XXIV

Domnii români nu pierd vremea așteptând armata lui Sigismund, ce nu veni, și caută a se folosi de izbânzile lor și de spaima ce ele au adus vrăjmașului, în vreme ce oștile lui Aron cuprinde Măcinul și alte cetăți și răscoală toată Dobrogea — unde două escadroane de moldoveni bate în două rânduri două cete însemnate de turci și le ia două stindarde — ai cărei locuitori, urând tirania turcilor, se ridicară cu toții și curățiră țara lor de dânșii. Apoi se învârtejește și ia cu sila Chilia, Benderul, unde tăie în bucăți pe beiul cu 600 turci, luând multe turme de dobitoace, și în urmă merge de asediază de a doua oară Cetatea Albă, arzându-i foburgurile, după ce au risipit oștirea beiului acelei cetăți, atât încât d-abia a scăpat teafăr, el al optulea, lăsând în puterea moldovenilor steagurile, tobele, trompetele și cele mai multe avuții ale sale.

Mihai, omorând mai mult de o mie turci ¹¹² , cuprinde Ismailul, unde găsi 70 tunuri de baterie, două din care era însemnate cu armele împăratului Ferdinand și două cu ale lui Huniad Ioan. Aceste 4 tunuri Mihai le trimise în dar la prințul Transilvaniei ¹¹³ . Și după ce lăsă în Ismail o garnizoană de 2 mii români ¹¹⁴ , trecu apoi iarăși Dunărea, pustiind orașele turcești ce mai rămăsese în Bulgaria. La întoarcerea sa în Țara Românească, cu toate că curgea de trei palme apa pe gheața Dunării, „viteazul domn'' („l'intrépide Valaque” — De Thou) mepriză o primejdie așa de învederată și trecu cu toată prada sa de ceailaltă parte a râului ¹¹⁵ , în vreme ce tătarii năvălea în Moldova. Poapta numind de domn în Țara Românească pe unul numit Ștefan, însărcinând pe capigi-pașa și pe pașa Silistrei, cu multă putere de turci, tătari și ieniceri să-l ducă în scaun. Mihai, aflând aceasta, trimise pe Albert Kiraly, care, întâmpinând pe dușman la 16 martie ¹¹⁶ , îl sparge și il fugărește, și cetațuia Silistra, cruțată pân-atunci, o asemănă cu pământul; apoi, nemaiîntârziind, se invârtejește la orașul neîntărit Turtucaia, cale de o zi de Rusciuc, îl aprinde, ucigând mulți din locuitori, și se întoarce în grabă, pân-a nu dezgheța detot Dunărea, la București, unde se află Mihai. Acesta îl porni îndată la Brăila, în ajutorul lui Mihalcea.

Mihai trimise de vro câteva zile pe Mihalcea din nou ca să ia Brăila și să-și răzbune rușinea ce-a primit, fiind silit, la cea dintâi asediere, a se depărta. Cetățuia Brăilei era întinsă și cu un zid gros, întărit cu palisade de pari. Armata toată ce o împresura, români și unguri, după mărturia de îndoit a cronicarilor turci, se urca la 20 mii, cu multă artilerie. Garnizoana cetății era de trei mii turci, și nu le mai putea

veni alt ajutor, căci Dunărea dezghețase. La apropierea creștinilor, garnizoana ieși din cetate și începu a-i hărțui, dar fu îndată silită a se închide în cetate și d-a se apăra cu tunurile și puștile. Asediatorii deschiseră și duseră șanțurile (tranchée) prin trei locuri și grăbiră mult asedierea, în 16 zile. În capătul acestui timp, la 30 martie, asediații, nemaiputând a se împotrivi, se sfătuiră a se preda ŕ composition, la care fură siliți a se supune. Dar Mihalcea, ce era născut din Brăila, nu vrea a le da altă capitulație decât voia d-a ieși numai cu femeile și copiii lor fără a lua nimic din avuția lor. După rugămințele însă ale lui KaraCeauș, Mehemet-Beg și Mustafa-Ceauș, deputații garnizoanei, căpitanii unguri jurară pe credința lor că nu li se va face nici un rău (fort) și că pot lua cu dânșii orice or vrea. Așa, până nu trece dincolo Dunărea, ei îmbarcară pe corăbii aproape o mie cântare de scule ale lor și începură a iesi din cetate, spre malul Dunării, plângând și țipând tare. Dar ai noștri, zărind că cu straiele lor duc și bani și încă și în pâini ascunsesera aur topit ¹¹⁷ , orbiți de dragostea jafului, la care foarte mult se deprinseseră, cu paguba disciplinei, călcară credința dată și capitulația și se aruncară asupra sărmanilor turci, începând a despuia pe unii, pe alții mai însemnați a lua robi și pe vro câțiva a ucide. Kara-Ceauș, văzând această călcare a capitulației, le strlgă: „Mincinoșilor! este oare vro religie care să ierte ce faceți?” Atunci Albert Kiraly cu celelalte capete ale armatei puseră săbiile în mână spre a opri pe creștini d-a maltrata pe turci, ucisera vro câțiva din cei mai îndărătnici și ocrotiră trecerea acestor nenorociți pe celălalt mal al Dunărei ¹¹⁸ .