XXII

Mahinațiile și intrigile de atâta vreme pregătite de curtea Austriei aduseră isprava lor. Sigismund Bathori, povățuit de duhovnicul său, iezuitul Carilio, și de Silvio Piccolomini, amândoi vânduți Curții Austriei, fu târât spre Praga, cum știm, unde ajunse în 17 fevruarie. Acolo, după o primire strălucită, care era pregătită, împăratul, în numele craiului Spaniei, îi dete ordinul Mielul de aur, ce atâta îl dorise; zădărnicia acestui prinț ușure la minte fu foarte măgulită și fu plecat a asculta aceea ce îi insufla partizanii Austriei. În conferințele ce se deschise, Bathori propuse că, de vreme ce neputința lui fizică nu-l iartă a avea moștenitori, voiește a se lepăda de acum de stăpânirea Transilvaniei și a o da Austriei. Împăratul, învățat de ai săi a fi viclean, se prefăcu mai întâi a se mira de această propunere și a n-o primi; dar se îmblânzi îndată și se încheie cu Bathori aceste condiții: ca împăratul să-i dea, pe viață, în schimb pentru Transilvania, ducatele Oppeln și Ratibor din Silezia; ca să-i dea încă pe tot anul o pensie de 50 mii scuzi de aur, plătiți la Veneția, la Roma sau la Genua; că, fiindcă are de gând a se călugări, să urmeze despărțire între el și soția lui, care va păstra titlu de princesă a Transilvaniei; că de va intra în ordinile bisericești, să i se dea un venit în vro monastire și să mijlocească la papa spre a-l face cardinal; că, în orice vreme și caz, împăratul să-i dea titlu de '' preastrălucit''. Departându-se de Praga, Bathori hotărî cu împăratul ziua în care acesta să trimiță ambasadori la dietă, ca să primească stăpânirea Transilvaniei, după care faptă apoi, arhiduca Maximilian, fratele împăratului, să fie trimis spre a cârmui țara. După încheierea acestor capete care se hotărâse a fi ținute secrete, Sigismund Bathori se întoarse în Transilvania și îndată convocă staturile la Alba-Iulia pentru 17 aprilie, unde ceru cheltuieli pentru război, care i se și decretă. Dar vorba se răspândise de oarecare învoieli făcute între Sigismund și împăratul; și, deși staturile nu știa desigur felul acelor învoieli, dar le bănuia și începură a se plânge cu oțerime că de două ori Sigismund, fără învoirea țării, se dusese la împăratul. Toți se aduna și își împărtășea în taină temerile lor, căci nu îndrăznea a se aduna și a vorbi de față, spăimântați fiind de pățirea nobililor din anul 1594. Își aducea aminte suferirile ce țara pățise de la nemți în zilele lui Ferdinand și nu se îndoia că, de va cădea iar supt jugul lor, va păți acum și mai rău. Sigismund însă, nesocotind și dieta și drepturile țării, se purta în toate după placul lui ⁵²⁷ , sau mai bine după cum îi șoptea iezuiții vânduți Austriei, ce îl încunjură. După sfalul lui Carilio ⁵²⁸ și a partizanilor Austriei, trimise în 27 sept. pe Ștefan Iojica să asedieze Timișoara, dar, din pricina ploilor, fu silit a lăsa cetatea, în 17 noiemvrie, și a se întoarce în Ardeal ⁵²⁹