XXII

Izbândele nu fu deocamdată, în Moldavia, așa de repezi și strălucite ca în Țara Românească. Aron-Vodă, îndată ce se declară în contra Porții, începu a-și găti oștile și vru să atace cetățile moldovenești ocupate de turci din Basarabia. Dar pe când făcea acea gătire, în dechemvrie 1594, fără veste 14 mii de cazaci, întru care doua mii pușcași aleși, supt trei steaguri, unul cu vulturul negru și cu mânunchiul de argint, altul cu vulturul alb cu mânunchiul iar de argint și al treilea, după obiceiul lor, supt o căpetenie, anume Lobodă, năvălesc în Moldova, prădând și pustiind prin foc și sabie.

Aron d-abia scăpă din Iași cu doi boieri ai săi, și cazacii cuprind Iașul, pun mâna pe vistieria domnului și pun orașul în flăcări și în sânge. Mai tot orașul fu mistuit de foc. Cazacii luară din Moldova 26 000 cai, 600 fete tinere. Ei găsiră 70 tunuri în capitală, din care parte le luară, parte le încuiară. Nemaiavând ce mai jefui în Moldova, trecură să facă asemenea în Polonia ¹⁰¹ .

Văzându-se scăpat din nevoia aceea a cazacilor, Aron începu iarăși a se pregăti de oaste împotriva turcilor. El primi și de la Bathori o seamă de oști ajutor, supt comanda lui Bercea Andreiași, și se duse să izbească Benderul, dar fu respins de beiul orașului, Mir-Ahmet. El însă se reîntoarse iarăși și începu a bate cetatea și era gata a o lua, dacă cazacii n-ar fi sosit etc. Aron se întoarse apoi spre cetațile Chilia și Cetatea Albă și asedie pe aceasta din urmă, începând a o bate puternic cu tunurile. Garnizoana, nemaiputând sta mult împotrivă, ceru ajutor de la Gazi-Ghirai, hanul tătarilor. Acesta sculă un număr mare de tătari și punându-le cap pe Adil-Ghirai, zburară în ajutorul cetății. Tătarii sosiră pe când garnizoana cetății era gata să se dea (aux abois). Aron, văzând sosirea tătarilor, pricepu că e peste putință a urma asedierea în fața unei asemenea oștiri și se ridică d-acolo, trăgându-se spre țară.

Tătarii, în cele dintăi zile ale lunei fevruarie, intrară în Moldova, urmărind pe Aron și făcând jafuri și pustiiri, după obicei ¹⁰² , până când căzură în cursa ce îi aștepta. Aron, care aflase de sosirea tătarilor mai nainte, nu pierduse vremea; el își strânsese toate trupele, ridicase poporul în arme, făgăduindu-i prada dușmanului, și tot poporul era în picioare; chemase în leafă o seamă de cazaci, care, inimați de pilda românilor, apucară armele în contra turcilor și deputară la prințul Transilvaniei, cerându-i leafă numai pe două luni, făgăduind că apoi se vor ține cu prăzile lor și că vor sluji cauza creștinătății cu credință și stăruință'' (diligence) ¹⁰³ , aceea ce Sigismund primi cu plăcere. Dintr-altă parte, Mihai, înștiințat de Aron, se grăbi a alerga într-ajutor. El plecă din București, luând cu sine soția și copilul său, și se duse spre hotarul Moldovei cu oștirea sa. Ambii voievozi meditară o stratagemă și întinseră o cursă în care lesne căzură tătarii. Mihai, care se afla în fața tătarilor, se făcu ca cum s-ar fi înspăimântat de furia vrăjmașului și începu a se trage înapoi; tătarii se iau fără socotință după dânsul până când cad între oștile muntene ale lui Mihai și oștirea moldovană a lui Aron, care sta ascunsă în păduri și în spatele dealurilor. Atunci, deodată, românii iau ofensiva, muntenii izbind pe tătari în față și moldovenii de dinapoi și din coaste. De trei ori tătarii, văzând primejdia în care se află, se raliază (sanghers) ''și, în desperarea lor, ca niște mistreți izbiți și împresurați din toate părțile, își caută a-și deschide drum. Dar românii se îmbărbătează mai presus de natura omenească și se silește a nu le scăpa din mână această pradă căzută în cursă. În sfârșit, după o luptă înverșunată, armata tătărască se zdrobește și se rășchiră, 12 mii tătari zac morți în locul bătăliei, afară de copii și neveste ¹⁰⁴ ; mulți încă sunt răniți; mai toată călărimea lor prăpădită, fiul hanului însuși rănit de moarte; 1 500 cai unguresti, multe care încărcate cu puști, multe steaguri și 1 000 creștini mântuiți din robie fără trofeele acestei biruințe. Rămășița tătarilor luă în fuga mare calea pustiei lor ¹⁰⁵ . Aceste învingeri ce suferiră tătarii în Valahia și Moldova în aceste două luni, rigoarea iernii făcu ca din armata lor de 80 000, ce năvăliseră în principate, d-abia se întorsese 8 mii. Îndată, pe lângă aceste pierderi, o foamete grozavă îi mai pustii în iarna aceea, încât ajunseră de lipsă că își frigea în frigare muierile copiii de-i mânca ¹⁰⁶ .

După învingerea strălucită asupra tătarilor, ambii voievozi înștiințară de toate cele cu noroc săvârșite pe prințul Transilvaniei, arătându-i că, de le va sosi în ajutor, după cum li se făgăduise, armata transilvană până la 29 ale acelei luni fevruarie, ei vor stăpâni toată Dunărea și se vor pune în cale spre Constantinopol, fiindcă toate popoarele creștine din Turcia s-au sculat sau sunt gata a se scula împotriva turcilor.