Capitolul XVII

Ciuma, holera, vin din Orient. Dacă apucă să intre molima pe poarta Dunărei, nu mai poate fi oprită; ajunge până în inima Europei. Mai înainte vreme, navele de mare erau ţinute în carantină la gura Dunărei; acum, ca să nu sufere comerţul maritim, navele sunt controlate, dezinfectate şi deratizate – şoarecii sunt jertfiţi pentru sănătatea oamenilor.

Comisia Europeană a Dunărei, c-o darnică mână, a înzestrat Sulina c-o uzină de apă – gratuit – c-un mare lazaret pentru izolare şi c-un spital modern pentru marinarii de toate naţiile. Dar spitalul e ocupat tot timpul de locuitorii Deltei – că altul nu-i în partea locului.

După îndelungate lupte diplomatice, România câştigă oarecare drepturi în administraţia Comisiunii. Nenea Tomiţă, patriarhul, era primul doctor român numit şef al spitalului C. E. D. şi în acelaşi timp director al Serviciului Sanitar Român de la gura Dunărei. În dubla sa calitate avea pe lângă el un mare stat major de felurite naţii: chirurgi, agenţi sanitari, interni, intendenţi, infirmiere…

În personalul spitalicesc erau şi două nurse, venite din Anglia. Debarcarea lor la gura Dunărei stârnise la început curiozitatea mahalalei. Domnişoare? Doamne? Văduve? Fete bătrâne? Călugăriţe? Ajutoare de medic? Surori de caritate? În scurt timp lumea a înţeles că erau un fel de infirmiere de bună calitate, primite în toate casele din societatea aleasă.

Miss Doty şi Miss Sibyl.

Englezoaice amândouă, dar tipuri diferite.

Miss Doty – de 24 ani, părea de 34 – un colos de o viguroasă sănătate; mânca muşchi crud tocat şi bea sifon cu ţuică. Lumea îi zicea Huiduma. Avea obrajii îmbujoraţi, dinţii enormi de carnivor robust, ochii albaştri fără de expresie. Nici o cochetărie. Umbla ori în halat de spital ori în costum de turism, cu bocanci grei cu talpă de cauciuc. Pleca adesea la vânat în baltă, în tovărăşia unui tânăr rigid, flegmatic – Consulul englez, cu leafă dublă, ca în colonii. Fără să schimbe nici un cuvânt între ei, mergeau alături, geometric, ca două maşini automate puse în mişcare printr-un resort – nici o vorbă, nici un gest.

Miss Sibyl – de 34 ani, părea de 24 – era fină, mlădioasă. Pielea avea o albeaţă de sidef, părul de aur, ochii albaştri vii, de-o seninătate cerească. Nu era o frumuseţe comună, voluptoasă – poate nici nu era frumoasă – dar avea ceva mai mult decât frumuseţe. Avea o atracţie, un magnetism uman care te robea de la prima vedere. Avea darul de a citi gândurile în ochii oamenilor şi radia, cu surâsul el pur, numai bunătate şi simpatie.

Miss Sibyl, care ştia bine limba franceză, în câteva luni învăţase şi româneşte; o luase sub ocrotirea ei pe Evantia, din ziua în care intrase în spital. Înduioşată de soarta nenorocită a negresei, o căuta cu îngrijiri materne.

Nenea Tomiţă, după fiecare examinare, dădea nemulţumit din cap, fără să spună ceva precis.

O văzuse şi doctorul Barbă Roşie, care se debarcase şi ţinea locul unui chirurg italian, plecat în concediu.

Într-o zi, în cancelarie, faţă de Miss Sibyl, doctorii vorbeau între ei:

        — Analiza arată bacili numeroşi.

        — Mă întreb cum o să suporte sarcina, când tuberculoza ei pulmonară avansează cu aşa repeziciune.

        — Trebuie bine supra-alimentată.

        — De asta am eu grijă! Interveni Miss Sibyl; dar moralul e foarte scăzut… Are o mare suferinţă sufletească… Un fel de nostalgie…

        — Cu psihoterapia te lăsăm pe d-ta, care eşti specialistă! Zise doctorul c-o blândă ironie.

        — Cher Maitre, ştiu că toţi medicii sunt sceptici când aud de tratamentul moral. Şi într-o limbă franco-română cu accent englezesc, Miss Sibyl îşi arătă părerile cu toată convingerea.

        — Viaţa şi moartea nu stau în mâna omului.

El ajută numai natura. Dar ce-a făcut medicina contra bolilor nervoase, melancolia, neurastenia?

Influenţa moralului asupra fizicului e aşa de mare, încât psihiatrii abili, azi, înlocuiesc durerile şi morfina cu vorbe bune şi sugestii raţionale. Încă din antichitate se spunea că bolile sufleteşti nu se pot combate de medic, ci de filosof.

        — Nimeni nu poate nega, zise împăciuitor doctorul, că pentru nevricale, tratamentul moral este bun. Depinde de boală şi de bolnav. Pe negresa noastră o omoară însă clima, umezeala de aici. O să scriu la Bucureşti la Profilaxie, s-o internăm într-un sanatoriu: la Bârnova sau Bisericani… Numai dacă ar fi locuri libere, că totdeauna sunt pline.

Miss Sibyl simţise, pe când vorbea, că Barbă Roşie o examina cu priviri ascuţite, deşi în tot timpul el nu scosese nici o vorbă.

Când doctorii au rămas singuri în cancelarie, Barbă Roşie începu, cu tonul lui obişnuit:

        — Mă rog, ce-i cu englezoaicele astea de care ne împiedicăm la fiecarepas? În spitalele din ţară nu suntem deprinşi cu asemenea marfă de lux, importată din Anglia.

        — Văd eu că te uiţi cam chiorâş la ele, dar ai să te deprinzi. Sunt nişte auxiliare excelente. În România nu le avem încă, dar trebuie să le formăm. Orice păreri vei avea despre femei, dar trebuie să recunoşti că ele au mai vii şi mai puternice sentimentele de afecţiune, devotament, milă, pentru a face binele aproapelui.

        — Eu mă îndoiesc şi de sentimentul milei la femei, căci una care în adevăr este miloasă, n-ar putea servi ca soră de caritate.

Dacă rezistă la suferinţele bolnavilor, dovedeşte că-i lipsite de milă.

        — Ei, ăsta-i desigur paradoxul vreunui filosof mizantrop. Fapt e că genul feminin are monopolul carităţii.

        — De aceea caritatea e butoi fără fund! Întrerupse Barbă Roşie muşcător.

        — Fii drept şi recunoaşte că cele mai moderne opere sociale şi ospitaliere, organizate pentru lupta împotriva mizeriei, sunt conduse azi de femei instruite, energice şi cu mult simţ practic. În speţă, această Miss Sibyl este o perlă, un rar exemplar uman. Dacă ai cunoaşte-o bine, te-ai înclina cu admiraţie în faţa ei.

        — Numai că eu am coloana vertebrală foarte puţin elastică. Şi, apoi, cunosc tipul fetei bătrâne din Anglia, unde, după cum se ştie, sunt mai multe femei decât bărbaţi.

        — Miss Sibyl, reluă nenea Tomiţă, este un tip foarte curios. Ea a făcut o şcoală de infirmiere după ce sfârşise studiile universitare. A fost logodită c-un lord foarte bogat. A rupt legătura, dezgustată de egoismul lui. A plecat în colonii. A stat câţiva ani în Indii şi în Egipt.

Aci a venit din Port-Said, adusă de nevasta delegatului englez din Comisia Europeană, o colegă de şcoală. Miss Sibyl e o fiinţă de o rară distincţie sufletească; are cultură, bunătate şi un fel de demnitate britanică. Suflet virginal; un produs specific al aristocraţiei engleze. Nici o altă naţie şi nici o altă pătură socială, nu poate da asemenea exemplare ca fizic şi moral.

Ia seama, e frumoasă, bogată şi totuşi îşi lasă lumea ei, străbate ţări şi mări, lucrează în spitale, în mijlocul suferinţei şi mizeriei omeneşti…

Iată, se găsesc în lume şi asemenea tipuri…

        — Nu pot să mă împac însă, zise Barbă Roşie, cu nuanţa asta de pudoare exagerată pe care o are în ochi. N-o pot socoti în fond decât o ipocrizie…

        — Nu uita, dragul meu, ce a spus un moralist: „Ipocrizia este un omagiu adus virtuţii”. Caută să cunoşti mai bine pe femeea asta; n-ai să te căieşti; ascultă-mă pe mine! Şi nenea Tomiţă, surâzând blajin în barba lui albă, plecăsprijinit greoi în vechiul lui baston cu ţepuşă.

Barbă Roşie rămase intrigat, curios să ştie mai mult decât auzise. Se hotărî în gând să fie mai atent. Era sătul de mamifere de duzină, trase în serie după acelaşi şablon. De mult îl chinuia pe el un dor ascuns, să întâlnească şi alte vietăţi, de-o specie mai rară.

Soarele râdea afară. Vuietul mărei se îngâna cu zgomotul vieţei din port.

Evantia sta întinsă ziua şi noaptea. Se topea. Nu putea dormi. Număra bătăile ceasornicului de la palatul C. E. D. Patul o ardea. Asuda cumplit; şi noaptea storcea prosoape ude. Visuri urâte o chinuiau. De o sensibilitate exagerată, orice zgomot o zguduia din cap până la picioare. Avea senzaţii nedesluşite şi impresia unei căderi. O frică vagă îi copleşise creierul ei de femee însărcinată.

Îşi pipăia pântecele; simţea mişcările şi loviturile dinăuntru, care o făceau să tresară înspăimântată. Închidea ochii şi se vedea întinsă pe masa de operaţie… Spintecată… Sângele roşu curgea în valuri… Copilul mort…

C-un gemăt sfâşietor deschidea ochii, căutându-şi salvarea în ochii plini de bunătate ai infirmierei.

Nu se putea supra-alimenta; nu suferea carnea. I s-a adus fructe de sud: portocale, banane şi nuci de cocos; laptele acela dulce şi răcoritor îl sugea cu plăcere, ca şi în copilărie.

Chinuită de ideea naşterii ce o aştepta, mărturisi toată drama vieţei sale. Miss Sibyl o mângâie, încercând s-o încredinţeze că poate să-şi refacă viaţa… Că Neagu se va întoarce… Că sigur o iubeşte încă…

        „Cum, răspundea ea plângând, cum o să se uite la mine, când între noi va fi copilul?… Asta-i grozav!… Să ai un copil de la un om pe care nu l-ai iubit niciodată…!”

Pe copilul acesta care trebuia să vie, simţea că-l urăşte din tot sufletul. Ar fi voit să-l distrugă înainte de a veni pe lume, şi nu ştia ce să facă pentru asta. „Cum, adică nu-i nici un chip?” se întreba iritată. „Dar nu-l vreau… Nu vreau să am copil…!” striga uneori furioasă, lovindu-se cu pumnii în pântece ca o nebună. Cu greu Miss Sibyl îi potolea violenţele care-i provocau cumplite crize de nervi.

Medicii au trecut în cancelarie.

Miss Sibyl a rămas lângă bolnava extenuată. După ce îi puse un bandaj de alcool pe frunte ca s-o mai învioreze, ea se aşeză pe un scaun, ca să răsufle o clipă. Era istovită. „Ce încordare de nervi…” Deşi obişnuită cu operaţiile, niciodată nu avusese aşa emoţii… „O operaţie extrem de grea…” A fost nevoie de tăietura cezariană ca să salveze copilul. Şi în minte i se perindau toate fazele, imagini vii şi proaspete. Vedea pe nenorocita negresă, cu trupul negru, uscat ca o mumie, diformă, cu pieptul scobit, cu pântecele bombat, enorm…

Simţea încă groaza prin care a trecut ţinând cornetul de cloroform sub nările bolnavei, cât a stat ameţită… „Cum aiura… Până ce n-a mai dat nici un reflex…”.

        „. Ce artist e Barbă Roşie”.

Îi apăru doctorul în strania lui înfăţişare, în halatul alb, cu ochii care sclipeau prin masca lui de chirurg.

        „. Cu ce siguranţă a trasat linia pe piele cu lama bisturiului… Mânuit ca un creion de desen liniar… Ce mâni abile purtau foarfecele care tăia învelişul peritoneului.” „Ce încordare în clipele de aşteptare apăsătoare, până ce a ţâşnit primul scâncet, ca un strigăt de viaţă nouă.”„

Îi făcuse o impresie ciudată mica vietate de altă rasă, fetiţa cea neagră, cu ochii albi, care se agita mişcând degetele şi sugându-şi buzele…

Stăpânită de teamă a stat tot timpul cât doctorul a făcut cusătura, până ce cloroformul s-a risipit şi bolnava a deschis ochii, pupilele şi-au recăpătat volumul…

        „Doctorul e desigur un adevărat artist!”, îşi zicea Miss Sibyl, simţind un fel de dorinţă de a-l vedea, de a-i arăta oarecum toată admiraţia ei acestui om…

Evantia, întinsă, imobilă, nu mai simţea nici o durere. Cu ochii închişi într-o caldă moleşeală. Deşi se calmase, pe figură îi rămăsese imprimat încă un rictus de suferinţă. Imagini, frânturi de gânduri, se înfiripau în mintea ei obosită. Voia să-şi pipăie pântecele, dar nu avea tăria să mişte mâna. Desigur că a spintecat-o… Ştia că a fost adormită… Dar copilul… Unde o fi copilul?… Băiat? Fată? Şi ea începu să privească uşor, curioasă, printre gene.

Miss Sibyl care se făcea că nu observă, ieşi în vârful picioarelor şi se întoarse imediat c-un pachet de pânzeturi.

În zăpada albiturilor o pată neagră – capul micei negrese cât o nucă de cocos.

Bolnava sta cu ochii închişi. Şi numai când auzi un slab scâncet deschise mari ochii care licăreau umblând după copil.

Trăsăturile figurii contractate s-au distins.

Un zâmbet palid alunecă pe buzele care începură a tremura.

        — Ei, vezi ce drăguţă e fetiţa ta?

        — A… a… mea…

O rusoaică zdravănă, care născuse de curând la spital, alăpta la început copila Evantiei. După câteva zile însă refuză să mai dea sânul unui copil negru, care nu era creştin – copil păgân, spuneau celelalte femei.

Evantia era aşa de slăbită că nu putea să-şi facă datoria de mamă. Mica negresă fu hrănită cu biberonul de Miss Sibyl, care se conformă întocmai tipicului unei cărţi de puericultura.

Copila creştea văzând cu ochii. Toţi făceau haz de drăguţa negresă – păpuşa de şocolată – privită ca o minune, o ciudăţenie a naturei, un mic animal rar şi drăgălaş.

Evantia, în urma unei hemoragii ajunsese o umbră străvezie. De la Profilaxia Tuberculozei din Bucureşti venise răspuns că toate sanatoriile sunt pline. Numai după câteva luni, în primăvară, s-ar putea găsi un loc.

Sentinţa se pronunţase. Doctorii o condamnaseră definitiv. Dar Miss Sibyl se încăpăţânase cu speranţa că o va putea salva.

Ca să-i dea un balsam mântuitor vieţei sufleteşti, se întocmise un adevărat complot.

Bolnava fu încredinţată că Barbă Roşie primise o scrisoare de la Neagu, prin care întreba de ea şi anunţa că se întoarce în ţară, trecând cu vaporul „Carpaţi” prin Sulina, pe la sfârşitul lunii.

A doua zi, la vizita obişnuită, Nenea Tomiţă găsi bolnava transfigurată. Cu ochii lucitori, vioaie, c-un surâs duios pe buze.

        — Mi-i mai bine, doctore… Încep să cred şi eu că pot să mă îndrept dacă o sa mă duc la munte… Şi dacă vine Neagu.

        — Da… Sigur… Dacă o să mergi la munte – mormăi doctorul în barbă, fără să-şi descreţească fruntea.

Un suflu de durere îi cuprinse inima. Se grăbi să plece. Pe sală se întâlni cu Barbă Roşie.

        — Ai văzut-o… Biata fată… Se apropie de sfârşit.

        — Tocmai, mă duceam s-o văd. Mi s-a spus că e mai bine.

        — Mai binele din urmă… Pare remontată din cauza emoţiei… Moare. Asta-i… Şi nimic nu-i putem face – sfârşi el brutal, dezolant.

Când Barbă Roşie intră în cameră, bolnava îşi potrivea părul într-o mică oglindă pe care o ţinuse sub pernă. Zâmbind fericită, cu ochii febrili, îi făcu loc doctorului pe pat.

        — Ai fost totdeauna drăguţ cu mine, spune drept, te rog, ce ţi-a scris Neagu?

Doctorul se căută prin buzunare.

        — Nu-i la mine scrisoarea, dar pot să ţi-o spun pe dinafară. Mă întreabăce face Sirena Neagră… Dacă nu l-a uitat… Zice că pe la sfârşitul lunii o să treacă pe aici…

Evantia, ridicată în capul oaselor, asculta, sorbindu-i cuvintele. Scuturată de o tuse seacă, se lasă iar pe perină, apăsându-şi inima cu mâna ei uscată.

Ceru să-i tragă patul lângă fereastră să poată privi spre mare.

Veniră zile reci şi umede. Vântul din larg sufla cu îndârjire, mânând norii cenuşii pe deasupra valurilor răscolite.

De câte ori răsuna un fluier de vapor, ea tresărea înfiorată, ca la o chemare pe care de mult o aştepta. Miss Sibyl îi adusese un binoclu. Bucuroasă ca un copil, de o jucărie minunată, privea cu el în depărtare, dar mâinile o dureau ca să-l ţină în dreptul ochilor. De câte ori apărea un penaj de fum în larg, bolnava începea să se agite: „e un vapor… De unde vine?”

Obrajii i se aprindeau, sângele năvălea la inimă, îşi pierdea respiraţia.

        „Trebuie să vie… Nu se poate să nu vie… Odată şi odată tot are să vie…”

Mai trăia numai susţinută de fantoma iubirii sale.

Urmărea, însufleţită de speranţă, mersul fiecărui vapor de cum apărea la orizont până ce ancora în port. Cunoştea după culorile pavilionului naţionalitatea fiecărui vapor. Într-o dimineaţă recunoscu tricolorul românesc fluturând în port. O apucase un tremur nervos. Cu greutate, Miss Sibyl, o potoli şi trimise un om să vadă ce vapor românesc sosise în port.

Nu era cel aşteptat. Venise vaporul Bucegi nu Carpaţi.

Bolnava căzu cu faţa în perne; plângând înăbuşit se întreba în taină: „de ce mă pedepseşte Dumnezeu?”. Acelaşi glas adânc din sufletul ei îi repeta chinuitor, cu răutate: nu se mai întoarce… N-ai să-l mai vezi niciodată…

Şi zilele treceau.

Epoca negurilor în Deltă sosise.

Vaporii de apă care se ridicau din mare, de pe Dunăre şi din ghiolurile Deltei, rămâneau plutind în atmosferă ceasuri întregi. Fumul vapoarelor îngroşa pâcla grea, apăsătoare. Soarele rămânea ascuns în perdele de neguri cenuşii. Sirene, fluere, bubuituri, se încrucişau repetate la intervale regulate, fără să ştii de unde vin. Vapoarele surprinse de ceaţă, pipăiau ca nişte orbi, semnalând de frica abordajului.

Pâcla opacă, umedă, se lăsa jos învăluind portul într-un fum uniform, împăienjenind vederea şi apăsând respiraţia. Umezeala pătrundea până la oase. Numai suflarea vântului putea rupe în parte ceaţa, care se risipea în larg, sau rămânea prinsă ca o pânză de păianjen în pădurile de stuf din Deltă.

Când lumina difuză înainta treptat apăreau, ca după o cortină, vapoarele care bâjbâiau prin neguri ca să-şi găsească drumul pentru a intra în port.

Bolnava se înăbuşea. Suprafaţa de respiraţie se micşora din zi în zi.

De câte ori se lumina orizontul ea făcea sforţări ca să poată privi în larg. Bărcile pescarilor, cu pânzele albe, se vedeau ca nişte pasări zburând pe faţa apei, în zarea care unea cerul cu marea.

Nici un vapor… Enervată, obosită, bolnava se prăbuşea în perne. Buzele ei palide tremurau în rugăciuni mute, fierbinţi, înăbuşite de horcăieli în zguduirea acceselor de tuse. Misa Sibyl era veşnic lângă ea. Îi mângâia fruntea cu mâna ei fină şi moale. Îi aducea eter şi gheaţă.

        — Spune, dragă, ce vrei?

        — Vreau să trăiesc… De ce să… Şi apucată de un acces de plâns convulsiv, se crampona disperată cu braţele ei uscate de gâtul lui Miss Sibyl, căutând parcă la sânul ei salvarea.

        — Nu mai plânge, nu te agita aşa că-ţi face rău.

Doctorul Barbă Roşie, chemat, veni în grabă. Nenea Tomiţă nu era în oraş – Miss Sibyl înfricoşată îşi arunca ochii cu speranţă la doctor.

        — E prea agitată, nu ştiu ce să-i fac…

        — Să-i facem o injecţie. Ia să vedem cum stăm… Aşa. Respiră. Încă odată… Culcă-te şi înveleşte bine pieptul.

Şi doctorul ridică uşor un colţ de plapumă!

Privi cu groază picioarele umflate, păli şi începu să tuşească forţat ca să-şi ascundă emoţia.

        — Încearcă să dormi… Aşa… Închide ochii… Şi doctorul scoase un carnet din buzunar făcându-se că înseamnă ceva.

Era convins de mult că nici o scăpare nu mai există.

Dar în acel moment era cuprins de o suferinţă sfâşietoare, simţind că în faţa lui pluteşte, ca într-o atmosferă de mister, groaza sfârşitului fatal.

În cameră se făcuse o tăcere solemnă.

Miss Sibyl îşi ştergea pe furiş ochii, făcându-şi de lucru cu nişte albituri. Doctorul sta imobil, grav, c-o încruntată întrebare în ochii lui tulburi. „Ce-i de făcut?… Nimic”. Se uita îndurerat la umbra aceea de femee, un pumn de piele şi de oase, în care se stingea ultima pâlpâire a vieţei… O vedea aşa cum o cunoscuse întâia oară, scânteind de tinereţe şi sănătate… În frumuseţea ei sălbatică… la plajă, candidă… Aproape goală… Poleită de soare ca o sculptură antică… Sirena Neagră era admirată… Iubită. Adorată.

        „Ce viaţă scurtă şi fără de noroc”…

Şi simţind că o revoltă neputincioasă îl înăbuşă, doctorul, reţinându-şi lacrimile, se ridică încet, apropiindu-se de pat.

Bolnava sta cu ochii închişi. Dormea sau era trează? Doctorul se aplecă.

        — Cu auzul fin, el prinse ritmul ralurilor din plămâni – îşi apropie buzele de fruntea ei palidă, ca de ceară. Muribunda deschise ochii, deveniţi catifelaţi, nările începură a-i tremura şi mâna ei mică, uscată, se forţa să strângă mâna enormă a doctorului care-i mângâia părul.

        — Dormi Evantia… Aşa… Închide ochii…

Şi ea a închis ochii, fără nici o vorbă, fără nici un suspin, ca un copil cuminte.

Doctorul a ieşit în vârful picioarelor urmărit de privirea infirmierei. Numai pe sală el, care se abţinuse de ruşine, izbucni într-un plâns zguduitor ca o descărcare nervoasă. Era singur, nu-l vedea nimeni.

Ce noapte oribilă. O bruscă schimbare de vreme. Vântul trecuse la Nord. Suflarea lui îngheţase văzduhul! Primii fiori de iarnă. Cerul era o cupolă neagră sub care marea se vânzolea în spasme. Urlete, mugete, şuierături, bubuituri de tun, dangăte de clopot, se amestecau într-un concert sinistru, formidabil.

Aerul în luptă cu apa. Marea fierbea ca o căldare în clocot. Vapoarele îşi dublaseră legăturile la mal. Casele trosneau din temelii, uşile, ferestrele bubuiau, zgâlţâite de furia uraganului, ca în timpul unui bombardament de artilerie grea. Părea că lumea se năruie, că forţele oarbe, haotice ale naturei, erau încăierate într-o luptă înverşunată pentru o distrugere totală.

Venise iarna – mânată de crivăţ din stepele ruseşti spre ţărmurile Mării Negre.

Prima noapte de iarnă fu ultima noapte a Evantiei pe pământ.

EPILOG.

În câţiva ani… Câte prefaceri…

Sulina era în agonie…

Gura Dunărei se împotmolea…

Unde fusese apă acum era pământ…

Bancuri uriaşe de nisipuri, aduse de fluviu, creşteau din mare ca nişte insule la suprafaţă” astupând canalul. Ziua şi noaptea se lucra scurmând zadarnic fundul mărei.

Natura nu se lăsa învinsă.

Vapoarele încărcate nu mai aveau destulă adâncime.

Unele aşteptau în radă fără a putea să intre altele, oprite în port, nu mai puteau să iasă.

Era o jale. Navigaţia blocată. Comerţul ruinat. Lumea alarmată.

Ce-i de făcut?

Să se înceapă a lucra o altă gură a Dunărei. Sulina trebuie abandonată. Populaţia scădea în fiecare an. Oraşul se golea.

Portul murea.

Doctorul, nenea Tomiţă, patriarhul Deltei, căzu într-o zi deodată, din picioare, cu mâna pe inimă. A închis ochii senin ca totdeauna, murmurând ca de obicei în barba-i albă acelaşi crâmpei de frază pe care niciodată în viaţă n-apucase s-o sfârşească: „La vie… la vie… C'est la vie…”

Doctorul Barbă Roşie îi luase locul la spital. Ciudat… Omul acesta mizantrop, misogin, acru, avu parte pe lume de cea mai dulce femee – se însurase cu Miss Sibyl, care i-a spulberat toate teoriile lui paradoxale.

Mincu, romantic şi sentimental – ironie a sorţii – se însurase cu Miţa Balot. De altfel doamna comandor Mery Mincu, fostă cocotă, era apreciată în societate ca o soţie model.

Prima iubire a lui Mincu – femeea adorată, centrul universului – trăia singură, izolată, într-o mansardă la Bucureşti, predând lecţii de pictură pe mătase.

Angelo Deliu, cuceritorul, îmbătrânise repede. Trăia singur, nefericit, neconsolat. Din trecutu-i glorios, din toate acele aventuri pentru care era invidiat, nici o legătură durabilă, nici o mângâiere, căci nu iubise niciodată. „Numai mecanismul suvenirelor, spunea el cu melancolie, îl mai făcea să vegeteze singuratic pe pământ”.

Mica negresă, copila Evantiei, înfiată de Miss Sibyl, creştea drăgălaşă, cafenie ca o păpuşa de ciocolată. La început copiii, mai toţi bălani, n-o primeau în jocurile lor. Ea se spăla mereu ca să devină albă şi adesea plângea de necaz că n-are bucle blonde şi că lumea îi spune „ţiganca”.

Stamati Marulis a fost închis şi eliberat, din lipsă de probe că ar fi pus foc casei. După o lună a fost din nou închis… la casa de nebuni.

Nu era furios. Se credea miliardar. Armator de vapoare. Toată ziua făcea socoteli. În fiecare dimineaţă, când fluiera sirena unei fabrici, o lua la fugă spre poartă, la vaporul lui care-l chema în port.

Conul Tudorache, vameşul, pensionar, se căina la toţi că n-a făcut ca alţii, să iasă şi el bogat din slujba vamei.

La cimitirul maritim două morminte erau alături, în partea dreaptă, la ortodocşi: al Penelopei şi al lui Nicola. Alte două în stânga, la catolici: al Evantiei şi al maestrului Jak.

Lulu, maimuţa, fără stăpân, intrase în pensiune. Doctorul Laboratorului de Bacteriologic găsi ocazia să facă interesante experienţe inoculându-i o serie de microbi ucigători.

        — Lulu fu sacrificată pe altarul ştiinţei, spre folosul omenirei.

Două zile a stat Neagu în Sulina.

Venea din Cardiff. Vaporul avea să descarce un caric de cărbuni şi să plece în grabă la Constanţa.

Barbă Roşie îl pusese în curent cu toate.

De la vapor Neagu plecă întins la cimitir, să vadă mormântul Evantiei.

Singur, abătut, rătăci două zile pe cheiuri şi pe plajă. Revăzu cu ochii împăinjeniţi locurile care îi încântaseră odinioară viaţa.

Parfumul trecutului, forţa suvenirelor dau parcă un suflet şi locurilor unde ai trăit, ai iubit şi ai suferit odată. Un colţ de natură, în care şi aerul rămânea încărcat de iubire, îţi evocă în câteva clipe trecutul îngropat în regretul şi melancolia vârstei.

Neagu retrăi c-o luciditate uimitoare acele zile de zbucium sufletesc, de fericiri intense, de îndoieli chinuitoare şi mute suferinţe – când viaţa întreagă atârna de o himeră.

Ecoul primului amor îl auzea încă. Simţea setea de iubire ca o trebuinţă sufletească… Dar o tristă umbră îi acoperea trecutul. Se căuta, căci nu mai era acelaşi. Nu se recunoştea el însuşi.

Şi când sui resemnat scara vaporului, în ora plecării, părea cu zece ani îmbătrânit. O forţă surdă îl încovoiase.

Vaporul în radă, el, de sus, de la comandă, îşi aruncă ochii pe vasta întindere a Deltei, ca pe o imensă hartă întinsă la picioare.

Între pădurile arămii de stuf şi banda de aur a plajei, apărea o pată în zare, ca o insulă de verdeaţă – cimitirul maritim.

Acolo, în pământul mocirlos al Deltei, rămânea îngropată o parte din viaţa lui. Evantia…

O biată plantă exotică… Smulsă. Transplantată. Nu s-a aclimatizat… S-a ofilit… A suferit… A murit.

Fantoma primei lui iubiri avea să-i apese existenţa.

Şi când simţi că şovăie, copleşit de milă şi de regretul unei fericiri pierdute, Neagu se reculese; ca să-şi revină, stăpân pe sine, strigă încordat timonierului de la cârmă: „vino tribord… Ia capul la compas… Sud 8 grade Est… Aşa… Drept înainte”. Şi el îşi întoarse privirea în altă parte, cătând ţintă spre gura Dunărei care se pierdea în urmă.

Şi deodată îi apăru în minte – ca un verdict al fatalităţii… Moartea Sulinei.

        „Da! Oraşul acesta e condamnat… Oraşele au şi ele viaţă şi moarte… O aşezare omenească sub ochii noştri, menită să dispară.

Poarta Sulinei se închide complet şi pentru totdeauna.

Omul se retrage învins în luptă cu natura.

Încearcă să deschidă o altă gură a fluviului.

Sulina abandonată, dispare ca oraş.

Creată din nevoile navigaţiei nu are raţiunea de a trăi când drumul navigabil se mută în altă parte.

Asemenea Sulinei, un nou oraş de port se va zidi fatal la altă gură a Dunărei.

Sulina va însemna pe hartă un mic sat de pescari uitat pe ţărmul mărei.

Fantoma fostului oraş la poarta Dunărei va apărea poate cândva în viitor.

Cine ştie peste câte veacuri se va răscoli ţărâna acestui muşuroi golit de furnicar.

Cine ştie câţi erudiţi pedanţi, cu ochelari după urechi, îşi vor stoarce creierii ca să reconstituie, din câteva ciolane sau cioburi dezgropate, o lume dispărută.

Scheletele şi craniile descoperite aci, aşa de variate, vor încurca ştiinţa, vor provoca discuţii nesfârşite asupra tipului uman care a trăit odată pe malurile acestea.

Sulina, intrată în arheologie, va fi desigur o nouă problemă de rase, pentru care mii de volume se vor înşira în rafturi de biblioteci.

Va putea smulge ştiinţa taina trecutului Sulinei?

Va ridica măcar un colţ din vălul ce va acoperi o lume îngropată, de atâta vreme căzută în uitare?

Va descifra ştiinţa, din urme fragmentare, viaţa ce-a fost aci odinioară? Oraş cosmopolit – Sulina – un mozaic de rase la gura bătrânului Danubiu.

Dar noi ce cunoştinţe avem de oraşele din Pontul Euxin, din vremea când Dariu Histaspe a trecut cu oastea lui pe-aci, pe la gurile Istrului, rătăcindu-se în ţara Sciţilor, în stepele Rusiei de azi?”

Şi Neagu se trezi filosofând, ca de obicei în lungi carturi de noapte, pe punte, singur sub bolta înstelată.

Se întoarse să controleze cârma.

Roza magnetică vibra ca o vietate închisă în cutia de sticlă ia busolei.

        „Aşa!… Bine! Drept înainte…!” „. Mai înainte… Mai înainte. Mă cheamă glasuri amăgitoare…”

Unde mă duceţi visuri deşarte?

Pe câmp de ape fără cărare…

Şi mormăind crâmpeiele de versuri, urma un fel de recitare în cadenţa paşilor pe puntea de comandă – făcând kilometri întregi într-un spaţiu de opt metri.

Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi ne succedăm generaţii şi ne credem minunaţi.

Muşti de o zi pe o lume mică ce se măsură cu cotul…

Noi copii ai lumii mici facem pe pământul nostru muşuroaie de furnici.

Odată îşi mai întoarse el capul înapoi. Ţărmul se ştergea în zare: o pată… Un punct… Un fum… Nimic.

SFÂRŞIT