lă-ţoase, ochi umflaţi de băutură, dinţi îngălbeniţi, nasuri cocoşate, buze de mort, pleoape vinete, gingii roz, nasuri cârne, burţi pe trei rânduri, ochi limpezi, cefe arse de soare, braţe musculoase, frunţi ridate, coapse rotunde, mustiţi colilii.

        — Ajutor – gemu Mihail pălind. Înăbuşindu-se.

        — Ajutor – şuieră Francisca.

        — Ajutor! Răbufni mulţimea într-un singur vaier.

        — Desfaceţi pereţii – răsună vocea contelui şi ecoul repetă de eâteva ori: desfaceţi pereţii.

        Se auzi un pocnet, apoi o bufnitură, lăzi se rostogoliră, plesniră, săriră în ţăndări şi oamenii se desprinseră din încleştare, îşi regăsiră picioarele. Î$i pipăiră lacomi mâinile pierdute.

        — E nemaipomenit – murmură Mihail – să înghesui atâta lume în baraca asta! Ar trebui să existe reguli sau măcar un pompier care să facă ordine.

        — Pompierul Duţiilescu e liber azi după-amiază. Joacă teatru – răspunse contele şi abia atunci Mihail îl văzu urcat pe scenă, îmbrăcat într-o mantie albă, cu coroană şi cu mâiieeile suflecate. E liber – urmă contele. Şi la urma urmelor, pompierii nu ne pot păzi tot timpul. De vină e Donat! L-am spus că e greu să aduni toată omenirea într-o livadă! Dar e de o încăpăţânare infernală. A ales o livadă pentru că ar aminti, chipurile, raiul. Şi iată ce rai ne-a oferit… Hei! Strigă. Cei dinspre sud, din munţi. Împingeţi pereţii mai departe, desfaeeti-î. Şi voi cei din păduri, apro-piaţi-vă.

        — E minunat! Şopti Francisca. Nu-mi închipuiam că poate fi aşa de frumos

        — E o harababură nemaipomenită – mormăi Mihail. Cine o să audă. Sau o sa mai vadă ceva tocmai din colţurile acelea pierdute în zare?

        — Toată lumea va vedea foarte bine – răspunse contele. Dar poate că aţi dori să vă urcaţi pe scenă?

        — Hm, ştiu şi eu – mormăi descumpănit Mihail.

        — Oh, ba da! Ba da! Exclamă Francisca aplaudând. Făcându-şi loc printre cei care se adunaseră lâpgă fosa de orchestră, urcară pe scenă.

        De-abia se montau sufitele. Înfăţişând copaci, iar în spatele lor zăceau grămezi de recuzită, din care macaralele smulgeau case întregi, parcuri, punţi aruncate peste fluvii.

        — E îngrozitor de târziu – spuse contele. Totdeauna începem spectacolul cu întârziere, pentru că nimeni nu crede că avem nevoie de decor. Toţi, până şi Donat, sunt convinşi că voi crea decorul pe loc, doar bătând din palme. Însă ar fi pur şi simplu idiot să distrugem convenţia înlocuind-o prin creaţie. Vocea îi fu acoperită de vacarmul spectatorilor care fluierau şi băteau din picioare. Au dreptate – urmă. Ei. Ştiu că au dreptate. Imediat! Vom începe imediat!

        Se repezi la maşinişti, înjurându-i, împingându-i, şi în câteva clipesufitele fură aranjate şi în faţa lor se plantă ut; munte cu creştetul învăluit în noxi.

        — Actorii! Strigă contele. Să intre actorii!

        Publicul porni să urle de entuziasm, şi din culise apărură în şir indian două femei şi cinci bărbaţi, înclinându-se.

        — Excelenţa sa prinţesa Damaschin! Anunţă contele. Şi marea noastră Hélene-Adcle-Dédé, cunoscută sub numele do La Sardine! Apoi, în ordine, domnii Donat. Diamand. Duţulescu, Dinu, Dimon Platonovici.

        — Re-gi-zo-rul. Re-gi-zo-rul – scanda publicul.

        — Cu voia dumneavoastră, eu sunt – spuse contele demn.

        Sala se zgudui de aplauze şi avanscena se acoperi de caise şi mere roşu-carmin.

        — Ne bombardează cu mere la început – murmură contele. Păstrează piersicile pentru final. Doamnelor şi domnilor – spuse, apropiindu-se de rampă – după cum ştiţi vom juca în faţa dumnevoastră Istoria Omenirii.

        — Şi „Biruinţa darmanţilor” I – urlă publicul.

        — Ei bine – urmă contele – ar trebui să vă alegeţi momentul care vă place, începând cu izgonirea din rai şi ajungând în timpurile noastre.

        — Fără biblie! Strigă cineva.

        — Se încălzesc – şopti contele. Au şi început să joace o dată cu noi.

        — Fiindcă n-au încotro – mirii sumbru Donat. Sărmani oameni

        — Cum adică, n-au încotro? Întrebă contele, privindu-l drept în ochi.

        — N-au încotro – repetă Donat, sfidându-l. Cine-i întreabă vreodată dacă vor sau nu să joace înainte de a-i chema aici?

        — Panem et circensis – murmură umil Dimon Platono-vici.

        — Să taci! Şuieră Donat. Nu mai eşti de mult Dimon ftl Samovarului, Dimon al Revoluţiei! Pe vremuri erai trimis sa descoperi seânteia prometeică în oameni, seânteia darmanţilor! Dar ai ajuns o slugă, domnule căpitan de artilerie.

        — Oh, Donat cel negru, Dimon cel roşu – hohoti contele. Aţi auzit? Întrebă, luând martoră sala. Donat cel negru, fotograful meu, se revoltă I Te voi alunga, domnule Donat!

        — În astă-seară – spuse Donat dârz, pentru că mâine nu voi mai fi aici. Vă părăsesc.

        — Încotro? Întrebă contele, cu ochii sclipitori. Marea e a mea, oraşele sunt ale mele. Unde vei pleca, domnule fotograf?

        — Acolo unde nu mă puteţi ajunge

        — E nebun – psalmodie Dimon, închinându-se. Ierta-ţi-l, excelenţă! Sau daţi-i o pedeapsă uşoară

        — Popă răspopit! Strigă Donat, smulgmdu-şî aparatul de pe umeri şi împungând pieptul celuilalt cu lentila obiectivului. Oh, stai, stai, domnule artilerist… O clipă, numai o clipă!

        Vorbea căutând febril mâneca neagră a aparatului.

        — Eşti nebun, într-adevăr? Întrebă contele, plictisit. Nu înţelegi că aceşti vulcani, aceste minereuri, istoria, geografia, revoltele sunt ale mele, numai alemele?

        — Nu I strigă Donat. Când eram copil mă numeam Pro-meteu!

        — Bravo! Urlară spectatorii ghemuiţi în jurul fosei. Bravo! Bis! Biiis!

        — Biiis! Strigară cei din rândul doi, aruncând cu mere şi cu pere.

        — Tragedie! Cumplită tragedie! Gemu contele, acope-rindu-şi ochii. Stăpâniţi-vă mânia, oh, voi nori sumbri, trăsnete fidele! Această biată păpuşică mă înfruntă!

        — Bravo 1 urlă sala. Bravooooooooooooooo! Strigau sărind pe loc, înghiontindu-se.

        — Cretinii ăştia îşi închipuie că spectacolul a început – mârâi contele. Ei bine, să-i facem să creadă că totul e un joc!

        — Dar totul este un joc – spuse o voce domoală.

        O mână tremurândă îl împinse laoparte pe Donat şi în avanscenă apăru un cerşetor cu pieptul acoperit de arsuri adinei.

        — Domnul Diamand! Şopti Mihail. Ce mai faceţi, domnule Diamand?

        — Bine, băiatule – răspunse grav cerşetorul. Ani venit pentru a răspunde celui care a fost stăpânul meu.

        — Şi tu?! Întrebă contele. Şi tu, micul meu Brutus? Sau Iuda? Sau cum vrei să-ţi spun?

        — Spuneţi-mi „domnule Diamand” – spuse domnul Diamand. Sau Brutus. Îmi place.

        — Era nebun dintotdeauna – mugi domnul Donat, răcind un pas înainte. Îl ştiu de copil.

        — La loc! Porunci contele cu voce de gheaţă. Îl acuzi pentru a-l apăra! Dar uiţi că eu ştiu. Eu ştiu – şopti zâm-bind, inijindu-şî ochii. Eu ştiu. Ştiu, ştiu! Ei, voi! Strigă, aruncându-şi braţele în lături. Voi, oameni, adunaţi aici din toate colţurile lumii, oameni în care caut seânteia darman-ţilor. Oameni-darmanţi, priviţi această răzmeriţă crescând în chiar palatul meu!… Oh, palatele au multe cotloane, în care complotiştii se adună, şuşotesc, îşi ascut armele! Dar ei uită, uită, bieţii de ei, ca armele lor eu le-am făurit! Eu le-am făurit braţele care se încordează, degetele care pipăie oţelul, creierul lor în care se aprinde ideea revoltei…

        — Bravooo! Strigă sala. Trăiască în veci contele de Droitdieu!

        — Nu cred – murmură La Sardine. Există unghere în acest palat unde inânia voastră nu poate ajunge. Ele încep în pavilioanele cele mai îndepărtate şi se termină în sufletele noastre.

        — La Sardine! Bubui o voce groasă. Roji-Adele! Adele la plus belle!

        — Adele la pucelle! Adele la plus belle – chitară lojile urcate pe munţi, în dreapta scenei.

        — La Sardine! Mica mea La Sardine – exclamă îndurerat contele. Născută din praf, din lacrimi, Adele! Frumoasa Adele! Sădită din gingăşie şi perversiune. Adele-Eva. Tu care apari la începutul acestei istorii în luminile albastre ale raiului…

        — Nu cred. E un basm – spuse fata blondă, tăcând un pas înainte. Raiul l-am făcut noi. ca şi casele, ea şi eânte-cele. Noi sântein raiul!

        — Bravo, La Sardine î strigară lojile din stânga scenici. Şi o voce de tânără fată cântă venind parcă de sus;

        — Il y avait une petite Sardiiiiine qui cherchait son billion aimééé…

        — Linişte – fonfăi Dimon Platonovici. În prima parte a piesei, onoraţii spectatori n-au voie să se amestece.

        — Pun tunul pe voi! Mârâi Duţulescu. Dau drumul fantomelor!

        — Fantomelor, nu, cu părere de rău – spuse o voce din spatele său şi un bărbat subţire, palid. Îl împinse deoparte.

        — Dinu! Doctore! Dragul meu! Exclamă tandru contele. Uiţi că undeva. În sală, ai trei copii.

        — Fantomelor, nu! Repetă Dinu. Sunt încă în puterile mele.

        — E îngrozitor să-ţi iubeşti fantomele mai mult decât copiii – spuse contele trist. Apoi îşi desfăcu mantia şi urcă maiestuos pe coasta muntelui plantat pe scenă. Voi fi Zeus, adăugă modest. Voi m-aţi silit să lac asta! Voi î Donat, Diamand, Dinu. Dumitrache!

        — Şi noi – murmură La Sardine.

        — Oh, fetiţă palidă! Şopli contele. Atât de tristă şi palidă! Numai cântecul şi amintirea iubitului tău ţi-au dat curaj. Dimon. Şi dumneata Duţulescule, aduceţi-mi tronul, dacă vreţi.

        Fostul căpitan de artilerie se repezi pe munte urmat de pompierul bărbos şi scoaseră împreună, din spatele unei stânci, un tron auriu, încărcat de ghirlande şi amoraşi.

        — E minunat – suspină Francisca, Niciodată n-am văzul ceva mai frumos!

        — Treceţi la dreapta mea – spuse rar contele. Iar voi, răzvrătiţii, apăraţi-vă! Nu vă voi nimici, înainte de a vă asculta. Vorbeşte, Donat!

        — Adio! Spuse Donat. Acesta e cuvântul meu de apărare!

        — Adio – repetară spectatorii din fosă în cor. Adio! Teribilă replică!

        — Apropie-te – spuse înăbuşit contele. Nu vreau să te lovesc pe la spate.

        — Adio – repetă Donat – îndepărtându-se. La revedere, dragii mei. Sper că mă veţi urma!

        — Înapoi! Strigă Dimon. Te cheamă stăpânul!

        Sc repezi să-l ajungă, dar fotograful se răsuci în loc prop-tindu-i în piept strălucitoarea lentilă a obiectivului.

        — Arta statuarului! Strigă, aproape în delir. Popă răspopit! Îţi voi reda adevăratul tău chip!

        Dimon Platonovici rămase nemişcat ca şi cum tubul metalic l-ar fi străpuns. Îşi ridică braţele deasupra capului, gcjiiând, apoi bărbia i se lăsă în piept, picioarele i se muiară şi se prăbuşi în genunchi bătând podeaua cu fruntea şi în-chinându-se.

        — Popă răspopit – şuieră Donat. Ială-l, domnule conte t De mult trebuia să-mi porunciţi să-i redau adevărata sa înfăţişare!

        — Ridică-l – şopti contele foarte încet. Ridică-l şi fă-l din nou ceea ce a fost! Ceea ce am vrut eu să fie.

        — Oh, nu 1 gemu Donat. Niciodată

        — Ridică-l. Te rog! Spuse contele, zâmbind;

        — Dumnezeule! Suspină prinţesa Damaschin, acoperin-du-şi ochii cu palma.

        — Ridică-l – murmură contele, înălţându-şi braţul drept.

        — Adio – spuse Donat, înflăcărat. Adio, mincinoasă cetate a darmanţilor

        Îşi scoase mâna din mâneca neagră a aparatului şi în aceeaşi clipă o lumină orbitoare îl învălui, izvorând în trepte, arzând aerul. Lumina se prefăcu în fum, iar fumul se destramă încet, se destramă albicios, zdrenţuit, pierind în înaltul scenei şi lăsând să apară chircit, negru, corpul domnului Donat, fotograful.

        — Şi acum – spuse contele – şi-i auziră cu toţii nu numai vorbele, dar şi uşorul plescăit al buzelor şi respiraţia – şi acum, dragă domnule Diamand, tc-aş ruga să-i ajuţi lui Dimon să se ridice.

        Vorbind, contele îşi întoarse privirea către cerşetor, dar acesta nu-şi plecă fruntea.

        — Darmanţii nu mor niciodată – spuse cl. De bună seamă că nu mor. Îşi îndreptă pulpanele roase ale hainei şi cu pasul rar se apropie de marginea scenei. Îngăduiţi-mi să spun câteva cuvinte – îi ceru contelui, înclinându-se. O să-mi fie atât de greu să vorbesc după aceea…

        — Te rog, te rog – încuviinţă contele. Însă, dacă nu-ţi cer un lucru prea greu, aş dori să nu pomeneşti nimic de cartea lui Bergson. Ştiu că de la o anumită vârstă toţi avem câte o fixaţie, dar parcă acum, aici, în faţa corpului bietului Donat, ar suna puţin deplasat…

        — Voiam să vorbesc de cu totul altceva – răspunse grav cerşetorul. Despre moarte. Cred că un discurs funebru nu v-ar părea la fel de inutil.

        — E chiar nimerit – oftă contele. Dar un discurs emoţionant. Câteva. Lacrimi mi ar face bine. Tc ascult, Diamand.

        — E discursul meu – spuse grav cerşetorul. Şi nu va dura decât patru sau cinci minute.

        — Fie – spuse contele. Duţulescule, opreşte trăsnetele. Şi voi nori, furtuni – adăugă simplu – potoliţi-vă. Vorbeşte domnul Diamand.

        — Cândva – începu cerşetorul, închizându-şi pe jumătate pleoapele… Cândva, darmanţii au ajuns pe Pământ…

        — Câjidva – îl îngână contele. E absurdDarmanţii există pe Pământ din totdeauna, numai că nimeni n-o ştie.

        — E discursul meu – murmură domnul Diamand. Tre-” buic să v-o repet. E numai al meu.

        — Eşti obligat să respecţi adevărul istoric – murmură contele.

        — E adevărul meu – spuse liniştit domnul Diamand.

        — Păslrează-IJ-1!

        — Asta şi lac. Numai mărturisindu-ne adevărul îl păstrăm.

        Un spectator aplaudă, timid, dar ţistuirile celorlalţi îl opriră.

        — Darmanţii. Deci – continuă calm domnul Diamand – fie că au venit pe Pământ, fie că au existat pe el dintotdeauna, au trăit o vreme alături de oameni, printre ei. Neştiuţi de nimeni.

        — În ei! Îl întrerupse contele. În ci. În oameni şi niciodată printre sau alături!

        — Printre, alături, sub, peste, în, dintre şi spre – murmură domnul Diamand – darmanţii au existat, în măsura în care au existat şi există trabanţii. Berbanţii şi savanţii!

        — Trăiască savanţii – strigă unul dintre figuranţi. În-tlreptândiKşi penele din păr şi încordându-şi arcul. O-stra-ta-ra-ra! Ra-ru-ka! Moarte comanşilor!

        — Iartă-mă – spuse domnul Diamand. Nu sunt eomanş şi n-am vrut să-i jignesc pe savanţi, dar a vorbi despre dar-manli aşa cum o doreşte fostul meu stăpân înseamnă a-i transforma într-o sectă.

        — Darmanţii nu sunt o sectă î strigă contele, bătând din palme. Şi ceea ce spui dumneata aici n-are nimic a face cu un discurs funebru. Nu te aud preaslăvând virtuţile răposatului.

        — E discursul meu funebru – spuse domnul Diamand. Îmi aparţine nu numai pentru că ideile sunt ale mele şi pcuim că îl rostesc eit, dur mai ales pentru că îl închin morţii mele

        — Ah… Aha! Exclamă contele. Fie, Diamand. O să-mi permiţi deci să te întrerup la un moment dat, nu-i aşa, fără să le mai anunţ.

        — În nici un caz la mijlocul frazei – spuse domnul Diamand. Fiţi loial cu topica şi cu prozodia.

        — Oh, falsă candoare – spuse contele, suflecându-şi din nou mânecile. Oh, falsă candoare, repetă, coborând de pe tron. De aceea evit aceste discursuri, aceste discuţii, aceste controverse în faţa publicului neavizat. O întrebare greşit pusă, o concluzie pripită, şi iată schisma! Nu avem voie să prezentăm onoraţilor spectatori decât un spectacol pus bine la punct, altfel ar însemna să-i batjocorim.

        — Şi batjocura se plăteşte cu moartea – spuse domnul Diamand, împingând cu piciorul cadavrul lui Donat.

        — Eşti lugubru – spuse contele aferat. Dar îţi ofer exact ipostaza care-ţi convine pentru aceste ultime momente. Doamnelor şi domnilor – urmă, preumblându-se pe marginea rampei, urmărit de reflectoare. Ani de zile, decenii, secole chiar, am studiat sufletul omenesc. Şi am găsit acolo, învârtindu-se turbaţi, ca într-o cuşcă, un zeu $î o fiară. Uneori învingea zeul şi atunci ne prosternam cu toţii în faţa geniului! Dar alteori, gratiile se rupeau sub ghearele fiarei! Ea apărea urlând. Ueigând, pustiind totul. Trebuie oare să mai amintesc războaiele, perversiunile, trădările, omorurile? Vreţi să vă înfăţişez aici craniul oamenilor-fiară, după datele frenologiei lui Gali şi Lavater? După Lombroso sau Deila Porta? Istoria voastră nu vă e de ajuns?

        — Socotiţi crime, războaiele lui Caius Iulius Cezar? Întrebă prinţesa Damasehin încovoindu-se sub povara unei amintiri care-i aprinse privirile.

        — Cezar! Încuviinţară spectatorii din fosă. Caius-Iulius-Cezar!

        — Odios tiran I strigă domnul Diamand.

        — Brutus I urlă contele.

        — Caius! Mugi domnul Diamand. Un criminal care a măcinat cohortele Romei, care a ucis paşnicile populaţii ale Galici, ale Egiptului…

        — Quousque tandem abutere Diamandus patientia nos-tra? Întrebă contele, cu voce tunătoare. Până când geniile vor fi numite ucigaşi, până când îi vom blestema pe marii reformatori ai omenirii? 1 O zei, o ceruri nemuritoare, tunete, focuri aprinse în centrul Pământului, ascultaţi şi pe-depsiţi-i pe detractori! Nu îngăduiţi ca idolii din panteonul darmanţilor să fie atinşi!

        Un fulger sclipi orbitor în fundul scenei şi din fundul sălii se auzi mugetul unui vulcan.

        — Iată răspunsul naturii 1 strigă contele. Sunt insulte care fac să sângereze nu pieritoarele noastre inimi, dar însăşi firea!

        — Bravo! Strigară spectatorii, aplaudând frenetic. Trăiască veşnica natură!

        — Oh, tragedie a tragediilor – urmă contele cu voce joasă. În această masă de nervi şi viscere se dă o luptă multimilenară – lupta între fiară şi zeu. Oameni, fiecare dintre voi poartă un darmant în sângele lui 1

        — În raniţă: – ţipă o voce ascuţită. Ne purtăm darmanţii în raniţe!

        — În sângele nostru – repetă grav contele. Am adunat în acest depozit munţi, ape, oraşe pentru a construi o nouă lume. Martori îmi sunteţi cu toţii că nu fac treaba de mân-tuială şi încerc mereu pentru a făuri cea mai bună dintre lumi în care vor locui cei mai buni dintre oameni – darmanţii!

        — Dar-man-ţii. Dar-man-ţii – scanda sala.

        — Dăruiţi-ne cea mai bună dintre lumi – îngână umil Dimon Platonovici. O aşteptăm de treizeci de mii de ani.

        — Chiar niai de mult – murmură Duţulescu, pleeându-şi barba neagră.

        — Am încercat să-i adun pe darmanţii de pretutindeni – spuse contele. Am încercat să-i smulg din mocirla în care căzuseră pentru a transforma Pământul într-o grădină a zeilor!

        — Şi? Întrebă domnul Diamand.

        — Iată-i! Răspunse tunător, contele.

        — Suntem aici! Strigară spectatorii urcaţi pe muntele din stânga scenei.

        — Şi eu am fost darmant – spuse domnul Diamand, ce-rând linişte. Aproape patruzeci de ani. Sunt cel mai vechi consilier al contelui.

        — Cel mai bătrân – spuse contele. Cel mai mort.

        — Trimis pe meleagurile mele natale, căutam dar-manţi – urmă domnul Diamand. Printre oamenii cei mai înţelepţi, chiar dacă erau copii încă.

        — Mulţumesc – şopti Mihail emoţionat.

        — Sau femei…

        — Mulţumesc – murmură Sofia, aflată în mijlocul sălii.

        — Mă închinam nu numai înţelepciunii, dar şi curajului… Desprinzându-se de trunchiul de care sc rezemase, Matei îşi pocni călcâiele şi salută.

        — Vă aud, da, vă aud – murmură domnul Diamand – prieteni ai mei de pe malul Dunării! Bietul Donat m-a urmat în locurile acelea atunci când domnul conte na mai avut încredere în mine şi a adus-o de acolo pe Elena-Adelc-Dédé, aşa cum Dumitrache l-a adus pe voinicul Anton…

        — A salva oamenii! Îl întrerupse contele, cutremurân-du-se. A salva oamenii! Ce poate fi mai înălţător? 1 Orbecăim de mii de ani, şi acum, însfârşit, ştim, salvarea există! Istoria Omenirii se va încheia cu Biruinţa darmanţilor!

        — Cu uciderea omenirii – şuieră domnul Diamand.

        — Salvarea există – continuă exaltat contele, parcă fără să-l audă. Şi când ştim aceasta, când ne înfundăm mâinile în măruntaiele omenirii pentru a-i aduce alinarea – profeţii mincinoşi împiedică măreaţa noastră operă! Iată-l aici, în straie de cerşetor, aşa cum l-am silit să umble prin lume, iată-l, mărturisindu-şi trădarea!

        — Acum mi-o răscumpăr – spuse domnul Diamand. Căci nu voi îngădui nimănui să nimicească omul sub pretextul transformării lui! Omul transformat trăieşte într-o lume a absurdului, într-o lume străină, străin el lui însăşi.

        — Sofisticării – mugi DuÇulescu, apropiindu-se de domnul Diamand. Vrei să zăpăceşti publicul cu sofisticării de bâlci? Ai uitat gustul cenuşii?

        — Dar aici suntem la bâlci – răspunse surâzător domnul Diamand. Jucăm o piesă, nu-i aşa?

        — Data trecută mureaţi mai repede! Strigă cineva din fosă. Prea multă vorbă! Vrem sânge!

        — Oh, domnilor – suspină jenat contele. Cineva ar putea crede că ne aflăm la abator!

        — Acum, aici – spuse foarte încet şi foarte rar domnul Diamand – jucăm sfârşitul omenirii.

        — Biruinţa darmanţilor – îl corectă contele.

        — E tot una – spuse domnul Diamand. Feriţi-vă de marii reformatori, de acei care vă nimicesc idealurile pentru a vă împrumuta idealurile lor! Darmanţii nu există, sau dacă există sunt în noi şi pot rămâne acolo aşa cum au fă-cut-o şi până acum!

        — Este darmant acela care crede că este! Strigă contele, ridicând două degete. Altfel ce puteri ar avea în mâinile noastre aceste lentile, aceste mici cristale în care adunăm ploaia, inelele şi brăţările noastre, tablourile şi gropile?

        — Niciuna! Spuse domnul Diamand. Omul e abia la începutul istoriei sale! Omul abia se naşte!

        — Oh, oameni! Tună contele, stingând cu răsuflarea câteva din lampioanele rampei. Oameni după al căror chip au fost creaţi îngerii, domnul Diamand vă socoate maimuţe)

        — Omorâţi-l! Mugiră spectatorii din stânga scenei. Stră-pungeţi-l cu fulgerul!

        — Oameni, oameni – se căina contele, răşchirându-şi degetele spre cer. Oh, voi creatori ai zeilor, voi a căror istorie e călcată în picioare de acest cerşetor, amintiţi-vă cine sunteţi! Maşinişti – strigă, lovind scândură scenei cu piciorul, daţi drumul Istoriei!

        O pală de vânt zgudui sufitele şi muntele cu tron auriu. Mihail pitit după cuşca sufleurului. Se trânti pe burtă, tră-gând-o după el pe Francisca şi însăşi actorii se ascunseră în spatele recuzitei.

        Fugind, mişeându-şi braţele frenetic, vibrând aproape din cauza vitezei, în scenă se repeziră hoarde de oameni păroşi, urmaţi de alţii înveliţi în piei deanimale, după care se năpustiră ostaşi, purtând suliţe, cavaleri înzăuaţi. Treceau, frângându-şi spinarea din cauza iuţelii, topindu-se unii într-alţii. Se ciocneau ca azvârliţi dintr-o vânturătoare preoţi, noptiere, piei-roşii, coteţe, corăbii, oglinzi, curtezane, biserici, într-un urlet necontenit. Acopereau scena, până sus, la căpriori, lovind scripeţii maşiniştilor, mori de vânt, covoare, lăute; roşul alungind verdele, negrul curgând în galben, ocrul arzând în flăcări portocalii. Tremurau, fierbeau într-un abur metalic şine, cuţite, cârlige, maşini, alcovuri, pahare, bureţi, bisturie, străpunse toate de ochi luminoşi, de guri orbitoare – în vreme ce contele, apărându-şi obrazul cu braţul, striga, încereând să acopere vuietul obiectelor:

        — Istoria, istoria, iat-o! Istoria! Crime, sânge, poeme, ştiinţă! Omul încearcă să devină darmant! Dar nu ştie cum! Nu ştie nimeni! Totul trebuie adunat din nou, ca la facerea luinii, reîmpărţit, rechibzuit, refăcut. Priviţi acest haos de case, de chipuri. Oh, nu, oameni, nu!

        Vuietul scăzu, se opri. Ultimele case, ultimele locomotive electrice şi stâlpi de înaltă tensiune coborâră lent sub podeaua scenei.

        — Nu! Tună contele. Să înceteze această luptă stupidă, această nebună împărţire în oameni înalţi şi oameni graşi, în genii şi cretini, în muzicanţi şi sportivi. Trăiască noua lume – lumea darmanţilor!

        — Prea mulţi zei – spuse foarte încet domnul Diamand, ridieându-se dintr-un maldăr de cârpe. Lăsaţi câţiva oameni, măcar, pentru a-i proslăvi pe darmanţi

        — Aici, acum, vă voi transforma în zei! Tună contele. Piesa se încheie cu triumful vostru! Urcaţi pe scena! Toţi! Toată lumea!

        — Eu cobor – spuse domnul Diamand, încălecând marginea rampei. Trebuie să rămână cineva şi în sală.

        — Şi eu cobor – murmură Dumitrache, luându-şi vioara. Ar fi absurd să fiţi aplaudat în final de un singur spectator.

        — Vino, Dédé – spuse prinţesa Damaschin. Înainte de a muri în înghesuială.

        — Rămâneţi până ce uf că ceilalţi – şuieră contele. Nu-mi stricaţi finalul!

        — Mi-e rău – murmură La Sardine. S-a fumat prea mult aici… Şi mirosul ăsta pe care-l lasă Istoria de fiecare dată…

        — O clipă, doar, La Sardine – spuse contele, pocnin-ru-şi nervos degetele. Tu… Ştii tu, La Sardine, când am făcut oraşul acela din spatele parcului, am făcu ţ-o pentru tine…

        Se întrerupse căci domnul Diamancl sărise greoi în fosa de orchestră, urmat de Dumitrache şi de doctorul Dinu.

        — Fug, excelenţă – spuse Dimon Platonovici. E un foarte rău exemplu 1

        Fără 'să aştepte vreun ordin, Duţulescu împinse către cuşca sufleurului un tun proaspăt vopsit, pe a cărui ţeava era scris cu pensula: Fulgere, trăsnete.

        — E oribil – spuse contele. Cerşetorul ăsta filosof, înţeleg… Are capul plin de Bergson… Şi Dumitrache, un simplu lăutar, fără Dumnezeu,., dar dumneata, Dinu, om serios, specialist în fantome!

        — Nu-mi plac zeii – spuse Dinu respectuos. Aş obosi trăindu-mi viaţa peun piedestal.

        — Prefer gropile – surâse prinţesa Damaschin. Gropile, verzele, toate micile decoruri de groază în care am trăit.

        — Îmi pare sincer rău – şopti contele. Cine nu c cu mine, e împotriva darmanţilor. E în joc viitorul omenirii.

        — Ştiu, ştiu – răspunse domnul Diamand, fără să se întoarcă. Mergea încovoiat prin culoarul deschis de spectatori. Ştiu, am mai auzit replica asta.

        — E oribil – şopti contele înfiorat, pregătindu-şi tunul. Niciodată încă n-am tras în femei.

        — Începutul e greu – murmură blând domnul Diamand. La urma urmei, nu noi ne alegem duşmanii.

        — E adevărat – şopti contele. Oh, biata mea La Sardine… Sărmană prinţesă… Adele la plus belle… Oh, oameni I răcni, atât de tare, încât Dimon Platonovici căzu în fosa orchestrei. Oameni, pentru voi o fac 1 Fulgere, câini credincioşi I Trăsnete, dulăi ai Istoriei. Apăraţi-i pe oameni!

        Scena se întunecă, vânătă, sângerie, şi o bubuitură sfă-râmă toate lampioanele. Strigând, spectatorii primelor rân-duri se prăbuşiră cu fruntea în iarbă şi lojile avanscenei crăpară în două. Câteva clipe nu se mai auzi altceva decât geamătul celor loviţi şi pârâiturile focului care cuprinsese scaunele fosei. Apoi norul vineţiu se ridică asemeni unui văl, descoperind chipul senin al domnului Diamand şi obrazul palid, dulce, al Danielei-Dédé.

        Din înaltul scenei, contele de Droildieu întinse braţul deasupra corpurilor celor străpunşi de fulgere.

        — Istoria nu se face fără jertfe – şopti îndurerat Fie ca pieirea lor să nu îinpieteze biruinţa noastră. Veniţi, oameni, apropiaţi-ă 1

        Nimeni nu se clinti, în afara unui bărbat purtând o chivără de argint, care înainta vijelios, sărind peste spectatorii aşezaţi în iarbă.

        — Anton, dragul meu! Exclamă contele. Vino! Dumitrache, discipolul meu, m-a trădat! Îi vei lua locul ca apostol al darmanţilor!

        — La Sardine! Gemu Anton, îngenunchind lângă corpul fetei cu părul blond. Iubita mea 1

        — Te înţeleg – şopti contele, reaşezându-se pe tron. E o slăbiciune omenească. Dar în faţa cerinţelor Istoriei, n-avem prieteni, n-avem iubite

        — Ba da! Strigă Matei, năpustindu-se spre scenă. Avem! Avem! Oh, biata mea Elena!

        — Avem, da – spuse Mihail dându-l laoparte pe Dimon Platonovici. Domnul Diamand a fost filosoful copilăriei şi tinereţii mele.

        — Nu există copilărie în fata Istoriei! Proclamă sacerdotal contele. Călcaţi în picioare aceste slăbiciuni! Darmanţii…

        — Jos darmanţii! Strigă Luca. Sărind peste balustrada lojei centrale din care smulse un petec de catifea roşie. Domnul Donat transforma prostituatele în sfinte! De ce l-aţi ucis?

        — El a vru ţ-o – răspunse contele.

        — Nu, nu el! Strigă sfâşietor Mariluna, îmbrobodită în negru. Nimeni nu vrea să fie ucis pe la spate! Nimeni! Trigă, apleeându-se peste corpul lui Dinu.

        — Cum? Întrebă contele. Toţi mă acuză?

        — Oh, nu toţi – susură Dimon Platonovici, Sala vă urmează.

        — Ce spune sala? Întrebă tunător contele. Voicei din munţi? Spectatori cu cap lânos. Dolicocefali din văzduhuri, îndrăzneţi corăbieri ai sudului, cu cine sunteţi?

        — Sala tace – murmură Mihail. Teama o împiedică să\u259? Respingă.

        — Cu cine sunteţi? Întrebă mieros Dimon Platonovici. K doar un spectacol, puteţi vorbi.

        — Spectacolul îl vom sfârşi noi! Strigă Francisca, tretm rând de indignare. Ne pricepem la teatru. Apantopon! Ma-patepei! Chemă ca pe vremea când juca rolul prinţesei de pe tronuhţucal. Luaţi-i tunul!

        — Înapoi – mirii Duţulescu. Îndreptând ţeava spre public.

        Dar Anton şi sărise pe scenă şi dintr-o lovitură îl aruncă pe bărbos în culise.

        — Jos darmanţii! Răcni Luca agilându-şi catifeaua roşie.

        — Dimon Platonovici! Chemă contele. Distruge-i prin trădare!

        — E jirea târziu – gemu Dimon, fugărit de Matei. E ora săbiei.

        — OpriţH pe nebunii aceştia – spue contele. Întorcân-du-şi faţa spre public. Ce spun părinţii lor?

        — Atinge-l. Matei! Strigă Daniil. Pe el. Copii, pe el î Dimon Platonovici se réfugie în sală. Dar Mariluna îl apucă de pulpana hainei şM aruncă în braţele lui Anton. O singură dată îşi ridică Anton pumnii şi fostul căpitan de artilerie fu rupt în două. ca un vreasc.

        ~ Uraaaa – strigară spectatorii din Fosă. Trăiască Anton!

        — Bravo. Matei! Urlă galeria.

        — Mi-hai-iL. Mi-ha-îl – scandară lojile.

        — E de abia începutul – mârâi Luca înnodându-şi catifeaua în jurul creştetului ca pe o bonetă frigiană. Vă aud, oameni sărmani! Vom ocupa noi scena!

        Apucând aparatul de fotografiat al domnului Donat îşi îndreptă obiectivul spre conte.

        — Redeveniţi ceca ce aţi fost înainte I strigă. Pentru că nu sunteţi contele de Droitdicu.

        — Eu?! Întrebă teribil contele. Eu?!

        — Da, tu! Răspunse Mihail, tutuindu-l spre al umili.

        — Oh, ape învolburate ale destinului I tună contele. Timp ireversibil. Cine, te întreb, cine poate ştii ce am fost eu înainte?

        — Bravo! Şopti Dimon. Care încă mai respira. Frumoasă replică 1

        — Pulbere ai fost – spuse Anton ridicând falca de măgar.

        — Pulbere! Strigă Matei, trăgând cu tunul în conte, fără să mai ochească. Tronul strălucitor se zgudui, norişori albi se ridicară deasupra lui şi rămaseră în aer, bucălaţi şi rotunzi.

        — Dar băieţii ăştia vor să mă omoare, ho-ho-ho I hohoti contele, tropăind. Pe legea mea, e o adevărată revoluţie, îşi închipuie că Istoria e un basm I Ho-ho-ho-ho

        — Ho-ho-ho! Făcură spectatorii din stânga scenei.

        — Ha-ha-ha-ha! Hohotiră lojile.

        — Un basm, pe legea mea 1 strigă contele, râzând cu lacrimi şi prinzând ca pe nişte mingi obuzele pe care Matei continua să le tragă spre cl. Bravo, artileristule! Iată-i pe adevăraţii darmanţi 1 strigă. Iată-i 1 Oh, micii mei darmanţi de pe malul Dunării 1

        — Bravooooo! Urlă sala, acoperind avanscena cu piersici. Uraaaaaaa I Trăiască darmanţii contelui

        — Nu suntem darmanţi 1 strigă Mihail. Suntem oameni, oameni!

        Dar nimeni nu-l mai auzea sub răpăitul fructelor, s, ub torentele de aplauze care se rostogoleau de pretutindeni.

        — Bravooooo 1 strigă contele, împreună cu sala. Băiatul ăsta e mai energic decât răposatul meu filosof!

        Încruntat, fără să răspundă, Mihail se aplecă şi smulse din mâinile încleştate ale domnului Diamand micul volum intitulat „Le Rire”.

        — Bravo, bravo – urmă contele graseind – băieţii ăştia sunt formidabili 1 Au şi început să ia locul apostolilor mei 1 Ha-ha! Priviţi! Luca strânge la piept aparatul lui Donat, Anton adună cristalele ploii şi Mihail – înţeleptul, măsuratul Mihail – fură cartea unui mort! Oh, destin trădător, soartă zeflemistă! Matei îşi lasă tunul pentru vioara lui Dumitrache… Până şi mica mea Francisca pare hipnotizată de brăţările frumoasei Adelc-Dédé! Oh, micuţa mea – gunguri – ia brăţara, sulimanurile, hai, ia-le înainte de a te lua ele pe tine.

        — E nemaipomenit – horeai trunchiul lui Dimon Platonovici. Are un haz nebun!

        — Biiis! Biiiiiis 1 gemu sala.

        — Jos de pe scenă, paiaţă! Ordonă, palid, Matei. Dacă bombele nu te ating, o să te gâtui cu corzile viorii!

        — Facă-se voia ta 1 tună contele, îneeându-se de râs. Moartea mea încununează de fiecare dată biruinţa darmanţi-lor. Cântaţi-mi prohodul, dragii mei, spectacolul se încheie cu scena morţii triumfătoare. Scoase un diapazon, îl lovi şi dădu tonul:

        — Sol 1 Sol! Fiţi gata… Începeţi… Oh, ceruri vrăjmaşe, istorie oarbă…

        — Oh, tăietori de capete şi de mustăţi – cântă Mihail cu voce catifelată – mari suverani, reformatori…

        — Mari suverani, reformatori – sună dogit sala. Vocile se încălecau, se suprapuneau. Când cei din fosă ajunseră la. Formatori„ cei din fund erau abia la… Uverani”. Dar toţi cântau emoţionaţi de apropiata moarte a contelui, iar femeile plângeau.

        — Darmanţi, darmanţi! Psalmodie contele, iar lojile, ne-înţelegând, reluară „Berbanţi, Crocanţi”. Oh, darmanţi! Strigă contele sfâşietor. Din alte lumi, din alte vremi, oh, voi cei puri, oh. Voi cei puri…

        — Oh, voi cepuri… Voi cepuri – plânse fosa de orchestră.

        — Istoria cea hâdă devine a noastră acum – recită bariton al contele. Istoria… Istoria.

        — Istoria, istoria – răspunse scandat sala.

        — Darmanţii! Darmanţii!

        — Berbanţii! Crocanţii!

        — Mor, oh, moooor! Încheie contele, alunecând de-a lungul tronului. Oh, soartă vrăjmaşă î Destinul nu mi-a îngăduit să văd transformarea acestei lumi! Moartea mă desparte de biruinţa darmanţilor!

        — Moare! Ţipă o femeie. Moare contele de Droitdieu!

        — Mor – şuieră contele astmatic. Aud cerurile deschi-zându-se… Sunt cerurile darmanţilor… Ceruri pătrate, frumoase, în care toţi sunt ca unul şi unul ca toţi… Oh, muzica sferelor!

        Se auzi de departe eăzând o frunză.

        — Mica mea frunză – şopti contele ca o adiere. Lume a Pământului.,. Cât am vrut să te transform într-una mai bună… Într-o lume simplă, de zei… Adio…

        — Adio – răspunseră cei din stânga scenei cu buzele uscate.

        — Adio – repetă contele neauzit, topindu-se la poalele tronului.

        Porumbei albi se desprinseră din dosul sufitelor, ţâşnind spre plafonul înstelat al sălii. Răsună chemarea unui corn de vânătoare.

        — Adio – murmurară buzele încă vizibile ale contelui. Darmanţii…

        Nu-şi termină fraza. Lampioanele de veniră negre şi un cor de copii începu să cânte: „Odihnească-se în pace”. Ra-sucindu-se singur pe afet, tunul trase unsprezece salve.

        — Ajunge! Comandă vocea contelui, venind din înalturi. Parada! Parada darmanţilor!

        Mihail se simţi înşfăcat de câteva braţe, cineva îi trânti pe creştet coroana contelui şi fu împins către tron.

        — Nu! Urlă. Nu! Niciodată!

        — Niciodată! Strigă Matei, apărându-se cu vioara de cei care voiau să-l ia pe braţe.

        — Afară! Strigă Mihail. Să ieşim din baracă! Loc! Fa-ce-ţi loc!

        — Cu sau fără voia voastră – se reverberă de pretutindeni vocea contelui – sunteţi darmanţi. Istoria are nevoie de voi! Slujiţi Istoria!

        — Nu! Mugi Anton, răsturnându-i pe cei treizecide spectatori care-i înşlacaseră braţul drept. Lăsaţi-mă. Ama-leciţilor!

        Se adunară toţi în spatele lui Anton – Mihail, Luca, Sofia, Daniil. Francisca. Mariluna. Matei încheia plutonul împungând în urmă cu arcuşul. Şi se rostogoliră ca un animal cu multe picioare peste picioarele celorlalţi, pe sub braţele lor. Săriră şanţurile pe care ceilalţi le săpaseră în grabă, trecură podeţe făcute din trunchiuri de arbori, lăsând în urmă petice de stolă. Bucăţi de piele, pete de sânge. Până când, în depărtare, apăru intrarea barăcii.

        — Oh, sărmanii mei – îngână vocea contelui, izvorând din copaci. Sunteţi darmanţi până în vârful unghiilor I Fugiţi de voi înşivă!

        — Înainte! Gemu Miliail, cu ochii înecaţi în sudoare. Dar nu era nevoie să-şi încurajeze fraţii care înaintau cu îndârjirea unei locomotive, lovind în dreapta şi-n stingă şi îndreptându-se către uşa ale cărei canaturi se întredeschi-deau.

        — Proştilor – bolborosi dintr-o groapă vocea contelui. N-aţi înţeles nimic! Lumea spre care fugiţi e de mult în mâinile darmanţilor 1 Hei I strigă. Prindeţi-i! Aduceţi-i la mine!

        Plafonul sălii coborî deasupra fraţilor, le atinse creştetul, îi încovoie.

        — Proştilor! Murmură duios vocea contelui. Şi cerul e împotriva voastră!

        Anton se opri, îşi răşchira picioarele şi opri plafonul sălii între umeri. Simţi că şira spinării îi trosneşte şi, deschizând larg gura, gemu:

        — Mai repede.

        Dar fraţii şi ajunseseră la uşă. Matei ţâşni primul afară smulgând o bucată a prelatei, apoi prelata zbură cu totul, sfâşiată, şi Anton se năpusti pe urma fraţilor şi părinţilor săi în vreme ce plafonul se prăbuşea sfărâmându-se de munţii din fundul sălii.

        Iar de sub grămezile de cioburi continua să se audă vocea contelui:

        — Darmanţii, dragii mei… Istoria…

        — Şi nu intrăm şi în baraca asta colorată? Întrebă Francisca.

        — E prea ieftin – răspunse Mihail. Şi prea e cu „Intrare obligatorie”.

        — Şi voi? Insistă Francisca, întoreându-se spre ceilalţi. Fraţii mârâiră fără să răspundă. Cărau, obosiţi, obiectele câştigate la roata norocului: o vioară, un Kodak vechi tip 1920, pungi cu bile de cristal, brăţări false.

        — Bine că plecăm mâine – spuse Daniil. Altfel aţi fi adunat şi praful de pe tobe şi sulimanurile p'aiaţelor.

        Ferindu-se, Mariluna şi Francisca îşi ascunseră în poşetă fardurile galbene şi albastre câştigate la tombolă.

        XVII

        Trecuseră abia câţiva ani, dar fraţii uitaseră Parisul ca şi cum l-ar fi cunoscut din vis.

        ÎI uitaseră şi pe măsură ce îmbătrâneau inventau un Paris de ilustrate, de filme. Numai Anton, seara, după ce bea, alunga imaginea turnului Eiffel sclipind de lumini^şi a strălucitoarei Moulin Rouge, amintindu-şi o curte enormă păzită de un câine lăţos. Ajunsese cândva în curtea aceea rătăcindu-se pe nişte uliţi bolovănoase ce semănau cu zoioasa stradă a Silfidelor. Apoi, de-a lungul anilor, curtea începu să se piardă în ceaţă, uliţele se transformaseră în fundături, iar din fundături rămaseră doar bolovanii.

        Şi o dată cu uliţele din vis îngălbeni şi se scoroji vechea casă din strada Democraţiei. Fraţii mai mari o părăsiră, mutându-se la noile lor familii, şi doar Anton şi Matei rămaseră pentru a preda nepoţilor ograda cu bălării. Căci acum erau unchi, iar nepoţii moşteniseră înclinarea lor către farsă şi visare. Erau doi băieţi blonzi ai lui Mihail, o fată – ţigancă, fiica lui Luca şi un băiat al Franciscăi, căruia îi reveni tronul din ţucal şi pasiunea pentru cabo-tinării.

        Ocupaţi cu alintarea acestor copii scandalagii şi nebuni, fraţii nu observară că iernile devin mai aspre, că iepurii se împuţinează la vânători şi că la balurile Bibliotecii Ure-chia pătrund prea mulţi dansatori cheloşi şi cărunţi. Sofia îi certa molcom, ca în urmă cu treizeci de ani, şi ei o as-

        — Grădina zeilor cultau cu capul plecat, numărânclu-i bulinele de pe capot, în vreme ce prorocul Daniil îşi eânta doinele aşezat pe un scăunel înpoarta casei.

        Mihail obosi atât de tare, încât ajunse să le împărtăşească fraţilor din înţelepciunea sa, însă Luca era prea socialist ca să-l înţeleagă şi Anton prea chefliu ca să-l audă. Astfel Mihail îşi epuiza argumentele sub replicele tăioase şi repezite ale Iui Matei, care se socotea apărătorul ţăranilor şi discuţiile se încheiau cu certuri violente.

        Strivită sub paşii şi privirile lor de adulţi curtea se împuţina, iar strada se scurse înăuntru prin gardul rărit. Aşezaţi în grădină, puteau vedea acum până departe, deasupra caselor din vecini şi clopotniţelor. Dar oraşul pe care-l cunoşteau de sute de ani se stricase. Tramvaiele sunau hodorogit, Moişe-mutu' tuşea scuipând sânge şi portul părea jupuit de vânturi.

        Şi, pe deasupra, Ia cinematograful Trianon, începură să fie aduse numai filme nemţeşti.

        — Nu-mi place asta – spuse Mihail. Pute a război.

        — E adevărat – strigă de peste gard Cristu Riozotis, cofetarul. Am fost la bordel, la tanti Rustia – curvele miroseau a mahorcă ostăşească.

        — Sinagogele de pe strada Zânelor – murmură Matei – îşi pierd literele de pe frontispiciu.

        — Citeşti evreieşte? Întrebă Anton.

        — E ebraică, limba Vechiului Testament – murmură Mihail. De câte ori oraşul aşteaptă vreo nenorocire, cad literele de pe sinagoge.

        — Miroase a fascism – spuse Mihail. A Hitler.

        — Prostii – spuse Ajiton. E criză şi atâta tot.

        Din stradă se auzea zumzetul unei coloane de maşini. Fraţii ieşiră în poartă şi văzură un puhoi de automobile vopsite în culori de camuflaj.

        — Polonezi 1 strigă Cristu Riozotis. Fug din calea nemţilor.

        Coloana se opri, sunându-şi tinichelele, pe strsrla TVmo-craţiei. Oamenii se apropiară de ea şi, în câteva minute, fiecare curte se umplu de oaspeţi. Cristu Riozotis mise mâna pe câţiva maiori, iar fraţii se mulţumiră cu opt soldaţi.

        — Sunt cam tuberculoşj – spuse Anton, îndemnându-i să ia din ciorba pe care le-o pusese înainte.

        — Fascism – mârâi Luca. Hitler.

        — Hitler – bolborosiră soldaţii cu gura plină de ciorbă.

        — Nu scrie numele dracului pe perete – şopti Mihail. Dar Hitler nu apăru decât după câteva luni, multiplicat în mii de uniforme verzi şi cizme cu tureatca joasă.

        — Iată-i deci! Spuse napoleonian Mihail, mânuindu-şi bastonaşul ca pe o sabie.

        Matei îşi plecă fruntea. El n-avea baston, avea chiar sabie la şold şi trebuia să-i salute primul pe ofiţerii nemţi de acelaşi grad cu el.

        — O să-şi rupă gâtul acolo – şuieră Luca. Şi Lau mai rupt şi alţii.

        — Asta nu mă încălzeşte – murmură Matei călărind scaunul. Înainte de-aş rupe ei gâtul, vom muri noi.

        — Poate că nu – surise Mihail.

        — Căcat! Conchise Anton. N-o să fie nici un fel de război, încă douăzeci de ani.

        Războiul începu însă după un an, Ia sfârşitul zodiei racului şi începutul zodiei gemenilor. Curtea încă mai dormea răcoroasă, iar în chioşc pluteau arome de vin de Nicoreşti, căci se sărbătorise ziua de naştere a băiatului Franciscăi şi unchii băuseră până în zori.

        Se servise salam de Sibiu, jambon, cozonac, chec, madeleine galbene, tort cafeniu şi poros, cremă de cacao şi vanilie la masa copiilor, şi mult vin la masa unchilor. Îşi sărutaseră cu toţii nepotul cu ochi de broască, iar Matei

        1T 259 aţâţat de mirosul bateriei de tunuri, de unde rugise pentru eâteva ore, îi recitase pentru a-l întrista: „Eşti schilav tot, un cerşetor te-ntorci acum acasă. Şi ce băiat frumos erai… Dar oricum eşti ce-ţi pasa…!” Sărbătoritului i se umeziseră ochii de lacrimi şi Anton, furios, strigase: „Termină cu teatrul, roşcovanule I”

        Iar peste eâteva ore, tunurile bătând spre Reni zguduiră oraşul, aproape prăbuşindu-l în vechile lui hrube rămase de pe vremea turcilor.

        Fraţii săriră năuci din somn, umplând găleţile cu apă şi baricadând ferestrele, apoi, dezmeticindu-se, ieşiră sa fumeze în curte. Cei mai mari erau rezervişti, trecuseră de patruzeci de ani – Mihail se apropia de cincizeci – şi ştiau că n-avea să-i cheme sub arme deeât mai târziu, când cei tineri aveau să cadă pe front. Dar printre cei tineri se afla şi Matei a cărui baterie pleca în zori.

        În aprilie Matei reveni cu un glonte în burtă şi zăcu patruzeci de zile la spitalul din strada Traian. Acolo, pe patul îngust de fier, copleşit de prea desele vizite ale Sofiei şi de înţelepciunea lui Mihail, se îndrăgosti. Se îndrăgosti fără scăpare, bolborosind, înjurând şi ruetfndu-se. Abia reuşea să şadă în capul oaselor, albit, arţăgos, dar juca rişca cu decoraţia şi scria bileţele de amor.

        — Parcă eşti stafia bolşevismului – îi spuse Anton, venit în permisie să-l vadă. Îţi lipseşte coasa şi steaua în cinci colţuri pe frunte.

        — Nu-mi plac glumele astea – mormăi Luca. Sunt glume fasciste.

        — Caraghios! Se înfurie Anton. Zi bogdaproste că ai scăpat până acum cu viaţă! Ca şi mine

        — E frumoasă, nu-i aşa? Întrebă foarte încet Matei.

        — Cine? Întrebară fraţii, întrerupţi în plină dispută politică.

        — Daniela – şopti Matei. Uite-o 1

        — Daniela?

        Fraţii se priviră uluiţi. De jur împrejurul lor se înghemu-iau paturile acoperite de pături cenuşii, de sub care ieşeau capete ţepoase. Sub masa, fuseseră îngrămădite găleţile de feşe, scuipătorile murdare şi un medic militar obosit scria într-un registru.

        — Care Daniela? Întrebă Mihail prudent.

        — Daniela Dobcinski – şopti Matei. Priviţi-o 1

        Fraţii îşi întoarseră capul către golul negru al uşii şi vă-vură apărând o faţă rotundă, blondă, pistruiată, cu gura mică şi palidă. \pa         — E evreică – şopti Matei. Ea m-a salvat de la moarte. Şi povesti, aşa cum povestea de obicei, aprinzându-se, trăind fiecare imagine, cum a fost adus noaptea cu furgo-netulşi cum a fost aruncat în anticamera morgii. Acolo venise, călcând peste morţi, o fată în halat alb, care-i vorbise în poloneză şi în idiş – îl crezuse evreu polonez – şi-i dăduse să bea, udându-l cu lacrimile ei, numindu-l Mauriciu. Şi se certase, ridicase tot spitalul în picioare ca să-i fie dat ei, şi el trăise două nopţi şi o zi de coşmar cu burta arsă de cărbuni încinşi, şi ea îi adusese de băut, îl mângâiase, îi făcuse nenumărate transfuzii. Şi Matei murise de câteva ori – îşi amintea puţurile negre în care se prăbuşise – dar îl ridicase deasupra cu mâinile ci mici şi puternice, che-mându-l, ţinându-l de braţ, şi abia în ziua a doua spre seară, cineva îi smulsese suliţa înfiptă în pântece. Şi el rămăsese culcat pe spate, fără putere, şi totul putea – răsuflarea, camera, picioarele lui – iar Daniela îl spălase cu bucăţi de tifon şi-i adusese aşternut curat. Şi el continuase să se zvârcolească, să piardă sânge – simţea mereu pansamentul şi cearşaful ud şi nu mai voia nimic altceva decât sa ajungă acasă, să moară acolo, într-un colţ, fără să sperie pe nimeni – voia să moară pentru că îl duruse prea multă vreme şi era nevoie ca cineva să-i ridice corpul asudat, să-i bage plosca pe dedesubt şi-i era scârbă de el însuşi. Iar Daniela venea mereu, surâzându-i, strigându-l Mauriciu şi cântându-i foarte încet cântece poloneze de leagăn, şi Matei se îngrozea la gândul că vindecându-se n-o va mai vedea.

        — Îţi mulţumim din suflet, domnişoară – spuse Luca cu ochii umezi, aplecându-se până la pământ. L-ai salvat de la moarte.

        — Oh, nu eu! Jur!

        — Spuse Daniela apărându-se.

        — Mulţumesc, domnişoară – adăugă Mihail. Ne dăm seama cât te-ai chinuit fără ca nimeni să ştie. Eşti o eroină.

        — Oh, vă rog, vă rog – spuse fata. Acum e sănătos. Iar eu o să plec la Bucureşti să-mi caut familia.

        — Dar se întoarce – spuse agitat Matei. I-am spus că e periculos să circule. Poliţia e rea cu refugiaţii. Şi mai ales cu evreii.

        — N-o să-ţi facă nimeni nici un rău, spuse Mihail. O sa vii să stai la noi. Avem atâta cuvânt în oraşul ăsta, ca să nu se lege nimeni de dumneata.

        — Domnişoara Dobcinski – strigă cineva de pe coridorul întunecos. Te cheamă domnul căpitan-doctor.

        — Imediat – spuse Daniela strângându-şi buclele sub tichia de infirmieră. Iertaţi-mă.

        Se ridică, dădu mâna cu fraţii. Se înclinară toţi, privin-du-i gura palidă, ochii albaştri, apoi îi urmăriră picioarele zvelte, energice, îndreptându-se către gura neagră a uşii.

        — Mare porcărie – murmură medicul militar care scria în registru. Îşi întoarse către ci figura rotundă, bonomă, încercănată şi repetă: Mare porcărie. E o fată grozavă.

        — Ce porcărie? Întrebă Matei, încercând să se ridice în genunchi.

        — Te rog sa nu te agiţi, domnule căpitan – spuse moale medicul. E o porcărie ordinară, dar nu avem nici o putere.

        Îşi întoarse apoi privirile către fereastră, clătinând din cap şi scuipă. Matei încercă să privească afară, pe deasupra perdeluţelor albe, dar nu reuşipentru că fraţii se apropiaseră de geam astupându-l cu totul.

        — Ce se înlâmplă? Întrebă. Ce faceţi acolo?

        — Nimic – răspunse Mihail răguşit. Culcă-te.

        Şi rămaseră nemişcaţi, cu pumnii strânşi, privindu-i pe cei doi jandarmi cu plăci de metal pe piept, unul foarte înalt, ghebos şi celălalt gras, cu ceafa roşie – doi plutonieri din Feldjandarmerie însoţind-o spre poartă pe Daniela Dobcinski către o dubă mică, stropită cu noroi. Rămaseră nemişcaţi şi după plecarea dubei, temându-se să se privească unul pe celălalt, şi când se întoarseră, silindu-se să surâdă, văzură că Matei e alături de dânşii, apăsându-şi pansamentul cu amândouă mâinile, foarte alb la faţă, şi-l auziră şu-ierând, fără să-şi muşte buzele vinete.

        — Moarte, moarte, moarte, moarte!

        Şi înţeleseră că Matei îi condamnase la moarte pe cei din Feldjandarmerie şi încuviinţară pentru că făceau parte din acelaşi tribunal.

        Mihail află unde o duseseră. Era într-un lagăr – dar nu ca lagărele pentru deportaţii din Transnistria, era un lagăr mai depărtat şi secret, undeva în sudul Poloniei.

        — Oriunde ar fi – spuse Matei, am s-o găsesc.

        Era în convalescenţă acum şi trăia numai pentru că trebuia s-o găsească, şi ceilalţi ştiau asta şi tăceau.

        — Oriunde ar fi – repeta Matei. Chiar dacă n-am decât o şansă mică de tot, oricât de mică. Dar dacă trebuie să ajungi la cineva, ajungi, fie şi mort.

        Fraţii nu încercară să-l liniştească, pentru că ştiau că e gata să se lase omorât şi pentru nedreptăţi mai mici şi priveau în pământ, neputincioşi şi obosiţi.

        — Dacă numai pe evrei şi pe polonezi, îi duce acolo '- spuse Matei – o să devin evreu şi polonez şi o să ajung în acelaşi lagăr cu ea.

        — Fasciştii trebuie ucişi – spuse Luca.

        — La dracu! Urlă Matei lovind cu palma. Nu pot să ucid acum toată armata germană. Dar vreau s-o găsesc pe Daniela

        — Anton soseşte poimâine – spuse Mihail. Să ne sfătuim şi cu el.

        — Cu el… Repetă Matei gâtuit. Dacă aş găsi acum… Dacă am găsi în ceasurile grele pe cineva, un om, care să ne înveţe… Dacă cineva ar fi mai luminat deeât noi… M-aş duce în genunchi să cer un sfat… Oricui… Chiar şi preotului!

        — Pe vremuri – spuse Mihail – când eram mici, oamenii se duceau la popă, sau la înţeleptul târgului. Mama îşi avea filosoful ei, pe domnul Diamand.

        — Darmant îl chema – spuse Mihail. Cel care vorbea mereu de „Le Rire” al lui Bergson, nu-i aşa?

        — Da – răspunse Mihail. Dar îl chema Diamand, domnul Diamand filosoful.

        O stea căzu tăind bolta deasupra chioşcului acoperit cu viţă de vie.

        — N-am încredere în filosofi – spuse Luca. A comentat destul lumea. E vremea s-o schimbăm. Poate însă că un fotograf…

        — Un fotograf? 1 întrebă uluit Mihail.

        — Un fotograf – repetă Luca, aiurit. Hm… Nu ştiu ce mi-a venit… Voiam să spun…

        — Fotograf, popă, filosof – îl întrerupse Matei. Fie şi… Dumnezeu. Ascult pe oricine.

        Vântul făcu să foşnească bălăriile, clătină streaşină de tablă. Din fundul curţii auziră clămpănind uşa podului.

        — Nu ştiu cum arată polonejii. I-am văzut numai atunci, în retragere. Dar evreii ştiu cum arată – spuse Matei Voi deveni evreu. O să mă cheme Mauriciu. Şi o să cer să fiu deportat acolo.

        — Nu cred că deportările se fac la cerere – spuse Mihail.

        — Eu am să reuşesc – spuse Matei. Simt, ştiu că o să reuşesc.

        — E o prostie 1 strigă Luca. Toate revoltele astea individuale sunt prosteşti I O să te judece Curtea Marţială şi o să te împuşte. Dar aici, nu prin străinătăţi.

        — Sunt de ajuns de înţelept ca să pot fi luat drept evreu – spuse Matei.

        — Înţelepciunea nebunului! Murmură Mihail.

        — Înţelepciunea nebunului, da I mormăii cineva la urechea lui.

        — Nu mă îngâna, Luca – spuse iritat Mihail. N-am răbdare acum de glumele tale.

        — N-am spus nimic – se apără Luca.

        — E absurd – urmă Mihail. Dar pentru a ajunge acolo nu există alt drum decât acela pe care l-a făcut ea.

        — Ştiu – spuse Matei. M-am gândit la asta. Dar cine poate afla câte lagăre există acolo? E un secret militar.

        — Sunt câteva într-adevăr – şopti vocea la urechea lui Mihail.

        — De unde ştii? Întrebă Mihail îhtoreându-se spre Luca.

        — Să ştiu, ce?

        — Că există câteva lagăre, pentru evreii polonezi? 1

        — De unde să ştiu – se înfurie Luca. N-am scos o vorbă!

        — Îţi baţi joc de mine? Întrebă Mihail înroşindu-se. Mi se năzare că aud voci?!

        — Nu ţi se năzare – spuse vocea. Lagărele există. Am aflat de ele pe front.

        Fraţii tăcură înfioraţi. Se auzea acum nu numai foşnetul viţei de vie, dar zvon de voci, paşi, şi parcă glasul cuiva care spunea „Alolor”. Printre ostreţele chioşcului, în întuneric, se ridicau picioarele de oţel ale turnului Eiffel. Şi ci-neva îşi bătea bocancii aproape, respira. Şi parcă o mulţime de oameni fugeau, împingându-se, gâfâind.

        — Lagăre peste lagăre – spuse vocea. N-ai mai putea să te găseşti pe tine însuţi, roşcovanule!

        — Anton! Strigă Mihail repezindu-se în afara chioşcului.

        — Ţăranul! Şopti Matei gâtuit de emoţie. Ţăranul a venit în permisie 1

        Mihail reveni împingând înaintea lui un ofiţer tuciuriu, scorojit de soare, cu umeri largi şi care semăna cu Anton.

        — Când ai ajuns? Întrebă Mihail apărându-se de îmbrăţişarea care-i trosni oasele. Spune, nenorocitule, când ai ajuns? Te aşteptam pe poimâine.

        — Acum o oră – răspunse Anton. Vin de la Cotul Donului! Ce ştiţi voi!

        — Ai slăbit, ţăranule – murmură Matei, trăgându-l spre el, apuoându-l de ceafă.

        — Am slăbit?! Ehe 1 Anton gemu şi bărbia îi tremură deodată ca în copilărie. E prăpădul 1 Prăpădul 1 Mor ca muştele! A murit a lui Timofte, a murit Giurbea, a murit Panait, fratele lui Cristu 1

        — Panait I exclamară fraţii.

        Era vecinul lor, prietenul lor, cofetarul de sarailii şi tri-goane, Panait, poreclit „Zaharină”, Panait-lipiciosul.

        — Oh, Panaiotaki I şopti Matei. Bietul Zaharină!

        — Zac pe toate şoselele, în şanţuri, prin livezi. Nu-i mai îngroapă. Nu e timp. Nemţii ne ţin din spate, ne păzesc. Şi voi va miraţi că am slăbit 1

        Cineva fluieră sau şuieră sau răsuflă ascuţit în fundul curţii.

        — Cine umblă prin bălării? Întrebă Anton.

        — Nu e nimeni – spuse Mihail. E vântul.

        — Am schimbat şase trenuri, de la Cotul Donului până aici – spuse Anton. Şase trenuri cu nemţi care sforăiau şi se băşeau. Să te ferească Dumnezeu de băşina neamţului, îţi ia şi capul 1

        Fraţii izbucniră în râs.

        — E de la unt cred – spuse Anton. De la buterbrot. Şi de la dulciuri. Şi se băs toţi ca şi cum ar tuşi. E sănătos, spun, nu-i ruşine. M-au umplut şi pe mine. M-au făcut sac de pârţuri.

        — Haide, haide – chicoti Mihail. Dă-i drumul acum

        — Trebuie să fac baie cu frunze de nuc să-mi iasă mirosul. Şi sa dorm.

        — Trebuia să soseşti poimâine. Când pleci înapoi? Întrebă Mihail.

        — Păi am venit mai devreme. Să câştig două zile. Plec vineri prin Iaşi.

        — E în drumul meu – spuse Matei. Plecăm împreună.

        — Unde? Întrebă Anton.

        Trăgându-se puţin înapoi, Mihail îi făcu semn că Matei nu e în toate minţile.

        — Plec la rabinul din Buhuşi – răspunse Matei.

        — Am mai fost odată acolo împreună – spuse Anton liniştit. Când mă punea căpitanul Duţulescu să-i plimb cocoşul prin curtea regimentului.

        — Da, am mai fost – spuse Matei. El trebuie să ştie cum se poate ajunge în lagărele unde-i duc nemţii pe evrei.

        — Asta pot s-o aflu şi eu aici – spuse Mihail. Nu e nevoie de nici un rabin.

        — Şi să mă înveţe să devin evreu – urma Matei. Evreu-polonez.

        Şuieratul se auzi din nou, un şuierat de aburi, ascuţit.

        — Credeam că fluieră cineva, dar e o locomotivă – spuse Luca. E linişte şi se aude tocmai de la gară.

        — Sau din curtea depozitului – spuse Anton visător. Erup vulcanii.

        — Care depozit? Întrebă Matei. Şi care vulcani?

        — Vulcanii – spuse încet Anton. Erau şi vulcani acolo, nu-i aşa? Cine l-a pomenit înainte pe căpitanul Duţulescu?

        — Tu – spuse Mihail. Tu vorbeai de căpitanul Duţulescu, cel cu cocoşul.

        — Cu cocoşul? Anton privi în jur cu ochii înceţoşaţi. Şi-l chema Duţulescu? Duţulescu era la vulcani 1

        — Tocmai de la Cotul Donului – şopti Matei. Hai, ţă-ranule, du-te la culcare 1

        Încercară să-l ridice, dar era prea greu – o masă de muşchi îngreunată de somn care se scufundase în scaun ca într-o pernă.

        XVIII

        Aşteptau împreună, ca în urmă cu douăzeci de ani, să-i primească rabinul din Buhuşi. Dar acum nu mai exista foşgăiala de iarmaroc în jurul micii case de ţară, nu mai erau nici evreii habotnici cu perciuni şi tichii, nici ţăranii ducând gâşte şi borcane de miere, nici ofiţerii veniţi după leacuri de dragoste. Curtea era pustie şi un fuior subţire de fum desena litere ebraice pe cerul gol.

        — Semn bun – murmură Anton, strângându-şi mantaua. E o literă bună.

        — Habar n-ai, ţăranule – şopti Matei. E cea mai rea literă. Seamănă cu dracul.

        Se învârteau de jumătate de oră prin curte, aşteptând ca rabinul să se îmbrace, şi când îi primi văzură că strânsese totul din casă şi-şi pregătise o boccea după dulap.

        — Oh, părinte, părinte – spuse Matei, încercând să-i sărute mâna, dar rabinul se feri cu hotărâre, împingându-l pe un scaun.

        — Ai crezut că venim să te luăm, părinte – spuse Anton. Dar noi suntem aici să-ţi mulţumim 1 Ne-ai mai ajutat o dată, de mult, şi am venit să-ţi cerem iar sfatul.

        — Sfatul meu? Repetă amar rabinul. Sfatul meu e să plecaţi cât mai repede, înainte de a fi văzuţi aici

        — Puţin îmi pasă – spuse Matei. Să vii la o faţă bisericească nu e nici hoţie, nici trădare.

        — Dumneavoastră glumiţi, domnule căpitan – spuse rabinul. Uitaţi când şi cu cine vorbiţi. Uitaţi cine e ucis acum şi prins cu beregata în cârligele măcelăriilor.

        — Nu uit nimic – spuse Matei. De aceea sunt aici 1 Iubesc o evreică poloneză, domnule rabin 1 Şi evreica asta a fost închisă într-un lagăr 1

        — Doamne Dumnezeule I spuse rabinul. Dumnezeu s-o apere

        — Aş vrea s-o apăr şi eu – spuse Matei. Dar pentru asta trebuie să ajung acolo 1

        — Lagărele sunt ca nişte arme – spuse rabinul. Arme secrete. A vorbi despre ele înseamnă a vorbi despre secrete militare. Sunt şi aşa destul de oropsit, domnule căpitan 1

        — Părinte – spuse Anton. Am venit aici să ne ajuţi 1 Uita uniformele noastre 1

        — E prea puţin dacă le uit eu! Şi prea puţin dacă le uitaţi voi 1 Ceilalţi trebuie să le uite 1

        — Vreau să devin evreu – spuse Matei.

        — Dumneavoastră?

        — Da, eu – repetă Matei ridicându-se şi privindu-l drept în ochi cu cea mai limpede privire a sa.

        — Dacă un ofiţer român vrea să devină evreu azi, în plin război, când evreii sunt omorâţi, înseamnă că uciderea lor merge prea încet 1

        — Părinte 1 exclamă gâtuit Matei, luându-i mâna. Mă crezi un provocator, te înţeleg. Dar o iubesc pe fata aceea.

        B69

        — Daniela Dobcinski – spuse Anton.

        — O iubeşti – murmură rabinul. Dar nu-ţi iubeşti mai mult viaţa, familia?

        — O iubesc – spuse Matei. Şi nu pot s-o las singură acolo.

        — Vrei să elevii evreu – murmură rabinul. Uită-te la mine, aşa arată un evreu!

        Îşi aruncă braţele în lături, desfăcându-şi palmele puternice, de plugar, apoi îşi resfiră barba căruntă, se trase de perciuni.

        — Asta e uşor! Spuse Matei. Le aranjează frizerul. Limba însă…

        — Ah, vrei să înveţi şi idiş?! Exclamă rabinul.

        — Idiş pot să învăţ în vecini, la Galaţi.

        — Şi atunci – întrebă – ce mai vrei să înveţi?

        — Să fiu evreu – spuse Matei. Măcar eâteva luni. Până ajung acolo. Apoi, după ce o s-o scot din lagăr, o să redevin ceea ce sunt.

        — Poate că o s-o poţi scoate din lagăr – spuse rabinul. Dar o să-ţi fie foarte greu să redevii ceea ce eşti!

        — Nu! Spuse Matei cu înverşunare. Oamenii seamănă între ei! Toţi oamenii! Şi aici, în locurile astea, trăiesc de sute de ani împreună fel de fel de neamuri – printre ele am copilărit, le cunosc. Trebuie doar să le afli eâteva taine, să mănânci cu ei, să cânţi cu ei…

        — Să mâncăm şi să cântăm – repetă rabinul zâmbind. Să suferim! Exclamă, aprinzându-se. Să fim umiliţi I Să murim I Aşa se învaţă să fii evreu – murind 1

        — Să murim I spuse Matei pălind. Nu mi-e frică.

        — Mie îmi este – spuse rabinul. După şase mii de ani a ajuns să mi se facă frică 1

        — Trebuie să devin evreu – spuse Matei. Şi nu orice fel de evreu! Ci evreu polonez I Cine ar putea să mă ajute la asta?

        — Cine? Întrebă rabinul. Cine? Repetă gânditor. Odată un evreu a simţit că sc preface în cal. Necheza, galopa, arunca din picioare… A venit la mine să mă întrebe ce-i de făcut. L-am sfătuit să se deprindă cu ovăzul şi cu şaua… Şi, într-adevăr, când a devenit cal de-a binelea, i-a fost mult mai uşor 1

        Anton chicoti şi Matei îl lovi cu cotul.

        — Într-o vineri, către seară – urmă rabinul – mergeam cu trăsura la un bolnav. Era pe moarte. Dar vineri seara şi sâmbăta nu e voie să călătoreşti. Şi cu toate astea viaţa omului era mai de preţ decât canoanele sfinte. M-am rugat şi ruga mea a fost ascultată. În dreapta mea se făcuse vineri-seară în stânga mea era vineri-seară, vineri-seară înaintea şi înapoia mea, deasupra şidedesubt. Dar în trăsură era încă vineri după-amiază.

        Anton chicoti din nou şi din nou Matei îl Iovi cu cotul.

        — Orice se poate – spuse rabinul. Să devii cal sau să întorci timpul înapoi. Să mori, dar să trăieşti veşnic. Nu căutaţi aici farmece şi nici taine. Trebuie doar să vrei foarte tare, din tot sufletul.

        — O iubesc pe fata aceea – spuse Matei.

        — Atunci o să devii evreu -_ spuse rabinul. Evreu polonez. Fără să-ţi laşi perciuni, fără să înveţi idiş. Şi fără să te circumcizi.

        Anton râse mai tare şi Matei îl pocni în fluierul piciorului.

        — Dar va trebui să te umileşti – spuse rabinul. În fiecare zi. În fiecare ceas. În fiece clipă. Fără să urăşti pe cei la fel de năpăstuiţi ca tine, încercând să-i aperi şi să împărţi pâinea cu ei.

        — Nu voi urî pe nimeni – spuse Matei. Nici pe călăii mei.

        — Ba da – strigă înăbuşit rabinul. Pe ei, da 1 Călăii nu trebuie să trăiască, ci numai aceia pe care-i chinuiesc. Et ultimi primi sunt!

        — E Noul Testament – murmură Anton.

        — Noul sau vechiul, sau vechiul sau noul – urmă chicotind rabinul. Există o singură învăţătură pentru cei oropsiţi I Apără-l pe cel năpăstuit, ucide-l pe călău

        — Ucide-l! Da! Îl îngână Matei pipăindu-şi pistolul. Pumnul păros, puternic, al rabinului lovi masa.

        — Cine oare crede că a ucide călăii e o crimă împotriva Domnului Dumnezeu, binecuvântat fie El? Cine crede că a fi laş şi complice e spre voia Celui de sus? Mor milioane de oameni acum şi vor mai muri. Unii cu arma în mână, alţii duşi ca vitele la abator! Ah, dacă toţi ar pune mina pe arme 1 „E bolşevic 1 gândi Anton. Şi e prea voinic, prea energic pentru un rabin 1”

        — Nu fac politică – spuse rabinul. Cred în Dumnezeu, în Tablele sfinte I Şi sunt în putere pentru că mi-am săpat grădina, am sădit-o, am tăiat lemne toată viaţa. Dar ce altceva ar putea spune un slujitor al credinţei deeât ceea ce îndeamnă la salvarea oamenilor?

        — Aşa este, părinte – murmură Matei.

        — Zilele mele sunt numărate – spuse rabinul. Vor veni să mă caute. Acum doi ani au încercat să-mi dea foc casei. M-au atacat cu cuţitele, dar am scăpat. Domnul a fost cu mine. Şi mâinile astea

        „Nici eu nu m-aş bate cu el – gândi Anton. Are nişte labe de urs.”

        — Râvnesc la banii mei – spuse rabinul. Ei nu ştiu că tot ce iau de la credincioşi împart săracilor. Nu înţeleg nimic toate scursorile astea de legionari.

        — Noi ştim, părinte – spuse Matei. Vi s-a dus vestea în toată ţara.

        — Da, voi ştiţi – urmă rabinul, deodată liniştindu-se. Toate astea se înţeleg cu inima. Întoarceţi-vă acasă, copii, şi n-aveţi nici o grijă. În mai puţin timp decât credeţi, domnule căpitan, veţi deveni evreu polonez, iar dumneavoastră, domnule locotenent, îl veţi însoţi într-o lungă călătorie. Facă-se voia Celui de sus, binecuvântat fie numele Său 1 Să nu uitaţi că Dumnezeu vă trimite încercările astea nu pentru că s-ar îndoi de voi, dar pentru a vă face mai buni, căci totdeauna putem fi mai buni decât am fost, iar a fi bun înseamnă acunoaşte adevărul. Şi-l veţi cunoaşte acolo, aproape de oraşul Birkenau!

        — Birkenau! Repetă Matei.

        — Aproape de oraşul Birkenau – murmură rabinul, în-chizând ochii. Îşi potrivi tichia neagră pe frunte şi porni să se legene înainte şi înapoi. Birkenau şi Hasjiecim – urmă răguşit, aproape cântând. Oh, Doamne, stăpân al lumii, Doamne Dumnezeule, care ne-ai purtat paşii până în vremurile acestea, dă foc Sodomei şi Gomorei!

        Rămase câteva clipe cu fruntea ridicată spre cer, mur-murând ceva nedesluşit, iar de afară se auziră răcnete şi înjurături.

        — Ajută-mă, Doamne 1 se rugă rabinul deschizându-şi larg braţele. Nu doar înţelept, ci puternic ajută-mă să fiu în clipele astea 1 Oh. Adonai eloheinu meleh haolam!

        Cineva bătu în uşă cu cizma sau cu o scândură, făcând să se desprindă tencuiala din jurul uşorilor.

        — Intraţi – gemu rabinul. Vă aşteptam.

        Uşa fu împinsă cu putere şi înăuntru năvăliră doi plutonieri din Feldjandarmerie – unul înalt, ghebos şi al doilea rumen, cu gâtul şi ceafa roşie, iar în urma lor se repezi un poliţai ciupit de vărsat, trăgându-şi nasul. Văzându-i pe ofiţeri, se opriră toţi trei şi salutară, apoi poliţaiul strigă ca şi cum ar fi vorbit unui surd:

        — O mică anchetă! O anchetă! Nu depinde de mine, nu mă blestemaţi 1

        — Percheziţionaţi-mă – spuse rabinul – n-am nimic de ascuns.

        — Trebuie să veniţi cu noi – spuse poliţaiul. Cu ei, adică. O să vă ancheteze acolo.

        Jandarmii trecură în spatele rabinului, încruntaţi, ferin-du-se să-i atingă pe cei doi ofiţeri.

        — Cine a cerut ancheta? Întrebă Matei. Şi unde îl duceţi?

        — Bucureştiul a cerut-o – răspunse poliţaiul. Komen-datura germană.

        — Schneller! Comandă jandarmul rumen la faţă. Gehen wir! Schneller!

        Apucă braţul rabinului, dar acesta se scutură, dispreţuitor şi porni singur spre uşă.

        — Nu vă luaţi nimic cu dumneavoastră? Întrebă poliţaiul. O haină groasă, puţină mâncare?

        — Deseară voi fi acasă – spuse rabinul, oprindu-se în pragul uşii. Voi fi la ai mei 1 Ce nevoie am de haine groase?

        — Schneller! Mârâi jandarmul. Schmutziger jfüde! Schneller!

        Il împinse înainte cu un ghiont, dar încremeni, căci Matei se năpusti spre el, cu mâna pe patul pistolului, tre-murând.

        — Jos laba! Urlă. Aici eşti în România 1 Jos laba I Jandarmul îl privi descumpănit, se trase cu un pas înapoi şi rămase în poziţie de drepţi.

        — Să-l duceţi la post ca pe un om, nu ca pe un animal – îi şopti Matei poliţaiului. Noi suntem români, nu SS-işti

        — Am înţeles, să trăiţi I spuse poliţaiul salutând cu mâna la chipiu. Credeţi că noi nu-l cunoaştem pe domnul rabin? E de-al nostru, din Buhuşi

        — Îl cunoaştem – îl îngână Anton.

        — Cred şi eu – încuviinţă poliţaiul. E cunoscut în lumea întreagă. Până şi Papa de la Roma îl ştie şi-l invită la Vatican. Iar rabinul din Fălticeni, care-i mare cărturar, îl recunoaşte pe al nostru ca mai mare î Ştie şi franţuzeşte – adăugă încet.

        — Domnul să vă aibă în pază – spuse rabinul înclinându-se. Au rămas atât de puţine zile până la Hasjiecim! Întoarceţi-vă acasă şi aminti ţi-vă ultima voastră mare călătorie!

        Trecu pragul surâzând şi ieşi apoi pe poartă, cu paşi rari, iar jandarmul şi poliţaiul rămaseră în urma lui, ca o gardă de onoare.

        — Ştie şi franţuzeşte – murmură Matei. Într-adevăr. Şi-i întinse lui Anton o carte mică, uzată, pe care o găsise alături de sfeşnicul cu şapte braţe.

        — Le Rire – citi Anton. Le Rire. Unde am mai auzit de cartea asta?

        XIX.

        În aprilie curtea înverzi şi rândunelele îşi clădiră noile cuiburi. Aşezaţi pe scaune, ca la teatru, nepoţii priveau nodurile de pământ ce creşteau sub streşini şi discutau despre Dumnezeu.

        — Dumnezeu există în orice – spuse băiatul cel mic al lui Mihail. Şi în pietre.

        — Şi în noi – spuse ştergându-şi nasul fata-ţigancă a lui Luca. Eu îl aud pe Dumnezeu în fiecare seară.

        — La ce oră? Întrebă ironic fiul lui Mihail.

        — După nouă – răspunse verişoara-ţigancă.

        — Dumnezeu nu există – proclamă fiul Franciscăi, turn în d pietricele în sandaua vărului său. Mi-am dat seama de asta alaltăieri.

        — Deşteptule I bufni fiica lui Luca. Ochi de broască 1

        — Alaltăieri – repetă fiul Franciscăi, cu un calm care nu-i era obişnuit. M-am dus în fundul curţii şi am strigat: „Dumnezeule, să te ia dracu I”

        — Nebunule I gemu verişoara, zgribulindu-se.

        — Şi am aşteptat să mă trăsnească – urmă fiul Franciscăi. Zece minute nu m-am mişcat din loc, dar nu m-a trăsnit nimeni: Dumnezeu nu există.

        — Atunci cine face florile şi animalele, tâmpitule? Întrebă cu ochii umezi verişoara.

        — Singure se fac.

        — Şi cine a făcut Pământul, Lumea?

        — S-au făcut singure. Dintotdeauna. Dumnezeu nu există.

        — Hm, n-aş putea să spun chiar aşa – murmură prudent fiul lui Mihail, îndreptându-şi ochelarii, dar e ceva nelămurit în toată treaba asta.

        — Priviţi! Strigă patetic fata-ţigancă. Priviţi cerul, soarele, florile 1 Nu vedeţi că o putere mai mare deeât a oamenilor le-a creat?

        — Nu – răspunse sec fiul Franciscăi. Şi în orice caz pe tine nu te-a creat Dumnezeu deeât atunci când se hotărâse să facă economii.

        — Şi minunile? Întrebă exaltată verişoara. Minunile cine le face?

        Fereastra cămării de vechituri, aflată în capătul casei, se deschise şi o haină ţâşni pe geam purtată de curent.

        — Ha-ha I strigă fiul Franciscăi. Haina lui nenea Matei 1 Ha-ha 1 Uiteminunea!

        Dar surtucul nu ieşi bine pe fereastră că îl urmară şi pantalonii şi pantofii. Nepoţii săriră în picioare gata să aplaude.

        — E nemaipomenit I recunoscu fiul lui Mihail. Costumul cenuşiu al unchiului continuă să urce, se prinse în ghearele streaşinii apoi căzu bufnind pe acoperiş.

        — Oho-ho-ho, ha-ha-ha, he-he-he-he – zbierară băieţii, sărind pe loc. Abia am vorbit şi s-a şi adeverit.

        — Doamne sfinte 1 se închină verişoara-ţigancă cu evlavie.

        Fiul Franciscăi rânji, încercând să apuce pantalonii cu hoţoaica, dar cracul stâng se feri şi dintre reverele surtucului apăru capul unchiului Matei.

        — Neruşinatule I strigă unchiul. Vrei să mă prinzi ca pe un câine turbat?

        — Da-da-dar – se bâlbâi nepotul. Da-da… Dar nu se poate… Hainele zburau singure…

        — Minunea, minunea – şuieră fata lui Luca. V-am spus eu, dar nu m-aţi crezut. E minunea, e Dumnezeu

        — O să-ţi trag eu un Dumnezeu de să mă pomeneşti 1 se înfurie unchiul. Ce vă tot holbaţi la mine? Aduceţi scara 1 Repede! Caraghioşilor 1

        Şi pentru că nepoţii nu se clinteau din loc îi ameninţă cu o nuia care semăna cu un arcuş de vioară.

        Intraseră în cămara unde se păstrau vechiturile: pantofii de domnişoară ai Marilunei, un samovar turtit, fără canea, cizme rebegite, cravaşe, scaune sparte, canapele, gheme de sârmă, cufere, gheridoane, tăblii de pat, cărţi şi, pe un raft, acoperit de o prelată kaki, Kodakul câştigat la Paris, la roata norocului, borcanele cu bile de cristal, cutia cu brăţări false, vioara dezacordată. Intraseră acolo pentru a-şi aminti de ultima lor mare călătorie, aşa cum Ie spusese rabinul din Buhuşi, iar Luca râsese de superstiţiile stupide ale fraţilor săi – oameni în toată firea, care aveau încredere în bâlbâielile unui popă de ţară şi evreu pe deasupra, iar Luca încă mai râdea când Matei ţâşni pe fereastră şi reintră în cameră prăfuit, zgâriat, ţinând arcuşul în mână.

        — E absurd, absurd – urmă Luca hohotind, speriat de înfăţişarea atât de omenească a obiectelor, dar nevrând s-o arate – e absurd să ne închipuim că samovarul sea-^ mănă cu cineva, sau cuferele cu altcineva. E mai absurd deeât animismul primitivilor ce se închină arborilor, care, oricum, trăiesc şi sunt creaţii ale naturii 1

        — Nimeni n-a spus că obiectele astea seamănă cu cineva. Eşti nebun I replică Mihail. Am intrat în cămară acum cinci minute, pentru că Matei a vrut să caute o veche hartă a Parisului, dar a atins vioara şi a zburat pe geam I Ce tot vorbeşti despre animism?

        — Arimismul – îl îngână Anton. Arivismul. Una două îi înjură pe arivişti, pe biciclişti, pe trompetişti! Crede că toţi fac parte din organizaţii care abia aşteaptă să-l atace.

        Îşi duse mâna la nasul învineţit pentru că Matei îl izbise zburând pe fereastră şi urmă:

        — Roşcovanul a vrut să caute porcăria asta de vioară şi când a găsit-o nui-a mai plăcut. Aşa face totdeauna. Oh, să fi avut eu falca mea de măgar

        — Uite-o! Strigă Mihail, atingându-i maxilarul.

        — Nu asta – răspunse Anton. Una de omorât amaleciţi 1

        — Se crede Samson 1 chicoti Mihail. Eşti prea chel pentru asta frăţioare!

        În prăfoasa obscuritate a cămării grămezile de vechituri păreau a se întinde la nesfârşit. Răsăreau unele în spatele altora, nu numai scaune, canapele, paturi, dar munţi de plăpumi, coviltire şi arcuri de trăsuri.

        — Am spus-o o dată 1 mârâi Anton. Mie nu mi-a fost teamă nici de contele de Droitdieu nu uita 1

        — Atunci de ce ai fugit? Întrebă Luca. Unde erai când am atacat scena, fluturând drapelul meu roşu?

        — Se cred la o corrida – murmură Mihail. Hei – strigă. Treziţi-vă! Suntem aici în cămara casei… În vechea noastră cămară… Cama. Se înecă, tuşi. Aerul era prea fierbinte şi praf os. Şi vedea, în spatele grămezilor de coviltire, munţi de anne, nave răsturnate, piramide de cărţi. Piramidele astea – murmură, încercând să se sustragă ameţelii care-l cuprindea. Piramidele astea, am ştiut-o din-totdeauna, n-au ce căuta în cămara unei gospodării, l-am spus-o tatii de atâtea ori!

        — Tata, săracu – oftă Matei. El n-ar crede-o niciodată! Dar piramidele există şi nu văd pentru ce le-am alunga

        — Piramidele sunt simbolul înţelepciunii – spuse Mihail. Al armonizării astronomiei cu geometria, al artei de a construi. Piramida este simbolul organizării sociale.

        — Cu o piramidă nu eşti nimic I observă sentenţios Luca. Cu trei poţi deveni Sfinx

        — Bravo, ţăranule 1 strigă Matei. Alegeţi cea mai frumoasă piramidă dintre astea şi ia-ţi-o ţie 1

        — Mulţumesc -spuse modest Anton. Ce-i trebuie unui om o piramidă mare dacă nu e rege? O s-o iau pe cea mai mică!

        Îşi făcu loc printre obiectele aruncate de-a valma şi întinse mâna către vârful triangulat, în patru muchii. Şi atunci observă că piramida se mişcă şi, apropiindu-se de ea, zări un om care o purta în spinare. Iar în urma lui apăru altul şi apoi altul, într-un şir nesfârşit de oameni care cărau în spate piramide de cărţi. Mergeau încovoiaţi, uzi de sudoare, fără să crâcnească şi trecând pe lângă el îi zâmbiră.

        — Încotro? Întrebă Anton. Încotro aţi pornit-o, oameni buni?

        — Spre nord – răspunse cel care ajunsese în dreptul lui. Spre nordul mijlociu.

        — Spre nordul mijlociu? Întrebă Anton. Unde se află un asemenea nord?

        — E la nord, pentru că noi ne aflăm la sud de el – răspunse omul. Dar e mult mai la sud de cercul polar, aşa că numele de nordul mijlociu e cel mai nimerit.

        Îşi săltă grămada de cărţi în spinare şi-l salută clăti-nându-şi capul bărbos.

        — Şi ce faceţi acolo? Întrebă Anton. De ce căraţi atâta amar de cărţi înspinare?

        — Pentru că vor să ne ucidă – răspunse omul. Vor să ne ardă în cuptoare şi încercăm să ascundem cărţile înainte de a le arde şi pe ele 1 La revedere, Anton.

        Grăbi pasul şi întreaga coloană îl urmă ca un om, frântă de mijloc, muindu-şi picioarele în pârâul de sudoare pe care-l aşternuseră cei dinaintea lor. Mergeau plescăind, le-gănându-se, asemeni unei caravane de cămile, bărbaţii înainte, apoi femeile, copiii şi din nou bărbaţii. Şi când ultimii se îndepărtară se auzi uruitul unor şenile şi copiii începură să urle.

        Strivind grămezile de obiecte, un tanc apăru aruncând flăcări pe gurile tunurilor, şi atunci Anton îi ieşi înainte, pipăind printre boarfele aruncate în jurul său spre a găsi falca de măgar, dar mâna lui apucă un aparat negru, lucios, cu ţevi şi trase de eâteva ori în direcţia tancului, fără să mai ochească.

        — Ce faci acolo, frăţioare? Întrebă Luca. Te-ai rătăcit printre cărţi şi picioare de scaun?

        Anton se întoarse furios, îndreptă asupra lui Mihail şi a celorlalţi doi care râdeau obiectivul Kodakului şi apăsă declanşatorul.

        — Ne împuşcă cu aparatul de fotografiat! Hohoti Luca. Ne-a împuşcat pe toţi trei! Ha-ha! Cu cine vorbeai acolo, printre cărţi, frăţioare?

        — Cu cei care le cărau în spate – răspunse Anton. Dar yoi nu puteţi înţelege asta

        — E nemaipomenit – spuse Matei cercetându-şi poalele scămoşate ale hainei. Parcă m-au smotocit clinii!

        Continuă să se privească în geamul cămării de vechituri, mormăind, în vreme ce Mihail îşi curăţa pantofii cu un pumn de iarbă.

        — A ta a fost ideea – spuse Mihail. Ai vrut cu tot dinadinsul să intrăm în cămară să-ţi întâlneşti rabinul, ho-ho-ho 1

        — Rabinul – murmură Matei. Da… Rabinul din Buhuşi, nu-i aşa?

        — Răspunzi prin întrebări – strigă Mihail înveselit. Transformarea s-a şi produs, frăţioare. Eşti evreu 1

        — Pso-mjo-zst-lje? Întrebă Matei.

        — O-ho-ho-ho I Chiar evreu polonez 1

        — Vszitoje! Confirmă Matei. Simt că într-adevăr transformarea s-a produs 1

        — Şi cu mine – şopti îngândurat Anton. E ceva aşa care îţi trece prin vine… Altceva…

        — Dar numai tu voiai să te transformi – îi spuse Luca lui Matei. Tu cauţi lagărul acela, nu el

        — Şi eu – spuse posomorit Anton. E încă prea şubred ca să plece singur.

        — Eşti idiot – spuse Matei, roşindu-se. Trebuie să te întorci pe front.

        — Cred că n-o să mă întorc pe front – mormăi Anton căscând. Mă simt mai bine ca dezertor.

        Săltă Kodakul de pe o palmă pe alta, apoi îl duse la ochi ca pe un ochean, privindu-şi fraţii.

        — Oho! Strigă. Şi voi! Şi voi vă duceţi cărţile în spinare 1 Păzea 1 O să văardă în cuptoare.

        — Încă nu s-a născut cel care ar putea să ne ardă – murmură Matei. Şi, la urma urmei, până când vom răbda să ne strivească gura sub cizme? Pină când o să salutăm împuţitele lor uniforme verzi?

        — Până când, într-adevăr? I repetă, grav, Mihail. Încep să mă satur de comenzile astea zbierăte, de jandarmii cu tinichea pe piept 1

        — Dac-aş avea falca de măgar – gemu Anton. Dar uneori e bun şi pumnul. Nu mai pot să-i aud amenin-ţându-mă

        — Garajul e la a treia casă de aici – şopti Luca. De cât să vorbim, n-ar fi mai bine să-i dăm foc?

        Deschise cutia viorii pe care o avea în mână şi scoase un fes roşu de catifea amintind o bonetă frigiană, apoi eâteva sticle şi un fitil.

        — Să-i dăm foc – spuse sumbru Matei, luându-i cutia din mână. Dar numai eu. Voi rămâneţi aici.

        — Vin şi eu – spuse Anton. Sunt în uniformă. Asta inspiră încredere.

        — Stai pe loc! Porunci sec Matei. Aţi uitat bălăriile din fundul curţii, trecerea pe sub gard, beciul părăsit?

        Ochii fraţilor sclipiră.

        — Numai Francisca ştia drumul ăsta – spuse Anton. Acolo erau culisele marilor ei reprezentaţii. Dar au trecut de atunci treizeci şi cinci de ani 1

        — De acolo apărea, dueându-şi tronul de toartă – spuse Luca. Iar la celălalt capăt al beciului e curtea părăsită, din spatele berăriei şi şopronul cu calu' popii.

        — Rămâneţi aici şi jucaţi o tablă – spuse Matei. Mă întorc în cinci minute.

        — Dacă nu te întorci în cinci minute, vin după tine – spuse Anton. Nu uita că sunt în uniformă.

        — Nu uita că ideea a fost a mea – şopti Mihail, în-cercând să-i ia sticlele şi fitilul.

        — Lasă-mă, frăţioare – şuieră Matei pălind. E primul meu cântec. Şi mai am atâtea de cântat.

        Luă cutia viorii sub braţ şi porni spre fundul curţii, călcând bălăriile abia răsărite.

        — Vara ar fi fost mai simplu – spuse Mihail. Ierburile l-ar fi ascuns.

        — Nu putem aştepta până vara – gemu Luca. De mult trebuia să le jucăm o asemenea farsă.

        Matei se aplecă şi dispăru. Il ascultară cu toţii târân-du-se pe sub gard, apoi auziră o bufnitură surdă.

        — A sărit în beci – şopti Luca. O să iasă tocmai în spatele depozitului de carburanţi, acolo unde se pripăşeau guzganii…

        — Era o fată grozavă I murmură Mihail. Şi eu aş fi făcut asta pentru ea.

        — Este şi acum! Încă mai este – şopti Anton. De aceea l-am lăsat să se ducă singur.

        Auzeau ca în copilărie toate murmurele de prin vecini, paşii bocănind pe strada Democraţiei. De jur împrejurul lor oraşul îşi trosnea încheieturile şi clopotniţa din strada Spiridon suna dogit, încălzindu-se la soare.

        — Acum e acolo – spuse Mihail cu buzele uscate.

        — Încă nu! Spuse Anton. Rana nu-i îngăduie să se caţere atât de repede

        — Vor descoperi beciul numaidecât după aceea – spuse Mihail. Ar trebui să-l înfundăm, să-i prăbuşim bolta

        — Dacă ştie cum să aşeze explozibilul nu mai rămâno urmă din beci – spuse Anton. Şi dintre noi toţi el e arti-leristul 1

        O locomotivă scăpă aburi, şuierând. Şuierul crescu, Ie înfundă urechile, apoi cerul se acoperi de rotogoale roşii de flăcări şi înainte de a se arunca la pământ suflul explozfei îi răsturnă, arzându-le genele. Un val de fum negru acoperi casele, tremurând la fiecare nouă explozie şi învolburându-se de flăcări.

        — Ard 1 şopti Anton pipăindu-şi obrajii. Ard, Luca, ard!

        Îşi duse genunchii la gură, izbucnind în râs, frecându-şi fălcile cu pumnii lui mari.

        Luca nu răspunse, însă îşi scoase boneta roşie, flutu-rând-o ca pe un steag.

        — A mers – şuieră Matei, apărând în spatele lor şi sprijinindu-se în cutie. N-a mai rămas nimic 1 Nimic.

        Se trânti alături de ei, povestindu-le cum fusese, mâncând cuvintele, pierzându-se în fraze prea lungi, aşa cum o făcuse totdeauna de când erau mici, dar fraţii îl ascultau entuziasmaţi, simţind cum se întorc în vechea lor curte, acolo unde copilăriseră.

        Şi continuară să vorbească, să-şi închipuie ce aveau de făcut mai departe, în vreme ce pe stradă se fluiera, răsuna sirena pompierilor şi tropăiau cizme soldăţeşti.

        Iar în cerdac, frângându-şi mâinile, Sofia se ruga pentru a-i apăra de nenorociri.

        În a doua zi de percheziţionare a cartierului găsiră sacii cu broşuri socialiste ascunse de Luca. Erau doi plutonieri din Feldjandarmerie, unul înalt, adus de spate, şi celălalt gros, congestionat – însoţind un poliţist neamţ şi unul român. Broşurile fuseseră dosite în pod, într-un horn nefolosit, şi dădură peste ele din greşeală, ciocănind hornul care se prăbuşise.

        Îi anchetară toată noaptea pe Sofia şi pe Daniil, apoi pe Mihail, pe Anton, pe Francisca şi pe Mariluna, pe Matei, pe Luca, pe Dinu, pe copiii lor şi pe prietenii copiilor, pe Iani Riozotis şi pe Zazula Riozotis, îi anchetară ame-ninţându-i, lovindu-i, trecură apoi în curţile vecine şi-i strânseră pe toţi, ducându-i la Komendatură, unde-i ţinură în picioare douăsprezece ore la rând cu pistolul pe masă, şi nimeni nu spuse nimic fiindcă nu ştia nimic, iar anchetatorii nu aveau nici o dovadă, pentru că o dată cu garajul şi depozitul arsese curtea părăsită şi beciul. Dar ei credeau că vor stoarce un denunţ de la cineva şi continuară să urle, să ceară declaraţii pentru a-i încurca pe cei anchetaţi şi, în a treia zi, reuşiră.

        Era un profesor de liceu, Jenică Stanciu, speriat, bătân-du-se cu pumnul în piept şi repetând la nesfârşit: „E o situaţie penibilă… Nu înţeleg… V-o jur… E o situaţie penibilă…” Şi anchetatorii îşi dădură seama că într-adevăr nu înţelege nimic, fiind puţin arierat, dar că e tocmai omul care le trebuie şi-l lăsară în pace, însă el reveni singur, aducând denunţuri scrise caligrafic, pompos, învinuindu-i pe toţi şi cerând pedepse exemplare.

        În unna unui astfel de denunţ făcură un nou şir de percheziţii, iar unul din cei doi plutonieri din Feldjan-darmerie, trezindu-l noaptea pe Mihail, îl lovi cu patul armei peste gură. Şi Mihail cel ponderat, înţeleptul Mihail, îl pălmui pe jandarm şi fu împuşcat în burtă. Împuşcătura zgudui întregul cartier, şi oamenii se adunară la miezul nopţii în faţa casei Iui Mihail David, pătrunzând în curte, aproape luând casa cu asalt, iar jandarmii şi poliţaii îşi îndreptară puştile asupra mulţimii, gata să tragă.

        După eâteva minute apărură şi fraţii aducându-l pe cel mai bun chirurg al oraşului în vreme ce duba Komendaturii aştepta în poartă. Doctorul îi evacua pe cei care erau în cameră, iar Matei ureându-se pe masa din grădină, făcu semn că vrea să vorbească. Şi spuse:

        — L-au împuşcat pe Mihail I Şi ce băiat liniştit era I Atât de înţelept, de cuminte, ascuns în spatele ochelarilor, cu aripioarele lui de păr cărunt fluturând de o parte şi de alta a cheliei, încât ai fi crezut că moartea n-o să-l observe niciodată.

        Au tras în el fiindcă şi-a apărat demnitatea. Era vechiul său joc de pe când avea doisprezece ani, acela de a-şi îmbrăca un vechi halat de baie, pe care-l lua drept uniformă de navigator, de profet, de general, şi de a ţine discursuri despre demnitatea omului, discursuri incendiare, pline de patos, în faţa oglinzii.

        Şi eu ştiu, noi ştim cu toţii, ce am dori, ce ar trebui să facem acum, stând la căpătâiul lui Mihail, muţi, clocotind de furie, toţi aceşti băieţi încărunţiţi, pe care asasinul lui i-a transformat într-o turmă de sclavi!

        — Ajunge I răcni poliţaiul, tremurând şi scoţându-şi pistolul.

        — Noi ştim cu toţii – strigă Matei ridicându-şi amândoi pumnii deasupra capului. Pentru că nimeni, nimeni, nimeni nu ne poate ucide pe toţi!

        — Coboară de pe masă! Urlă poliţaiul, ochindu-l. În clipa asta! Sau trag

        — Huooo! Tună mulţimea înaintând spre jandarmi.

        — Trag 1 urlă poliţaiul, trăgând un foc în aer. Medicul ieşi din casă dezbrăcându-şi halatul şi mulţimea se potoli, tăcu.

        — Trăieşte – spuse foarte încet medicul. E în afară de pericol.

        — Nimeni nu ne poate ucide! Strigă Matei. Niciodată 1 Poliţaiul se repezi la el, dar Anton îl opri cu o mână, silindu-l să se lase în genunchi.

        — Închină-te – spuse Anton. La dracu 1 Fratele nostru trăieşte!

        Şi-l izbi pe poliţist çu fruntea de cimentul curţii.

        Stăteau unul lângă altul în biroul Komendaturii, cu obrajii însângeraţi, dar plini de o veselie surdă, ca şi cum ar fi băut într-ascuns.

        — Vă întreb din nou – spuse anchetatorul aranjându-şi manşetele scrobite ale cămăşii. De ce aţi făcut asta?

        — Nu ştiu de ce au făcut-o dânşii – răspunse Matei. Dar eu am ţinut discursul pentru că sunt evreu. Evreu polonez.

        — Vă cunosc familia – spuse anchetatorul. Sunteţi moldoveni din tată în fiu şi aţi fost botezaţi creştini ortodoxi.

        — Poate – spuse Matei. Dar eu sunt evreu. Mă cheamă Mauriciu.

        — Aici nu se glumeşte – mormăi posomorit anchetatorul. Aţi fi putut să vă daţi seama de asta.

        — Familia care m-a înfiat e, într-adevăr, originară din Moldova – spuse Matei. Dar eu sunt copilul unor evrei polonezi.

        — Aş putea să vă cer să vă deschideţi la pantaloni – ricana anchetatorul.

        — Am fost înfiat de mic – suspină Matei. N-au avut vreme să mă circumcidă. Dar adevăratul meu nume e Mauriciu.

        — Circumciderea se face la evrei o dată cu botezul – observă ironic anchetatorul. Puteaţi să ştiţi atâta lucru.

        — Sunteţi evreu? Întrebă respectuos Matei.

        — Domnule! Urlă anchetatorul, sărind în picioare. Nu-ţi permit!

        — Îmi pare foarte rău – spuse Matei, înclinându-se. Dar nasul ăsta, ochii, le ştiu de undeva…

        — E adevărat – încuviinţă Luca umil. Domnul Ober-gruppenfhürer Ditzingen seamănă cu Moişe-mutul.

        — Gura 1 Gura 1 urlă spumegând anchetatorul. Unde vă treziţi aici?

        — Vă rog să-i iertaţi – şopti Luca blajin. Întâmplările prin care au trecut, i-au dezechilibrat.

        — Înţeleg – spuse anchetatorul, surâzând fals. Aţi pornit pe un drum greşit, domnilor. Nu vreau să vă ascund că libertatea sau poate chiar viaţa dumneavoastră depind de concluziile acestei anchete. Sunteţi intelectuali, nu-i aşa?

        — Nu – răspunse Anton. Eu sunt jocheu. Şi uneori, în timpul liber, omor amaleciţi.

        — Amaleciţi? Repetă întrebător anchetatorul. Ce înseamnă asta, amaleciţi?

        — Amalekiten – traduse Matei care avea spiritul limbilor.

        — Nu e un cuvânt românesc, nu-i aşa? Întrebă anchetatorul. Am învăţat limba română la şcoala primară, în Banat, înainte de a mă stabili la Stuttgart. Sunt român, la urma urmei, chiar dacă sunt de origine germană.

        — Amaleciţii – explică Luca, doctoral – sunt un popor antic, pomenit în vechiul testament.

        — Schweinerei! Murmură anchetatorul. Vă rog să fiţi rezonabili, domnilor, chiar dacă nu sunteţi toţi trei intelectuali. Cine a dat foc depozitului?

        — Depozitul a ars – răspunse grav Luca. L-am văzut când ardea.

        — A ars şi garajul. Am scris în declaraţie – spuse Matei.

        — Şi… Şi?… Întrebă anchetatorul.

        — Deocamdată numai atât – spuse Anton. Dar puteţi să ne întrebaţi altceva.

        — Aţi avut o logodnică evreică? Întrebă anchetatorul întoreându-se spre Matei.

        Luca tresări o dată cu Anton. Dar Matei nu se repezi spre masa anchetatorului, nu strigă, ci răspunse calm:

        — Da. Încă mai sunt logodit.

        Zâmbea, privindu-l în ochi pe ofiţerul gennan aflat în spatele mesei, dar vocea nu era a lui.

        — Ştiţi cine sunt evreii? Întrebă anchetatorul.

        — În general – răspunse Luca, şcolăreşte – li se spune „poporul cărţii”. Dar eu cred că sunt un popor ca oricare altul.

        — Evreii trebuie distruşi – spuse rar, zâmbind, anche-tatorul.

        — Şi bicicliştii l murmură Matei. I Bicicliştii…?! Anchetatorul îl privi descumpănit.

        — Da – răspunse Matei. N-am încredere în bicicliştu Dacă vreţi, pot să vă explic şi din ce cauză.

        — Poftiţi – spuse anchetatorul, plictisit. Dar foarte pa scurt.

        — Alaltăieri – murmură Matei – am văzut zece bici-clişti cu tricouri roşii. Se ţineau de mâini ca să formeze o stea în cinci colţuri. De sus, din copac, se putea ghici imediat jocul lor murdar.

        — O stea în cinci colţuri – repetă anchetatorul, notân-du-şi ceva într-un carnet. Şi ce făceau, anume?

        — Se plimbau, domnule Obergruppenführer Ditzingen – raportă Matei holbându-şi ochii. Se plimbau cântând cântece evreieşti şi bolşevice.

        — Oho! Făcu anchetatorul. Unde se petreceau toate astea?

        — Pe malul Brateşului – răspunsa Matei. Cu un binoclu bun scena putea fi urmărită şi de dincolo, de la Reni. Era, desigur, un semnal.

        — Un semnal – gemu anchetatorul. Oho! Şi dumneavoastră ce căutaţi în copac, acolo, pe malul Brateşului?

        — Cântam – spuse Matei. Nicăieri mai bine ca în copaci nu poţi cânta cântece evreieşti. Dar e bine să fie şi un lao prin apropiere, să mai scuipi în apă.

        — Vă rog – îi şuieră Luca Obergruppenfuhrerului, făcând un pas înainte şi fluturându-şi mâna prin dreptul timpi ei. De când se crede evreu nu mai vrea să se dea jos din copac. Îşi închipuie că jos, pe pământ, va pieri într-un pogrom.

        — Grădina zeilor

        — Oho! Făcu ironic anchetatorul. Totul e prea frumos ca să fie şi verosimil. Spuneţi-mi, domnule căpitan – îl întrebă pe Matei. Ştiţi ce înseamnă cuvântul Gold?

        — Aur – răspunse Matei.

        — Dar Goldenberg?

        — Munte de aur.

        — Şi Goldenthal?

        — Vale aurie, aurită, de aur.

        — Poate vă amintiţi domnule căpitan ce înseamnă Goldfaden, Goldring, Goldschmidt, Goldfracht, Goldenroth? 1 Sunt specialist în onomastica idiş, domnilor, şi cred în predestinarea numelor! Acest popor e un popor de cămătari 1 Ei nu s-au mulţumit cu prefixele aurii ale numelor, ci au lansat şi sufixele aurite, în Heimgold, Rheingold, Fischgold, Feingold!

        — E adevărat! Încuviinţă Matei cu ochii strălucitori. Aici domnul Obergruppenführer are dreptate 1 Căci această havră după ce şi-a însuşit totaurul lumii printr-o simplă nominalizare a trecut la Grünn, Grünberg, Grünspan, adică a acaparat şi verdele. Nu este aceasta o provocare la adresa legionarilor?

        — Jidovul rătăcitor n-are limite în obrăznicia lui! Exclamă indignat Luca.

        — Oh, nu! E şi mai rău! Strigă inspirat Matei. Culmea ticăloşiei o demonstrează toţi aceşti Braunştein, Braunschweig… Eva Braun…

        — Halt! Strigă anchetatorul, ridicându-se involuntar. Halt 1 Domnilor, domnilor – urmă încercând să se stă-pânească – toate au o limită. Aruncarea în aer a depozitului… Palma trasă de domnul Mihail David unui ostaş german… Sunt fapte pentru” care se cere pedeapsa capitală chiar în timp de pace… Iar acum suntem în război 1

        — Eu m-am desolidarizat de palma aceea, chiar din prima mea declaraţie – spuse Luca. Mi se pare nedemn să loveşti un om şi încă un membru al formaţiilor 96 1

        — Palma aceea a fost o greşeală – recunoscu şi Anton. Şi mai ales din partea unui om care în viaţa lui na lovit pe nimeni. Cred, domnule Obergruppenführer, că fratele nostru dormea când a tras palma. Pentru că doarme tot timpul de când a devenit evreu.

        — E vorba de domnul Mihail David nu de domnul Matei David, aici de faţă – spuse sec anchetatorul.

        — Dar şi înţeleptul Mihail a devenit evreu! Exclamă Luca înveselit. El e, de fapt, Solomon înţeleptul, fiul regelui David. Şi ca toată lumea să înţeleagă asta, acum opt zile – chiar atunci când împreună cu Matei îi observasem pe biciclişti, Mihail şi-a cumpărat o stea galbenă şi şi-a cusut-o pe piept.

        — Şi-a prins-o de cămaşă? Întrebă anchetatorul.

        — Nu, chiar de piele – preciza Luca. Deasupra inimii. E de altfel o manie pe care noi i-o cunoaştem de mic copil. Numai că atunci nu cosea, ci bătea cuie. Mie mi-a bătut o dată un cui în cap.

        Înainte ca anchetatorul să se fi putut feri făcu un pas spre el, aplecându-se şi arătându-i creştetul capului.

        — Şi… Şi Mihail, deci? Întrebă anchetatorul, nesigur.

        — Oh, da! Da! Exclamă amar Luca. Ceea ce nu se poate explica deeât prin marea lui bunătate şi spirit de sacrificiu. Ca şi la Matei. Aşa cum teoretizează contele de Gobineau şi ceilalţi.

        — Ce amestec are contele Gobineau în porcăria asta? Întrebă fierbând anchetatorul. Contele Gobineau nu s-a ocupat niciodată de psihiatrie.

        — E adevărat – spuse Luca, înclinându-se. Dar împreună cu marii etnologi germani Ratenfrau, Eloker şi Hörschmidt, el a formulat celebra teorie a alienării.

        — N-am auzit de Ratenfrau şi… Şi Eloker – spuse mo-roc înos anchetatorul. Şi nu văd ce legătură au cu discuţia noastră.

        — Sunt mai puţin cunoscuţi pentru că totdeauna sunt trecuţi în. Subsidiar pe coperta cărţilor – spuse Luca politicos.

        — Bine, dar Hörschmidt.? Întreba Anton, sincer mizat.

        — N-are nici o importanţă – urmă Luca” Cert e că toţi aceşti savanţi suntconvinşi că evreii au fost alungaţi din Germania, în secolul al XVII-lea, dar că au revenit atât do schimbaţi, după o sută de ani, încât nimeni nu i-a mai recunoscut.

        — Istoria cunoaşte schimbări şi mai radicale – spuse Matei, ridicând doua degete a binecuvântare.

        — Singurul lucru care i-a trădat a fost limba – urma Luca. Acea limbă germană a secolului şaptesprezece în care se introduseseră cuvinte ebraice. Ei bine. Studiile foarte serioase făcute asupra noilor veniţi arată că nu semănau cu cei care fuseseră alungaţi şi care vorbeau o limbă pură, aveau alte grupe de sânge şi altă înfăţişare.

        — Resping această concluzie! Strigă Matei. Evreii sunt unii şi aceeaşi de la facerea Lumii.

        — Păi tocmai asta e – consimţi Luca. Asta demonstra că în secolul precedent, din Germania fuseseră alungaţi nu evrei, ei germani, germani puri!

        — Dar cine ar fi putut avea o asemenea idee? Întrebă Matei” înroşindu-se de furie. Cine ar fi putut alunga oameni paşnici, buni, puri?! Cine i-ar fi gonit pentru a face loc unor venetici? Eşti nebun, frăţioare!

        — Răspunsul la întrebare ne dă cheia întregii întâm-plări – spuse Luca. Eloker, Ratenfrau, Gobineau şi-au expus concluziile direct domnului Iulius Streicher: cei care-i alungaseră pe bunii germani din Germania secolului al şaptesprezecelea, nu fuseseră germani, ci evrei

        — Atunci, atunci – spuse gâtuit Matei – evreii i-au alungat pe germani din ţara lor pentru a ffiee loc… evreilor?!

        — Da I exclamă Luca, ridicându-şi ochii spre cer şi că-zând în genunchi. În clipa de faţă, Germania e singurul stat din lume cu adevărat iudaic, iar bunii germani rătăcesc prin străini!

        — Toţi aceşti GoId” Goldenberg, Goldenthal sunt germani arieni – suspină Matei.

        — Toţi aceşti Fischgold, Heimgold, Rheingold – murmură Anton.

        — Schwartzberg, Schönberg, Rosenberg – şopti Luca.

        — Rosenberg, marele teoretician al nazismului, născut pe malurile Balticei 1 strigă Matei aplaudând.

        — Nu mă uitaţi nici pe mine – spuse modest, surâzător, Anton. Pentru că numele meu adevărat e Adolf.

        — A… Adolf?! Gemu anchetatorul, apucând pistolul aşezat în dreapta sa.

        — Ei însă mă alintă – urmă Anton, jucându-se timid cu degetele. Mă strigă Adolfchen. Sau Dolfchen.

        — Dolfişor – murmură Matei, ciupindu-I de sub bărbie.

        — Dolfi David, evreu nazist – se recomandă Anton, salutând. Am onoarea să vă raportez că în urmă cu opt zile am urmărit un pluton de biciclişti, care, îmbrăcaţi în tricouri roşii, semnalizau de pe malul românesc al Brateşului spre Reni, poziţia bateriilor antiaeriene germane. Plutonul era format din zece persoane de origină evreiască, iar şeful lor era profesorul Jenică Stanciu.

        — Cel care l-a denunţat acum o săptămână pe hatmanul Mazeppa ca fiind bolşevic – preciza Luca, mereu surâzător.

        — Fiindcă şi este! Strigă cu voce subţire Matei. Aţi uitat biserica lui roşie de lângă Dunăre, biserica aceea care aţâţa spiritele de sute de ani? I…

        — Jos Mazeppa! Mugi Anton. Jos evreul Mazeppa I – E nebun 1 spuse Luca, arătându-l pe Anton. Mazeppa e german, nu evreu 1 Aşa cum sunt şi munţii Dobrogei din faţa bisericii, şi sălciile de pe mal I Trăiască Hauptführeriii Mazeppa 1

        — Halt! Şuieră anchetatorul, sărind în picioare. Halt 1 Halt! Halt! Se repezi la Matei, şi izbindu-l cu patul pistolului peste gură îl împinse spre perete. Halt 1 urlă. Ma… Mazeppa?! Hauptführer? Vă bateţi joc de mine? I Germanii sunt evrei? Sunt evrei germanii din secolul al şapte-sprezecelea? Şi sălciile sunt germane… Schmu… Schmutzige Juden! La moarte! La moarte! Sudoarea îi curgea de-a lungul obrazului, îi intra în gură şi spumegând, lovindu-i cu pistolul şi cu pumnul, continuă să urle, ascuţit, spart: Moarte jidanilor! Moarte sălciilor!

        — Vocea asta – murmură Matei, ferindu-şi obrazul. Vocea asta am mai auzit-o undeva. Îţi aminteşti frăţioare?

        — Da – spuse Anton înfiorându-se. Odată, la Paris, am crăpat capul cuiva care urla ca el. L-am pocnit cu o falcă de măgar…

        — Poate că în copilărie să-l fi chemat Duţulescu – şopti Luca.

        Se culcară pe sacii aşternuţi în autocamion, în timp ce santinela picotea cu automatul pe genunchi şi se treziră foarte devreme pe străzile unui oraş adormit.

        — E Brăila – spuse Anton, somnoros. Miroase a Dunăre.

        — E Bârladul – ricana Mihail. Miroase a Caoaina.

        — Suntem la Bacău – spuse sentinela. Ce dracu aţi făcut de vă duce aşa departe?

        — Am furat pompa primăriei – răspunse conspirativ Luca.

        — Minte! Murmură Anton. Sintern evrei. Asta

        — Ei, şi? Întrebă sentinela. Şi eu am un vecin evreu!

        — Ai să-l cari şi pe el cu autocamionul – spuse Matei. Ai răbdare.

        — Dar unde îi cară pe evrei? Întrebă sentinela. Îi duce pe front?

        — Asta nu ştim – răspunse Anton. E pentru prima oară în viaţa noastră că suntem evrei.

        — Orice-aţi fi – spuse santinela – dar eu mor de somn.

        — Culcă-te – îl sfătui Anton. Veghem noi. Numai să nu sforăi… Să n-audă plutonierul din cabină.

        9 Soldatul se culcă pe o coastă şi fraţii rămaseră treji, să-l vegheze.

        — Oh, biet ostaş român – îl căina Matei. Toţi te înjură, te pun la corvoadă şi tu încă mai ai încredere în deţinuţi.

        Oftară toţi trei privindu-l pe soldatul adormit, iar Matei îşi scoase mantaua şi-l înveli. Apoi, ghemuindu-se unul în-tr-altul aţipiră şi ei, şi când deschiseră ochii autocamionul oprise la poalele unei mănăstiri afumată de vreme.

        — Suntem undeva prin Iaşi – căscă Luca. Sau prin Piatra Neamţ.

        — E Rădăuţii – spuse santinela mahmură! Aici cobo-râţi. Noi ne ducemsă încărcăm piei de vită.

        — Rădăuţi?! Exclamă îneântat Matei. Admirabil. N-am văzut încă mănăstirile Bucovinei!

        — Ar trebui să începem cu cea de la Arbore – spuse Luca strângându-şi cureaua. E drept că Voroneţul e mai vestit, ca şi Suceviţa, dar cea mai rafinată şi originală pictură exterioară e tot cea de la Arbore.

        — Cum se ajunge în comuna Arbore? Îl întrebă Matei pe plutonierul care tocmai ieşise din cabină şi se dezmorţea lăsându-se pe vine. Există vreun tren sau ne-aţi putea duce. Dumneavoastră până acolo?

        — Există un tren – rânji plutonierul. Dar nu opreşte deeât la Hasjiecim. Dochwitz – pe nemţeşte. Aproape de Birkenau.

        — Dochwitz! Strigă Matei. Mănăstirea din Dochwitz! Există şi acolo pictură exterioară?

        — Există – încuviinţă plutonierul pipăindu-şi nasul borcănat. E pictată cu sânge jidovesc şi cu balegă de cal”

        — Oh, îmi place! Mărturisi Anton. Nu cunosc nimic mai colorat în lumea asta ca balega de cal I Şi ce-ar mai fi de văzut la Dochwitz?

        — Cimitirul – răspunse plutonierul. Numai că o să-l vedeţi de jos în sus, din gropi. Şi să vă grăbiţi cu privitul, că acolo gropile se astupă repede.

        — Lăsăm atunci mănăstirea Arbore pe altă dată – zise Matei. Dacă tot ni s-a plătit drumul la Dochwitz, să ne facem concediul acolo, Păcat. Că dumneavoastră rămâneţi – îi răspunse plutonierului. Ne-am fi distrat bine împreună.

        — Regret – spuse plutonierul. Acolo e treabă nemţească. Noi cu înjuratul, ei cu împuşcatul.

        — Die Juden! Urlă o voce groasa. Die Juden! Raus! Raus! Schneller!

        Plutonierul se dădu la o parte, pentru a face loc celor doi subofiţeri din Feldjandarmerie, care se opriră tropăind în spatele autocamionului.

        — Au venit să vă ia – spuse. Raus î Coborâţi!

        Şi trăgându-se puţin înapoi, astfel ca jandarmii germanf să nu-l vadă, salută şi se închină, murmurând:

        — Unii ca voi scapă şi din iad. Dumnezeu să vă apere!

        XX.

        Zăceau în baracă, abia răsuflând, după ce fuseseră aduşi de la gară în pas alergător. Îl îmbrăţişaseră plângând pe Mihail, apoi se întinseseră pe spate şi deasupra lor porniră să se adune, tăcute, capete fără corp. Se închegau din întuneric – ochii mai întâi, apoi găurile nărilor şi dinţii, şi abia la urmă gâturile, subţiri, crescând din cutele unei ne-sfirşite pături dungate.

        Erau multe figuri cunoscute, semănau cu cele din Bă-d ăl an îi Galaţilor, din port, din pridvorul bisericilor. Erau capete de mult secătuite de foame, înlemnite de groază, care priveau fără să-i vadă, adulmecându-i. Nu se mişca niciunul. Horcăiau răbdători cu privirile stinse şi-şi mol-făiau buzele. Dar sub ei, paturile suprapuse, de seândiiri, scârţâiau necontenit.

        — E iadul! Şopi Mihail zâmbind. Nu-l ştiam până acum.

        — Iadul – murmură Anton cu buzele uscate. Mă miri că nu te-auînjunghiat încă. Eşti prea gras, prea rumen, în mizeria asta.

        — N-au putere – şopti Mihail. Sunt adunaţi aici cei mai pieriţi, din toate barăcile. Evrei şi comunişti – mai ales francezi.

        — Evrei – repetă Luca. Deci am reuşit. Am ajuns.

        — Femeile sunt tot aici? Întrebă Matei.

        — În baraca din celălalt capăt al lagărului. Lângă cuptor. Matei se ridică, îşi strânse şireturile bocancilor.

        — Stai jos – mârâi Anton. Nici o mişcare nechibzuită.

        — Grădina zeilor 297

        — E nemaipomenit! Şuieră Luca. Ne-au îmbrăcat din mers, nu-i aşa?

        Fraţii îşi priviră straiele, nedumeriţi. Purtau pantaloni şi bluze de pânză vărgată. Şi erau încălţaţi cu bocanci cu talpă de lemn.

        — Ca la circ! Râse Luca. Poate că nici nu există.

        — Cine? Întrebă Anton.

        — Totul. Lagărul. Mutrele astea. Noi.

        Unul din capetele care-i priveau începu să tuşească. Ti vedeau obrajii convulsionându-se, nările, albe de slăbiciune, palpitând.

        — Omul ăsta – murmură Anton. Parcă… Undeva… Capul îşi stăvili tuşea, horcăind. Se înălţă trăgând după el gâtul galben, de spânzurat, apoi pieptul, braţele – şi fraţii îi văzură ciolanele acoperite de piele ofilită stampilate cu cifre albastre.

        — Sunteţi din Galaţi, nu-i aşa? Întrebă omul scurgân-du-se peste marginea patului. Vorbea ca şi cum şi-ar îi pierdut aerul prin obraji.

        — Cine… cine eşti? Întrebă Matei repezindu-se sad susţină.

        — Am fost – şopti omul păşind cu picioarele ţepene. Am fost lăutar.

        Un hohot de râs, asemeni unui vaier, zgudui ochii orbi din jurul lor.

        — A fost, e drept – şuieră o voce. Aşa cum şi eu am fost fotograf. Fotograful curţii regale.

        Un deţinut scund cu mustăţi îl împinse deoparte pe cel care se dădea drept lăutar şi se înclină reverenţios în faţa lor.

        — Suntem mulţi fotografi aici – hârâi o voce bătrânească. Zeci, poate sute.

        — Şi filosofi – răsună un glas dogitFilozofi cerşetori.

        Lăutarul şi fotograful începură să chicoteatcă, aco-perindu-şi gurile cu palma, dar un al treilea îi împinse deoparte şi apăru eiolănos, zdrenţuit, înaintea fraţilor.

        — Cu moartea pre moarte călcând – cântă. Avea faţa brăzdată de lovituri şi un petec negru peste ochiul drept, dar, spre deosebire de ceilalţi, părea încă plin de forţă.

        — Doctorul a murit – şopti. Doctorul care făcea să înflorească trandafiri iarna. Şi de data asta, pare-se, a murit pentru totdeauna.

        — Doctorul… Repetă Matei încruntându-se. Doctorul Dinu!… Şi… Daniela? Daniela Dobcinski, evreica poloneză…?!

        — Daniela e în baraca femeilor – răspunse filosoful. Frumoasa, biata Daniela, Dédé.

        — Elena – murmură fotograful. Adele.

        — La Sardine – suspină lăutarul zguduit de tuse. Ah, să fi avut vioara la mine!

        — Iat-o! Spuse Luca.

        Ţinea vioara în mână, aşa cum o smulsese din grămada de vechituri risipite în cămară, în urmă cu două săptămâni. O ţinea cuprinzându-i strunele încordate, uimit că o putuse aduce cu el.

        — Vioara! Gemu lăutarul îngenunchind.

        — Şi aparatul ăsta – exclamă Matei. Aparatul ăsta…

        — Bătrânul meu Kodak! Strigă fotograful. Oh, domnule David, domnule, dacă aţi şti!

        — Ştiam – răspunse Matei modest. Ştiam că cineva are nevoie de el, de vreme ce l-am cărat atâta amar de drum!

        — Poate… Cumva – întrebă jenat filosoful – aţi reuşit să aduceţi şi vreo carte?… Aici nu pătrund decât ziarele lor blestemate

        — Una singură – răspunse Anton, aproape fără voia lui. Dăruită de un rabin, rabinul din Buhuşi.

        — Le Rire 1 strigă filosoful, sărutând eoperţile cenuşii. Le Rire 1 Deci există… Există… Există! Nici focul… Oh, nici focul domnilor I…

        — Nici timpul, nici timpul…

        — Hârâi lăutarul. Porniseră să vorbească alandala, plângând, jueându-se cu vioara şi cu aparatul, pipăind cartea – li se vedeau lacrimile adunândudi-se în cutele obrazului şi mâinile agă-ţându-se de umerii, de braţele celor din jur.

        — Le Rire! Strigă mai tare filosoful. Nimic nu merită nimic, dar totul merită totul!

        — Ram-pam, pa rara – fredona pierdut lăutarul tre-cindu-şi latul palmei peste corzi, ca un arcuş. Re Major, Pa-ra-ra-raa-ra-raaa-raaa…

        — Şi ultimii vor fi cei dintâi – muj4i fotograful, plim-bându-şi obiectivul deasupra capetelor descărnate ai căror ochi începuseră să strălucească.

        — Jos! Porunci filosoful. Jos! Trăim, nu-i a$a? E timpul să trăim!

        — Să trăim – răspunse corul deţinuţilor.

        — Să ucidem! Hârâi lăutarul ridicâiidu-şi vioara ca pe o măciucă.

        — Cine se transformă în cine? Întrebă filosoful.

        — În cine se porunceşte! Răspunse o voce, sacadat, ca bătaia unor ciocane de lemn.

        — Nu! Strigă filosoful. Niciodată 1 Pentru nimic!

        — Îmi pare rău – spuse Mihail, ridicându-se de pe pat. Trebuie sa vă contrazic, domnule! Noi ne-am transformat în evr$t pentru a ajunge aici!

        — Oh, sfântă simplicitate – exclamă filosoful netezin-duşi bluza zdrenţuită. A te transforma înseamnă să uiţi cine ai fost, să-ţi urăşti visurile, să capeţi alt miros, alt auz 1

        — Înseamnă sä uiţi – gemu violonistul. Iar voi n-aţl uitat nimic 1

        — Înseamnă să mori – spuse înverşunat fotograful – iar voi nu puteţi mori!

        Uşa barăcii se deschise brusc şi doi jandarmi se aşezară de o parte şi dealta – unul înalt, costeliv, al doilea gras, cu fălcile căzute. Ca la un semn îşi duseră fluierele la gură şi fluierară, doi jandarmi decupaţi în lumină, cu căşti negre şi fluiere negre înfipte între buzele negre.

        — Începe cursa! Ţipă ascuţit fotograful bătând din palme. Cursa, domnilor 1

        — Ce fel de cursă? Întrebă Anton, tresărind.

        — Cursa cu obstacole! Spuse triumfător cerşetorul. Ia parte toată lumea! („âne câştigă devine paznic, cine pierde, rămâne deţinut!

        — Sau invers! Chicoti o voce.

        — Ceea ce e acelaşi lucru – ricana filosoful. Pentru că în timpul cursei te poli transforma, ajungând să câştigi, ceea ce ai vrut de faot să pierzi!

        — Schneller I strigă unul din jandarmi. Raus!

        — Şi există mulţi paznici care să fi fost deţinuţi mai înainte? Întrebă Luca.

        — Sunt – răspunse filosoful. Aproape zece. Dar au ajuns paznici nu prin câştigarea cursei. De obicei nu poţi ajunge nici până la o sută de metri.

        — De ce? Întrebă Anton.

        — Fiindcă trag în picioarele animalelor.

        — Schmutzige Juden! Urlă jandarmul gras I Raus! Schneller 1 Raus

        — Trag în picioarele animalelor – repetă Anton, în-fiorându-se.

        — Şi în călăreţi – spuse violonistul. În ceafă. Au câţiva ţintaşi foarte buni.

        — Ob, dac-aş avea o falcă de măgar – gemu Anton, strivind între degete rama metalică a patului.

        — Daţi-i falca de măgar! Strigă filosoful. Cei din fund, ologii, ciungii, orbii, dezgropaţi falca de sub podea!

        Enorma pătură dungată se umflă ca sub furtună, capetele galbene dispărură, se scufundară, reapărură cu gurile căscate, gâfâind. Erau numai guri, pierzând aerul, guri ştirbe, clămpănind, încercând să zâmbească. Şi valul, pornind din fundul barăcii se sparse în faţa lui Anton.

        — Iat-o! Spuse solemn filosoful, ducând mâna la spate şi făcând să apară o falcă osoasă, cu dinţii laţi şi galbeni.

        — Asta e – spuse Anton, cutremurându-se. În jurul său aerul se înfierbântase, mirosea a sânge şi a sudoare de cal. Şi auzea răcnete din depărtare.

        — Simson haghibor – scânci o voce bătrânească.

        — Hercule! Pronunţă cineva graseind.

        O rafală scurtă străpunse podeaua sub picioarele lor, scuipând pământul în toate părţile.

        — Veniţi! Chemă Anton, îndreptându-se spre uşă.

        — M-au atins! Rânji Luca, ridicându-şi palma plină de sânge. Încolonaţi-vă în urma steagului!

        — Veniţi, veniţi, veniţi! Strigă pătimaş Matei. În patru labe, pe burtă, în cioturi, veniţi!

        Rostogolindu-se din paturi, deţinuţii se prăbuşiră pe podea cu bufnituri seci şi porniră spre uşă de-a buşilea. Îşi înfigeau unghiile unii într-alţii, gâfâind,îşi striveau gurile cu cotul, îşi desfăceau pansamentele murdare ţî-rându-le pe jos şi continuau să înainteze orbi, surzi, scăldaţi de sudoarea urii.

        Matei trecu primul printre cei doi jandarmi, apoi Luca şi Anton, sprijinindu-l pe Mihail şi în urma lor se înşiruiră, filosoful, lăutarul, fotograful şi ceilalţi, care umblau în patru labe, rânjind cuiva pe care nu-l vedeau.

        — T'iţi gala 1 strigă o voce şi din lumina strălucitoare care-i inundă, so desprinse un ofiţer bărbos bătându-şi coapsa cu cravaşa, ~

        — Domnul Obergruppenführer! Îngăimă Luca. Să nu vă recunosc 1

        — Gura! Urlă ofiţerul. Domnul colonel, baron de Rechtegott vrea să vă treacă în revistă. Atenţiu-neee! Uu doi, un-doi, un-doi!

        De jur împrejurul lor, înconjurând pista de alergări tribunele creşteau în trepte de amfiteatru, foarte înalte şi adinei, culminând în balconaşe azurii. Şi de peste tot atârnau steaguri,. Spirale colorate şi ploua cu confetti.

        — Trebuie să fie sute de mii de spectatori aici – şopti Mihail îndreptându-se de spate şi regretând că n-are canotiera.

        — Sunt milioane, multe milioane – răspunse filosoful. Domnul colonel e un grandoman.

        — Baraca cinci! Raportă ofiţerul, ciocnindu-şi călcâiele – cu efectiv complet, e gata să ia parte la marea întrecere. Se interzice participarea celor care au murit data trecută cât şi a celor care nu doresc să moară azi.

        — Caii! Spuse Anton. Vreau să văd caii!

        — Imediat, domnule – răspunse o voce dulce. De sus, din înaltul tribunelor, în nacela unui balon auriu, cobora spre ei un domn chel, purtând frac şi ţinându-şi gambeta în mână. Caii sunt pregătiţi.

        — Baronul! Şuieră filosoful.

        — Baronul de Rechtegott! Ţipă ofiţerul. Comandantul lagărului „D”, cel mai mare lagăr al Istoriei!

        — Dar nu şi ultimul – spuse surâzând baronul. Hm… Îmi plac băieţii dumâtale. Vezi, însă, cei de la urmă, dragă Ditzingen, au mai fost îngropaţi de câteva ori. Şi acela mic, ascuns în tunică, e de fapt domnul Ducasse, căruia i-aţi îngropat separat capul, ultima oară.

        — Ducasse – strigă ofiţerul, înapoi în baracă! Decapitaţii sunt excluşi din concurs!

        — E absurd! Spuse cerşetorul. Trebuie să-i mai daţi O şansă

        — Niciuna! Răspunse baronul blând. Vreau să înţelegeţi că nimeni, niciodată, n-a avut vreo şansă. Nu eu am inventat lagărele, ci voi. Iar dacă am acceptat să le folosesc, vă rog să fiţi rezonabili, dragii mei. Şi cei arşi, cei căraţi pe braţe de ceilalţi, vă rog, vă rog din suflet, nu tulburaţi această frumoasă întrecere.

        — Cei arşi, înapoi în baracă – ordonă ofiţerul.

        — V-aţi păstrat acest obicei copilăresc – urmă baronul, de a vă îngriji morţii, de a-i hrăni, de a vă juca cu ei. Evident, morţii au farmecul lor, dar nu-i mai aduceţi în concurs!

        În patru labe. Muţi, deţinuţii nu răspunseră.

        — Ei bine – spuse cu glas tare baronul. Să-i vedem pe noii alergători.Numele lor?

        — Fraţii David, români – raportă ofiţerul. Mihail, Luca, Anton, Matei.

        — Lini permiteţi – spuse Mihail politicos. Suntem evrei din Galaţi. Mă numesc Solomon, fiul regelui David.

        — Mă cheamă Leibu – zâmbi Luca. Vorbesc idiş, iar sâmbăta nu lucrez.

        — Adolf – spuse Anton, luând poziţie de drepţi. Până alaltăieri purtam perciuni.

        — Mauriciu – se recomandă Matei. Evreu polonez. Singurul evreu-polonez dintre fraţii mei, care sunt evrei-români.

        — Da, da, da. Da – murmură gânditor baronul. Dumneavoastră vă îngăduiţi să mă trataţi ca pe un Obergruppenführer! Daţi foc, pălmuiţi, introduceţi în lagăr prin efracţie viori şi aparate de fotografiat… Totuşi aceste mici amuzamente trebuie să aibă un sfârşit. Şi anume, sfârşitul concursului 1 Iată şi caii, domnilor!

        Îşi ridică gambeta şi în aceeaşi clipă trompetele sunară, ploaia de confeti se înteţi şi caii îşi făcură intrarea^duşi de căpăstru în şir indian. Erau cai de curse cu gamba subţire, cu nările fremătânde, cai zvelţi, puternici, periaţi până la lustruire. Ca la un număr de dresaj porniră în trap aşezân-du-se în linie dreaptă şi la un pocnet, încremeniră.

        — Pe cai l strigă ofiţerul, plesnind aerul cu cravaşa.

        Se repeziră toţi, chiar cei care aveau numai jumătate de corp, ologii, ciungii şi printre ei se zvârcolea, se împiedeca omul fără cap. Apucară caii de dârlogi, de coadă şi se că-ţărară pe ei, ţinându-se cu dinţii, sprijinindu-se în obraji. Şi se ghemuiră în şa, ca nişte broaşte tremurând de nerăbdare.

        În dreapta lor, pe cel mai nervos murg, încălecase Anton, ascunzându-şi la piept falca de măgar iar alături de el se înşirau fraţii.

        — Atenţiune! Strigă ofiţerul. Excelenţa sa colonelul-ba-Ton de Rechtegott va da semnalul de plecare în cursa cu obstacole!

        — Porniţi! Comandă contele blajin trăgând un foc în aer. Deţinuţii îşi struniră animalele, şuierând, dar în acelaşi timp se auzi clănţănitul unei mitraliere. Caii se cabrară, se întoarseră pe jumătate şi se prăbuşiră, prinzându-şi călăreţii dedesubt.

        Fraţii însă nu fuseseră atinşi şi continuau să galopeze. Aplecându-se pe gâturile cailor zburară deasupra primului gard viu, apoi deasupra celui de al doilea şi gardurile se îndesiră din ce în ce, înălţând crengi uscate în locul frunzişurilor şi apoi spini în locul crengilor. Dar ei galopau pe urmele lui Anton, îndârjiţi, simţind în palme şi în gură plăcerea goanei şi a spaimei. O rafală de trasoare roşii le tăie calea şi trecură prin ea, trecură cu urechile vâjâind, cu buzele acoperite de spumă.

        — Încă, încă! Urlă înăbuşit Matei. E acolo, o văd.

        Prin coamele răsfirate ale animalelor priviră înainte şi văzură baraca femeilor clătinându-se în spatele unei perdele de fum. Şi-şi lipiră fruntea de gâtul cailor amestecându-şi sudoarea cu cea a animalului de sub ei. Şi atunci, de sus, de la loja oficială, se auzi bubuitul unui tun de mare calibru.

        Explozia îi aruncă unul peste altul, le umplu nările de cocleală şi Mihailse prăbuşi cu faţa şi pieptul înecate în sânge. Dar Anton îl înhaţă din zbor şi-l aşeză pe şa înaintea lui. Şi galopară mai departe.

        — Încă, încă! Urlă Matei. Ne aşteaptă, e acolo! Dar fraţii nu-şi mai ridicară frunţile căci în jurul lor ploua cu obuze şi fluierau scurt gloanţele mitralierelor. Şi le era cald – se încingeau în bluzele lor sparte şi simţeau în tot corpul voluptatea groazei şi luptei. Pământul se cutremură sub ei, se sparse şi roibul lui Matei necheză cu burta spintecată, îi văzură maţele ţâşnind vinete şi albastre, dar Anton întinse braţul şi apucându-şi de umăr fratele mai mic, îl aşeză în fata sa, între el şi Mihail.

        Şi galopau înghiţindu-şi lacrimile şi sudoarea, scuipân-du-şi sângele şi înjurând pe înfundate, cu limba năclăită. Înjurau îmbrăţişând gâtul animalelor – fiindcă şi Anton făcea la fel – şi privind înapoi văzură trei cai ai căror călăreţi, spânzuraţi cu uA picior în şa îşi târau în praf capetele hâr-buite. Şi-i recunoscură pe lăutar, pe filosof şi pe fotograf.

        Săriră peste o groapă de cadavre apoi peste încă una şi om se înfricoşară, începură să tremure şi să se cabreze. Dar îşi înfipseră cu toţi dinţii în urechea armăsarilor – aşa cum făcea şi Anton – şi-i siliră să fugă mai departe.

        Şi brusc o poartă de fier căzu în faţa lor şi pereţii tribunelor se adunară din dreapta şi din stingă închizându-i ca într-o celulă. Cu limbile scoase, gâfâind ca nişte câini, fraţii îşi ridicară privirea şi văzură sute de mii de guri râzând împrejurul şi deasupra lor.

        — Oh, dragii, dragii mei – susură vocea baronului, venind din văzduh. De mai bine de o oră vă învârtiţi îi cete 1

        — Să ne jucăm puţin cu ei! Hohoti cineva. Au alergat destul!

        — Jucaţi-vă – îngădui vocea baronului. M-am plictisit de simbolul fugii!

        Şi începură să coboare pe faţada de piatră, toţi la fel, ea nişte muşte mari. Verzi. Ţopăiau coborând, le plăcea ce-o să urmeze şi-şi pregăteau cuţitele, făcându-le să strălucească în soare.

        Fraţii îi văzură de aproape – erau frumoşi, curaţi, cu uniforme noi şi încă mai muşcau din sandvişuri îndreptându-se către ei. Nu se grăbeau acum când ajunseseră pe pământ. ci chicoteau, îndemnându-se pe şoptite. Apoi cei din primul rând îşi întinseră degetele spre gâtul lui Mihail şi în clipa aceea o falcă de măgar se înălţă deasupra tuturor, dobo-rându-L

        — Se apără! Urlă o voce. Jupuiţi-i 1 Jupuiţi-i de v4i! Urlând se repeziră peste leşurile cailor, dar n-apucară să ajungă ia fraţi căci mâna cu falca de măgar se înălţă din nou şi prinse să se rotească.

        Din marginea pistei, culcaţi pe burtă, deţinuţii văzură un vârtej crescând între tribune. Era o trombă prăfoasă care urca mereu rotind prin aer sute de corpuri ferecate în tinichele lucitoare. Îngroziţi, deţinuţii se culcară cu faţa la pământ şi-şi înfundară urechile cu iarbă, dar o voce tună deasupra lor, silindu-i să asculte.

        — Priviţi! Urlă vocea. Priviţi sfârşitul cursei cu obstacole l Era Luca căţărat pe tribuna prinicipală căreia îi smulgea catifeaua pentru a o flutura ca pe un steag.

        — Oh, dragii, dragii mei – se auzi vocea baronului. Istoria a fost vitregăcu voi

        — Vorbeşte comandantul – şoptiră deţinuţii. Colonelul von Rechtegott.

        Il auzeau depărtându-se şi apropiindu-se, căci nacela se rotea şi ea o dată cu vârtejul şi în jurul ei se roteau mii de chipuri asemenea, încremenite într-un surâs.

        Şi văzură deodată, ridicaţi de vârtej, patru călăreţi stru-nindu-şi caii morţi şi galopând prin aer. Iar dedesubtul lor, chemând furtunile, se rotea falca de măgar.

        — Focul purifică! Strigă vocea baronului. Nu trebuia să vă ridicaţi atât de sus pentru a trece prin flăcări! Cuptorul e la picioarele voastre.

        Privind sub ei, fraţii văzură coloanele de femei intrând în camera de ardere. Şi înţeleseră că fuseseră puşi să alerge ca să nu le poată salva.

        — Toţi ca unul, unul ca toţi – urmă vocea baronului. Arderea e marea transformare. Purificaţi-vă.

        Sub dogoarea care creştea de dedesubt, balonul se umflase enorm, stacojiu. Era frumos, cu marginile aprinse, înconjurat de uniforme, plutind deasupra tribunelor părăsite, a barăcilor cenuşii.

        — Oh, bieţi oameni – gâliţâi vocea. Sunt în voi şi rămân în voi. Până ma veţi urma!

        — Niciodată 1 strigă Viatei, descărcându-şi pistolul în fracul negru ce se legăna în dreptul său.

        — E invulnerabil – spuse Mihail.

        — Tocmai de aceea! Strigă Luca. Îl vom ucide mereu. Şi mereu! Şi mereu.

        Deseăleeând în balconaşele azurii fraţii se repeziră la tunurile abandonate, la mitraliere, la rampele de lansare, tră-gând în direcţia balonului ce se acoperi de loate culorile curcubeului.

        — Fie! Se reverberă vocea. Să jucăm mai departe.

        Cu un pocnet înăbuşit balonul plesni, se desfăcu în scame albe, ninse peste câmp, pe deasupra pistei de alergări, peste cadavrele înţepenite. Ninse îndelung, nioaler acoperind totul.

        Fraţii se opriră năuciţi, triumfători, plini de sânge, iar Anton se aplecă şi închise pleoapele murgului său'care-l dusese în spinare şi după moarte. Apoi, sărind peste trupurile încovrigate, peste grămezile de schije, desculţi în zăpada cenuşie şi rece, ajunseră la cuptor în clipa când uşa de otel fu ferecată pe dinăuntru.

        — E târziu? Întrebă urlând Matei, zdrobindu-şi degetele în peretele zgrunţuros. Am ajuns prea trâziu? 1

        Anton îl dădu deoparte şi din două lovituri sfărâmă balamalele şi broasca. Smulse uşa de oţel şi o aruncă deoparte.

        Dinăuntru izvorau aburi galbeni, puturoşi, miros de carne arsă.

        — Daniela! Urlă Matei, alunecând pe podeaua unsuroasă pe care deţinutele îşi făcuseră nevoile înainte de a muri. Daniela!

        De jur împrejurul lor trupuri goale de femei se prefăcură în pulbere neagră şi în spatele lor uşa se închise.

        — E transformarea pe care singuri v-aţi ales-o – ricana vocea. Şi care v-areuşit atât de bine încât veţi arde ac.

        Sub tălpile lor podeaua se încinse, deveni roşie.

        — E cald – gemu Anton, sfâşiindu-şi vesmintele. Aud călăreţii tropăind prin deşert.

        — Poate că avea dreptate – îşi spuse Mihail, înghiţind aerul fierbinte. Am fost un filosof tţrav. Ar fi trebuit să fiu cinic.

        Pe pereţi crescură paiete roşii. Fluturi mari se desprinseră de plafon bătând din aripi portocalii.

        — Ard – şopti Luca. Îmi arde pielea. Oh, draga mea La Sardine!

        — La Sardine – îl îngână Anton cu gura opărită.

        — Daniela – urlă Matei. Înotând printre mormanele de braţe înnegrite. Daniela!

        O recunoscu în mijlocul trupurilor căzute în pulbere şi o luă în braţe. Îi mângâie faţa arsă, îi sărută buzele arse cu buzele sale arse şi ea îi şopti:

        — Ştiam că vei veni să mă cauţi!

        Şi atunci, luând-o în braţe, urcă o dată cu ea către gura neagră a hornului, urcă la fel de uşor ca şi cum s-ar fi înălţat pe treptele unei scări de mătase, urmat de Luca, ai cărui ochi se prefăcuseră în jăratec şi de Mihail sub fruntea căruia flăcările pâlpâiau ca nişte gânduri.

        Iar Anton, rămas în urmă, dărâmă cuptorul cu o lovitură a pumnului său de cenuşă.

        XXI.

        Strânşi în fundul curţii, nepoţii plângeau tăcut. Zadarnic libelulele azurii se roteau deasupra cânepiştii şi de alături îi îmbiau arome de vanilie şi scorţişoară. Curtea era cernită şi Sofia, purtând o basma neagră îi turna ceaiul prorocului Daniil al cărui nas crescuse enorm în mijlocul feţii supte de durere.

        De jur împrejur, străzile tăceau mohorâte şi clopotele muriseră în clopotniţe.

        Şi deodată, dinspre gară, se auzi sirena locomotivei. Şi-i răspunse o sirenă din docuri.

        Nepoţii îşi ridicară privirile înlăcrimate, dar tăcură, căci în casă veghea dulapul cu cravaşe şi poze al lui Anton, cărţile de drept ale lui Matei, teaca ochelarilor lui Mihail şi broşurile socialiste ale lui Luoa.

        Şi pentru a doua oară sunară sirenele şi oraşul se umplu de şoapte şi de paşi.

        Cuprinsă de fiori, Sofia lăsă ceainicul şi privi spre chioşcul acoperit de viţă de vie, iar Daniil îşi ciuli urechile.

        Şi-i auziră venind.

        Erau paşii lor, vocile lor. Îi auziră venind dinspre strada Eminescu, trecând pe strada Democraţiei, bocănind, sporo-văind, şi rândunelele zburară de sub streaşină unde încremeniseră de câteva zile. Pisica mieună, apa porni să curgă din canaua lipită cu trei brâie de alamă.

        Veneau, erau aproape, râdeau, chicoteau.

        Şi poarta sări de perete şi apărură hohotind, Matei şi Daniela, Luca, Mihail, Anton.

        Sofia nu plânse, nu vorbi, nu le ieşi în întâmpinare, ci se rezemă moale de umărul lui Daniil. Francisca urlă ca şi cum ar fi fost înjunghiată, Mariluna îşi ascunse faţa în şorţul de bucătărie.

        Iar nepoţii se năpustiră asupra lor chiuind, acoperindu-i de sărutări, smulgându-le zdrenţele şi fesele cu sânge de mult uscat.

        Şi adulmecându-i strâmbară din nas, căci unchii miroseau a fum şi a pucioasă.

        Iar fiul Franciscăi îşi picta fruntea cu funinginea lor ca să nu-i uite niciodată, aşa cum arătau atunci, şi-şi jură, în adânca lui naivitate, să continue singur lupta cu nemuritorul conte de Droitdieu.

                                                                                SFÂRŞIT