VIII

Crânceniile, fărădelegile (les outrages) și amenințările turcilor mișcară toată creștinătatea. ²⁴ Scriitori însemnați din toată Europa începură, prin tipar, a mișca opinia publică și a deștepta zelul cruciatelor religioase împotriva barbariei păgânilor.

Pe scaunul cezarilor Germaniei ședea în acea vreme Rodolf II. Cu un caracter și cu virtuți ce ar fi fost de lăudat într-o poziție mai puțin înaltă, acest prinț era un domnitor nevrednic. El lăsa doparte trebile statului spre a se ocupa de științele naturale și de antichități, pentru care își sleise finanțele, iar mai cu seamă de scrieri astrologice, care umplură duhul său, din natură posomorât și sfiicios, de o mulțime de superstiții de râs și funeste. Preocupat de aceste lucrări nedemne de poziția lui și neîncetat spăimântat de proorocii absurde, el se făcu cu totul neapropiat supușilor săi. Încunjurat de minerale, de fosile, de medalii, de ochiene, de vase și de instrumente de chimie, el sta închis în laboratorul său, în vreme ce zavistia și revolta înlăuntru și războiul din afară amenința zdrobirea împărăției lui. Crescut în Spania, în acea țară clasică a papismului, el fu toată viața lui jucăria viclenelor uneltiri a iezuiților și a sfaturilor pasionate a curții Spaniei.

Țipetele jertfelor turcilor pătrunse până în cabinetul lui Rodolf II și deșteptă indolența lui. El porunci să sune tocsinul în toată Sfânta Împărăție Romană și în Ungaria, ca să invite pe credincioși, dimineața, la amiază și seara, a invoca ajutorul cerului în contra turcilor ²⁵ . Într-aceeași vreme, solii săi alerga la Roma, la papa, și convocă pe toți principii Germaniei la o adunare generală în Ratisbona, spre a lua măsuri pentru interesul comun al creștinătății.

Clement al VIII-lea, ce ședea atunci pe scaunul sfântului Petru, primi în audiență, într-un consistoriu public, pe solii împărătești și, ascultând cu multă bunavoință elocventul cuvânt a lui Rodolf Lorențio, cel mai însemnat din soli, hotarî, cu obștească învoire a senatului, să ia toată partea l-această faptă de bine public și de cinste pentru Dumnezeu.

O congreație de cardinali fu convocată din porunca pontifului, spre a se chibzui pentru treburile acestui război și nemulțumindu-se a aduce numai ajutorul său, hotarî a invita în numele lui Hristos și pe alți prinți, pentru care și porni îndată nuncii săi în Spania și Italia. Posomorâtul și crudul Filip II, ce domnea în Spania, primi bucuros și făgădui ajutorul său; iar în Italia, zelul religios fu mai puțin fierbinte, și numai duca de Toscana, Ferdinand, și duca de Mantova, Vicenzo, primiră a da ajutor. Duca de Ferrara se folosi de ocazie și, pentru oarecare ajutor de bani dat, dobândi trei orașe de la împărat.

Tol atunci papa însărcină pe canonicul de Adrianopol (Udriu), Comelius Denona, să meargă la marele principe de Moscovia, spre a-l îndemna a lua parte la rezbelul creștinătății. Însărcinându-l ca, la întoarcere, să treacă pe la Sigismund Bathori, prințul Transilvaniei, și pe la Aron, domnul Moldovei, ca să-i tragă și pe dânșii în legătura domnilor republicei creștine împotriva dușmanului comun, sculând cu dânșii toate popoarele de la Nistru și Dunăre și din vecina Polonie. Iar la Mihai i se porunci ca să nu se ducă, din pricina poziției critice în care acest domn se afla, fiind nesiguri de scopurile lui, numai prin prințul Transilvaniei să-l îndemne a se înțelege cât mai în grabă cu boierii și poporul său și a se lega serios ca să se poată mântui.

Era acum a paisprezecea oară de la originea împărăției otomane că puterile creștine se unea împreună împotriva dușmanului moștenitor a legei lui Hristos, într-o cruciadă care, ca acea mai din urmă de la 1571, care se nemuri prin bătaia navală de la Lepante, se numi Liga sfântă.