IV

Așezată la porțile împărăției și în trecătoarea barbarilor, Dacia noastră mai mult de 8 secoli îi vâzu trecând și retrecând pe pământul său. Colonii romani din această țară nu pregetară a apăra cu bărbăție țara lor și chiar împărăția ce îi părăsise. Și când se văzură copleșiți de numărul dușmanilor, ei se traseră în Munții Carpați, unde își păstrară naționalitatea și independența lor. Chiar în acele vremi furtunoase și nenorocite, romanii Daciei nu uitară că au o misie în omenire. Prin relațiile lor cu barbarii, ei introduseră între dânșii cele dintâi cunoștințe de agricultură, artele folositoare și cuviințele vieții civilizate. Și prin legăturile de interes și comerciu, ei schimbară sălbătăcia și dușmănia lor asupra imperiului roman într-o prietenie folositoare, și sili pe barbari a căuta a se statornici și a se civiliza ¹ . Pe la 865, bulgarii, popor finez, prin romanii din Dacia nouă primesc religia creștină și împreună înfrățiți întemeiară un stat puternic, alegându-și regi dintre români. Pe la începutul secolului al XI-lea, acest regat, căzând în turburări civile, se subjugă de Vasilie II, împăratul Orientului, și rămase supt puterea grecilor până la al XII-lea secol, când el reînvie mai puternic supt frații români Petru, Asan și Ioan și, după o existență glorioasă de doi secoli, căzu la 1392 supt turci.

Romanii din Dacia veche, când putură răsufla de barbari, ieșind din azilurile lor, întemeiară deosebite staturi mici, pe la secolul al X-lea și al XI-lea, care în secolul al XIII-lea și al XIV-lea, se contopiră printr-o mișcare de unitate în două staturi neatârnate, a Țării Românești și a Moldaviei.

Cu întemeierea acestor state, evoluțiile istoriei românilor se fac mai lămurite, viața lor ne este mai bine cunoscută.