XXIV
În vremea aceasta Mihai-Vodă — văzând că Sigismund, de temerea turcilor, umblă să-și dea țara împăratului și că caută a se împăca cu turcii; că împăratul însuși, desperat de o nouă și mai îngrozitoare revoltă a țăranilor, umbla a se împăciui cu turcii, speriați și ei de revolta ienicerilor, și, puțin dup-aceea, deschidea conferințe de pace la Weizen — gândi și el a căuta a încheia o pace hotărâtoare cu turcii, pace ce îl va lăsa slobod a lucra la planul ce își închipuise în mintea lui. El primi bine pe Hali-Massar-Ceauș, ce veni la dânsul în vara acelui an, 1597, din partea sultanului, ce se spăimântase de pregătirile ce auzise că face Mihai-Vodă. Pricinile care silea pe sultan a face pace erau două: revolta ostașilor, lipsa și foametea. Desele răscoale ale ienicerilor la Constantinopol opri pe turci d-a întreprinde ceva însemnat în acest an (1597). Solul aduse domnului din partea sultanului scrisori și feluri de făgăduieli măgulitoare, unde, cu vorbe dulci, i se arăta că sultanul nu a vrut a-i porunci, ci l-a rugat și îl roagă d-a se face prieten al său, că îi făgăduiește că tătarii nu vor mai încerca a trece prin Țara Românească, numai Mihai să se unească cu turcii împotriva creștinilor, sigur fiind că, de vor fi comandați de un general viteaz ca dânsul, turcii vor fi nebiruiți. Mihai-Vodă răspunse că primește pace și prieteșug cu turcii, dar că niciodată nu va lupta cu dânșii împotriva creștinilor, că tot ce poate făgădui este d-a sta neutru. Sultanul fu foarte vesel și de această ispravă, la care nu se așteptase, și îndată, după povața lui Ibraim-Pașa Vezirul, se grăbi a trimite o ambasadă mai strălucită decât toate cele trecute. Țăranii din Austria — călcați (foulés) prin trecerea necurmată a oștilor și aruncați în desperație de garnizoane, care, supt pricinuire că nu li se plătește (li se mănâncă lefele de capi), jefuia în toate părțile — care se ridicaseră în celălalt an, se revoltară cu totul în acest an (1597), punând în capul lor pe unul dintr-înșii numit George Bruner. Ei se plângea între altele că, fiind împovărați de biruri și reduși în robie de noblețe, nu mai era în stare a suferi aceste jefuiri și că ei nu puteau nici să muncească, nici să semene pământurile, de vreme ce îi lua mereu de la munca lor; că după ce da stăpânilor a treia parte din toate productele, apoi era și expuși la prada soldaților. Ei adăoga că nu stau împotrivă a plăti dăjdiile pentru războiul cu turcii, la care gata sunt să meargă înșuși, însoțind pe stăpânii lor.
Aceste plângeri nefiind ascultate, revolta se destinse cu furia răzbunării multă vreme înăbușită. Oștirea împăratului fu silită a lăsa pe turci doparte, spre a îneca cu greu și c-o luptă lungă dreapta sculare a bieților țărani.
În 13 august (1597), sosiră în București doi ceauși, solii sultanului, aducând pentru Mihai-Vodă și fiul său Pătrașcu, atunci în vârstă de 13 ani, un firman de domnie pe viață — necerând decât jumătate tributul ce plătea domnii mai nainte — o lance și un buzdugan, semnele puterei, și alte multe daruri de mare preț, scoase din hasnaua împărătească: douăzeci caftane țesute cu fir de aur, sabie cu teacă de aur împodobite cu pietre scumpe, un surguci lucrat cu mare măiestrie, împodobit cu briliante, rubine și mărgăritare, o coroană de diamante, cai împărătești cu harșale și frâne aurite și altele.
Mihai primi pe soli cu mare cinste, ieșind întru întâmpinarea lor cu multă fală și pompă domnească, căci „mult îl prindea domnia”, zice un contemporan. Solii i se închinară și îl salutară cu vorbe dulci și cu hainele de aur împărătești l-au înveșmântat, cu sabia strălucită l-au încins și coroană încă i-au dat să poarte. Domnul făcu asemenea mare cinste solilor, îi puse a ședea lângă dânsul, porunci d-aduse caftane de-i înveșmântă, precum și alte daruri multe le făcu; apoi, ospătându-i frumos și dăruindu-i, îi trimise înapoi.
Cu încheierea acestei păci cu turcul, încheie și Walther interesanta biografie ce ne-a lăsat despre Mihai-Vodă și pleacă la Constantinopol. El petrecuse câtăva vreme în Țara Românească, chemat fiind a îngriji de învățătura lui Pătrașcu, feciorul cel mare al lui Mihai. În ziua de Sf. Petre anul 1597, acest învățat bărbat dete școlerului său un compliment în versuri cu această cuprindere:
ELEGIA IN GENEROSAE INDOLIS DN. DN. PETRI PALATINIDIS
MOLDAWIAE TRANSALPINAE NATALEM IPSO DIVORUM PETRI
AC PAULI FESTO TARGOWISTAE ANNO MDXCVII SCRIPTA
ET EXHIBITA
Annuus asvetum quando Natalis honorem Posceret, et promptas ad pia festa manus: Flore caput viridi veteres ornare solebant, Et dare thuricremis annua liba focis. Suavisonis tenues mulcebant cantibus auras, Fundebantque suas ore favente preces: Coepta juvarentur felicibus omnia fatis: Et superum firma protegerentur ope. Vana celebrabant devotae. Numina gentes. Dum fuit a vero mens aliena Deo. Quo magis, ut solitum renoves gaudebis, honorem Annua festa, dies dum genialis agit. Qua prodire tibi sub coeli contigit auram, Inque salutiferis sumere nomen aquis. Qua sacer expansis famulus te fovit in ulnis, Fatidico miscens vota precesque sono. Salve parve puer, felicibus edite stellis: Egregia pollens indole cresce puer. Nomine Petrus eris, constanti pectore Petrus: Robore petra animi, robore petra manus. At velut ad petram valido fundamine nixam Saeva procellosi volvitur unda maris: Sic animum, quamquam divino Numine fultum Fata fatigabunt inferiora, scias. Ferrea, dante Deo, rumpuntur vincula Petro: Asperu tu vinces fata, juvante Deo. Ergo dies dum grata redit, quam laeta Diones Stellula purpureis reddidit orta comis: Non bove mactato Christum, non thure merove Sed pietate colas, sed sine labe fide. Bos mortale notat corpus: thus ardua cordis Vota: sed in ipsa, gaudia, mente merum. Ara tibi tenero sub pectore sacra paretur: Qua tua solemnis munera flamma cremet. Ac ubi tbura feres pingues facientia flammas: Inque pio fusum fulserit igne merum: Poplite perge Deum curvalo, animoque fideli Ad pia sublata dona rogare manu. Tutelaeque tuae vitae sortisque parentum Larga recordatus munera, gratus ades. Ac inopes releva potuque ciboque: Redemtor Facta SIBI, viva, talia voce refert. Faustior utque dies Natalis saepe recurrat: Funde verecundo pectore et ore preces. Ut patria augescas felix virtute, gerendis Rebus, ut et haeres Martia signa regas. Hoc generose tibi Waltheri Musca precatur Petre, det omnipotens, qui regit astra Deus.
Cei vechi, când celebrau aniversarea nașterei, cu onoarea uzitată și cu festivități religioase, ornau capul cu flori și cu verdeață și ardeau sacrificiile lor în profumul altarelor, făcând să răsune eterul de cântece suave, recitând urări și rugând zeii să le vină într-ajutor și să conducă toate cele începute la bun rezultat. Vane divinități adorau pletoșii gentili, mintea lor necunoscând încă pre adevăratul Dumnezeu. Cu cât mai mult ai a te bucura Tu, reînnoind sărbătoarea zilei în care, născându-te, văzuși lumina Cerului, și afundat în mântuitoarele ape primiși numele de la servitorul lui Dumnezeu, care ținându-le pre brațe, între rugăciuni-ți făcu urările de bine. Te salut, prunc fraged, născut sub o stea favoritoare; crești mare, că ești dotat cu indole rară. Numele-ți e Petru, de la piatră, auguriu de constanță, de inimă tare și de braț robust. Vei ști însă că, precum asupra pietrei se răstoarnă furioasele unde ale mării turburate, așa și inima ta, deși tare prin speranța pusă în Dumnezeu, va fi zguduită de valurile acestei lumi. Dar, precum, voind Domnul, se frânseră fearăle lui Petru, așa vei învinge și tu, cu ajutorul lui, și cele mai mari fatalități. Deci, când luceafărul dimineții, în razele-i purpurie, ți-anunță dorita aniversare, vei adora pe Crist cu pietate și în credință curată, iară nu arzând boi, profumuri și vin. Boul înseamnă corpul muritor, profumul dorințele inimei asuprite, vinul bucuria. Sub tânăru-ți piept, vei prepara altarul pre
În prefața scrierii sale, ce o tipări la Gorlitz în anul 1599, încă trăind Mihai-Vodă, Walther spune că ea fu tradusă de dânsul în latinește după un original românesc, scris de un logofăt al domnului, în luna lui iulie 1597 și aprobat de dânsul chiar. Acest original românesc încă nu s-a putut găsi.
