Peste ocean

❖

Jean Bart

        În biroul Nord-Lloydului German din Brema.

        La o încrucişare de străzi mă opresc în fata unui palat impunător, c-un turn măreţ de catedrală.

        De la intrare simt un miros puternic de cauciuc. Tălpile ghetelor se îngroapă adânc în stratul elastic al unui covor de gumă gros de-o palmă, lucrat în careuri albe şi negre ca faţa unei mese de şah. Uşile, de asemenea capitonate în gumă, sting orice zgomot din sală. Toţi vorbesc în şoaptă. Pluteşte o linişte solemnă şi rece. Am impresia că intru într-o biserică.

        E dimineaţă. Lume puţină.

        După un fel de tejghea de lemn de mahon în forma unei imense elipse, câţiva funcţionari tineri în picioare aşteaptă gata să servească publicul cosmopolit.

        Nemţişori blonzi, raşi, spilcuiţi, cu nişte capete de păpuşi de porţelan. Întind planuri de vapoare pe care le studiază cu mare atenţie câteva Englezoaice drepte, ţepene, în Waterprufuri subţiri şi lungi ca nişte tocuri de umbrele.

        Aceste Miss îşi aleg cabine pe vasele ce trebuie să le treacă de pe continentul nostru dincolo, peste Ocean.

        Arăt scrisoarea cu care eram înarmat din ţară. Mi se răspunde că, fiind un caz excepţional, numai directorul de la secţiaB. s-ar putea pronunţa.

        De după un birou catedră, directorul mă priveşte grav şi pătrunzător, măsurându-mă printr-o păreche de ochelari rotunzi, enormi.

        După ce sfârşi de citit adresa Serviciului Maritim Român, în care se arăta că sunt delegat al acestui serviciu la congresul de navigaţie din Filadelfia, directorul îşi descreţi fruntea şi încercă să schiţeze un binevoitor zâmbet pe sub mustaţa lui roşă, ţepoasă.

        — Vorzüglische Gesellschaft – excelentă companie de navigaţie. Avem convenţie cu d-voastră pentru pacheboturile române de pe linia Constanţa-Egipet. Puteţi pleca peste trei zile cu „Kaiser Wilhelm II”. Aveţi o cabină clasa întâia pe punte.

        În timpul cât aştept întocmirea actelor de călătorie, îngropat într-un fotoliu monumental, observ cuprinsul biroului companiei „Norddeutscher Llyod”.

        Mobilă grea de mahon îmbrăcată în piele de marochin şi catifea moale. Sticlă groasă, lemn lustruit, bronz aurit – toate sclipesc de curăţenie. Peste tot bogăţie! Un fel de eleganţă severă, rece…

        Pe tăbliţele de alamă, prinse în uşile ce dau în celelalte birouri, citesc nume de continente, ţări, porturi şi colonii depărtate: Africa, Sud-America, Bremen-Ostasian, Austral-Japan, Singapore-Neu-Guinea.

        În mijlocul sălii, pe un postament masiv, este aşezat un mare glob terestru, încondeiat în reţele de linii colorate, întretăindu-se ca o pânză de păianjen, ţesută cu măiestrie pe toată întinderea de apă a planetei.

        Din loc în loc sunt ţintuite un fel de vaporaşe, ca nişte jucării de copii. Şi o sumă de bolduri cu steguleţe felurite însemnează pe glob linii de navigaţie şi porturi de oprire. Toate liniile colorate, plecând dintr-un singur punct, ocolesc globul şi se întâlnesc strângându-se ca într-un ghem tot în acelaşi punct de unde au plecat.

        Brema e portul de plecare şi întoarcere în traficul maritim mondial cucerit de Nord Lloydul German – inima care pompează în toată această reţea de artere ca într-un imens sistem de circulaţie, nutrind ţesăturile organismului pământesc.

        Marile porturi, cu legăturile şi antrepozitele lor, atrag şi înghit avuţiile de pretutindeni, ca nişte monştri marini ce-şi întind peste mări şi oceane braţe lungi, uriaşe, armate cu ventuze lacome care sug din cele mai depărtate colţuri ale solului.

        Vastele întreprinderi de trafic mondial au ceva măreţ şi misterios. Parcă o forţă ocultă mişcă resorturile acestor alcătuiri metodice, cu părţi ascunse, păstrate în afară de vederea lumii profane, asemeni organelor din corpul unei maşini pe care-o vezi lucrând fără să ştii secretul mecanismului ascuns.

        Aci, în biroul acesta rece, simţi că lucrează creierul ce comandă, imprimând voinţa mişcărilor la distanţe de mii de kilometri, peste mări şi ţări, îmbinând sforţările minţii omeneşti în lupta pentru cucerirea bogăţiilor pământului.

        Lângă mine stă un Englez, tăcut, adâncit în cercetarea unui voluminos Lloyd's Register, comparând coloanele cu numele construcţiilor navale germane şi engleze.

        Lupta aprigă începută de câţiva ani între Anglia şi Germania pentru imperialismul economic şi stăpânirea mărilor, se oglindeşte de minune în rivalitatea comercială şi în concurenţa nebună angajată între marile companii de navigaţie transatlantică.

        Toată lumea se deprinsese cu ideea că recordul vitezei şi tonajului nu poate fi ţinut decât de Anglia cu liniile ei celebre: „White Star Line” şi „Cunard Line”. Pe când marina franceză se oprise resemnată, cea germană, cu „Hamburg-America Line” şi „Norddeutscher Lloyd”, începe a construi cu o îndrăzneală uimitoare transatlantice mai mari şi mai rapide decât cele engleze.Nemţii erau hotărâţi nu numai să-i imite pe Englezi, ci să-i şi întreacă.

        Mare poftă aveam să ştiu ce se petrece în capul Englezului de lângă mine, care cerceta cu răbdare liniile încâlcite pe glob, linii ce arătau mersul vapoarelor germane. Trebuia să mă abţin. N-am îndrăznit să-l întrerup, căci ştiam bine că unui Englishman nu-i poţi vorbi dacă nu i-ai fost prezentat.

        Mi-am adus aminte şi de Englezul care, fiind întrebat: de ce nu a dat o mână de ajutor unui necunoscut care se îneca, a răspuns flegmatic: „Cum era să-i întind mâna, dacă nu-l cunoşteam personal?”. M-am mulţumit numai să-mi spionez uşor vecinul cu coada ochiului.

        După ce-a închis tacticos cartea, a scos pipa, cuţitaşul şi o bucată de tutun solid ca un baton de şocolată. Atâta îndemânare avea Englezul în arta de-a tăia tutunul în palmă, încât nici nu era nevoie să se uite la degetele care lucrau cu o viteză şi regularitate mecanică. Ochii lui urmăreau continuu liniile colorate de pe globul terestru. Mă gândeam ce haz ar fi făcut Englezul dacă acum câţiva ani, i-ar fi spus cineva că în curând va călători pe transatlanticele nemţeşti care vor stingheri traficul maritim englez pe piaţa mondială.

        Cine ar fi bănuit că într-un timp aşa de scurt, pe când globul se britaniza metodic, avea să se ridice aşa de năvalnic continentala Germanie, ajunsă prea târziu la împărţirea pământului în colonii, să încurce căile de apă croite de falnica Regină a mărilor, cântată de poeţii insulari în imnuri de slavă ca Rule Britannia:

        Domni-vei peste valuri, Britanie vie!

        A pământului domnie, Al tău braţ e sceptrul său!

        Iar cetăţile-ţi în floare, Grămădi-vor bogăţii;

        A oceanelor întinderi S-or mişca sub ochiul tău Şi-orice coastă mărgini-va Ale tale împărăţii!

        O! Tu insulă slăvită Poporu-ţi niciodată nu va cădea-n sclavie, Domni-vei peste valuri, Britanie vie!

        Englezul privea încruntat.

        Nici un zâmbet de ironie n-am surprins pe buzele lui subţiri, strânse între dinţi. Nici o cută de dispreţ n-am putut găsi în liniile dure ale feţei sale rase, pătrate, în care se recunoştea imprimată cu forţa pecetea unei voinţe de fier.

        Numai ochii lui albaştri, reci, din fundul orbitelor prea adânci, se măreau şi se micşorau uneori străpungând parcă unele puncte de pe globul terestru care-l atrăsese magnetic.

        Pe unul din pereţii stucaţi şi lustruiţi ca marmora, în biroul Lloydului era un tablou enorm, într-un cadru lat, aurit. O compoziţie greoaie, pretenţioasă, peste măsură de încărcată.

        M-am apropiat să pot distinge amănuntele. Prora unei nave arhaice, în forma unui cap monstruos de dragon marin, spintecă valurile unei mări furioase. Pe corpul navei, într-o ghirlandă de frunze de stejar cu ghinde, zugrăvit în medalion – portretul Kaizerului, în falnica lui uniformă de amiral.

        Aceiaşi poză teatrală şi simbolică: o privire trufaşă, aţintită de la înălţimi, parcă rosteşte celebrele cuvinte: „Viitorul nostru este pe apă!”.

        Singurul şi ultimul exemplar de Divus Caesar, întârziat încă în Europa democratizată, Wilhelm al II-lea, acest Uber Kaiser, fiul unei rase aleasă să conducă poporul său de Uber-Menschen la heghemonia universală sau la un… Gigantic crah.

        Deasupra portretului, coroana imperială e aşezata pe tridentul lui Neptun şi pe o greoaie spadă feudală cu mânerul în cruce. Un vultur ameninţător, cu aripele întinse, ţine în cioc o flamură cu deviza portului Brema, deasupra unei ancore încrucişate cu o cheie:

        Navigare necesse est Vivere non est necesse.

        De câte ori mă gândesc la tainele istoriei omenirii, la viaţa, grandoarea şi decadenţa popoarelor ridicate şi coborâte de roata fatală a vremii, mă opresc la veşnica îndoială a încercării de a găsi vârsta unui popor la un moment dat al istoriei sale. Şi întotdeauna îmi apare în minte părerea acelui savant japonez care, întrebat ce oră a zilei arată ceasornicul istoriei pentru marile naţiuni europene, a răspuns că: Franţa e la ora şase seara, Anglia la ora patru după amiază, iar Germania la ora unsprezece înainte de amiază.

        Când am plecat din biroul Lloydului, încărcat cu un vraf de broşuri, reclame, Fahrplanuri şi placarde pentru bagaje, l-am lăsat pe Englez tot acolo. Cu mâinile în fundul buzunarelor, imobil, hotărât aştepta cu răbdare Mi s-a părut însă că strângea prea tare pipa între dinţi. În câteva rânduri i-am surprins pe faţă mişcarea muşchiului de încleştare a arcadelor fălcilor lui rase şi puternice.

        Ceasornicul Japonezului cu vârsta popoarelor m-a chinuit toată ziua cât am rătăcit singur pe cheiurile Veserului şi prin aleile de plopi argintii, crescuţi pe şanţurile astupate care încingeau apărând odată vechea cetate a Bremei, portul liber al vestitei Ligi Hanseatice.

        Noaptea am dormit foarte rău din pricină că m-a împins păcatul să întârzii prea mult seara la Ratskeller, o colosală cârciumă arhaică, întemeiată de câteva secole în beciurile Primăriei. Această pivniţă istorică, un fel de templu al beţivilor, a inspirat poetului german Hauff celebrele „Lieduri fantastice”.

        Toată noaptea am avut visuri chinuitoare. Vedeam butoaie monumentale şi ceasornice uriaşe care băteau sinistru şi anapoda orele nepotrivite de la un ceas la altul.

        În faptul dimineţii simţii înţepătura săgeţilor de aur aruncate de soarelele ce străbătea prin crăpătura ferestrei oblonite.

        Şi înainte de a deschide ochii, plutind în amorţirea dulce a deşteptării, pe când păşeam pe lunecuşul punţii dintre vis şi viaţă, mi se trezi în minte deodată aceeaşi întrebare cu vechea îndoială: O fi mergând oare bine ceasornicul acelui Japonez?

        Îmbarcarea pe „Kaiser-Wilhelm” şi plecarea din Kaiserhaven.

        Transatlanticul Kaiser Wilhelm II e ancorat în Bremerhaven. Jumătate de ceas cu trenul din oraş. Călătorii de clasa treia, emigranţii, se îmbarcă cu o zi mai înainte. Cei de clasa a doua, dimineaţa; iar cei de clasa întâia, la amiază.

        Ca orice Român, deprins cu greutăţile drumului, îmi fac planul să plec cu trenul de dimineaţă, deşi aveam biletul pentru clasa întâia.

        Trenul, gata, bufnea şi gâfâia în faţa peronului. Lumea forfotea în gară. Un Neamţ monumental, ca, o statuie de bronz, cu o barbă arămie, având o manta până în pământ şi o şapcă galonată, mă opreşte la uşă.

        — Verboten! Nu-i trenul d-voastră. Aveţi bilet de clasa întâia.

        — Bine, dar eu vreau să plec cu a doua.

        — Nicht erlaubt!

        — Şi cu un gest calm dar hotărât mă opreşte, apăsându-mă pe umăr cu o mână grea, care iese enormă din mâneca încercuită cu galoane late.

        Resemnat privesc la trenul care pleacă încărcat.

        Ce bine era dacă puteam şi eu pleca mai de dimineaţă! Aveam vreme să-mi caut bagajele pe care le predasem cu o zi mai înainte. Cu toată regula lor nemţească, mă gândeam cu grijă: Adică nu se poate întâmpla să se încurce lucrurile atâtor mii de călători?

        La ora hotărâtă pornesc cu ultimul transport. Catargele vaselor încep a se zări. Colosul „Kaiser Wilhelm”, acostat la chei, în bazinul Kaiserhaven, aşteaptă gata de plecare, gâlgâind rotocoale de fum cenuşiu pe gurile celor patru coşuri uriaşe, înălţate ca patru turnuri negre.

        Trenul se opreşte brusc, din toată viteza, drept în fata scării vaporului. Fanfara bordului izbucneşte deodată, triumfal, cu imnul imperial german.

        Tot personalul, afară, ne primeşte cu pompă, la front ca la paradă. Defilăm prin faţa lor. Comandantul, secunzii, ofiţerii, mecanicii, doctorii, telegrafiştii, piloţii şi un batalion aliniat de chelneri – toţi lustruiţi, strălucitori în haine albastre, cu nasturi auriţi, cu semne distinctive brodate pe gulere şi la mâneci.

        Călătorii asurziţi de zgomot, aiuriţi de ceremonia neaşteptată, calcă pe scări cu paşi nesiguri, sprijiniţi, încurajaţi cu politeţe de chelnerii anume dresaţi pentru primirea şi conducerea în cabine a călătorilor de clasa întâia.

        Unul se repede să-mi ia pelerina, altul bastonul, încercând să mă poarte cu delicateţă de subţiori pe scară. Trebuie să mă lupt ca să scap din mâinile lor, încredinţându-i că n-am nevoie, că prin meseria mea sunt obişnuit sa mă sui pe scări de frânghie.

        Pe punte, un bătrân burghez întreabă discret pe chelnerul care-l conduce.

        — Mă rog, cine a venit cu trenul nostru? Pleacă cineva mare? E vreun prinţ – de se face aşa paradă?

        Chelnerul, surâzând, face o reverenţă:

        — Aşa primim noi totdeauna la bord pe pasagerii de clasa întâia.

        Mie, nu ştiu de ce, toată solemnitatea asta mi-a amintit timpurile copilăriei, când admiram cu gura căscată frontul personalului de serviciu al circului care, în livrele galonate, în zgomotul fanfarei, se înşira la intrarea în arenă, făcând gardă simpaticului director Cezar Sidolli.

        Prin labirintul din pântecele colosului nimeresc în sfârşit cabina mea cu numărul 300. Mă liniştesc.

        Bagajele mele erau acolo, aşezate în regulă, şnuruite, etichetate.

        Ies afară, la aer. Puntea tremură sub tălpile picioarelor, în trepidaţiilecadenţate ale maşinii ce forfoteşte înăbuşit întregul vapor. Uriaşul organism metalic, vibrează tot cuprins parcă şi el de emoţia mulţimii, care se agită pe punte în ultimul moment al dezlipirii vasului de pământ. Când şi sacii de poştă, legănaţi într-o plasă de frânghie, se lasă spre fundul întunecat al vasului, sirena începe să mugească prelung, asurzitor.

        „Mola! Schela afară!”

        Pe chei o mare de capete. Batistele, pălăriile, umbrelele flutură în aer. Un zgomot confuz, o larmă infernală. Gesturi, strigăte, izbucniri de plâns, chiote şi râsete se amestecă în acelaşi timp pe vas şi pe uscat. Mulţimea se rupe în două: două lumi care se despart printr-o fâşie de apă din ce în ce mai lată.

        Pe când se ridica schela, văd pe punte o femeie tânără zbătându-se în braţele vânjoase ale marinarilor. Cu pălăria căzuta pe-o parte, cu părul în vânt, se lupta să scape ţipând cu disperare La celălalt capăt al schelei, pe chei, un tânăr se frământa croindu-şi drumul prin mulţime, cu strigăte furioase, gata să se arunce în apă.

        Braţe din mulţime îl reţineau, pe când schela rigidă se înălţa parcă singură, încet nepăsătoare, tăind orice legătură cu uscatul.

        De asupra capetelor noastre, de pe puntea de comandă răsună o voce tunătoare: Nicht erlaubt!

        Pe când doctorul bordului transporta pe femeia apucată de o criză de nervi, vecinul meu, un Neamţ gras cu figura surâzătoare, îmi lămureşte cazul: O tânără pereche italiană, căsătoriţi de-o săptămână, merge la New-York. El a ieşit din vapor să cumpere gazete. În timpul acesta a început manevra de plecare.

        — Ei, acum ce-i de făcut?

        — El rămâne în Europa şi tânăra lui jumătate trece dincolo în America. Păcat! Le-a stricat luna de miere!

        — Sfârşeşte vecinul meu zâmbind pe sub musteaţă.

        De sus privim la cele patru remorchere, ca nişte jucării, care trag să ajute la manevra vasului-colos. Lanţul ancorei scrâşneşte depanând încet, apăsat, enormele zale pe tamburul vinciului. Întregul corp icneşte săltând masa greoaie a ancorei.

        Lângă mine doi Francezi privesc cu atenţie. Cel mai bătrân izbucneşte furios:

        — Poftim! Iată ce înseamnă să crească tonajul la nesfârşit. N-a venit vremea să se oprească odată la un tip anumit de vas. Din cauza acestor monştri trebuie să transformăm porturile. Nu vezi că nu mai încap. Trebuie să-l mişte cu remorchere. Singur nu-i capabil să manevreze în port.

        De sus, de pe comandă, un zbârnăit ascuţit de sonerie răsună. După o clipă, acelaşi sunet se-ntoarce repetat din fundul vasului – telegraful de la maşină se pusese în mişcare.

        Un vâjâit asurzitor de ape răscolite se aude la pupă după cele dintâi învârtituri de elice. Puntea începe sa zvâcnească sacadat şi întreaga osatură metalică e prinsă parcă de vibraţii dese, acordate ca într-un uriaş instrument muzical.

        Titanul, târât până atunci, se trezeşte anume scuturându-se ca să-şi deschidă calea cu pieptul lui de fier, prin masa lichidă în care plutise adormit.

        Alunecăm domol de-a lungul malurilor joase, tapetate în covoare de verdeaţă. Defilăm prin faţa fortului de la intrare. Calota cupolei cuirasate apare de sus ca o enormă carapace de broască ţestoasă, pitită în pajiştea de mătase verde.

        Dezlipiţi de vechiul continent plutim în larg. În urma noastră, prin ceaţa plumburie ce împânzeşte orizontul, abia se mai schiţează conturul şters în zare – umbra bătrânei Europe.

        În larg.

        Puntea are aspectul unei terase de sanatoriu maritim. În aerul curat, din mijlocul Oceanului, îmbibat de sare şi ozon, stau sute de pasageri culcaţi pe scaune lungi. Zac aşa picurând de somn, cu reviste şi cărţi netăiate, amorţiţi ca şerpii boa după o masă copioasă.

        Cantitatea de alimente consumată pe transatlanticele germane întrece orice închipuire. Bogăţia, rafinamentul şi preocuparea pentru hrană ajunge să-ţi facă silă de mâncare. Nici în pauzele dintre cele cinci mese obişnuite pe zi nu scapi. Abia te întinzi greoi, gâfâind pe punte, şi tăvile încep să defileze cu sandvici, bulion, ceaiuri şi cafele la discreţie.

        E drept însă că pentru foarte mulţi pasageri mâncarea e singura distracţie care rupe monotonia vieţii de bord.

        Pe vechile vapoare, din cauza spaţiului restrâns, mesele se aşezau la fel după tradiţie, în sensul lungimii vasului. Fiecare pasager îşi lua locul la rând. Căpitanul – în capul mesei, având deoparte şi de alta persoanele marcante care se găseau pe bord. La marile pacheboturi transatlantice, totul e sacrificat sălii de mâncare. Nu mai ai impresia că te afli pe un vapor, ci într-o sală somptuoasă cu galerii şi sculpturi. Mese mici de patru şi şase persoane. Chelneri galonaţi şi stilaţi servind cu atenţia concentrată ca să-ţi ghicească gândul din ochi. Flori peste tot. Lumina cade de sus printr-o imensă cupolă de sticle colorate.

        Un domn foarte grav, instalat la un birou, după ce meditează mult şi încruntat în faţa planului sălii de mâncare, ca un general de stat-major în faţa hărţii de război repartizează în chip savant locurile la mese după naţionalităţi, profesiuni şi ranguri sociale.

        Am căzut într-un grup latin: doi ingineri spanioli, un profesor belgian, un bătrân doctor italian, cu fiul său – un tânăr oacheş, elegant şi volubil, care din prima zi a reuşit să cunoască toată lumea de pe vapor.

        Răsfoiesc broşura ce ni s-a împărţit gratuit: Passagierliste. Pe copertă, lucrată cu îngrijire, în culori, e veşnicul portret al Kaizerului cu musteaţa zburlită şi semeaţă. Numele căpitanului şi al ofiţerilor, medicii, obermaşinistul, zalmaister, proviantmaister, obersteward, oberkoh, gepäkmaister şi tot aşa mai departe întregul stat major al bordului… Urmează numele călătorilor de clasa întâia şi a doua; de cei de clasa treia, mulţimea emigranţilor, care au îmbogăţit companiile de navigaţie, nu se scrie nimic. Toate informaţiile asupra vieţii pe bord se găsesc trecute aci: masa, bagaje, telegrame, baie, gimnastică, bibliotecă, laborator de frumuseţe, farmacie, ţigări, bărbier, croitor – tot confortul unuioraş civilizat care pluteşte pe ocean.

        Timpul e bun. Pe puntea de sus, oberpromenadendeck, lumea foieşte ca pe unul din marele bulevarde. Femei elegante se plimbă arătându-şi toaletele bogate. Voalurile şi muselinele flutură în bătaia vântului ca nişte steaguri multicolore. Observ o picantă americană care îşi schimbă patru costume pe zi.

        Copii zgomotoşi, deşi au salonul lor special, se zbenguiesc în libertate pe punte ca pe aleea unui parc. O Englezoaică uscată doarme cu gura căscată, cu ochelarii pe nas, şi cu biblia căzută pe genunchi. Se formează un complot. Un drăcuşor de fată apare cu un Kodak şi scoate o fotografie.

        Persoanele care în prima zi se spionează, pipăindu-se cu ochii, se apropie formându-se în grupuri. O atmosferă de caldă familiaritate se stabileşte după o zi de drum.

        Rar se poate întâlni, strânse la un loc, o mai mare varietate de tipuri. Sunt exemplare din toate ţările şi din toate păturile sociale.

        Ce câmp de studii pentru antropologi şi fizionomişti e puntea unui transatlantic! Ce bogată colecţie de tipuri se poate face pentru comparaţii, interpretări şi clasări! Nu ştiu de ce de câte ori stau şi privesc asemenea adunări de felurite soiuri de oameni, strânşi din diferite părţi ale lumii, varietăţi de viţe omeneşti, fără să vreau mă gândesc la teoriile răspândite asupra încâlcitei chestiuni a raselor, asupra luptei dintre blonzi şi bruni şi asupra tendinţei de a absorbi istoria umană în istoria naturală.

        Dacă nu se poate face o hartă a Europei împărţită pe rase, nu înţeleg de ce se vorbeşte mereu de rasă şi nu de popoare, de tipuri şi de însuşiri.

        Dacă popoarele nu sunt decât produsele istoriei, nu cu ajutorul istoriei naturale se pot cerceta. Numai ştiinţa socială şi politică ne poate lămuri asupra evoluţiei şi luptei dintre popoare.

        Dacă se poate zice că există un tip german, francez sau englez, nu se poate zice că este o rasă germană, franceză sau engleză. Caracterele adevăratelor rase sunt permanente, iar însuşirile popoarelor sunt variabile. Teoria germană, luată de altfel tot de la Francezi, că toată civilizaţia europeană se datoreşte blonzilor, floarea umanităţii, şi că războiul este inevitabil între rase, nu ascunde în fond decât interese, pasiuni şi prejudecăţi încarnate.

        E adevărat atâta doar: că axa civilizaţiei datorită elitei unui popor trece de pe un domeniu pe altul. Nu ştiu cine a comparat elita unui popor cu o locomotivă, care singură are mişcare proprie, iar masa poporului e lungul şir al vagoanelor inerte care totuşi ajung să meargă tot aşa de repede ca şi locomotiva.

        Nu se poate nega că popoarele cu aproape aceiaşi civilizaţie tind a se asemăna din ce în ce sub raportul aceloraşi idei, credinţe şi instituţii, care se răspândesc continuu în lumea întreagă.

        Amestecul, încrucişarea şi uşurinţa legăturilor tind a generaliza pretutindenea un singur şi acelaşi tip de om.

        În fiecare zi, la oră fixă, apărea proaspăt de sub teascurile tipografiei bordului „Ziarul Oceanului”, cu ultimele ştiri din lumea întreaga. Gazeta era citită cu o nespusă lăcomie. Toţi se minunau, căci prea puţini erau cei care îşidădeau seamă că gazeta era făcută de mult, din port, şi nu avea liberă decât o coloană, care se completa pe bord cu telegramele primite prin undele hertziene ale telegrafiei fără fir.

        În fiecare zi un ofiţer, însoţit de un marinar, trecea pe punte de la un grup la altul, şi instruia călătorii cum să se servească de centura de salvare în caz de naufragiu.

        — Slabă speranţă – ne spune râzând un căpitan italian de marină, venit în grupul nostru.

        — Lăcomia şi setea de reclamă a unor companii de navigaţie sunt groaznice şi criminale. Atrag călătorii cu luxul şi viteza, dar nu fac nimic pentru siguranţa vieţilor omeneşti. Vă amintiţi de naufragiul Titanicului? Ancheta a stabilit pe deplin că, fiind în prima cursă, a luat un drum mai scurt navigând mai sus decât trebuia. A riscat trecând în regiunea sloiurilor. Lovindu-se de un munte de gheaţă plutitor care i-a spintecat fundul, transatlanticul s-a înecat.

        Comandantul a fost achitat, căci avea pe bord pe unul din directorii companiei, care i-a cerut să ia drumul cel mai scurt, deşi mai periculos, numai să poată trâmbiţa în lume că a făcut traversarea Oceanului în timp mai redus decât toate celelalte transatlantice.

        Cu învoirea comandantului am plecat trei inşi să facem vizita întregului vapor – doi ofiţeri de marină şi un inginer naval.

        Pentru înconjurul punţilor trebuie să faci o plimbare de vreo jumătate de kilometru. Puntea e atât de lată încât se poate aşeza o linie de tramvai, rămânând loc pentru trotuare şi vehicule. Coşurile sunt aşa de largi încât un tren ar încăpea ca într-un tunel. În magaziile de provizii şi în camerele refrigerente, se găsesc vreo treizeci mii kilograme de carne, cincisprezece mii de păsări, douăzeci mii ouă, zece mii jamboane, şase mii kilograme unt, două mii kilograme ceai şi cafea.

        Saloane luxoase cu pilaştri, panouri şi vitraje, care îţi dau iluzia că te găseşti într-un vechi palat regal. Covoare de Persia şi Smirna, mobile de mahon şi palisandru. Candelabre imitate după lanternele vechilor nave olandeze. Pe ultimele construcţii transatlantice sunt realizate pe deplin fantaziile lui Jules Verne.

        Patru Iulie – Sărbătoarea naţională americană.

        La răsăritul soarelui, chiar în clipa când muchia aurie se iveşte scânteind pe linia orizontului, la un semnal dat, se înalţă deodată, pe toată lungimea vasului, marele pavoaz: sute de flamuri colorate flutură în adierea brizei de dimineaţă. La unul din vârfurile catargelor fâlfâie măreţ drapelul înstelat al Statelor Unite, iar la celălalt – culorile germane.

        La ora zece toată lumea e pe punte. Echipajul vaporului în ţinută de ceremonie. Comandantul german spune câteva cuvinte pe englezeşte arătând grav spre steagul american. Un gornist dă un semnal lung şi fanfara bordului începe imnul american. Mulţimea flutură batistele şi nişte steguleţe improvizate. Un cor monstru de sute de voci acompaniază fără măsură, notele metalice care vibrează prelungite în aer, până se pierd în largul oceanului.

        Lângă mine doi tineri negri, eleganţi, complet în tenis alb, deschid nişte guri oribile cântând aprinşi cu ochii ţintă sus la drapelul american.

        Un bătrân decorativ, c-o redingotă până la genunchi, se suie pe o estradă – primarul Filadelfiei care se întorcea de la Londra. Statură herculeană… Cap interesant… Barbă albă şi coamă de leu bătrân. Vocea lui tunătoare domină larma mulţimii, forfotul maşinii şi zgomotul valurilor. Citeşte tare, cu ton biblic, Convenţia – declaraţia de independenţă a Statelor Unite şi părţi din Constituţia redijată de Franklin. Invocă apoi solemn protecţia lui Dumnezeu pentru Marea Republică. Şi după ce aminteşte de Washington şi Lincoln, se întoarce şi, cu un gest larg îndreptat spre mulţimea emigranţilor, pronunţă clar, în trei limbi, o francă declaraţie: „Noi suntem cosmopoliţi…!” O rasă superioară a ieşit din măduva tuturor celorlalte rase… Esenţa tuturor energiilor omeneşti şi-a găsit loc în pământul făgăduinţei… Cu braţele deschise marea naţiune îi primeşte pe toţi pentru a-i face cetăţenii unei patrii noi şi binefăcătoare…

        Desigur, mulţi nu înţelegeau cuvintele rostite, dar toţi urmăreau emoţionaţi elanul apostolic al vorbitorului, care încheie cu un gest hotărât, arătând sus spre drapelul înstelat – emblema patriei – care fâlfâia maiestuos deasupra capetelor, în mijlocul oceanului.

        Un grup de fete, cu steguleţe prinse în corsaje, încep să intoneze imnul naţional: flag of the free.

        Drapelul oamenilor liberi, salutul nostru îţi aducem ţie!

        Pe ocean ca şi pe ţărm tu fâlfâi mai mândru decât toate celelalte, Lozinca noastră să se înalţe tot mai sus şi fără încetare:

        Unire şi libertate acum şi în totdeauna!”

        Noi, cei din grupul latin, ne ţineam retraşi urmărind de departe desfăşurarea solemnităţii. Doctorul italian, care ascultase cu mare atenţie discursul Americanului, începu:

        — N-am putut înţelege niciodată natura patriotismului american. Cum pot emigranţii, moleculele acestea umane, mobile, disparate şi flotante, să se modifice ca să formeze o masă omogenă, o conştiinţă comună, o naţie distinctă cu noţiunea de stat şi patrie? Cum pot fi cosmopoliţi şi patrioţi în acelaşi timp? Cum pot emigranţii, care urmăresc politica din ţara lor de origină, să fie în acelaşi timp şi buni patrioţi americani?

        — E drept – răspunse profesorul belgian care stătuse cinci ani în America – că emigranţii au două patrii, dar asta numai în prima generaţie. Copiii lor se americanizează de mici. Un sociolog figura foarte bine patriotismul nostru cu un cerc care are un centru, iar patriotismul american cu o elipsă cu două focare. În ţările noastre bătrâne ideea de patrie e aşa de veche, încât se pierde în negura mistică a vremii. În America apare în lumina proaspătă a prezentului, căci cetăţenii ei n-au orizont istoric. Trăiesc din prezent şi mai mult încă din viitor. Pentru ei misterul nu-i în urmă ci înainte. Cu drept cuvânt s-a zis de multe ori ca America e în primul rând o societate mare economică şi în al doilea rând o societate politică şi istorică.

        Tot scriitorul de care vă vorbeam a comparat patria, aşa cum se înţelege în Europa, cu o mamă foarte bătrână, care ne-a dat sângele şi laptele ei –venerată şi adorată dintr-un instinct de aceiaşi natură ca religia şi superstiţiile ei. Simţim datoria s-o servim şi să ne jertfim viaţa la nevoie, fără să ne gândim dacă nu avem mai multe obligaţii decât avantaje de la ea. Pentru Americani, patria, Marea Republica, este ca o femeie tânără bine înzestrată, luată de curând în căsătorie. Pentru ei patria este un cadru de activitate. Patriotismul american nu-i concentrat, nu cere o abnegaţie. Este mai mult o exaltare a egoismului, un fel de orgoliu care se confundă cu sentimentul superiorităţii şi al forţei. Un patriotism burghez care nu porneşte din imaginaţia şi poezia trecutului. E datorat unui spirit public, viguros şi clar al prezentului şi al faptelor. Salvarea statului nu-i decât salvarea intereselor. În patriotismul lor, Americanii au orgoliu şi iluzia unei mari misiuni în lume: tipul unei societăţi noi, o mare democraţie înţeleaptă, puternică şi înfloritoare.

        După amiază se organizează pe bord obişnuitele jocuri marinăreşti. Se formează în pripă un comitet care strânge banii pentru premii. Fanfara ne ameţeşte numai cu arii americane. Zgomot asurzitor, râs şi veselie nebună. Grotescă distracţie americană de bâlci. Ghiduşii, jocuri copilăreşti şi brutale: cursa în saci, fuga într-un picior, ochiul porcului, prinderea raţelor, bătaie cu perne, lupte de box…

        Americanii, chiar cei bătrâni, şi unii care păreau cu o zi mai înainte foarte gravi, se tăvălesc de râs. Mulţi îşi dezbracă haina şi, numai în vestă, se amestecă în jocuri şi iau parte cu toată inima. Un American, personaj marcant, scurt, bine legat, cu un cap de buldog, a trecut de la bătaia cu perne direct la box cu un marinar german. Un cârd de fete zburdalnice, prinse în lanţ, aleargă nebunatice pe punte şi prind la mijloc pe tovarăşul nostru de masă, tânărul şi oacheşul italian. Atât aştepta şi el: să fie răpit de nimfele americane.

        Bufetul e bogat. Alcoolul, sub diferite forme, curge în valuri – înfierbântând capetele care se întrec în pariuri din ce în ce mai mari. Căci senzaţia riscului e un excitant violent, necesar naturii combative a Americanului. Clasele s-au amestecat. Totul e permis azi – singura zi de sărbătoare naţionala, pe care o au Americanii în cursul unui an.

        Seara luminăţie şi bal pe punte… Timp admirabil. Valuri mici, pe care transatlanticul nu le simte în mers… Puntea-i transformată într-un imens salon de dans. Lumina electrică, în ghirlande de lămpi multicolore, aruncă scânteind şerpi de foc pe oglinda tremurătoare a apei. Reflexul lor schimbă horbota de spumă a valurilor într-o cascadă sclipitoare de pietre preţioase. Cerul e fără lună şi colosul plutitor, scăldat într-o baie de lumină, îşi taie calea spintecând masa neagră a întunericului dintre cer şi apă.

        Lume multă. Eleganţă, lux, toalete foarte decoltate şi prea multe bijuterii. Pieptănături extravagante. Picioare enorme. Braţe vânjoase încing talii zvelte, şi câte o palmă mare, răşchirată, apasă greoi în vârtejul dansului, spatele abia acoperit de un fulard transparent. Câteva Americane sprintene, elastice, prin care trec parcă acordurile orhestrei ca nişte curenţi electrici, se agită dansând aşa de nebunatic în cât scandalizează cumplit pe tovarăşul nostru, bătrânul inginer spaniol.

        — Ce dansuri lubrice, zise el înăcrit, ce frivolitate la Americanele astea.Cum se deosebesc de femeile noastre din Europa! Nu au nici o măsură, nici o rezervă şi nici un şic. Priviţi cum sunt îmbrăcate. Niciuna nu are simţul culorilor. Cred că femeile aceste au sângele cald, dar inima rece.

        — La noi – îi răspunse surâzând Belgianul – sunt multe femei care au şi sângele şi inima rece, căci nu caută decât deliciul şi triumful vanităţii. Ştii care-i deosebirea dintre o femeie americană şi una europeană? Cea dintâi se compromite fără să cadă, cea de a doua cade fără să se compromită…

        Pe când stăteam deoparte schimbându-ne părerile în surdină, observăm că unele doamne foarte elegante băteau tactul fredonând ariile cântate de orhestră. Iar o blondă fină, cu o diademă sclipitoare în păru-i oxigenat, fluiera tare fără nici o jenă.

        — Începem să cunoaştem moravurile americane, chiar din mijlocul Atlanticului, înainte de a pune piciorul pe pământul noului continent – spuse cu răutate Spaniolul.

        În cadrul uşii din spre salonul de muzică se ivi o siluetă graţioasă. Instinctiv ne îndreptarăm privirile spre acea apariţie strălucitoare. O brunetă cu părul buclat bătând în albastru, cu ochii lucitori ca agata neagră Un colier de perle îi tremura pe gâtu-i de fildeş, pe când păşea graţios mlădiindu-şi trupul înşerpuit armonic pe la şolduri de o eşarfă azurie. Cu un zâmbet dulce şi senin, care-i lumina trăsăturile nobile, traversă maiestoasă puntea şi se aşeză, cu o siguranţă şi măreţie de regină, tocmai în capăt, aproape de noi, alături de cea mai urâtă femeie de pe vapor: o Americană dintre cele fără sex, un fel de mucenică uscată, îmbrăcată în negru, cu o discretă horboţică albă la gât. Părul de cânepă dezlânata, ochii de smalţ albastru spălăcit, şi trupul ca un cuier. Pe vapor i se zice sfânta. Era o propagandistă din ordinul armée de salut. O văzusem în timpul zilei împărţind biblii printre emigranţi.

        — Ce contrast – începu din nou Spaniolul – cu drept cuvânt s-a zis că o femeie urâtă e totdeauna mai urâtă decât un bărbat urât. Mă prind că splendoarea aceia de femeie, care s-a aşezat alături de sfânta, nu-i Americană. Trebuie să fie o latină. Ce nobleţă! Ce armonie în toată fiinţa ei.

        Pe când stăteam în contemplaţie veni între noi, gâfâind, oacheşul Italian pe care-l istovise la dans Americanele trecându-l dintr-o mână în alta.

        Toţi trei deodată îi cerem informaţii asupra frumoasei necunoscute.

        Italianul pufni de râs şi ne trase mai înapoi ducându-ne la marginea bordului.

        — E o cocotă! Asta a făcut furori iarna trecută la Nissa. A fost lansată de un director de bancă de la Paris. După ce l-a tocat bine, s-a încurcat cu reprezentantul fabricilor de locomotive Balldowin din Filadelfia, care venise pentru câteva zile la Monte-Carlo.

        E foarte interesant cazul. Cu toate că Yankeul i-a pus milioane de dolari la picioare, ea nu poate să uite pe primul ei tip, amantul de inimă, un mic funcţionar de birou. Acum se întoarce de la Paris şi-l aduce şi pe dânsul la Filadelfia, unde i-a făcut şi lui un rost într-o mare întreprindere industrială.

        Bătrânul Spaniol a rămas pe gânduri ciugulindu-şi bărbuţa lui albă afumată; iar Belgianul, mângâindu-şi o musteaţă sură, a încheiat foarte serios:

        — Oricum, din partea ei, găsesc că e foarte frumos.

        Ne-am despărţit. Tovarăşii mei s-au îndreptat spre cabinele de culcare.

        Singur, am apucat spre provă, să pot privi în lung puntea feeric luminată.

        Ce impresie ciudată îţi face un bal în mijlocul Oceanului! Suntem aproape pe acelaşi meridian pe care s-a înecat Titanicul, doar cu câteva grade mai jos. Atmosfera asta îmbibată de-o voioşie ameţitoare, setea nebună de viaţă şi agitarea asta are parcă ceva sinistru, profund emoţionant.

        Strâns înlănţuite, perechile, se învârtesc în văpaia sclipitoare a punţii şi, uneori din fugă, câte-o privire cade şi dincolo de bord, pe negrul luciu al valurilor înşelătoare ce bat nepotolite coastele vaporului în mers. Ochii se închid o clipă cu un scurt fior, şi efemerele perechi se strâng zburând înainte prin nimbul de lumină, ameţiţi în vârtejul dansului, ca să înşele gândul ce stă la pândă undeva.

        Nimeni nu vrea să mai gândească. Simţind sub tălpile picioarelor puntea de lemn solidă, fiecare aleargă îmbătat să soarbă clipa fugătoare ce-l ţine suspendat în golul fără margini dintre ocean şi cer.

        Pe când vaporul – imaginea vieţii – înaintează mereu, gonind fără răgaz pe spinarea încovoiată a valurilor, prin haosul nopţii oarbe.

        Emigranţii.

        Am făcut cunoştinţă cu un american simpatic şi interesant. Înalt, uscat şi nervos. Vorbea bine franţuzeşte. Director general la o mare companie de căi ferate din Pensilvania. În primele zile îl observasem stând lungit pe punte ore întregi, într-o completă inerţie, cu ochii pe jumătate închişi, fără să mişte nici dintr-un deget. Credeam că urmează vreun regim riguros medical. Când l-am întrebat ce boală are, americanul începu să râdă ca un copil.

        — Sufăr de oboseală. Eu lucrez foarte mult şi am nevoie din când în când de câteva zile de repaus absolut, pe care cu greu îl pot găsi. Ori unde mă ascund, subalternii mei mă află şi nu-mi dau pace. După o lungă experienţă, am ajuns la convingerea că singurul loc unde pot să mă refugiez şi să mă odihnesc în pace e numai aci pe bordul unui transatlantic. Când mă simt obosit mă îmbarc şi fac un voiaj până în Europa înapoindu-mă cu prima cursă. Uneori nici nu debarc de loc. Stau tot timpul pe vapor. Viaţa asta de bord şi aerul ozonat al Oceanului îmi fac foarte bine. Unde poţi găsi un loc mai bun de repaus şi refacere ca aici?

        Treceam cu el prin sala de fumat admirând sculpturile în stejar masiv, când îl văzui ca se opreşte în dreptul unui tablou, care acoperea panoul de la mijloc. O copie după un tablou celebru: scena în care Cristofor Columb expune planurile sale în faţă supremului consiliu format din călugării cei mai savanţi ai timpului – despoticul tribunal catolic care-şi bătuse joc şi de fanteziile lui Galileo. Pictorul a prins un moment interesant: Columb la mijloc, cu o hartă aruncată la picioare, ţine un compas în mână şi, cu o privire de halucinat, priveşte în vag. În jurul lui călugării râd bătându-şi joc de planurile expuse. Unii îl arată cu degetul ca pe-un iluminat, alţii discută nebunia încercării de a descoperi pământuri necunoscut în pustiul nestrăbătut al Oceanului.

        — Iată – începu americanul apucându-mă de braţ – o lecţie straşnicăpentru omenire. Columb n-a făcut o descoperire ştiinţifică, ci un mare act de voinţă, o întreprindere de energie şi de curaj, învingând toate dificultăţile ce i s-au pus în cale.

        El este cel întâi care a înfruntat groaza instinctivă, pe care omul o avea de spaţiul oceanic – acel vid planetar, evitat ca şi deşertul nisipos fără ape şi oaze. E sigur că înaintea lui visaseră şi alţii că dincolo de orizontul oceanic sunt pământuri necunoscute. E probabil că, înaintea lui, vikingii din Norvegia şi Danemarca, să fi atins coastele Groenlandei şi Labradorului. Nici o urmă însă n-a rămas din aceste întreprinderi efemere, fără valoare socială şi etnică.

        Dacă s-a înşelat Columb plecând cu ideea preconcepută că trebuie să ajungă în Indii, sau că mergea să caute cele două insule: Antilia şi Cypangu, despre care legendele timpului povesteau minuni, aceasta nu micşorează întru nimic meritul marelui Genovez, căci întreprinderea lui rămâne un mare act de voinţă.

        Un pictor italian se instalase pe puntea de sus ca să schiţeze câteva scene din viaţa de bord a emigranţilor. Mă apropii de el. Emigranţii!… De câte ori în visurile fragedei vârste, în fantezia aprinsă de citirea cărţilor ilustrate pentru copii, nu urmărisem cu lacrimile în ochi, cu inima strânsă de emoţie, peripeţiile Emigranţilor din Brazilia. Atras magnetic spre necunoscut, de câte ori nu mă văzusem amestecat în gloata acelor dezmoşteniţi, care plecau peste Ocean să-şi caute pâinea în ţări îndepărtate.

        Pentru întâia oară i-am văzut de aproape într-o seară umedă, pe o ceaţă deasă de Octombrie, la Rotterdam, în prima mea călătorie.

        Întârziasem rătăcind singur prin sinistrul cartier al bordhaus-urilor infecte din jurul portului. Tavernele de-a lungul cheiului, cu firme scrise în şase limbi, gemeau de o lume zgomotoasă şi cosmopolită. În seara aceia sosise un transatlantic al liniei „America-Holand” şi a doua zi dimineaţa un alt vapor trebuia să plece pentru New-York. Silueta fantastică a colosului acostat la chei se desprindea din negura groasă care învăluia portul. Jos, în faţa lui, abia se desluşea furnicarul omenesc agitându-se în zgomotul cricurilor cu aburi care descărcau mărfurile aduse de departe. Pe lespezile de piatră, umede şi negre de praful de cărbune, se scurgeau tărăgănat grupele de emigranţi: oameni aiuriţi şi obosiţi, suflând greoi, încovoiaţi sub greutatea sărăcăciosului bagaj pe care-l cărau spre vapor; femei cu boccele în spinare strângând la sân copii mici, târând pe cei mai răsăriţi care alunecau în mers agăţaţi de poalele fustelor.

        În tumultul şi trepidaţia de pe cheiuri mi s-a părut că aud o vorbă românească.

        Tresar şi mă întorc. În lumina difuză a unui bec, văd un bătrân uscat şi îndoit. Părea că se jeluia cu un glas plângător către doi oameni mai tineri, care-şi scoteau din sân nişte bani pe care-i tot numărau cu grijă. Intru în vorbă. Erau Români din ţinutul Făgăraşului. Plecau în America chemaţi de rudele lor stabilite acolo de câţiva ani. Bătrânul sosit atunci cu vaporul, începu să-mi înşire nenorocirea lui: Un băiat, plecat de trei ani acolo, i-a trimis bani de drum. El şi-a întocmit toate actele de călătorie şi când a ajuns la New York, taman la debarcare, doctorul care l-a inspectat, l-a respins că e prea slab şibătrân. Cică America n-are ce face cu oameni nevolnici.

        Câinoşi şi răi la inimă sunt oamenii pe-acolo, domnule. Ci să fac? Dacă n-am avut noroc mă întorc iar la mine în sat, sfârşi bătrânul resemnat, pe când îşi schimba, cu cei doi tineri, banii – dându-le dolari şi luând coroane.

        Acum privesc în jos la furnicarul acesta omenesc, din care se ridică până la noi un zgomot neîntrerupt şi confuz, format de atâtea limbi deosebite. După fizionomie şi îmbrăcăminte mă încerc să ghicesc ţara din care vine fiecare. Toţi poartă câte o placardă de carton numerotată, prinsă la încheietoarea hainei. Bătrâni sunt prea puţini, mai toţi oameni în floarea vârstei şi femei tinere cu o droaie de copii în jurul lor. Nu dibuisem cu ochii nici un grup de Români.

        Mă cobor pe puntea de jos. Americanul mă urmează.

        Trec pe lângă un grup de Saşi. Tăcuţi şi gravi, citesc cărţi religioase pe care le împart pe bord la fiecare cursă propagandistele pentru răspândirea bibliei.

        Dintr-un grup de Slovaci o armonică îşi amestecă notele răguşite cu cele ascuţite ale unei mandoline, pe care o zgârie cu foc un Italian sentimental. Doi Greci aprinşi se ceartă din cauza unei cutii de cremă de ghete.

        Tocmai în capăt, lângă roşul aprins al şalurilor unor unguroaice îmbujorate, zăresc albul cămăşilor cu altiţe şi negrul fotelor – discretul port al femeilor din părţile Sibiului. Sunt vreo zece familii de români din valea Oltului.

        — Dar cum v-aţi hotărât, oameni buni, să plecaţi aşa departe?

        Un om mai în vârstă, care sta cu zăbunul aruncat pe un umăr, cu ochii pierduţi pe luciul valurilor, tresări întorcându-se brusc spre mine.

        — He! Iaca şi un domn de la noi. Ne-am hotărât să plecăm, că ne-au chemat rudele de acolo care ne-au trimis şi bani de drum. Ce să facem? Că noi suntem de prin partea muntelui. Numai râpi şi coclauri. N-avem pământ de lucru.

        — Ei, şi aveţi de gând să vă întoarceţi, ori aţi plecat pentru totdeauna?

        — De, parcă ştie omul ce-l aşteaptă; de la noi din Porceşti au plecat mulţi şi s-au întors cu bani. Cooperativa Porcişteană e una dintre cele mai bogate din ţinutul Sibiului.

        O femeie rumenă şi zdravănă – tip de Silişteancă – cu picioarele goale pe puntea de lemn, stă rezemată de-o balustradă cu un copil la sân. Dolofanul, pentru că scăpase sfârcul ţâţei, ne privea încruntat cu ochii lui negri ca două mure coapte, pe când îşi sugea supărat buzele. Un băieţaş mai mare dormea dus având drept căpătâi o căciulă miţoasă.

        — Hei, ce ştiu copiii… Dorm buştean, fără grijă… Că dacă noi ne chinuim ca să ne căutăm norocul, e tot pentru ei… Poate or trăi ei mai bine când or ajunge mari – spuse o femeie mai coaptă care clătea nişte albituri într-un lighean.

        Pe când ne întorceam Americanul care observase cu atenţie figurile şi îmbrăcămintea – ca un geambaş la un târg de cai – îmi spuse cu toată convingerea:

        — Sunt elemente foarte bune, le cunosc eu. Dar au defectul că se întorc mulţi înapoi.

        Îi răspund surâzând: „Noi am vrea să se întoarcă toţi”.

        Americanul mă apucă de braţ şi aplecându-se îmi şopti: „La noi, emigranţii care se întorc, sunt socotiţi ca laşi. Oameni care n-au avut curajul să lupte până la capăt, să izbutească, să ajungă liberi şi stăpâni. Slăbiciunea îi atrage înapoi în sclavia din care au venit. Ca şi copiii aceştia pe care îi vedem pe puntea asta, au venit odată nişte copii care se numeau Carnegie, Gould şi Rochefeler.

        Când să urcăm scara trecem pe lângă un grup de Evrei. După vechiul port – laibăre lungi, lustruite, căciuli cu fundul de catifea – se cunoşteau că sunt din Polonia sau Rusia. Americanul îi arătă cu un gest larg.

        — Iată tipuri care întotdeauna mi-au fost simpatice. După o tăcere, el urmă cu hotărâre:

        — Da, acolo unde se văd apărând sunt sigur că se deschide un nou teren de lucru, de afaceri şi de viaţă. Instinctul lor vital, fineţea, energia şi tenacitatea lor animează activitatea regiunii unde se aşează. În tragica lor istorie, veşnic rătăcitori, au fost pretutindeni un admirabil element de progres.

        Ne oprim în sala de fumat, la masa profesorului belgian care-şi bea liniştit vermutul. Americanul reluă convorbirea întreruptă.

        — Noi avem încă nevoie de mână de lucru. Dar căutăm marfă omenească bună, de prima calitate.

        — Cam greu, îl întrerup eu, să alegeţi, când în fiecare an vapoarele varsă un milion de suflete pe ţărmul american – elemente aduse din toate părţile lumii. Ce-a mai rămas din rasa fondatoare, din tipul tradiţional al Unchiului Sam? Cred că americanii de azi nu mai au nimic britanic, decât doar limba, şi aceea încă foarte alterată.

        Traficul ce se făcea altădată cu sclavii negri pe timpul vaselor cu pânze, se repetă azi cu emigranţii albi pe care fi transportă vapoarele transatlantice. Numai graţie acestei mărfi omeneşti s-au dezvoltat marile companii de navigaţie. Belgianul care-şi golise paharul, intră în vorbă:

        — Eu cred că ceea ce a fost Mediterana pentru lumea veche e Atlanticul pentru epoca noastră. Oceanul acesta a devenit Mediterana rasei albe. Migraţiile transatlantice, amestecul acesta de rase şi popoare, toată circulaţia oceanică pe care o vedem, nu este decât repetarea pe o scară mult mai mare a vechii mişcări omeneşti din Mediterana. Şi America de azi, oricât de vastă este, eu n-o consider decât ca o Cartagenă sau vechiul Tyr. De când Oceanul, acest vid planetar, s-a transformat dintr-un obstacol într-un câmp deschis, cu nesfârşite drumuri, prin migraţiile maritime mai lesne decât cele terestre, se modifică repartiţia populaţiei pe glob, căutând fatal o stabilire de echilibru după principiul vaselor comunicante.

        Aluviunile acestea periodice aruncă milioane de oameni numai pe ţărmurile noului continent. Toate exemplarele umanităţii se amestecă şi fierb în cazanul acesta din care nu se ştie ce va ieşi odată.

        — A ieşit, răspunse scurt Americanul, o varietate nouă a speciei umane. Primele colonizări spaniole n-au fost durabile, căci erau compuse din aventurieri care căutau aur. Numai după ce au venit oameni care în loc de aurcăutau pâine, s-a putut fixa o populaţie care să întemeieze o societate şi un stat. Primii care au prins rădăcini au fost puritanii englezi, proscrişii Europei; un grup selectat, oameni încercaţi, instruiţi, hotărâţi şi tenace – elemente care-şi făcuse probele de încercare prin persecuţiile religioase pe care le suferiseră. Deşi erau certaţi cu Regele Angliei şi mai târziu s-au revoltat scuturând jugul patriei mume, ei nu erau decât Englezi, căci obiceiurile, ideile şi sufletele lor erau englezeşti.

        — Aşa e – îl întrerupse Belgianul – dar după primii colonişti englezi, francezi şi olandezi, a început pe la 1850 exodul Germanilor, iar de vreo treizeci de ani se scurg fără încetare toate neamurile de oameni din Sudul şi Răsăritul Europei: Italieni, Greci, Armeni, Unguri, Slavi, Români, fără să mai socotim imensa masă a Evreilor din Rusia şi Polonia.

        Din această invazie nu va ieşi o Americă nouă, care va compromite civilizaţia sau va schimba caracterul propriu pe care-l are? Căci Americanii nu se înmulţesc prin naştere ci numai prin emigrare. Rasa fondatoare a ajuns sterilă, condamnată să dispară complet. Chestiunea copiilor, asta-i marea problemă care se pune în America.

        — Dar nu ne vin copii gata făcuţi din Europa? Îi adoptăm după voinţă, închizând şi deschizând robinetul emigrărilor.

        — Dar până când, izbucni Belgianul, o să vă dăm noi copii? Să-şi facă America copiii de care are nevoie.

        Femeile americane nu vor să facă deloc copii. Zadarnic a strigat Roosvelt, de atâtea ori în public, femeilor americane, că teama de maternitate este o laşitate socotită ca refuzul soldatului de a intra în foc.

        Americanele se încăpăţânează; fac de toate, numai copii nu. Cluburi, joc de cărţi, joc de bursă, beau, fumează, fac scrimă, luptă de box… Se cred cele mai civilizate creaturi de pe glob şi tipurile ideale de mâine, dar copii nu vor să facă în paradisul femeilor, care se cheamă America.

        Până când o să vă tot facă alţii copii? Faceţi-vă, domnilor, copii, nu mai contaţi pe alţii… Şi Belgianul, care golise al cincilea pahar de vermut, sfârşi cu o anecdotă picantă, spusă în şoaptă, pe când îi licăreau fosforic ochii mici în fundul orbitelor:

        Un cronicar al timpului scrie că la Versailles i se prezintă lui Ludovic al XV-lea un marchiz de curând însurat cu o tânăra de o frumuseţe răpitoare.

        Regele a rămas profund impresionat, şi deosebita atenţie ce dăduse tinerei femei era vădită. Noul menaj începu să primească dese invitaţii regale. Marchizul care cunoştea eticheta dar şi culisele curţii regale, ştiind ce trebuie să-l coste invitaţiile primite, găsi preţul prea mare şi se hotărî la o măsura eroică.

        Dădu ordin să puie caii la trăsură. Îşi îmbarcă nevasta şi porni întins la una din proprietăţile familiei, în cel mai îndepărtat fund de provincie.

        De-acolo trimise o scrisoare la Paris ca răspuns la invitaţiile regale: „Noi, Sire, aceştia care avem plăcerea de a trăi la ţară, păstrăm şi vechiul obicei din familia noastră ca să ne facem singuri copii…”

        La ţărmul american.

        Spre seară, stau lungit, dormind pe punte, cu o carte deschisă pe genunchi. Îmi place să privesc printre gene, la suprafaţa apei, dâra sclipitoare lăsată de învârtirea elicelor în mers – un evantai imens de-o fină dantelă albă de spumă irizată.

        Deodată mi se pare că-n aer se încrucişează un slab zigzag de fulger. O agitaţie se simte pe tot vasul. Lumea aleargă spre pupă. Ce este? Ce s-a întâmplat?

        — Se întreabă unii pe alţii. Toţi privesc în sus.

        Două păsărele, pescăruşi de mare, plutesc în văzduh, în zbor graţios, cu aripele întinse, ca nişte cruciuliţe albe suspendate de-un fir nevăzut în spaţiu. Pământul trebuie să fie aproape.

        — Şi lui Columb tot nişte păsări i-au anunţat pământul pe care-l căuta – spune o fetiţă îmbujorată de emoţie.

        — Şi lui Noe, înainte de a se opri corabia pe muntele Ararat – Adaugă Englezoaica cea care împărţise biblii emigranţilor.

        Toată lumea e pe punte. Printr-o mişcare instinctivă toţi se îngrămădesc la provă să vadă pământul de care ne apropiem.

        Departe, la suprafaţă, pe placa de ardezie a apei, spre orizontul vaporos, se desluşeşte în zare o dungă violetă prin pânza de ceaţă diafană, portocalie dinspre Apus.

        E ţărmul american.

        În stânga noastră se iveşte, legănându-se cadenţat, farul plutitor – semaforul Sandy-Hook – în capul unui şir de bancuri de nisip. Înainte se înălţa spre cer o neagră coloană de fum. E pilotina portului care ne aţine calea. Vaporul nostru şi-a micşorat viteza.

        Pilotina, ca un gândac sforăitor, girează în jurul colosului potolit până se agaţă de unul din saborduri. Pe-o scară de frânghie aruncată de sus, pilotul se suie pe bord ca o pisică. Lumea, grămadă în jurul scării, priveşte cu lăcomie urmărind orice mişcare. Un omuleţ bronzat cu şapcă trasă pe ochi, în manta de ploaie, cu nişte cizme mari de gumă, urcă grăbit puntea de comandă – fără să salute pe nimeni, mestecând continuu ceva între dinţi. După un răguşit all right, apucă brusc manivela telegrafului de la maşină. Un zbârnăit metalic şi vasul se opinteşte reluându-şi mersul direct spre vastul golf, în fundul căruia apare New-York-ul în feerica apoteoză a asfinţitului. Din depărtare nimic nu desluşeşte ochiul. Nici forme, nici mişcări nu se desprind încă în zare. Sub norii subţiri şi dezlânaţi, cu mărgini poleite, abia se desenează pe bolta purpurie o linie frântă, ca zidul crenelat al unei cetăţi incendiate.

        Defilăm prin faţa forturilor Hamilton şi Lafayette, lucrate pe nişte insule stâncoase.

        Navigam întins spre lumina farului din centrul canalului – gigantica statuie a Libertăţii „luminând lumea”, „speriind lumea” – i-a spus un Francez de spirit.

        O femeie enorm de groasă, îmbrăcată în fier şi aramă, pe un colosal soclu de granit, ţine în mână o torţă aprinsă servind ca far la intrarea portului. Cea mai mare statuie din toată lumea, ea a fost oferită de către Republica Francezacu ocazia centenarului Republicii Statelor Unite.

        O şalupă cu flamură galbenă – pavilionul de carantină – ne acostează din mers. Medicul portului se îmbarcă şi controlează „patenta de sănătate”. Fără să-şi arunce ochi la călătorii de lux, îşi fixează toată atenţia la masa emigranţilor, apreciind cu un ochi expert această proaspătă marfă umană ce trebuie cercetată cu de-amănuntul, clasată pe naţionalităţi şi categorii înainte de a o lansa pe piaţa americană.

        O linişte de gheaţă cuprinde mulţimea emigranţilor îndată ce apare pământul în vedere. Zgomotul, cântecul şi jocul, care înecau grijile drumului, s-au stins deodată ca prin farmec. Nici o şoaptă nu se aude pe puntea de jos. Şi toţi, îngrămădiţi la provă, ca o turmă speriată, muţi şi palizi, cu respiraţia tăiată, privesc ţintă înainte la orizont spre pământul făgăduinţei.

        Ochii lor, măriţi peste măsură, sfredelesc zarea cătând parcă, printr-un instinct vital, să pătrundă prin pânzele necunoscutului spre care fatal îl mână soarta.

        Cu viteză redusă intrăm în port pe canalul Hudsonului (North River). La cheiurile de piatră, dantelate pe toată lungimea, apar în şir siluetele miilor de vase. Forme şi culori se pierd în negura vaporoasă ce învăluie tot portul înalte de căderea nopţii. Ne încrucişăm cu mici remorchere, care târăsc lungi şiruri de şalande încărcate cu vagoane de marfă. De câteva ori stopăm, împiedicaţi de mersul bacurilor monstruoase, ferry-boat-uri, care ne taie drumul cărând de la un mal la altul oameni şi animale, căruţe, camioane şi automobile claie peste grămadă.

        Munca braţelor omeneşti multiplicată de lucrul maşinilor se confundă în tumultul unui haos nesfârşit, din care se înalţă în tot portul un vuiet continuu, confuz şi strident de fierării şi aburi sub presiune.

        Sinistru şi maiestuos spectacol!

        Alunecăm încet pe apa moartă a portului având în faţă imensul decor al oraşului care se luminează treptat sub ochii noştri.

        Clădirile nu se mai pot distinge în masa de întuneric. Număr etajele după rândurile ferestrelor luminate. Mii şi mii de lumini, geometric înşirate, pâlpâie între cer şi apă. Reflectoare care te orbesc, faruri turnante, lanţuri de becuri multicolore, trenuri luminate ca nişte şerpi de foc se-încrucişează ca într-o feerie de iluminaţie fantastică – o constelaţie de astre coborâtă de pe cer jos în faţa noastră.

        Vaporul, ajutat de trei remorchere puternice, cu greu îşi face manevra de acostare la chei. Rămâne în faţa unei magazii uriaşe cu mai multe etaje ce corespund anume cu punţile vaporului. Călătorii îşi pregătesc grăbiţi bagajele, spionaţi de ochii personalului de serviciu.

        De obicei bacşişul pe transatlantice se plăteşte numai în aur.

        Încep formalităţile de vamă şi controlul actelor de intrare. Trebuie să răspunzi la un chestionar compus numai din 32 de întrebări. Unele stârnesc hazul călătorilor, care se stăpânesc în fata funcţionarilor americani ce-şi fac conştiincioşi datoria. Trebuie să declari dacă eşti poligam; dacă eşti anarhist; dacă ai avut cândva o condamnare; dacă ai fost internat într-un ospiciu denebuni sau de infirmi.

        În sfârşit… Calc pe pământul american. Un automobil mă duce într-o goană nebună la hotel.

        Prima cursă făcută noaptea prin centrul New-York-ului, mi-a rămas în minte ca un coşmar chinuitor într-o noapte de boală.

        Vuietul infernal care se ridică din torentul mulţimii te ameţeşte întunecându-ţi mintea. Fără voinţă te laşi dus în neştire pierzând firul oricărei orientări în mers.

        Strigăte, urlete, mugete, fluiere, clopote, sirene se întrec amestecându-se într-o beţie de zgomote asurzitoare.

        Automobilele iau la întrecere în goană la o palmă departe de tramvaiele care se încrucişează în toate direcţiile.

        Pe deasupra capetelor, în lungul viaductului, trec trenurile aeriene cu un huruit de tunet ceresc.

        Pe ziduri, pe acoperăminte, pe cer se proiectează scânteind în toate culorile reclame luminoase; figuri şi tablouri care se aprind şi se sting la intervale dându-ţi impresia unei feerice mişcări.

        Un imens caleidoscop care îţi oboseşte ochii şi mintea cu jocul nesfârşit al combinaţiilor de culori şi lumini.

        Orbit, asurzit şi aiurit de fantasmagoria prin care am trecut ca-n zbor mă opresc în faţa hotelului.

        În holul inundat de lumină nu se vede nici o scară. Opt ascensoare, în mişcare continuă, se ridică şi se scoboară servind cele 19 etaje, cu 1500 de încăperi.

        Nu mă dezmeticesc decât în camera mea din al 18-lea etaj. Toate camerele au alături câte o cabină de baie cu pereţii de faianţă. Curăţenie şi ordine desăvârşită. Deasupra patului, într-o nişa, o scară de frânghie – mijloc de salvare în caz de incendiu.

        Obosit, adorm. Şi-n prima noapte pe pământul Americii, într-un somn agitat, mă visez tot în cabina vaporului balansat de valurile oceanului tulburat, ameţit de-un vuiet surd, nepotolit, care mă împresoară chinuitor.

        New-York: Zgârie-nori.

        Eram gata să intru în ascensor când Americanul, tovarăşul meu de drum, mă opri.

        — Hai mai înainte, la celălalt, care coboară direct fără să oprească la fiecare etaj.

        Intru în cabina elegantă în care iau loc încă zece persoane. Într-o clipă suntem jos. Senzaţia căderii în vid e aşa de vie, încât simţi cum se taie respiraţia şi instinctiv ridici mâna în dreptul inimii.

        — Trebuie să ştii – îmi spune Americanul – că aci se face uz de ascensoare în aşa mod încât oamenii de serviciu, care le manevrează toată ziua nu trăiesc mult. După câţiva ani mor de anevrism sau înnebunesc.

        Aruncăm o privire în holul hotelului. Celălalt tovarăş, Belgianul, cu care ne dădusem întâlnire pentru a merge la Bursă, nu sosise încă.

        Holurile acestea din marile hoteluri americane au ajuns un fel de localuripublice pentru distracţie şi întâlnire. Nu sunt rezervate numai călătorilor. Intră şi ies mii de oameni, într-o continuă şi ameţitoare circulaţie. Doamne elegante, foarte multe bătrâne, stau fără nici o treabă ceasuri întregi, îngropate în fotolii comode, privesc la forfotul din sală, fumând sau mestecând bomboane de gumă. Lângă fiecare fotoliu, e aşezată o scuipătoare monumentală – vase mari de aramă artistic lucrate.

        Întreg etajul de jos e ocupat de restaurante, bar, cazino, săli de lectură, de ceai, de cafea, saloane de recepţii, de dans, birou de bancă, telegraf, telefon, birou de cale ferată, de teatru… Prin colţurile sălilor, aparate telegrafice, ţăcănesc continuu filând singure bande de hârtie, pe care apar imprimate ultimele ştiri din lumea întreagă.

        Ne coborâm în subsol, în sălile de toaletă. După ce sunt întins aproape orizontal, pe un scaun special – un American, care fluieră o arie veselă, mă bărbiereşte, pe când un negru bătrân, buzat, îmi face ghetele, iar o fată blonda, surâzătoare, îmi lustruieşte unghiile.

        Belgianul ne aşteaptă la o masă.

        — Noi – spune Americanul surâzător – când plecăm la lucru dimineaţa şi ne întoarcem seara, nu prea mâncăm la amiază, aşa că ne asigurăm de la început cu un breakfast copios: fructe, ouă, şuncă şi cafea.

        Plecăm pe jos, pe Broadway, principala arteră care desparte în două New-York-ul, pe o lungime de treizeci kilometri.

        De o parte şi de alta se încrucişează străzile tăiate în unghi drept. Sistemul blocurilor şi a numerotaţiei străzilor e foarte practic, înlesnind orientarea. Peste tot o lipsă de uniformitate şi simetrie. Nu sunt perspective frumoase care să încânte ochiul. Într-un lanţ de case mici se ridică din loc în loc nişte clădiri gigantice ca nişte uriaşi între pitici. Nu se văd arbori plantaţi de-a lungul străzilor, nici faţade înflorite şi nici construcţii de o arhitectură armonică. Toată lumea pare cuprindă aci de beţia vitezei. Automobilele aleargă în goană nebună şi fără nici o ordine, se încrucişează cu tramvaiele electrice, care trec fulgerător în toate direcţiile. Unele nici nu opresc la halte; din fugă se suie şi coboară numai cine poate.

        Un drum pe jos, cu atenţia încordată, în vârtejul acesta ameţitor, în haosul şi trepidaţia străzii, care îţi irită nervii, te oboseşte cumplit. La fiecare pas ocolim lucrări, eşafodaje, canale desfundate, noi linii de tramvai subteran, explozii de dinamită şi perforatoare găurind stânca pentru temeliile clădirilor uriaşe care se înalţă într-o febrilă activitate.

        — De câte ori trec pe aci – spune Belgianul – găsesc aceeaşi veşnică mişcare de dărâmare şi reconstrucţie. Parcă ar fi un oraş în formaţie, care nu mai ajunge să se termine odată. Întotdeauna New York-ul mi-a părut haotic ca un oraş ce se reface în urma unui cataclism.

        Americanul îi răspunde râzând:

        — Europa construieşte pentru eternitate, iar noi construim numai pentru zece ani. O casă cu zece etaje e deja o clădire veche, o dărâmăm şi facem în locul ei alta nouă cu douăzeci de etaje.

        Ne oprim în faţa uneia dintre cele mai ciudate şi îndrăzneţe clădiri,ridicate de mâna omului pe pământ – celebra casă zgârie-nori Flatiron.

        Niciodată nu mi-am închipuit că în vârtejul Broadwayului mă voi gândi tocmai la vechiul meu prieten din Isaccea: Suliman Memet Regip. Chipul lui grav, cu barba de patriarh, mi-a apărut deodată în minte din cauza pălăriei care mi-a căzut din cap pe când mă încercam să număr etajele dând capul prea mult pe spate.

        Suliman, care fusese odată la Bucureşti într-o delegaţie pentru tutunuri, ca să-mi explice cât de înalte case a văzut el acolo, îmi arăta cum îi cădea fesul din cap de câte ori privea în sus până la coperişul caselor.

        Flatiron, la o încrucişare de străzi, are o formă bizară – un imens fier de călcat – faţada e în unghi; nu are nici o lărgime; e asemenea unei prove de vapor, de înălţime de o sută de metri; lungimea de şaizeci metri iar spatele casei, lat de douăzeci şi opt de metri.

        Avem altele şi mai înalte, dar asta e foarte interesantă, aşa zveltă şi acvilină. E cea mai ascuţită casă din lume, spune Americanul cu mândrie.

        La noi arta de a construi a trecut din mâinile arhitecţilor şi zidarilor, în mâinile inginerilor şi fierarilor. Esenţialul în construcţiile noi e osatura metalică, cuşca aceea rigidă. Totul trebuie calculat matematic. Din moment ce scheletul e gata, umplutura de ciment sau cărămidă refractară se poate face şi de sus în jos; de aceea vedeţi adesea case în care se lucrează încă etajele de jos; pe când cele de sus sunt deja locuite.

        Lemnul a fost scos peste tot. Tocurile uşilor şi ferestrelor se fac de metal. Parchetele de ciment sau marmură.

        — Oricum, zic eu, urâte construcţii; nici un stil; nişte turnuri făcute toate, după acelaşi calup. Şi turnul lui Babei trebuie să fi avut aceiaşi arhitectură.

        — Nici nu căutăm să facem arhitectură sau artă. Construim ca să câştigăm cât mai mulţi bani. Cu tipul acesta de case avem maximum de câştig. Într-o singură clădire băgăm două, trei mii de oameni. Am rezolvat o problemă grea şi suntem mândri de soluţia găsită. Căci de nevoie am ajuns la acest tip de case. New York-ul e aşezat pe o insulă stâncoasă. Partea cea mai îngustă e tocmai asta pe care-i concentrată toată viaţa comercială. Era natural să mergem în sus, unde nu ajung nici praful nici muştele.

        Aţi observat cum se lucrează temeliile acestor case? Se fac găuri sfărâmând stânca cu dinamită şi se aşează coloane de fontă. Acum s-a ajuns şi la construcţii uriaşe, chiar pe teren nisipos, prin puţuri betonate, adânci de treizeci de metri, în care se bagă coloanele metalice.

        Credeţi că noi n-am putea face şi lucrări monumentale de artă? Avem şi oameni şi bani.

        Un singur lucru ne lipseşte: timpul.

        V-aţi întrebat în câţi ani s-a lucrat Notre Dame sau Sfânta Sofia?

        Caracterul epocii noastre e transformarea şi multiplicarea. Veşnica luptă dintre cantitate şi calitate. Noi judecăm şi lucrăm cantitativ.

        La Bursă.

        Vorbind ajungem pe jos în Wall Street. Cartierul băncilor şi trusturilor.Creierul financiar al Americii e chiar pe vechile fortificaţii care apărau New York-ul dinspre mare. O stradă îngustă pe care nu sunt decât clădiri masive şi sumbre.

        Asurzitorul zgomot metalic, scrâşnirile roţilor pe raiuri, fluierele, clopotele şi sirenele au încetat. Tramvaie, automobile, trăsuri nu au voie să treacă pe aci.

        În schimb, de la distanţă, glasurile omeneşti din marea de capete care se mişcă între ziduri, vibrează într-un freamăt neîntrerupt şi vag, asemenea unui imens zumzet ridicat din roirea a mii de stupi de albine.

        Trecem pe lângă edificiul tezaurului statului, sucursala celui din Washington. În beciuri e depozitată în permanenţa bogata rezervă metalică în monede, aur şi argint în bare, de-o valoare de câteva miliarde. Construcţia interioară e un fel de fort cuirasat, păzit de o gardă de o sută de oameni armaţi.

        Ne oprim în dreptul Bursei. O faţadă de templu antic. Gigantice colonade corintiene. Înăuntru, de la primul pas, te opreşti aiurit. Spectacol unic, pe care mintea omenească şi-l poate închipui. Iadul agitat de mii de oameni posedaţi, care se zbat chinuiţi parcă de o suferinţă internă. O nebunie epidemică. O exaltare colectivă. În delirul beţiei de speculaţie, toţi urlă sălbatic, ţipă strident fără să se înţeleagă ceva, aleargă şi se îmbulzesc în grupe care se fac şi se desfac, îmbrâncindu-se cu pumnii strânşi, cu ochii injectaţi, cu spume la gură.

        Îngrozit lupt încordat mişcând coatele ca să ies din tumultul care îmi strivea coastele ghiontite la fiecare pas. În sfârşit scap şi răsuflu mai liber într-un colţ al sălii. Privesc şi nu pricep nimic. Văd că unii, care ţipă ca nişte turbaţi, fac în acelaşi timp semne ca surdo-muţii, repezind degetele crispate în ochii altora care răspund la fel.

        Americanul nostru face haz şi ne lămureşte, că din cauza zgomotului asurzitor nu se pot auzi vorbele, şi unii întrebuinţează alfabetul cu semne, limbajul surdo-muţilor.

        Trecem într-o altă sală. Lume mai potolită. Nişte domni gravi, îngropaţi comod în fotolii, privesc ca la teatru în faţa unor imense panouri cu numere, care se înscriu automatic în dreptul numelor de oraşe. Se ştie în fiecare minut cursul de la celelalte Burse şi fluctuaţia pieţelor de la Londra, Paris, Berlin…

        Americanul îmi arată doi bătrâni într-un colţ. Dormitau cu ochii închişi, cu capele rezemate de spetezele capitonate ale fotoliilor.

        — Aceştia nu mai fac afaceri, dar vin regulat numai de plăcerea excitaţiei care le o dă Bursa, cu mirajul ei de speculaţie.

        În fund e un fel de bufet. Toţi stau în picioare, cu pălăriile în cap, mănâncă şi beau pe fugă, servindu-se numai c-o mână, în cealaltă ţin nişte liste lungi acoperite cu cifre pe care le controlează mereu.

        Am ieşit buimac în stradă. Simt nevoie de câteva minute de linişte. Îmi vuieşte continuă în minte zgomotul de la Bursă. Şi nu ştiu cum îmi apare iar figura gravă a lui Suliman.

        Ce om cuminte şi demn.

        Mă forţez să mi-l închipui smuls deodată din viaţa contemplativă de la Isaccea şi transportat în vârtejul asurzitor al Bursei din New York. Îmi aduc bine aminte de el cum făcea morală unui băiat ştrengar, odată la umbra geamieisub ghirlandele de foi de tutun puse la uscat, pe când beam delicioase cafele cu caimac – cinci bani ceaşca şi zece filigeanul – cum era pe vremea aceea.

        — Nici nu şade frumos la obraz, zicea el, omul să alerge, să zbiere ca dobitoacele şi să dea din mâni, când vorbeşte. Omul trebuie totdeauna să se ţină calm, aşezat şi demn.

        Masa de seară o luăm la hotel. Americanul trebuia să plece a doua zi la Pittsburg. Ţinea mult să ne întâlnim încă o dată, cei câţiva tovarăşi de pe vapor care ne găseam la acelaşi hotel. Adăugase, cu un aer misterios, că ni se rezervă o surpriză.

        Masa era pregătită aparte într-un salonaş mobilat cu eleganţă. Sosise cei doi Spanioli, profesorul belgian şi doctorul italian singur. Îl întrebăm de fiul lui care dispăruse din momentul debarcării. Bătrânul răspunse surâzând radios:

        — Trebuie să vie imediat. O să-i scuzaţi întârzierea că-i în febra însurătorii.

        — Când? Cum? Aşa de repede? Când a avut vreme numai în două zile? Pe când aşteptam toţi curioşi răspunsul, uşa se deschise brusc. Apărură două Americane însoţite de tânărul şi oacheşul Italian.

        Miss Ethel şi sora ei mai mare Miss Esther. Pe cea mai mică o recunoscui îndată. Era fetiţa cu părul roşu care ne atrăsese atenţia la toţi cu fluierăturile ei în timpul balului de pe vapor. Fără nici o umbră de sfială ne strânse mâna voiniceşte la fiecare şi se adresă Americanului voioasă, cu un aer triumfător.

        — Ei, vezi!… În patru zile afacerea e terminată. Duminică facem nunta. Am dat o telegramă azi mamei care-i la băi în Newport.

        — Dar tata ce zice?

        — Tata nu poate zice decât ce zic eu în materie de căsătorie, ca şi în orice chestie de libertate de acţiune.

        — Bravo! Interesant caz, izbucni în hohote de râs Americanul.

        Traversezi oceanul, stai la Paris o săptămână, ca să-ţi alegi toalete de sezon. Şi când te întorci aduci pe lângă toalete şi un bărbat.

        Iată domnilor ce înseamnă o fată americană. Cele mai multe au pretenţia de a importa toalete şi bărbaţi din Europa.

        Toţi făceam haz de verva Americanului. Singură Miss Esther, sora mai mare, serioasă şi băţoasă, schiţă numai un surâs acru şi enigmatic.

        La masă, lângă mine, bătrânul doctor, în surdină, mă puse în curent cu această căsătorie, accelerată cum o numea el.

        — Americanele astea sunt nebune. Parcă îşi joacă viaţa. De pe vapor a pus ochiul pe băiat. Ea l-a cerut. Ai observat că aci femeile sunt mai îndrăzneţe, mai ofensive decât bărbaţii. M-a târât şi pe mine la tatăl ei. Pare om solid; trebuie să învârtească mari afaceri. Nu mi-a făcut impresia că-i tocmai încântat de căsătorie; dar ce poate face dacă fata vrea! Nu i dă nici un ban zestre; l-a asigurat însă că în câţiva ani ajunge om bogat dacă are calităţi personale. După ce a întrebat cu ce s-a ocupat băiatul până acum, a luat telefonul de pe birou, a vorbit câteva minute şi ne a comunicat pe loc că i se va încredinţa reprezentanţa generală pentru Italia a unei mari case de automobile.

        — Dar sora ei mai mare, pare că nu-i măritată, întreb eu în şoaptă.

        — Asta e un fel de misionară, secretară la celebra societate I. W. K. A.

        — Asociaţia femeilor creştine americane. Declară net că nu se mărită ca să nu-şi piardă libertatea de acţiune.

        Le privesc pe amândouă, comparându-le:

        Miss Ethel vioaie, zglobie, ciripeşte ca o păsărică. Are un cap de copil nebunatic; cu tenul roz, ochi albaştri. Nu-i mai tace gura; continuu vorbeşte şi râde cu o admirabilă naturaleţe, fără pic de cochetărie.

        Soră sa mai coaptă, cu ovalul figurii foarte fin, dar cu tenul pal, cu privire fixă, de oţel; vorbeşte puţin, cu un fel de gravitate monastică. Un amestec bizar de candoare şi autoritate.

        Nu ştiu cum s-a deschis vorba despre Bursa pe care o vizitasem în timpul zilei. Eu întreb cum se face că mai toate Bursele mari au aceeaşi arhitectură. Faţada în stil antic, colonade clasice elene.

        — Şi totuşi – întrerupse Belgianul – originea Bursei nu-i grecească. Monumentul lui Mamon, templul viţelului de aur, ar trebui să aibă un stil fenician, căci e produsul geniului semit, introdus în civilizaţia ariană.

        Discuţia s-a aprins pe această temă, dar argumentele erau slabe de ambele părţi. Americanul susţinea că Bursa nu-i invenţia Cartaginei sau a Ierusalimului. În China e de mii de ani; Roma şi Bizanţul au avut Bursele lor.

        Belgianul, ca să dovedească origina semită a Bursei, pornea de la legenda biblică.

        — A trebuit să ajungă Iosif prietenul doamnei Putifar ca să-l bage pe Faraonul Egiptului într-o speculaţie de grâu. Căci în fond afacerea cu strângerea recoltei în cei şapte ani buni pentru nevoia celor şapte ani de foamete, n-a fost decât o acaparare de grâu, o pură speculaţie de Bursă.

        — Specula, domnilor – reluă Americanul – este veche ca şi lumea. Toţi o practică şi toţi se plâng de ea. Cu drept cuvânt un economist a comparat specula cu vântul. Bate în toate direcţiile şi, dacă uneori pricinuieşte naufragii, mai totdeauna aduce foloase căci umflă pânzele corăbiilor, împingându-le pe suprafaţa marilor.

        Specula este creatoare. Fără ea lumea ar fi staţionară, condamnată la imobilitate. Ea este imboldul progresului. Trebuie să ne aşteptăm că şi dacă ajunge la societatea colectivistă a lui Marx, lumea încă va specula, măcar asupra bonurilor de lucru.

        Miss Esther, care abia deschisese gura până atunci, începu să-şi arate părerile încălzindu-se pe măsură ce vorba îi ajungea tot mai autoritară.

        — Eu nu văd în Bursă decât un imens tripou patronat de stat, unde se pontează ca la orice casă de joc.

        Beţia speculaţiei atrage şi pe cei mai tari oameni în vârtejul Bursei. Desfiinţarea ei este o chestie de igiena socială. Febra aceasta a riscului lucrează ca un dizolvant al societăţii, este un agent de descompunere socială. Setea de joc, viciul lăcomiei irită nervozitatea şi produce un dezechilibru mintal. Omul nu mai munceşte, căci nu mai consideră averea ca produs legitim al muncii zilnice, ci ca un produs al hazardului şi al fraudei. Câte averi se fac şi se desfac în câteva minute, câte escrocherii savante, câte victime şi blesteme nu se aud înfiecare zi sub bolţile şi în jurul acestui locaş sinistru înălţat numai pentru cultul banului.

        Americanul care ascultase cu răbdare întreaga tiradă morală, răspunse râzând cu ironie.

        — În chestiile financiare, de obicei, morala are o metodă foarte comodă: condamnă sau scuză totul în bloc. În fond ce este bursa decât un târg, un bâlci de valori. În societatea noastră, democraţie modernă, Bursa are un rol foarte important. E un organ absolut necesar şi util vieţii publice. Ea animează producţia, căci atrage şi pune în circulaţie banii care înainte vreme se ţineau la ciorap şi sub grinda podului casei.

        Nu trebuie să-i uităm marile ei calităţi. Bursa e cosmopolită, independentă şi francă. E o forţă care nu poate fi supusă, cenzurată sau linguşită. E mai presus de politică, intrigă şi diplomaţie. Nu-i influenţată nici de suverani, nici de popor, căci nu-i o înjghebare artificială de stat. E un organism viu şi independent.

        Bursa e uneori singurul barometru social la care aleargă opinia publică.

        De vorbă cu un prieten.

        În Brooklyn, la o mare întreprindere tehnică, întreb de inginerul Aurel S…

        — Etajul 19, biroul R.

        Intru fără să bat la uşă. Pereţii camerei tapisaţi de sus până jos cu planuri de maşini. În fund, după un imens birou american, între două telefoane şi două ventilatoare electrice a căror elice zbârnâie învârtindu-se ameţitor – un domn ras, numai în vestă, cu mânecile cămăşii suflecate până la cot, dictează ceva în gura mare unei fetiţe blonde, care stă în picioare în faţa lui, luând note stenografice.

        Mă aşez nepoftit pe-un scaun şi aştept.

        Cu atenţia încordată ascult modulaţiile vocii omului de la birou, privesc figura cu trăsături energice, fruntea lată, brăzdată de cute adânci, capul mare, pleşuv – numai la tâmple două tufe de păr cărunt.

        E Aurel… Cum a îmbătrânit… Ce schimbare poate lua figura omenească în cursul vârstei… De necrezut. Câţi ani de şcoală am stat alături de el pe aceeaşi bancă! Ciudat lucru… Copilul acela bălan, vioi, cu ochii ca două mărgele albastre, aşa cum mi-a rămas în fundul minţii – şi omul acesta greoi, pleşuv, de la biroul din faţa mea e una şi aceeaşi fiinţă.

        Cu repeziciune şi claritate trec prin lumina minţii icoane din trecut: într-o oră de latină, la teză, ne-a prins copiind. Profesorul, un bătrân răguşit, tuberculos, şi-a înfipt degetele uscate în părul nostru, ne-a ciocnit cap în cap, ne-a târât până la uşă repezindu-ne pe amândoi afară cu un râs cavernos care mi-a rămas până azi în urechi.

        Odată, la o inspecţie în pupitre, ne-a confiscat cărţile de citit… Nu ne-a dat voie să ieşim în oraş… Eu aveam degetele negre de cerneală şi el avea obiceiul să-şi muşte unghiile…

        Un zbârnâit strident de telefon.

        Fără să-şi ridice ochii, mecanic, întinde mâna la receptor. După câtevacuvinte, strigate cu enervare, îşi ridică brusc capul dând cu ochii de mine.

        — Aurel! Nu mă cunoşti?

        O clipă îşi încruntă sprâncenele. Se ridică de pe scaun şi de-odată, cu faţa luminată, aruncă receptorul pe birou repezindu-se cu braţele deschise.

        — Tu aci? De când? Cum m-ai nimerit? Asta-i colosal!… După atâţia ani… Stai să văd… Douăzeci… ba nu, douăzeci şi trei de ani de când am plecat din ţară… Din anul al patrulea de la Iaşi…

        Surprinsă, nedumerită, blonda americană, văzând doi oameni în vârstă îmbrăţişându-se, ţupăind ca doi copii, râzând şi vorbind în gura mare o limbă neînţeleasă, îşi strânse discret foile ieşind pe uşă în vârful picioarelor.

        Ne pipăim, ne mângâiem cu priviri înduioşate simţind cum în bucuria revederii noastre picură amară otrava regretelor. Ne-am despărţit copii şi ne găsim bătrâni.

        Şi pentru că atâtea aveam să ne spunem, ne-am pomenit deodată amândoi tăcând.

        — Dă-mi o oră când putem să ne vedem în linişte, să stăm puţin de vorbă.

        — Eu fierb în iadul ăsta toată ziua. Numai de la nouă seara sunt liber.

        — Vii să mă iei la ora 9 de la hotel Monopol.

        Un restaurant, în grădină, pe acoperişul unei case cu douăzeci şi unul de etaje.

        În bolte de verdeaţă, pe mesele cu feţe albe, scânteiază sticlăriile în lumina electrică a globurilor multicolore. Acordurile unei orchestre ascunse într-un boschet de oleandri, tremură pierdute în vuietul neîntrerupt ce se ridică de jos, din haosul străzilor nepotolite, mereu, uniform şi vag ca zgomotul unei cascade îndepărtate. La o masă din fund, într-o nişă de iederă, stăm amândoi. De două ceasuri petrecem râzând şi povestind amintirile copilăriei trăite împreună. Răscolind trecutul mort, reînviem chipurile dascălilor noştri, nişte tirani cu apucăturile şi ticurile lor rămase de atâta vreme în fundul minţii noastre.

        — Îţi aduci aminte, odată, în ora de trigonometrie, pe când bietul conul Ghiţă R… umplea tabla cu formule încâlcite – noi, în paradisul băncii din fund, cu atlasul geografic şi cu Jules Verne dinainte, aşterneam pe caietul de calcule proiectul unei vaste organizaţii de colonizare în Congo – unde hotărâsem negreşit să emigrăm la sfârşitul anului şcolar.

        Şi când ne-a prins… Ce mutră! Cu ce satisfacţie îşi freca ciocul de barbă citind în hazul întregii clase proiectele noastre asupra unei şcoli de trei sute elevi negri indigeni, condusă de doi profesori albi. Cu ce bucurie am intrat la închisoare!

        — Şi ca să nu ne prindă la inspecţie cu cărţi de citit, am ascuns în pantaloni două romane de Zola. Cu ce deliciu devoram acele cărţi, lungiţi pe paturi de lemn acoperite cu rogojini, la lumina chioară a unui muc de lumânare, adus pe ascuns de cerberul nostru, soldatul Bălaiaşa, pe care-l corupeam cu mucuri de ţigări…!

        Tocmai pe sfârşitul mesei, în faţa cafelelor, după ce ne-am aprins niştehavane veritabile, Aurel începu să povestească în linişte:

        — Ştii când am plecat de la Iaşi, din şcoala militară… Erau trei burse: două pentru politehnică şi una pentru Brest. Cu ce invidie ne privea toată şcoala pe noi care reuşisem la concurs! Nu-ţi mai spun ce impresie mi-a făcută la vârsta aceea Parisul. Îmi aduc aminte cu ce bucurie călcam pe stradele a căror nume îl cunoşteam din romanele lui Zola pe care le aveam proaspete în minte.

        La primul examen la Paris am căzut cu succes toţi trei. Trebuia să facem un an de preparaţie pentru franceză şi matematici.

        Ne-am înscris la liceul St.

        — Louis.

        Deşi ne-am pregătit destul de bine, am căzut şi la al doilea concurs.

        Ataşatului nostru militar de la legaţia din Paris i s-a dat să înţeleagă să nu mai încercăm de prisos. România făcea parte din Tripla Alianţă şi împănase cu elevi toate şcolile speciale din Germania. Am primit ordin să ne întoarcem în ţară. Ceilalţi doi colegi s-au întors; eu am rămas pe loc.

        Ce m-a hotărât să rămân singur, fără nici o resursă în haosul Parisului? Din ţară nu mai aşteptam nimic. Părinţii muriseră. Un unchi, funcţionar sărac, creştea pe singura soră ce o mai aveam. Într-o seară la o cafenea din Cartierul Latin întâlnesc pe un fost coleg de liceu. Trebuie să-ţi aduci şi tu aminte de Arnold L…

        — Cum nu, băiatul croitorului de dame de lângă liceu. Cel care ne împrumuta cărţi de citit.

        — Omul ăsta mi-a dat prima pildă de putere de muncă şi de voinţă de oţel. Urma la medicină şi, ca să poată câştiga câţiva franci pe săptămână, da lecţii, făcea contabilitatea la un birou comercial, urmărea spitalele şi farmaciile pentru a înlocui cu plată, Duminicile, pe internii şi practicanţii care plecau să se plimbe în împrejurimile Parisului. Îl priveam cu admiraţie şi gelozie.

        M-am hotărât să-l imit. M-am încăpăţânat să trăiesc prin mine însumi, să răzbat cu orice preţ. Dam lecţii de matematici, pregăteam candidaţi pentru diferite şcoli tehnice. Un an de mizerie m-am zbătut în haosul Parisului. Nu mai puteam. Erau zile în care mă culcam flămând. Priveam cu necaz la Arnold, pe care îl întâlneam adesea. Călca din ce în ce mai sigur. Trebuia să ajungă la ţintă. Mă privea cu milă şi uneori cu ironie. Odată, văzându-mă disperat, mi-a spus zâmbind: „Voi nu trebuie să vă comparaţi cu noi: rasă veche de cinci mii de ani. Noi ne îndoim, dar nu ne rupem”.

        Când am văzut că nu mai pot răzbi la Paris – în ţară îmi era ruşine să mă întorc – m-am hotărât să plec în America… Ca ajutor de mecanic pe un vapor francez am străbătut oceanul. Nu-ţi mai spun peripeţiile prin care am trecut. E destul să ştii că, deşi făcusem matematicile superioare, am şters aci geamurile de la vagoane, farfuriile de la restaurant, am condus vagoane de tramvai, peste ocean până mi-am găsit un loc umil la o fabrică de maşini. Făcusem prostia să debarc la New York fără să cunosc bine limba engleză.

        — Şi cum ai ajuns la situaţia de azi?

        — Îl întrerup eu curios.

        — Prin ajutorul religiei.

        — Cum?

        — Fac eu nedumerit.

        — Foarte simplu. Am să te lămuresc îndată.

        Aveam o cameră plătită cu săptămâna. Nu cunoşteam pe nimeni din locatarii aceleiaşi case. Duminica mai cu seamă mă simţeam singur, izolat. Toţi vecinii mei, Prezbiterieni uniţi, se duceau cu evlavie la biserica din apropiere. Aveau clubul lor, adunări, cântece, o organizaţie completă, care-mi păruse la început condusă cu o rigidă disciplină. Într-o seară, pe când mă întorceam singur şi amărât spre casă, mă ajunge din urmă un American uriaş, ras, cu părul sur, cu faţa roşie, fragedă ca de copil, cu o redingotă neagră încheiată până la gât. Îl mai văzusem de câteva ori şi bănuiam că-i un preot predicator din secta prezbiteriană. Cum aveam acelaşi drum intrăm în vorbă. În loc să mă întrebe de ce naţionalitate sunt, mă întreabă ce religie am. Mi-a fost ruşine să-i spun că n-am niciuna şi nici nu simt nevoie. I-am spus cu jumătate de glas că sunt ortodox.

        „Dar nu te duci niciodată la biserică?

        — Mă întreabă blajin. Te văd totdeauna singur, stingher. Asta nu-i bine”. Şi cu duhul blândeţii începe o adevărată predică aşa în stradă.

        „Omul e animalul sociabil la culme. Nu poate rămânea izolat în spaţiu. Se pierde ca sămânţa aruncată în vânt. Fiecare individ trebuie să facă parte dintr-o comunitate. Credinţa şi solidaritatea încheagă cimentul societăţii moderne”.

        În sfârşit îmi arată direct avantajele care le pot avea dacă intru în gruparea lor.

        A doua zi m-am făcut Prezbiterian unit.

        Ei bine, crede-mă că din ziua aceea parcă am schimbat macazul vieţii. Viitorul era asigurat.

        Acestei întâmplări datoresc în cea mai mare parte situaţia la care am ajuns azi.

        Am fost încredinţat unui profesor care m-a învăţat limba americană. Am fost recomandat într-o slujbă bună la un birou de construcţii.

        Aripa protectoare a grupului din care făceam parte o simţeam la fiecare pas. Am fost introdus la o bancă pe acţiuni care finanţa nişte mari întreprinderi industriale. Ajutat să mă specializez în electricitate, recomandat la casa unde mă găsesc şi azi, ajuns din grad în grad până la postul de director al secţiei motoarelor electrice.

        — Nu înţeleg, îl întrerup eu, cum pot fi aşa. De evlavioşi Americanii aceştia realişti, cu simţul lor aşa de practic şi pozitiv?

        — În lumea asta nouă, începu el să explice, unde n-a fost un teren propriu pentru artă şi filosofie, numai religia era singura formă de viaţă speculativă, singurul ideal posibil. Şi nu uita că primii colonişti nu erau decât nişte sectari care-şi găseau aci adăpost. Forţa iniţială a fost religia; pe temelia ei s-a format această nouă naţiune. Dar aci biserica are alt caracter decât în lumea veche. Nu are nimic mistic. Statul nu se amestecă. O libertate de credinţă absolută. Cel mai larg spirit de toleranţă. Individul singur caută să seîncadreze într-o comunitate. Omul îşi plăteşte biserica şi preotul cum îşi plăteşte chiria casei pe care o locuieşte. Biserica e mai mult o şcoală decât un templu, e un club, o sală publică de conferinţe morale şi concerte religioase. Teologi abili, oratori de talent fac prozeliţi, atrag publicul prin reclamă, discursuri, muzică, fonograf, adună bani, construiesc, cumpără sau închiriază localuri de biserică. Sunt aci numai 160 de secte religioase. O babilonie de confesiuni independente, fondate pe libera interpretare a Bibliei.

        Este o perpetuă concurenţă între religii. Zilnic răsar profeţi moderni; unii cu mari calităţi financiare, care inventează religii noi, organizând în jurul bisericii cluburi, bănci, întreprinderi comerciale şi industriale pe acţiuni. Diversele biserici americane sunt întocmiri practice şi comode. Acum se agită ideea unificării religiilor, organizându-se un imens trust al bisericilor.

        Eram la al doilea rând de cafele, când îl întrebai brusc:

        — Dar cum se face că ai rămas până acum neînsurat?

        El începu să râdă zgomotos. Şi, după ce şi aprinse havana stinsă, se hotărî să vorbească, după oarecare şovăială.

        — Aci, vezi tu, nevasta e un obiect de lux. Omul luptă să facă bani. După ce a ajuns bogat, îşi permite şi luxul de a-şi lua nevastă, ca un obiect rar, de mare preţ.

        — Ei bine, dar tu ai ajuns într-o situaţie în care poţi să-ţi permiţi şi acest lux.

        — Hm! Făcu el clătinând din cap, e adevărat; dar trebuie să-ţi mărturisesc că un fel de laşitate m-a împiedicat. Niciodată n-am avut curajul să iau o Americană.

        Aci femeia e ca un copil răsfăţat şi cauza, de la origine, e că cei mai mulţi colonişti veneau singuri. Era mare lipsă de femei la început. Li s-a creat un regim privilegiat de care, prin tradiţie, se bucură şi abuzează femeile de azi. Acest cult al femeii a ajuns în America exagerat şi situaţia bărbaţilor a devenit umilitoare şi ridicolă. Sunt un fel de servitori ai femeilor. Ei muncesc şi ele consumă. Bărbaţii sunt priviţi aci numai ca nişte maşini de făcut dolari pentru ca femeile să-şi poată satisface gusturile de lux, toalete, bomboane, plimbări şi voiaje.

        Cu drept cuvânt se zice că America e paradisul femeilor. Ele domnesc aci. Viaţa de familie aproape a dispărut. Copii nu vor să aibă. Şi când au, sunt încredinţaţi altor femei, plătite să-i crească. Nu vor să se îngrijească de casă şi menaj, locuiesc în apartamente mobilate, mănâncă la restaurant, umblă toată ziua forfota prin prăvălii, cofetării, cluburi, societăţi; au oroare de ocupaţiile casnice pentru care, zic ele, sunt Negrii.

        — Şi totuşi, îi spun eu, dintre toate tipurile de femei găsesc că Americana e cea mai interesantă, cea mai simpatică şi la nivelul cel mai ridicat.

        În general frumoasă, zveltă, elegantă, emancipată fără a fi pedantă, vioaie, graţioasă, fără a fi frivolă, uneori excentrică dar totdeauna demnă şi sigură de sine. Îmi place felul cum privesc ele oamenii drept în faţa, fără să pozeze şi fără să se alinte. În ochii lor calmi, senini, au un fel de curaj moral, un bun simţ şi un echilibru admirabil.

        În lumea asta de afaceri negustoreşti, parcă numai femeia reprezintă frumosul, arta şi cultura.

        Că femeia e atrasă aci de spiritul public şi ocupaţiile casnice n-o mai reţin ca înainte legată de cămin, este explicabil prin însăşi transformarea societăţii moderne.

        De ce ar face în casă ciorapi, săpun sau melspaisuri, când se găsesc toate de-a gata în comerţ? În schimb ce câmp vast de activitate socială i s-a deschis: educaţia publică, învăţământul, asistenţa socială. Numai opera aceasta feminină mai afinează negustoreasca democraţie americană.

        — Foarte adevărat, mă întrerupe Aurel enervat, nu neg rolul social important de factor moral al femeii americane, dar susţin ca nu-i bună soţie, mamă şi menajeră. În general, Americana e ambiţioasă, are un fel de vanitate de a se distinge, de a fi cineva; egoistă, trăieşte numai pentru sine, mai mult o atrage viaţa publică decât cea de familie. Nu cunoaşte ceea ce se numeşte iubirea de cămin. Clubul feminin aduce fatal dezagregarea familiei. Ori eu mă însor cu gândul de a-mi crea o familie. În America, bărbaţii şi femeile sunt două rase deosebite. Femeia aci n-a ajuns încă să aibă creier de bărbat, dar şi-a pierdut inima de femeie. Un francez de spirit zicea despre Statele Unite: „În ţara asta femeile conduc pe bărbaţi, iar pe femei le conduc fetele lor, aşa că se poate zice că Statele Unite sunt conduse de copii”.

        La un moment dat era să cad şi eu în cursă. Mă aflam cu un prieten la băi de mare; două drăcoaice în costum de baie, ne atacau de câte ori apăream pe plajă. Mai târziu am aflat că la mijloc era un pariu. Cele două fete se prinseseră că nu vor pleca de la băi decât măritate.

        Prietenul meu, un uriaş copil, a capitulat repede. Eu am rezistat asediului o lună întreagă.

        Tatăl fetei era foarte bogat, dar nu da nici un ban zestre. „Dacă tânărul are cu ce să te ţie, ia-l” – îi spunea fetei.

        Tatăl băiatului, un mare fabricant, spunea la fel: „Dacă ai cu ce să ţii nevastă, însoară-te; dacă nu, aşteaptă până ce vei mai înainta în grad”. Băiatul avea un post plătit în fabrica tatălui său şi înainta la rând cu ceilalţi funcţionari. Înainte de căsătorie, fata şi-a formulat câteva condiţii. La sfârşitul fiecărei luni el trebuia să-i prezinte conturile de cât a câştigat şi cât a cheltuit. Ea le va verifica având drept să ia lunar cât va voi din suma rămasă.

        Trei luni pe an are drept să stea în Europa.

        După un scurt timp de la căsătorie, Americanul se îmbolnăveşte de tifos. Tânăra şi iubitoarea lui soţie cheamă pe soacră să facă pe infirmiera şi ea se duce să stea la părinţi, spunând că ei nu-i trebuie bărbat bolnav. Nu înţelegea de ce ar suferi ea pentru alţii. Numai după ce bărbatul s-a însănătoşit, nevasta s-a întors acasă. Bărbatul a primit-o cu mulţumire.

        — E târziu. Să plecăm. Mâne dimineaţă trebuie s-o iau de la capăt. Zilnic repet aceeaşi muncă monotonă de maşină regulată.

        Un nour de melancolie îi întunecă faţa şi ochii lui albaştri, tulburi, iau o expresie stranie. Mergând greoi, cu paşi şovăitori, mă apucă strâns de braţ, şoptindu-mi într-un oftat şuierător:

        — Nu mai pot. Trebuie să mă întorc în ţară.

        — Cum? Pentru ce?

        — Îl întreb surprins – acum când ai ajuns să ai aşa situaţie? Ce-ai să faci în ţară?

        — Nimic… Nimic… Tocmai pentru asta plec de aci, ca să nu fac acolo nimic. Mi-i sete de linişte. Nu mai pot. Sunt obosit. Vreau să stau, să nu fac nimic, absolut nimic.

        Noi care am venit mai târziu aci şi nu ne-am născut pe solul acesta, în atmosfera uscată şi electrică a Americii, nu ne putem adapta. Munca aceasta de sclav, condamnat a goni mereu în vârtejul de afaceri, fără să ai vremea de a gândi măcar, te oboseşte cumplit. Noi am ajuns sclavii maşinilor pe care le-am inventat. Şi maşinismul acesta tiran ne forţează să lucrăm ameţiţi mereu, mereu, fără o clipă de reculegere.

        Scopul vieţii aci e îmbogăţirea. Dar ce folos? Nici o bucurie n-ajungi să poţi gusta. În agitaţia asta continuă de infern, tensiunea pentru tot ce face preţul şi farmecul vieţii. Oamenii de aici ştiu să facă bani, dar nu ştiu să-i cheltuiască. E adevărat că trebuie să vii în America să faci banii, dar să-i cheltuieşti în Europa: căci numai după ce vezi America, poţi înţelege şi preţui ţara ta.

        Reporterul american.

        La o încrucişare de străzi ne oprim. De ce s-o fi îmbulzind atâta lume? Vreun accident sau un scandal de stradă? Ne facem loc înotând în coate prin mulţime. La mijloc, cocoţat în vârful unei scări mobile, un domn în negru, cu părul sur, vorbeşte mulţimii. Face gesturi largi de orator popular, declamă cu patos ca un actor de provincie.

        — Ţine un discurs politic?

        — Întreb pe Aurel care abia îşi poate stăpâni râsul.

        — Nu. E un orator comercial. Face propagandă pentru cumpărarea acţiunilor companiei care lucrează noile canale de navigaţie. Într-o mână ţine o portocală şi în cealaltă un măr. Cu gesturi de scamator le arată şi asigură publicul că va plăti pe jumătate preţul fructelor transportate pe apă, atunci când New York-ul se va lega printr-un canal cu Filadelfia, iar Clevelandul îşi va da mâna cu Pittsburgul. Cu o mişcare abilă aruncă fructele în mulţime şi scoate de la piept un pachet de acţiuni pe care le învârteşte deasupra capului.

        — Singura ocazie de îmbogăţire, domnilor…!

        Şi cu o agilitate uimitoare coboară din vârful scării, pătrunde în mulţime cu teancul de acţiuni, urmat de alţi doi agenţi care împart cu de-a sila prospectele şi broşurile noii companii a canalelor de navigaţie. Înainte de a se răspândi lumea, doi hamali zdraveni ridică scara îndreptându-se către o altă piaţă, unde trebuie să se instaleze tribuna oratorului comercial.

        — E luptă aprigă – îmi spune Aurel – între companiile de căi ferate şi noua companie care a început tăierea canalelor de navigaţie interioară.

        Ca să se folosească de părerile specialiştilor din Europa, au stăruit aşa de mult Americanii să se ţină acest congres internaţional de navigaţie la Filadelfia. În lupta asta presa, ca de obicei, e împărţită în două. Unele ziare susţin căileferate, altele susţin canalele. Încă nu ţi-a venit rândul. Îi ia pe toţi delegaţii după naţionalitate.

        Seara, la masă, într-un restaurant de mâna a doua, ascult o orchestră ciudată: piano, vioară, violoncel şi un gramofon care ţine locul tenorului.

        Mâncarea şi serviciul foarte proaste. Aştepţi un ceas până ce un chelner binevoieşte să ia comanda scrisă. Alt ceas aştepţi până ce-ţi vin deodată toate felurile cu care-ţi umple masa.

        Americanii nu sunt pretenţioşi: nelipsita porţie de îngheţată îi mulţumeşte mai mult decât toată lista de bucate.

        Un italian, de la masa de-alături, bătea enervat în farfurie.; chelnerul, care mesteca între dinţi o bomboană de gumă, se opri spunând hotărât: „Aşteaptă, că nu ţi-a venit rândul; dacă faci zgomot, nu te servesc de loc”. Italianul s-a potolit ca prin farmec.

        Înainte de a termina masa, văzui intrând în sală un tânăr cu pălăria pe ceafă. De la uşă roti o privire grăbită şi întins veni la masa noastră. Fără multă introducere îmi spune că-i trimis din partea unui mare cotidian să afle ce părere am eu asupra noilor proiecte de tăiere a canalelor de navigaţie dintre Filadelfia – New York şi Cleveland – Pittsburg. Îi răspund râzând că abia am sosit în America şi nu sunt încă orientat nici asupra situaţiei geografice a noilor canale.

        Reporterul marelui cotidian îşi încruntă o clipă sprâncenele. După ce-şi scoase din catarame un întreg harnaşament de curele, în care-şi ţinea un enorm aparat de fotografie tip „Kodak”, se aşeză la masă în faţa unui bloc-notes.

        Zadarnic încercasem să mă sustrag. Căzut în ghearele reporterului american, nu mai aveam nici o scăpare. După ce-şi ţăcăni de câteva ori vârful tocului de dinţii de aur care străluceau printre buze, începu să-mi explice proiectele canalelor servindu-se de tacâmurile şi farfuriile de pe masă. Căuta să-mi sugereze părerile sale asupra noilor canale pentru a-mi putea smulge răspunsurile de care avea nevoie.

        Sfârşi prin a-şi schimba formularea întrebării:

        — Ce părere aveţi în general asupra concurenţei dintre căile ferate şi canalele de navigaţie?

        — În toate ţările, îi spun eu, unde s-au tăiat canale – a fost la început o luptă între căile de comunicaţie de apă şi cele de uscat. Experienţa însă a dovedit peste tot că nici unele nici altele nu pot pierde, căci întregul trafic creşte, ridicându-se valoarea întregii regiuni în care s-au înmulţit mijloacele de transporturi.

        Satisfăcut Americanul nota cu mare viteză în carnet nişte semne cabalistice din care trebuia să-şi compună interviul.

        Ca să mă despăgubesc, mă încercai şi eu să-l descos asupra organizaţiei marilor ziare americane.

        Reporterul după ce-şi termină masa – o porţie de carne de porc cu marmeladă şi două porţii de îngheţată – începu să-mi explice:

        — La noi Jurnalul e o pură întreprindere comercială Cum ar fi o bancăsau o societate de asigurare… O gigantică fabrică în care lucrează o armată de mii de specialişti, o imensă uzină de produse intelectuale.

        Aşa cum a ajuns azi, jurnalul american e o tribună liberă, deschisă la toate părerile şi iniţiativele timpului. Cu un preţ foarte mic a ajuns la un tiraj formidabil. O avalanşă de hârtie imprimată cade zilnic asupra maselor, şi răspândeşte, vântură, inoculează idei în milioane de capete omeneşti. Titanicele forje ale presei înghit zilnic, ca nişte monştri din poveste, kilometri de hârtie ameninţând cu distrugerea vastele păduri americane.

        New York Herald a ajuns, în ediţia de Duminică, la o sută de pagini – jumătate kilogram de hârtie – aproape de greutatea unei pâini. Ce puternică influenţă şi autoritate are azi presa cu forţa ei dominatoare…

        — E numai o iluzie, îl întrerupe Aurel, tăind brusc entuziasmul Americanului; ziariştii se cred stăpânii opiniei publice, dar în fond nu sunt decât sclavii publicului, reflexul şi agenţii de transmisie. Presa americană nu-i decât o imensă agenţie de informaţii, un vast birou de explicaţii populare într-un limbaj arid, monoton sau naiv, exagerat şi senzaţional, fără nici o scânteiere de spirit, de logică sau de pasiune. Se tipăreşte numai ceea ce marelui public îi place să citească. Nici idei, nici stil, nici personalitate. Ziariştii americani nu sunt cunoscuţi şi apreciaţi ca în Europa. Ca dovadă deschideţi cele mai mari ziare americane şi nu veţi vedea nici un articol semnat. Singurul nume aparent e al proprietarului care, cu toată reclama comercială ce şi-o face, nu scrie nimic. Nu este decât un abil om de afaceri, un mare negustor de noutăţi.

        Americanul, care ascultă cu ochii aproape închişi, cu faţa crispată, izbucni deodată:

        — Mă rog, nu uitaţi că fiecare epocă îşi are presa ei. Credeţi că noi n-am trecut prin vechea şcoală a jurnalismului-apostolat? Că n-am avut odată presa dogmatică, apărând idei şi opinii după programe de partid? Ziariştii noştri din trecut, începând cu marele Franklin, au dus lupte teribile împotriva tiraniei engleze. Şi mai târziu, după constituţie, ziarele politice se războiau cu atâta patimă că adesea redactorii terminau în stradă cu focuri de revolver polemicile înfierbântate din ziare.

        Dar oricât de bun, ziarul din trecut avea un cadru prea strâmt. Nu se adresa decât numai unei anumite categorii de cititori, nu marelui public. În angrenajul giganticilor transformări mondiale, prin mijloace rapide de comunicaţii, presa s-a universalizat. Am evoluat realizând marele jurnal american, care culege şi împarte noutăţi şi cunoştinţe pentru fiecare membru al familiei şi societăţii.

        Misiunea şi opera socială a presei americane este una din cele mai mari minuni ale lumii. Răspândind anual miliarde de foi, ea face educaţia unui număr mai mare de oameni de cât poate face totalitatea şcolilor şi universităţilor existente. E adevărat că presa noastră are alt caracter. Nu are nume marcante care să domine. Nu are tenori, primadone, dar fiecare îşi face partea sa conştiincios, conlucrând armonic în acest concert în care totul e la unison.

        Şi ca serviciu de informaţii, de sigur că-i cea dintâi presă din lume.

        Succesul jurnalului american depinde de reportajul care recoltează noutăţile. Căci în fond gazetarul nu-i decât un fel de vânzător de noutăţi. Trebuie să posede arta de a culege şi prezenta marfa la timp, în chip interesant şi atractiv.

        Reporterii noştri ţin recordul. Sunt activi, ingenioşi, antrenaţi şi neobosiţi. Izbutesc să învingă toate dificultăţile; ştiu să găsească totdeauna mijlocul de a obţine ceea ce vor. Sunt cazuri celebre de voinţă şi devotament profesional. Nu ştiu dacă aţi auzit de Fielders, reporterul de la New York Times? Acum câţiva ani, când s-a întâmplat groaznicul naufragiu al vaporului Oregon, Fielders a plecat cu o şalupă pe ocean ca să întâlnească vaporul Lloydului German, care salvase în drum o parte din călătorii de pe Oregon. A reuşit să întâmpine vaporul german înainte de intrare în baia New York-ului. S-a suit pe bord şi a stat de vorbă cu cei salvaţi, recoltând în câteva minute informaţii din care el putea scrie un volum întreg asupra naufragiului Oregonului, ca şi când ar fi fost la faţa locului. Dar când vru să plece, căpitanul vaporului german îl opri. Înserase, vaporul ancorase în faţa portului aşteptând vizita sanitară care întârzia. Debarcarea nu era permisă. Când s-a convins că orice protestare e în zădar faţă de încăpăţinarea căpitanului, abilul reporter s-a apropiat de balustrada punţii de sus şi, printr-un salt de acrobat, s-a aruncat de la înălţime în valurile oceanului.

        Călătorii priveau îngroziţi de spaimă. Marinarii îi aruncau aparate de salvare şi se agitau toţi pe punte să coboare bărcile pentru a-l pescui. Fu salvat de şalupa cu care venise şi care aştepta în apropierea vaporului. Şalupa cu toată viteza se îndreptă spre port. După o oră Fielders debarcă pe chei. Şi a doua zi dimineaţa, înainte de acostarea vaporului german, numai în coloanele ziarului „New York Times” apărură pe larg informaţii complete asupra naufragiului Oregonului. Un alt reporter celebru, Stuart de la Chicago Tribune, ca să poată reproduce discuţiile juraţilor în procesul Luesteger – un cârnăţar care îşi omorâse nevasta – a reuşit să se bage în ventilatorul camerei secrete a juraţilor unde a stat şapte ore.

        Cel mai interesant caz e al unei femei reportere. Îndrăzneaţa Miss Ann Royal, căreia Prezidentul Vyler în refuzase orice interviu, a pândit momentul când Prezidentul fiind la ţară, făcea baie sub cerul liber în râul Potomac. Ingenioasa reporteră s-a aşezat pe hainele Prezidentului lăsate pe mal. Nu s-a mişcat de-acolo până ce nu i-a smuls toate informaţiile de care avea nevoie.

        Era aproape de miezul nopţii când reporterul american îşi controla ceasornicul. După un all right repezit porni în goană spre redacţie.

        A doua zi dimineaţă apăru într-unul din marile cotidiane, pe trei coloane, cu litere mărunte: „Părerile unui specialist român asupra importanţei noilor canale de navigaţie din Statele Unite”.

        Şi pentru că la masa care o luasem împreună îmi păruse ciudat felul acela de mâncare: carne de porc cu marmeladă, reporterul făcuse un articol special pe alte două coloane. Titlurile şi subtitlurile erau imprimate cu litere de-o şchioapă: „Interesantele impresii ale unui Român asupra ţării noastre” „Admiră progresul nostru, dar se miră de unele obiceiuri necunoscute în lumeaveche” „Bucătăria românească nu admite carne de porc cu marmeladă”.

        La Academia militară americană.

        Se lumina de ziuă când „Robert Fulton” se dezlipi forfotind sub presiunea aburului, de lângă pontonul debarcaderului „Hudson River Line”.

        Vaporul acesta cu patru punţi şi trei coşuri, e unul din acele tipuri de vase uriaşe, de o formă ciudată, care nu se pot vedea decât pe luciul fluviilor şi lacurilor americane.

        Împotriva curentului urcăm fluviul cu repeziciune, lăsând în urma noastră New York-ul, înăbuşit de fum, pierdut în haos, înecat în ceaţa care apasă veşnic pe umerii oraşului gigantic. Din depărtare nu se zăresc decât vârfuri sclipitoare de zgârie-nori, singurele care mai pot străpunge pânza de neguri joase ce învăluie orizontul.

        Fluviul Hudson cu malurile lui înalte, stâncoase, nelucrate şi abrupte, pe care mai trăiesc unele bătrâne păduri de altă-dată, se aseamănă mult cu Dunărea noastră la Porţile de fier, deşi Americanilor le place să-l numească: Hudson Rinul american.

        Întâlnim câteva remorchere mici trăgând convoiuri lungi de şlepuri încărcate cu grâne sau cărbuni.

        După ce trecem de-a lungul malului Palisadelor, un perete de coloane stâncoase în cremene vânătă şi roşă, vaporul, scăpat de marele curent, mărindu-şi din ce în ce viteza, alunecă pe întinderea de apă revărsată ca un lac.

        Mai în sus albia se strânge între malurile înalte şi păduroase.

        Vaporul se opreşte greoi în cotitura scurtă a fluviului. Acostăm la debarcaderul pe care scrie: West Point.

        Ne coborâm grămadă pe mal şi ne rânduim în cele zece brecuri militare care ne aşteaptă în faţa pontonului. Mă aşez între un inginer belgian şi un locotenent din marina italiană.

        Urcăm în pasul trăgănat al cailor, pe-o şosea tăiată în coasta dealurilor acoperite de castani stufoşi.

        Sus ne oprim în faţa şcolii, pe piaţa de paradă.

        În capul scării ne aşteaptă directorul şi ofiţerii profesori.

        Suntem conduşi în sala de onoare – „Memorial Hall”, sala gloriilor şi trofeelor. În ţara asta nouă, în tânăra republică de negustori, te minunează îndrumarea patriotică, cultul unui trecut aşa de puţin îndepărtat şi a unei istorii naţionale aşa de scurte.

        Copiii din şcolile primare, la intrarea şi ieşirea din clase, sunt datori a saluta drapelul american, care fâlfâie în fiecare zi deasupra şcolii.

        În „Memorial Hall” sunt păstrate steagurile şi tunurile, statuile eroilor, portretele marilor generali americani. Relicvele proaspete din războiul independenţei sunt păzite cu sfinţenie pe rând de către generaţiile care se pregătesc în academia militară.

        Mă uit cu atenţie la portretele generalilor americani. Tipurile aceste de militari făcuţi, şi nu de meserie, cu pălăriile lor garibaldine plecate pe o ureche, strânşi în tunicile lor de împrumut, generali numai la alegere şi nu la vechimedupă anuar, te urmăresc parcă în cadrele lor aurite cu nişte ochi ageri, vioi, plini de îndrăzneală şi neclintiţi în voinţa şi hotărârea lor.

        Un căpitan din artileria americană ne conduce prin toate sălile de clasă, laboratoarele şi sălile de gimnastică; ne dă lămuriri asupra organizaţiei acestei şcoli în care republica îşi fasonează după sistemul ei uneltele de meserie pe care se sprijină alcătuirea apărării naţionale.

        West Point, căruia i se zice Gibraltarul Hudsonului, e un punct strategic însemnat: fortificaţia lui stăpâneşte navigaţia pe fluviu. Marele Washington a ales anume acest loc pentru întemeierea unei academii militare.

        Sunt vreo patru sute de elevi, între 17 şi 22 ani. Nu se dă nici un concurs de intrare. Fiecare deputat are drept să bage în şcoală câte un elev din circumscripţia lui electorală. Preşedintele Republicii are drept la zece locuitori.

        Întreb dacă sunt toţi bursieri sau se primesc şi elevi cu plată. Căpitanul îmi răspunde zâmbind: „elevii nu plătesc nimic, dimpotrivă statul plăteşte pe lângă toată întreţinerea şi câte-o leafă de 500 dolari pe an fiecărui elev”.

        Ce impresie plăcută îţi face şcoala aceasta, departe de haosul marilor oraşe, aşezată sus, pe-o coastă verde, singuratică, în mijlocul unei naturi bogate, unde respiri în plin libertate şi aerul curat de apă şi pădure. Încotro îţi arunci privirea nu întâlneşti decât aceiaşi tinereţe sănătoasă şi oţelită, figuri fragede, voioase, priviri agere, îndrăzneţe, trupuri zvelte, umeri laţi, piepturi bombate, braţe de luptători cu muşchi de criţă.

        — Metoda noastră e simplă, ne spune cu modestie căpitanul american. Gimnastica fizică o combinăm cu gimnastica morală. Pe cât putem, înlocuim ideile abstracte prin simţul practic şi ne încordăm puterile de a cunoaşte realitatea, de a o mânui şi de a o stăpâni. Deşi pe mulţi ne atrage educaţia franceză şi germană, ne ferim însă de a le copia. Nu se potrivesc cu firea şi mediul nostru.

        Căutăm să producem just marfa de care democraţia noastră are nevoie. Toţi nu pot să ajungă savanţi, dar trebuie să iasă toţi de aici oameni întregi, hotărâţi şi viguroşi. Specializarea şi selecţiunea vine mai pe urmă. Aci lucrăm să formăm caractere, trupuri şi suflete sănătoase, pregătite pentru o viaţă de luptă.

        Ceia ce numiţi dv. viaţa de cazarmă cu disciplina ei mecanică, uniformă şi rigidă, noi avem foarte puţină.

        Trei luni pe an elevii nu dorm pe paturi în case, stau afară în corturi, ducând viaţa grea de campanie. Cursurile teoretice se fac numai iarna în grupe de câte zece elevi în fiecare sală sub conducerea unui ofiţer profesor instructor.

        Pe cât putem, facem o educaţie mai mult individuală decât colectivă.

        Doctorii nu pot lecui bolnavii tratându-i în bloc; trebuie să-i caute pe fiecare separat, adaugă căpitanul surâzând mulţumit. Pedepsele sunt foarte rare. Cele mai grave greşeli sunt minciuna şi beţia. Duminica repaosul e obligator. Toţi elevii trebuie să ia parte la serviciul religios, afară de cei care declară în scris că sunt liberi cugetători.

        Ieşim în curtea şcolii. În fund pe un covor verde de iarbă tunsă se încinsese o luptă înverşunată de fotbal. Trecem pe lângă statuia lui Kosciusko,marele erou polonez care a iubit mult locurile aceste unde se retrăsese la bătrâneţe.

        Pe aleile curate, cu nisip roşu, umed, sub umbra bolţilor de verdeaţă întâlnim grupe de elevi în uniformele lor bogate, în tunici-fracuri albastre cu nasturi auriţi, cu pantaloni albi călcaţi pe dungă. Tinerii aceştia eleganţi, curtezani, se plimbă însoţind domnişoare graţioase în costume de culori deschise, în toalete de primăvară.

        Locotenentul italian cu care mă aflam mai în urmă, îmi şopti trăgându-mă de mânecă:

        — Nu-ţi pare curios ce vezi?

        Mă rog, ce-i aci: şcoală militară sau pension de domnişoare? Ori la aceiaşi şcoală învaţă şi băieţii şi fetele?

        Cine or fi oare persoanele astea?

        Intrăm în bibliotecă, o sală imensă cu o cupolă minunat lucrată.

        Câţiva elevi stingheri stau aplecaţi pe pupitre cu cărţile dinainte. Mai multe perechi, elevi şi domnişoare, stând pe aceiaşi bancă alături, citesc jurnale. Observ o blondă fragedă, o gingaşă miss, subţirică şi vioaie, şezând băieţeşte pe o masă, cu picioarele rezemate de speteaza unei bănci; în faţa ei, în picioare, un elev o serveşte întorcând foile unei reviste ilustrate. Ieşim de aci şi mai nedumeriţi. În mintea fiecărui dintre noi se frământă aceiaşi întrebare la care ne ferim să cerem răspunsul cuvenit.

        În sfârşit Italianul se hotărăşte, dar o ia mai pe departe.

        — Mă rog, la D-voastră azi e sărbătoare? Căpitanul american răspunde scurt:

        — Da!… E Joi. Duminica şi Joia nu se învaţă; azi e flirt…!

        — Cum adică?… Se opreşte Italianul întrebând surâzător.

        — Da, domnilor, răspunde serios căpitanul american, la noi în programul analitic al şcolii e prevăzut şi acest curs. Vi se pare curios sistemul nostru de educaţie aşa de natural?

        Aceste domnişoare, pe care le vedeţi aci, sunt din cele mai bune familii venite în vilegiatură.

        După cum v-am spus, la noi intră elevi din toate colţurile ţării şi din toate păturile sociale; ofiţerimea nu reprezintă numai o anumită clasă. Pentru a fasona toate aceste deosebite elemente pentru acelaşi fel de a se prezintă în lume, am găsit că cel mai bun sistem este influenţa feminină. Statul a făcut aici în apropierea şcolii hoteluri şi vile, alcătuind o frumoasă localitate de vilegiatură. De două ori pe săptămână lumea ne vizitează şcoala, ia parte la seratele noastre, asistă la parade şi uneori la exerciţii.

        — E frumos, dar – întreabă unul dintre noi – aceasta nu împiedică mersul şcolii? Nu se întâmplă uneori ca să se stabilească legături prea strânse?

        — E adevărat că multe prietenii care se leagă aci, mai târziu – când elevii ajung ofiţeri – se transformă în căsnicii şi… Credeţi-mă, că sunt dintre cele mai fericite, căci tinerii au avut vreme să se cunoască îndestul de bine.

        — După cum vedeţi, aci avem aer curat şi o poziţie încântătoare. S-o luăm pe aleea din dreapta să vă arăt ce privelişte splendidă se deschidedeasupra fluviului.

        În capătul aleii, pe o tăbliţă prinsă în coaja argintie a unui bătrân mesteacăn, era scris cu litere mărunte: „Flirtation Welk”

        Pe această alee a flirtului, la fiecare pas, întâlnim plimbându-se perechi vesele, surâzătoare. Ei ne salută scurt milităreşte cu mâna la cascheta purtată pe o ureche. Ele ne întâmpină c-un morning graţios privindu-ne drept în faţă.

        Nici o umbră de sfială nu poţi surprinde în ochii lor albaştri senini…

        În drumul nostru, pe sub bolţile de tei în floare, simţim plutind parcă în aerul îmbălsămat farmecul tinereţii pline de sănătate şi voioşie. Câte o undă de vânt răcoritor, clătinând acoperişul de frunze deasupra capetelor blonde, răsfiră în aer, fluturând nebunatic, şuviţe de păr auriu ca spicul de grâu, sau roşu închis cum e arama. Pe malul abrupt, într-un pavilion, lucrat cu îndrăzneală, deasupra unei râpi stâncoase, o pereche admiră priveliştea deschisă în valea Hudsonului.

        El o ţine de mijloc să nu cadă; ea, zglobie, în picioare pe parapetul balconului, se apleacă pe marginea prăpastiei ca să vadă până în fundul râpei; valurile frământate în spume scobesc piciorul stâncii goale, cenuşii.

        Ca să nu-i tulburăm, ne oprim mai departe de pavilion, când ea îşi întoarse capul şi ne privi cu ochii albaştri, umezi.

        — Poftiţi, poftiţi!… De aci e o vedere splendidă… Numai să vă ţineţi bine. E ameţitor de frumos! Şi râzând zgomotos se sprijini de umerii tânărului, pentru a coborî de pe parapet într-o săritură ştrengărească.

        Jos, la picioarele noastre, apa curgea lin, cu pete de-o culoare bronzată. În adânc se oglindea tremurând stânca despicată şi roasă de umezeală. În depărtare vederea îmbrăţişa toată valea adâncă a fluviului, care-şi mlădia albia sclipind sub razele soarelui. În zare tremura o pată luminoasă. Era oraşul Albany, pe Hudson în sus, unde trebuia să ajungem înainte de asfinţitul soarelui.

        — William, adu un binoclu, să poată vedea domnii mai bine!

        Şi tânărul o luă la fugă pe alee, grăbit să ne servească.

        — Am auzit că plecaţi, miss Elen? O întrebă căpitanul american.

        — Eu? Nu, mama se duce ca de obicei la Atlantic City ca să şi înceapă băile de mare. Eu rămân până la terminarea cursurilor academiei militare.

        — Şi pe urmă?

        — Mă duc şi eu la mare.

        — Singură?

        Nu, mă însoţeşte William.

        — Şi pe urmă? Continuă căpitanul cu întrebările ca să o necăjească.

        — Pe urmă? Pe urmă nu te mai priveşte pe d-ta, domnule profesor şi guvernor; William iese ofiţer şi rolul d-tale de a-l dădăci încetează.

        Un râs zglobiu acoperi ultimele cuvinte, pentru a ascunde necazul cu care fuseseră spuse.

        În capătul aleii, din frunziş se desprinse o formă.

        Cu capul gol, zveltă, elegantă, păşea uşor, săltăreţ ca o păsărică pe nisipul curat şi umed.

        Credeam iarăşi că vreo blondă miss caută pe cineva prin aleea flirtului. Numai când ajunse aproape de pavilion văzurăm că ne-am înşelat.

        Urmară prezentările:

        — Lady Moor, mama lui miss Ellen.

        Statura şi ţinuta erau de o potrivă. Văzute de la spate nu puteai cunoaşte care e mama şi care e fata.

        Aceiaşi figură, încadrată însă în bucle argintii, buzele mai subţiate şi două dungi uşoare îi încreţeau în colţurile gurii obrazul încă fraged.

        Căpitanul american îi lămuri rostul vizitei noastre şi, ca să lege mai strâns o convorbire, adăugă surâzând:

        — Domnii par foarte surprinşi de sistemul de educaţie din şcoala noastră.

        Atâta fu de ajuns ca Lady Moor să-şi desfăşoare teoriile. A început prin pilde ajungând din ce în ce la sentinţe care erau date fără apel sau replică, pronunţate cu un aer grav, hotărât, rigid.

        — Grădinarul supraveghează plantele, faţă îndoială, însă le lasă să crească după legile naturii…

        Precum avem nevoie numai de o singură religie, tot astfel trebuie să avem una şi aceiaşi morală pentru bărbaţi şi femei.

        Educaţia ca să fie sănătoasă trebuie să aibă o bază naturală. O educaţie separată plasează elevul într-o lume artificială compusă din semeni şi nu-l prepară decât teoretic la asociaţia viitoare. Numai coeducaţia, şcoala mixtă, cheamă la viaţa de familie. Şcoala separată are tendinţa de a dezvolta defectele particulare, la fiecare sex.

        Zadarnic încercăm a face oarecare întâmpinări. Unul dintre noi, mai îndrăzneţ, atinse chestiunea delicată a inconvenientelor ce pot avea loc prin apropierea sexelor la o vârstă de tranziţie.

        O privire încruntată şi o încreţitură de sprâncene ne înfruntă tăindu-ne curajul de a mai întrerupe şi Lady Moor, stăpână pe cuvânt, continuă într-un ton din ce în ce mai sacadat:

        — Prejudecăţi învechite într-o lume îmbătrânită. Şcoala noastră, domnilor, nu-şi propune ca a Dumneavoastră să formeze numai oameni de-o parte şi femei de altă parte, ea tinde mai departe: trebuie să formeze şi să dezvolte un tip comun de umanitate cât mai ridicat posibil. Ideal care nu poate fi atins decât când bărbaţii şi femeile de acord îşi vor uni mâinile într-o acţiune comună pentru perfecţionarea rasei.

        Dar glasul strident şi asurzitor al sirenei vaporului, care ne chema făcând să clocotească văile, înăbuşi ultimele cuvinte ale Lady Moor.

        Pe când coboram pe drum, în spre debarcader, ofiţerul italian – trăgând de mânecă pe inginerul belgian – îi şopti surâzând sceptic:

        — Ei, la D-voastră s-ar putea încerca acest sistem de educaţie?

        — O! Desigur că nu, răspunse belgianul râzând cu poftă.

        — La noi nici atâta.

        Chestie de rasă, de moravuri…

        — Chestie de temperament, adăugă Italianul ascunzându-şi un zâmbetşiret pe sub mustăţile lui stufoase.

        Ne îmbarcarăm din nou. Vaporul plin de lume se depărtă uşor de mal.

        Din colţul meu, de pe punte, am rămas mult cu ochii în urmă spre West Point, care se îneca în zare cu pădurea-i înverzită, cu stânca-i cenuşie, pe alocurea albită de fluturarea batistelor, ce semănau cu un stol de porumbei cu aripele întinse rotind deasupra apei.

        Am rămas cu gândurile în urmă la vremea când îmi făceam osânda vârstei în şcolile din ţara mea. Parcă simţeam răceala mormântului din şcolile-cazărmi, în care îngropasem cei mai frumoşi ani din cursul unei vieţi.

        Şi fără să-mi dau seama, o aripă de tristeţe mă atinse dintr-o dată şi mă simţii rănit şi despărţit cu totul de restul mulţimii zgomotoase, care în plină veselie se agita pe puntea vaporului în mers.

        Oglinda trecutului neşters făcuse să vibreze o undă din regretul pierdutei tinereţi… Aşa de netrăite.

        În ghetto-ul american.

        Am găsit aci un vechi prieten.

        Doctorul Jak L… fost coleg de liceu la Iaşi. Am cutreierat cu el toate cartierele celui mai cosmopolit oraş din lume. Nici într-un alt punct de pe glob nu se poate găsi un asemenea amestec de rase omeneşti. Cele mai diferite naţionalităţi trăiesc aci împăcate între ele, în grupe compacte, împărţite pe cartiere în sânul aceluiaşi oraş. În cartierul „Little Italie”, Mica Italie, trăiesc mai mulţi Italieni decât în Roma. Evreii sunt aproape două milioane numai în New York.

        Prietenul meu m-a dus la o bibliotecă populară în centrul evreiesc Forthside.

        Croindu-mi drum prin mulţimea săracă şi zgomotoasă care forfotea în valuri, prin negustorimea ambulantă cu marfă ieftină, printre coşuri, tarabe şi cărucioare cu zarzavaturi, haine vechi, murături, gulere, manşete, cărţi, ciorapi, dantele şi toate mărunţişurile – am avut un moment impresia că trec prin vestitul Târgul-Cucului din Iaşi. La bibliotecă am rămas uimit de mulţimea cărţilor şi a gazetelor româneşti găsite aci în inima acestui ghetto american.

        — Au fost aduse, îmi explică doctorul, de pe când era bibliotecar un tânăr evreu-român, care învăţase la Universitatea din Bucureşti.

        Ce falsă e părerea aşa de răspândită asupra solidarităţii Evreilor de pretutindenea, îmi spuse doctorul.

        Nici o afinitate nu-i între Evreul englez şi Evreul român sau rus. În America nu există o mare colonie israelită, cum îşi închipuie mulţi. Sunt o sumă de grupuri independente de Evrei, împărţiţi pe naţionalităţi, după diferitele ţări de unde au venit. Mai mult chiar, Evreii români au organizaţii aparte pe judeţe: Ieşeni, Bucureşteni, Nemţeni, Gălăţeni… Evreii din România au început să treacă oceanul pe la 1880; iar Românii ardeleni – mult mai târziu: pe la 1890. Fiind toţi săteni ei veneau cu gândul să câştige ceva şi să se înapoieze. Evreii, mai toţi meseriaşi şi mici negustori, veneau să-şi găsească o nouă patrie. Cu stăruinţa lor cunoscută, având toate drepturile cetăţeneşti, mulţi din ei – învăţând la şcolile americane – au ajuns azi la situaţii frumoase.Sunt câteva sute de medici, advocaţi, ingineri, afară de mulţimea celor din comerţ. Unii au ajuns profesori de universitate, ziarişti, scriitori şi artişti cunoscuţi. Chiar Americanii recunosc că Evreii au jucat un rol important în dezvoltarea marei republici… Experienţa făcută de America pe-o aşa de largă scară ar trebui să distrugă multe prejudecăţi rămase încă împotriva Evreilor – bineînţeles pentru cei care vor să vadă şi să audă.

        E foarte interesant să vezi cum păstrează aceşti oameni obiceiurile şi legăturile cu ţara în care au trăit, şi unde le-au rămas acel ceva sufletesc, nedezlipit de peticul de pământ, pe care au văzut întâia oară lumina zilei.

        Să mâncăm diseară la o cârciumă bucureşteană ai să vezi tipuri interesante.

        În drum, trecând prin Broadway mă minunez din nou de tehnica ingenioasă, pusă în serviciul acelor gigantice reclame luminoase. Constelaţii fantastice sclipesc pe întinderi de zeci de kilometri. Stele, comete şi bolizi de toate culorile. Reflectoare proiectează pe bolta cerului figuri, litere, râuri şi cascade luminoase într-un joc ameţitor.

        — Ce sume fabuloase trebuie să înghită aceste reclame!

        — Americanii, îmi spune doctorul, au înţeles înaintea tuturor adevărul, pe care îl repetă azi toată lumea: că reclama e sufletul comerţului. Acum se vorbeşte şi de crearea unei catedre de reclamă la facultatea specială de gazetărie.

        A ajuns absolut necesar să se predea şi acest curs. Marile întreprinderi industriale iau în serviciul lor, pentru reclamă şi propagandă, oameni titraţi, cu talent şi cunoştinţe artistice, cu studii serioase de psihologia maselor. Cel care vrea să valorifice un obiect, trebuie să fie în curent cu ultimele cercetări ale psihologiei; trebuie să ştie cum să aplice legile atenţiei pentru a aţâţa simţul curiozităţii. Spiritul inventiv american e în adevăr uimitor. Nu ştiu dacă ai auzit de reclama originală a unei case de încălţăminte din Filadelfia. În lungul trotuarelor erau înşirate nişte tălpi mari de carton, pe care sta scris: „Unde duc paşii mei”. Şi paşii duceau la un nou magazin de încălţăminte, care din ziua de inaugurare s-a făcut celebru.

        În fiecare zi se născocesc mijloace noi de reclamă pentru a impresiona şi atrage atenţia publicului.

        Când am intrat în cârciuma-restaurat românesc, nu m-am uitat la firmă. Numai după ce m-am aşezat la masă, am văzut scris cu litere mari pe un perete: „La Carmen Silva – Rabinovici”. Patronul, un om cărunt, simpatic, jovial, îmi spune că a ţinut în tinereţe cantina din faţa cazărmii Malmezon. Cunoştea mulţi ofiţeri din artilerie: unii pensionari, iar alţii răposaţi de mult. Un taraf de lăutari: viorist, ghitarist şi ţambalagiu, veni să ne încânte cu arii vechi din romanticul repertoriu de mahala bucureşteană. Am mâncat fleică în piele la grătar, mititei pipăraţi pe fund de lemn şi nişte murături cumplite.

        Patronul se aplecă şoptindu-mi radios: „Garantez că murături aşa speciale, puse de mâna mea proprie, n-o să gustaţi în toată America. Scuzaţi, dar pot zice că nici chiar în Europa, nicăieri nu se află aşa ceva. Numai singur la Bucureşti, la unul Aizic Chioru în capătul Dudeştilor, poate să mai găsiţi aşafel de murături înfundate, cum am învăţat eu acolo să fac”.

        Pe când stăteam la masă, intră grăbit un tânăr înalt, palid, cu părul creţ cu nişte ochi mari, negri, de oriental. Cu gesturi largi, aruncă repede câteva cuvinte spre masa noastră:

        — Un succes monstru!… Un orator admirabil…!

        Doctorul, surâzând ironic, privi spre grupul format în jurul tânărului care vorbea aprins, cu buzele arse, cu ochii scânteietori.

        — E un băiat sosit de curând de la Bucureşti, mă lămuri doctorul. Se întoarce de la o conferinţă socialistă, ţinută de un mare orator venit de la Berlin.

        — Socialismul, îl întrebai eu, face în adevăr progrese reale aci?

        — Stă pe loc, îmi răspunse doctorul, e numai o iluzie, de care se încântă tinerii emigranţi. Socialismul se împacă foarte greu cu americanismul. Aci cu drept cuvânt se poate zice că socialismul e o plantă exotică: nu poate încă prinde rădăcini în mediul american. Pare la prima vedere că-i o anomalie, un paradox, ca tocmai aci, în ţara clasică a capitalismului şi a trusturilor, socialismul să nu prindă, deşi de zeci de ani vegetează fără nici o vitalitate. Toate doctrinele socialiste din Europa, traversând Atlanticul, s-au limitat numai la cercuri restrânse, printre emigranţii proaspeţi, mai cu seamă între Germani. Adevăraţii Americani se dezinteresează complet.

        Se fac glume pe socoteala activităţii partidului socialist, care se reduce la golirea halbelor de bere şi la discuţia asupra lui Marx şi a prostiei lucrătorilor americani. Cum fiecare ţară are altfel de socialism, se poate zice că aci nu-i încă un socialism american, ci numai unul german. Teoriile nu prind în ţara asta, care merge aşa de bine fără teorii. Americanul e liberal şi individualist. Socialismul se loveşte de caracterul şi de moravurile democratice, care stau la baza acestei noi civilizaţii.

        Aci nu există caste şi nici nu-s clase sociale stabilite. Proletarul nu caută să distrugă pe capitalist; speră să ajungă şi el odată capitalist şi adesea chiar ajunge. Marele Abraham Lincoln a fost în tinereţe argat la o fermă.

        În America nu se formează acea fatală armată de rezervă industrială, pe care au cântat-o Marx, Engels şi Lassalle.

        Lucrătorul american nici nu se consideră că face parte dintr-o clasă inferioară. Are cu totul altă mentalitate. Nici nu poate concepe lupta de clase. El se consideră pe picior de egalitate cu patronul. Nu sunt aci stăpâni şi slugi, ci numai egali, lucrând de acord într-o asociaţie sau cooperaţie de câştig. Sentimentul egalităţii şi al libertăţii individuale e aşa de puternic, încât orice lucrător american păstrează întotdeauna aceiaşi mândrie de cetăţean liber într-o ţară liberă.

        Pe când stau de vorbă, în faţa cafelelor, sosi tatăl doctorului. Un bătrân înalt, uscăţiv, cu nasul mare, buze cărnoase şi-o barbă venerabilă, albă-afumată. Îmi dădu mâna cu un tremur de emoţie. Îi făcui loc la masă şi comand şi o cafea turcească.

        „Subţire, fiartă bine” – adaogă bătrânul din obişnuinţă. Cu ochi mari, deschişi, mă fixă pătrunzător, tuşi în sec de două ori şi începu cu glas blajin,măsurat, cu o mare politeţe şi sfială.

        — Scuzaţi, n-o să vă supăraţi, dacă voi zice drept şi cinstit ce am eu pe inimă?

        — Mă rog, cu cea mai mare plăcere, îl îndemnai eu să vorbească.

        — Când s-a auzit pe la noi că a sosit un domn de la România, am gândit eu aşa… Că poate este iar unul, care a avut ceva un bucluc acolo… O lipsă la casierie… Ceva, mă rog, o forţă majoră, care l-a mânat încoace… Şi ca să scape, omul a venit la America.

        Nu-mi puteam stăpâni râsul de bănuiala spusă cu atâta sinceritate.

        Bătrânul se opri, îşi puse mâna tremurândă în dreptul inimii şi, sfios, adaogă scuzându-se:

        — Nu vă supăraţi, mă rog, dar trebuie să ştiţi că aici la noi se întâmplă uneori de cade aşa deodată, câte un domn de la Bucureşti, ori de la Iaşi… Un casier, un ofiţer, un director de la o bancă sau de la un minister. Poate n-are nici o vină omul, poate l-a ajuns o năpastă, ferească D-zeu, o pacoste ceva… Câte nu păţeşte omul pe drept sau pe nedrept chiar. Dar să ştiţi de la mine că Americanii ăştia au un lucru bun: nu descoase niciodată omul. De unde ai venit, ce-ai făcut, cum te-a chemat, ce lege ai – nu te întreabă. Nici nu-i priveşte asta şi nici nu-i frumos să scuturi aşa omul, ca şi când l-ai căuta în buzunare. Ei nu plătesc pe ce a fost… Te socoteşte numai pe ce eşti, şi vede repede câte parale faci.

        Când m-a lămurit feciorul meu cine anume a venit de la România, şi când am auzit eu aşa un nume, de-odată mi-a venit în minte băbaca matale, că eu l-am cunoscut bine. Am fost zece ani maistru croitor la regimentul de dorobanţi la Iaşi. Zic, nu se poate tocmai eu să nu merg să-l văd. Şi iacă momental am venit.

        Aşa o bucurie mare am eu de câte ori vine o ştire ceva de pe la noi din ţară.

        — Mai aveţi rude rămase acolo? Întrebai eu.

        — Rude? Ce nevoie să am numaidecât rude? Nu mai am acolo rude. Dar am eu aşa o dorinţa mare să mai văd odată Iaşul nostru. He! Ce n-aş da să mă întorc, numai să văd ce mai este pe-acolo.

        Şi oftând prelung, întretăiat, bătrânul închise ochii, într-un chin intim, cătând parcă ceva în adâncul tainic al mintii. Cu o tremurătură uşoară, ridică mâna, netezindu-şi apăsat fruntea. După câteva clipe, se linişti trecându-şi degetele lungi, uscate, prin barba-i de argint, revărsată pe piept.

        — Oricum, îi spusei eu, nu vă puteţi plânge că n-o duceţi destul de bine aci. Se câştigă mult şi nimeni nu vă supără. Aţi găsit în sfârşit ţara, care nu face nici o deosebire de neam şi religie. Deplină libertate şi drepturi egale.

        — Ce-i drept nu-i păcat. Ce să spunem? E bine. Nici o supărare. Nici o deosebire între Creştin şi Evreu. Dar eu tot zic aşa că noi în America avem mare noroc că sunt Negrii aici… Să vezi că dacă n-ar fi ei la mijloc, tot pe noi ar cădea păcatul… Sunt sigur că atunci tot noi am fi cei prigoniţi. De câştig, slavă Domnului, o ducem destul de bine. Nu-i vorba de asta. Pot zice că azi trăiesc ca un rentier. Dar ce folos? Poţi fi Rotschild ori Rockfeler şi tot poate să-ţi lipseascăceva. Una este averea şi alta este bucuria de viaţă. Nu poţi la vreme de bătrâneţe să te înveţi cu altă lume, cu altfel de trai. Aici la America e o lume nouă, care nu se deprind mai uşor aici. Ei se schimbă cu totul, pierd legea, uită trecutul, nu mai simt şi nu mai gândesc ca noi, cei care am trăit o viaţă în România. Vezi mata, Evreul, faţă de celelalte neamuri, se închide ca un culbec în casa lui. Şi aici la America este aşa ceva care n-a mai fost. E greu de spus cum şi ce fel, dar eu pot zice totul numai cu două vorbe: „altă lume, alt fason”.

        Am rămas la masă numai cu bătrânul. Doctorul a plecat grăbit, chemat la un bolnav. După ce îşi trase uşor scaunul mai aproape de mine, bătrânul începu în şoaptă, discret, cu teama parcă de a fi auzit de cineva:

        — Crezi că lui ficioru-meu, doctorul, îi place tare să stea aici? Eu ştiu că şi el oftează de multe ori. Ia fă-te şi întreabă în patru ochi pe fiecare? Să vezi ce are să-ţi spună. Garantează-le un câştig numai de zece la sută din ce au aici şi mâne pleacă la fugă mai toţi înapoi în ţară. Ai să întrebi de ce? Eu ştiu parcă de ce? De ce-i place viermelui să trăiască la rădăcina hreanului? Din locul acela unde ai trăit ca mic copil, între ai tăi, care mulţi poate nu mai sunt astăzi, rămâne aşa ceva ca o drojdie veche pe fundul inimii şi… Oftezi mereu, cu gândul tot la ce-a rămas acolo în urmă, departe…

        Iacă eu nu pot ca să nu viu în fiecare zi aici. Beau o cafe turcească şi mai văd un om de ai noştri, ca să-mi aduc aminte de alte timpuri Uneori noaptea, când nu mă prinde somnul, mă crezi matale, parcă visez cu ochii deschişi. Văd aşa pe rând toate uliţele şi casele din Iaşi. Dar ştii cum le văd? Parcă sunt chiar acolo şi mă plimb singur. De pe dealul Copoului se vede aşa frumos şesul verde şi apa Bahluiului până departe la podul de fier… Dar Vineri seara când s-aprind luminile la toate ferestrele… Ştii cum se văd căsuţele acele pe coasta de la Tătăraşi…

        Şi bătrânul transfigurat, cu ochii în vag, umezi, lucioşi, cu nările dilatate, vorbea mereu cu ton schimbat, vibrând, copleşit parcă de imagini redate c-un fel de amară duioşie.

        Târziu, când am ieşit în stradă, tumultul, larma vieţii de noapte nu se potolise încă. Ne-am despărţit, strângându-i mâna slabă, osoasă. O clipă a rămas în loc, schiţând un surâs silit, plin de amărăciune. Tonul, tremurătura acelei mâni uscate mă tulburase.

        Am întors capul să-l caut prin mulţime, dar nu l-am mai putut vedea. Şuvoiul omenesc luase în forfotul lui zgomotos, târându-l înainte, şi pe acel suflet stingher, nostalgic, întârziat ca o rămăşiţă din altă lume – rătăcitoare umbră în haosul lumii noi.

        Şi multa vreme mi-au răsunat în minte vorbele simple şi pline de înţeles ale bătrânului fost maistru croitor:

        Altă lume, alt fason.

        Pittsburg, ţara oţelului.

        Marele Washington n-a fost negustor. Nici vreme n-a avut să se ţină de afaceri. Dar în „jurnalul” său se găsesc multe însemnări preţioase asupra locurilor cercetate de ochii lui pătrunzători. „Iată un loc admirabil pentru o uzină”, a spus el, contemplând de pe-o colină, banda de pământ cuprinsă întrecele două ape: Monogahela şi Allegheny, care se unesc formând fluviul Ohio.

        La încrucişarea celor trei drumuri de apă, la poalele munţilor feruginoşi, pe un pământ îmbibat de păcură, între pături de cărbune ce ies la suprafaţă, răsare, pe locul micului fort construit împotriva Pieilor-roşii, un oraş-ciupercă, ce creşte uimitor, ajungând în cursul unui veac cea mai vastă şi mai monstruoasă uzină metalurgică din lume – uriaşa cetate mondială a ferului, capitala regatului lui Carnegie, atotputernicul suveran al trustului oţelului.

        Fără să debarc, de pe puntea vaporului care plutea încet pe cele trei ape cu unde negre, strălucitoare de pete de petrol, am privit o zi întreagă de-o parte şi de alta malurile, pe care se înălţau munţii de minerale roşii, uriaşe cazane-rezervoare de naft, furnale gigantice ca nişte turnuri fumegânde, case-cazărmi negre de fum, monumente babiloniene ca nişte imense puşcării de muncă forţată.

        O săptămână încheiată am colindat străzile triste şi negre, pavate cu resturi feruginoase, trecând printre ziduri ciclopice lucrate în cărămidă aparentă afumată, acoperită de praful de cărbune, care se cerne peste tot ca o ninsoare fină. M-am pierdut în labirintul uzinelor cu maşini monstruoase, printre roţi, cazane, manivele, angrenaje şi transmisii care toate se mişcă, se învârtesc ameţitor într-o veşnică agitare.

        În haosul de zgomote metalice, stridente, se amestecă vâjâituri de aburi, mugete asurzitoare ca în răscoala unei mări furtunoase; iar la intervale, câte-o detunătură groaznică clatină pământul de subt picioare şi-ţi sparge craniul ca într-un infernal bombardament de artilerie. Nu se poate auzi nici o vorbă; toţi se înţeleg prin semne.

        Într-o atmosferă otrăvitoare, înăbuşit ca într-o etuvă, priveşti năucit la blocurile de fer roşu arzând în pară, la torentele de metal lichid curgând în valuri arzătoare, la ploaia de scântei, şi la flăcările furioase, albe, orbitoare ce scapă izbucnind din gurile lacomelor furnale. Lucrătorii poartă ochelari şi măşti metalice.

        Surd, orb şi ameţit ieşi la lumină din iadul focului şi a ferului topit. Cauţi cu sete aer curat şi tragi adânc, până în fundul plămânilor, funinginea fină care pluteşte pretutindeni cu un miros acru de forjă, cărbune şi gudron.

        Afară, printre munţi de cocs, cenuşă, minereuri, vagoane de câte patruzeci de tone sunt răsturnate cu fundul în sus şi golite în câteva secunde. Locomotive nouă se leagănă în aer ridicate de macarale puternice pentru a fi muiate dintr-o dată în băi de vopsea. Poduri metalice gata, prinse în nituri, înşirate pe maluri, se vând cu metrul şi se transportă în toate părţile lumii, demontate şi îmbarcate pe vase plutitoare.

        Lucrul nu încetează nici o clipă; focul se întreţine veşnic; echipele de noapte înlocuiesc pe cele de zi. Spre seară, la ora schimbului, pe stradele negre şi infecte furnică mii de oameni de toate neamurile, cu hainele murdare, cu chipurile palide, storşi de muncă; se răspândesc în părţile mărginaşe prin cartierele de lucrători.

        Acolo, seara, în Homestead, mizerabilul Ghetto al Pittsburg-ului, am întâlnit grupuri de emigranţi, Ardeleni de-ai noştri, întorcându-se de la muncadin fabrici. Cu sufertaşele de metal în mâini, cu surtucele prăfuite aruncate pe-un umăr, călcau greoi, tăcuţi, întunecaţi. Pe figurile lor obosite se cunoşteau dungile şiroaielor de sudoare, prelinse prin praful de cărbune depus pe obrajii pământii, supţi de munca silnică în uzina aşa de împotriva instinctelor fireşti ale omului crescut în sânul larg al naturii.

        Mirajul dolarilor… Setea de pământ. I-au scos din vatra satului şi i-au trecut peste ocean aruncându-i în iadul metalurgic. Veşnic cu gândul de întors în ţară, cu dorul de acasă, câţi nu vor rămâne, pentru totdeauna poate, dezrădăcinaţi, departe de malurile verzi ale Mureşului, de pădurile lor de fagi din văile Oltului.

        În cartierul şcolilor lui Carnegie.

        În vastele ateliere Westinghouse Electrical, în cercul unui dinam colosal, un-inginer mărunţel, suit pe-o bobină, ne da explicaţii într-o curată franţuzească.

        Vioi, cu părul negru buclat, cu ochii negri surâzători, simpaticul inginer îmi fu vecin de masă la gustarea dată de direcţia fabricii.

        — Aţi făcut studii în Franţa?

        — Nu, răspunse zâmbind, eu sunt belgian din Gand. De câţiva ani sunt pe aci. Nici nu m-am americanizat complet.

        — Sunt mulţi ingineri veniţi din Europa?

        — Cea mai mare parte dintre specialişti sunt străini. Ştiţi că Americanii sunt oameni practici. Când trebuie să facă o fabrica, vin în Europa, cercetează marile centre industriale, cumpără de-a gata maşinile şi aleg specialiştii necesari. Fabrica, imitată întocmai, e făcută de zece ori mai mare. Dacă era utilată pentru o mie de lucrători, ei o fac pentru zece mii. Capitaluri şi materii prime au din belşug. Ei nu rezolvă marile probleme ştiinţifice, nu inventează, dar aplică, perfecţionează şi asimilează foarte repede. Pândesc examenele facultăţilor din Europa şi dau o goană teribilă ca să pună mâna pe cei mai buni profesori, savanţi şi conducători tehnici pentru şcolile lor superioare. Cu toată naivitatea şi orgoliul ce întâlneşti la fiecare pas, trebuie să recunoşti cu admiraţie că un alt spirit stăpâneşte acest vast câmp de lucru al lumii nouă.

        Inginerul Jean Lorand, stabilit de opt ani în America, venit ca profesor de desen industrial la şcoala tehnica a lui Carnegie, deşi nu era complet americanizat, cunoştea foarte bine toate secretele marilor întreprinderi americane. Însoţit de el, am vizitat aşezămintele de cultură întemeiate de Carnegie, cu milioane de dolari aruncate cu dărnicie şi folos.

        O serie de edificii monumentale în stilul renaşterii italiene, ocupă un cartier întreg din oraş: muzeu, săli de muzică, de pictură, de sculptură, bibliotecă, şcoli tehnice; toate întreţinute prin rente anuale asigurate de către generosul Rege al oţelului căruia i se spune cu admiraţie şi simpatie: micul patron.

        Intrarea liberă peste tot. Pe poarta principală este scris cu litere mari: „Free to the People”.

        Secţia istorică a muzeului e ridicolă în comparaţie cu vechile muzee europene. Un început numai de religie a trecutului, fragmente de amintiriistorice, fără însemnătate, ţinute cu sfinţenie în vitrine bogat lucrate, de-a lungul porţilor de marmură verde şi roşie. Peste tot o risipă de bronz şi aur.

        Preţioase colecţii de istorie naturală, numeroase fosile şi celebrul diplodocus. Scheletul giganticei dihănii ocupă o sală specială.

        Biblioteca foarte bogată, cu o organizare practică, americană, în mijlocul unei vaste şi luminoase săli, un birou cu ingenioase instalaţii mecanice, tuburi pneumatice şi butoane electrice. Elevatoare, vagonete pe şine transportă cărţile automatic. Admirabile săli de citire pentru femei, copii şi orbi – după metoda Braille.

        Vizităm cu de-amănuntul marele institut tehnic, în care învaţă câteva mii de tineri. Săli spaţioase, laboratoare, ateliere, maşini, proiecţii luminoase. Ai mai mult impresia că eşti într-o fabrică decât într-o şcoală. Aceeaşi metodă pentru toate ramurile de învăţământ: cursurile teoretice însoţite de aplicaţii practice. În unele ateliere am văzut studenţii lucrând manual fierul şi lemnul, la banc, la strung şi la menghină, ca simpli lucrători.

        — Şcoala americană, ne spune inginerul, e o imensă uzină. Se învaţă mai puţină carte, dar se face mai multă practică. La noi se îmbină mai bine teoria cu practica. E un învăţământ mai realist. Sistemul european pentru noi e prea rigid. Nu avem acele bariere de examene, diplome şi titluri. Care are stofă de conducător răzbeşte aci la sigur. Nici Morgan, nici Carnegie nu sunt universitari.

        În sala luminoasă de desen industrial, unde zbârnâie vreo zece ventilatoare electrice, o sută de băieţi în cămăşi, cu braţele goale, cu mânecile suflecate, lucrează aplecaţi pe planşete. E o bogată expoziţie de muşchi. Băieţi voioşi, zdraveni, cu obrajii rumeni, cu priviri senine şi îndrăzneţe. Nu vezi nicăieri figuri stoarse, priviri obosite de tineri cărturari premianţi:

        — Atmosfera şi nivelul şcolii americane, ne explică inginerul, sunt desigur mai scăzute decât în Europa. Aci nu se face ştiinţă pentru ştiinţă şi artă pentru artă. Nu există nici măcar minister de instrucţie, dar desigur că şcoala americană, practică şi utilitară, dă o pregătire mai largă la un număr de oameni cu mult mai mare ca în Europa. Desigur aci găseşti mai rar dorinţa nobilă a ştiinţei şi mai pe toţi setea de îmbogăţire îi face să se instruiască. Dar ce încredere, ce entuziasm au aceşti elevi! Ei nu ştiu ce-i şovăirea şi timiditatea. În locul reflexiei şi fineţii, au îndrăzneala, iniţiativa şi vioiciunea.

        În ţările din Europa se privesc cu oarecare dispreţ oamenii tehnici ridicaţi de jos, fără şcoli superioare. În America dimpotrivă sunt căutaţi şi încurajaţi. Foarte multe invenţii şi perfecţionări în maşinism sunt făcute de simpli lucrători. La fiecare fabrică există câte un registru de idei, în care orice umil lucrător are dreptul să-şi scrie părerea asupra maşinii la care lucrează zilnic. În unele fabrici sunt spirite inventive care nu fac altceva decât să experimenteze – bineînţeles că patronii se îmbogăţesc şi nu inventatorii.

        Mai în toate ţările din Europa rutina, tradiţia şi chiar ierarhia paralizează sforţările. Alt spirit stăpâneşte lumea nouă. Pe lângă multe cauze economice şi sociale, poate activitatea, energia şi atmosfera excitantă a Americii se datorează şi aerului de aci sec şi încărcat cu o cantitate de fluid electric într-o producţiecu mult mai mare decât în vechiul continent.

        Privind din Paradis în Infern.

        O colină înaltă, transformată într-un bogat parc englez, domină întreg oraşul. De la piciorul colinei, cât poţi cuprinde cu vederea până în zare, se întinde, măreaţă şi oribilă, vasta regiune metalurgică. Am ajuns sus spre seară. Nu se vedea soarele ascuns în atmosfera aburilor de sulf; urmăream numai scăpătarea lui, după gradaţia de culori luminoase, care aprindeau perdelele de fum roşu la ora aceia a asfinţitului.

        Lumina înecată, vaporoasă, schimba treptat conturul fondului, pierdut în depărtarea ştearsă. Şi în pânza rară de neguri, fină ca o muselină, care se întindea plutind între pământ şi cer, coşurile monumentale înşirate pe malurile apei, apăreau difuz în zare, ca nişte gigantice colonade, antice obeliscuri înălţate pe ţărmul jos al Nilului într-un peisagiu egiptean. Sus în parc, alei largi, întretăiate armonic, acoperite cu nisip roşu, umbrite de brazi şi tei mirositori, despart parchete geometrice de gazon fraged şi ferigă umedă; constelaţii de flori variate, garduri vii, arbuşti rotunzi, tăiaţi cu atâta artă că pai crescuţi aşa de la natură. În boschete de crizanteme uriaşe sunt aşezate bănci de piatră, bazine cu apă clară, fântâni monumentale. O balustradă de marmură sculptată proteja terasa, făcută anume ca să deschidă vederii întinderea oraşului, de jos de la piciorul colinei, până departe la orizont. Aci sus în parcul acesta plin de farmec şi de parfumul unei vechi grădini regale, se ridică seara prinţii Yankei, potentaţii suverani ai finanţei şi industriei mondiale, pentru a gusta o oră de linişte în bogăţia şi majestatea naturii acestui paradis pământesc, pe când jos, la picioarele lor, continuă fără încetare munca istovitoare, în atmosfera sulfuroasă a iadului metalurgic.

        În parc, peste tot locul, un lux sportiv. Printre pavilioanele de piatră şi lemn, lucrate în stil rustic, îmbrăcate în ghirlande de glicină şi trandafiri japonezi, se întind peluze şi terenuri pentru jocuri de tenis, polo şi golf.

        În clădirea centrală a clubului cu ieşirea pe terasă, sunt săli de biliard, de muzică, de lectură şi de gimnastică. Pentru înotat – un imens bazin de faianţă albastră, cu scări de marmură albă, împrejmuit cu felurite plante meridionale.

        La ora la care am sosit erau puţini bărbaţi. Multe doamne şi domnişoare în costum de sport. Unele foarte decoltate, cu braţele goale; altele şi cu picioarele goale, numai în sandale, fără ciorapi. Umbreluţe, evantaie şi voaluri nu se vedeau deloc.

        Ne aşezarăm la o masă lângă intrare, de unde puteam observa lumea care venea pe terasă.

        În faţa noastră o bătrânică uscată cu o bonetă de dantelă albă, învelită într-un şal de caşmir, prins la piept cu o agrafă mare, bătută în diamante sta îngropată într-un jilţ monumental şi citea un jurnal american, dintre cele de douăsprezece pagini – foaia cât un cearşaf şi litera cât puricele. Lângă ea se aşeză cu un aer obosit un domn înalt, robust, cu faţa roşie, cu părul sur. Se răsturnă de odată într-un scaun cu leagăn, şi ridicându-şi picioarele mari cu nişte ghete groase ca bocancii cazoni, începu să se balanseze ţinând capul dat pe spate, cu ochii pe jumătate închişi cătând în vid.

        — E arhimilionarul F., îmi şopti Lorand; e mâna dreaptă a lui Carnegie. Mama lui, bătrâna din faţă, vine aci în fiecare seară şi îl aşteaptă, la ora repausului.

        La intrare apăru o familie numeroasă; tata durduliu şi zâmbitor, mama înaltă şi uscată, trei fete şi doi băieţi. Toată dinastia cu părul roşu aprins.

        — E tot unul dintre proaspeţii milionari făcuţi de Carnegie.

        — Se vede că are fabrică de milionari, Carnegie?

        — Da, precum vechii suverani din Europa aveau înainte fabrici de nobili Şi Lorand începu să-şi dezvolte teoria lui asupra regilor americani. Suveranii, care au mai rămas în Europa, trăind numai din tradiţii, sunt mai slabi şi mai săraci decât regii americani, care de fapt sunt guvernatorii muncii omeneşti. Ei sunt generalii care comandă în luptele economice mondiale. Mai mult chiar, regalitatea americană are prerogativele monarhiei absolute, puteri necunoscute şi uneori nelimitate, subordonând adesea puterile publice şi chiar interesele naţionale. În Europa e sfârşită demult lupta împotriva regalităţii, în America abia a început lupta pentru un regim constituţional, care să limiteze puterile acestor regi. Când ei au puterea, stăpânind soarta a milioane de oameni, importanţa, responsabilitatea, riscurile, reprezentanţi în toate părţile lumii, e natural să aibă orgoliul vechilor monarhi şi să-şi formeze curţi mai strălucite decât ale regilor din Europa. Carnegie, după ce a dat sume fabuloase pentru cultura poporului, ca să arate că are o nobilă misiune mondială, a înhămat la curtea lui pe cei mai mari savanţi ai universităţilor americane, ca să facă în toată lumea propaganda „Fundaţiei Carnegie pentru pacea universală”.

        — Dar în definitiv, întreb eu, care i-au fost calităţile excepţionale, izvorul succesului acestui om?

        — Carnegie a dovedit că e un mare spirit organizator şi un subtil psiholog, adânc cunoscător al sufletului omenesc – ca şi un mare general, care ştie să aleagă, din masa pe care o conduce, cadrele necesare pentru a face continuu cuceriri noi. El a ştiut să exploateze, mai bine ca alţii, sursele de muncă omenească, excitând mereu setea de îmbogăţire a celor capabili, de care atârna succesul întreprinderii.

        A plecat de la constatarea că marfa cea mai rară e capacitatea. De aceea de câte ori o găsea, o plătea oricât de mult. El a introdus sistemul de a interesa la beneficii şi a lua în fiecare an ca asociaţi pe unii dintre funcţionarii capabili, care dovedeau calităţi deosebite. E natural să fie trup şi suflet cu întreprinderea la care lucrează acei ce au posibilitatea să devină milionari. Şi într-adevăr, în fiecare an grădina Carnegie produce câte-o recoltă de milionari. În fiecare an se face câte-o infuzie de sânge nou, care întinereşte întreprinderea. Astfel se întreţine vitalitatea organismului creat de Carnegie. Cu mare abilitate a combinat el o scară mobilă, după care nu plăteşte salarii fixe. Plata de lucru creşte şi scade în acelaşi timp cu profitul patronului.

        Se povesteşte cazul unui oarecare căpitan John, care a refuzat să intre ca asociat, declarând că se mulţumeşte să-i mărească leafa. Carnegie i-a fixat o leafă egală cu a Preşedintelui Republicii Statelor Unite.

        Înnoptase când am ieşit din nou pe terasă. Rezemat de balustrada demarmură, privesc încă odată în jos.

        Ochiul nedeprins caută chinuitor să pătrundă în masa de întuneric. Conturul clădirilor nu se desprinde din negrul nopţii. Apar numai umbre uriaşe plutind nedesluşit în forme fantastice. Lanţuri de becuri scânteiază înşirate de-a lungul cheiurilor, aşternând dâre luminoase pe luciul tremurător al apei negre ca păcura.

        În fund, pe cerul roşu, ca într-un incendiu îndepărtat, joacă pâlpâind limbile flăcărilor, care se înalţă la orizont şi ling marginile norilor coloraţi de reflexul furnalelor aprinse.

        Un zgomot surd, un huruit continuu se ridică de jos. De la distanţă nu se văd oameni lucrând; bănuieşti numai munca minusculelor insecte mişcând monstruoasele maşini acolo jos, în mijlocul torentelor de pucioasă, în lava fierului topit, în valurile de catran ca într-un foc al gheenei.

        Din când în când şerpi de foc taie cu repeziciune întunericul nopţii: sunt trenurile cu fontă roşă în fuziune, ce trec cu viteză nebună, lăsând în urmă din stropii căzuţi o ploaie de stele colorate ca un foc bizar de artificii.

        Până la miezul nopţii am rămas contemplând de la înălţime tabloul acesta grandios şi groaznic, ca o scenă fantastică dintr-o satanică feerie.

        Jos, la picioarele noastre, lucrul nu încetase, căci focul nu se stinge niciodată în ţara oţelului.

        La o fereastră din etajul al optsprezecelea.

        Din Filadelfia – unde se ţinuse congresul internaţional de navigaţie, străbătând marile lacuri – am debarcat în Chicago, după opt zile de drum pe apă, cu un vapor pus la dispoziţia grupului nostru.

        Zdrobit de oboseală, după atâtea recepţii, banchete şi discursuri, rămân o zi în casă.

        Din marele hotel-turn, de la fereastra camerei cu numărul 1444, din etajul al 18-lea, pot cuprinde cu vederea o mare parte din oraş, până departe, spre lacul Michigan.

        De sus, printre miriadele de acoperişuri care se suprapun, apar zvelte coşurile de fabrici, cu penaje plumburii de fum. Paratrăsnete înalte, ca o pădure de suliţe înfipte în zare, străpung norii deşi care plutesc deasupra oraşului nepotolit.

        Casele zgârie-nori, imense calupuri simetrice, găurite de mii de ferestre egale, turnate uniform în armătura rigidă a scheletelor de fier, apar în depărtare ca nişte turnuri ridicate din cuburi de construcţii, ca jucăriile unor copii de uriaşi.

        Instinctiv mi se încleştează mâna pe fierul balustradei de câte ori mă aplec pe fereastră ca să privesc în stradă la furnicarul omenesc ce forfoteşte jos, ca în fundul unui canal adânc. Tramvaie automobile, camioane, trăsuri, oameni şi animale, se scurg fără întrerupere, într-un haotic, nesfârşit şiroi. Mulţimea neastâmpărată se vede mică, de la înălţime, redusă ca o masă de vii globule agitate, ce mişună în arterele acestui titanic organism, care vibrează de-o violentă energie.

        În atmosfera asta încărcată de electricitate, în mirosul de cărbuni, depetrol şi de sulf, respiri cu anevoie. Zgomotul trenurilor de subt pământ, huruitul roţilor, ciocănit de fier şi forfotit de aburi, fluiere, clopote, semnale, milioane de sunete care vin de sub pământ, de pe pământ, din ziduri, de pretutindeni, se ridică şi se combină într-un vuiet asurzitor, metalic, învăluindu-te într-o vibraţie ritmică, chinuitoare. Şi în zgomotul acesta, cumplit şi confuz, ce se înalţă şi coboară ca mugetul mării bătute de furtună, răzbat uneori urlete groaznice de fiară rănită: sunt sirenele vapoarelor ce se încrucişează pe lacul Michigan.

        Întreaga îngrămădire monstruoasă, acest Babilon modern, apare ochiului în forme bizare când e predominat de la o mare înălţime. De sus, o clipă, ai iluzia că priveşti din preajma unui crater, la o vastă regiune vulcanică, rămasă după o erupţie. În acest cataclism, se văd răspândite până la depărtare blocuri uriaşe, pe-alocuri fumegânde; jos, la piciorul prăpastiei, în fundul vulcanului stins, prin crăpăturile adânci dintre pereţii stâncilor abrupte, unde lumina abia răzbate, mişună miile de vietăţi într-o continuă şi convulsivă agitare. Iar deasupra tuturora, pe cerul învăluit în nori de fum, pluteşte soarele palid şi orb. Săgeţile de aur se frâng neputincioase în pâcla cenuşie, care apasă veşnic pe umerii oraşului gigantic, înălţat pe locul numit de Indieni: Chicago – usturoi sălbatic – astăzi cu o poreclă mondială: cetatea negustorilor de porci.

        — Splendidă vedere!

        Surprins, întorc capul. Nu observasem intrarea celor doi tovarăşi de călătorie. Unul înalt, uscat şi ras, Artur Lay, inginer hidraulic în Filadelfia. Cu părul alb înainte de vreme, cu o privire ascuţită – tip de American – deşi Italian de origine, puterea de absorbire a lumii noi îl americanizase complet. Altul, scurt şi gras, cu o straşnică pereche de mustăţi de bersalier, căpitanul Antonio Pascoli, un tip simpatic de meridional. Călătorise mult, locuise câţiva ani în Extremul Orient pe care-l admira. Părăsind Marina, ocupase un post în diplomaţie, pe lângă legaţia italiană din Filadelfia. Îmi plăcea tovărăşia acestor doi prieteni nedespărţiţi şi veşnic în dezacord. Două concepţii diferite asupra lumii şi a vieţii. Se ciocneau la fiecare pas şi totuşi se simţeau atraşi, ca doi poli de electricitate contrară.

        — Am venit să aranjăm pentru mâni vizitarea marilor elevatoare de grâne. Ştiu că te interesează chestiunea asta. Uite, se văd colo spre lac.

        În zarea fumurie, ieşind parcă din sânul apei, nişte blocuri colosale, fără ochii ferestrelor, se desprind masive şi oarbe, în linii drepte asemenea unor antice monumente egiptene.

        — Ei, ce zici de vederea pe care o ai de aci? Şi cu un gest larg Americanul îmi arată mândru imensul oraş care se desfăşoară la picioarele noastre.

        — Ştii ce lungime are strada asta? Numai treizeci şi cinci de kilometri. În Chicago se vorbesc patruzeci de limbi. Sunt douăzeci de religii şi apar ziare în zece limbi… Şi când te gândeşti că nu sunt nici o sută de ani de când Pieile Roşii vânau şi pescuiau prin pustietăţile acestea mlăştinoase.

        — E în adevăr fenomenală repeziciunea cu care a crescut oraşul acesta. Cred, adaug eu, că în mare parte aceasta se datorează situaţiei geografice…

        — Şi elementelor care s-au stabilit aci, se grăbeşte să adauge Americanul.

        — Trebuie să ştiţi că noi punem un fel de eroism în spiritul oricărei întreprinderi. Condiţiile de viaţă pe pământul american au făurit un caracter naţional superior, un suflet deasupra nivelului comun al umanităţii. Aci s-a creat ceea ce numim cultul muncii şi poezia forţei.

        — Poezia forţei!… Mi se pare că nu-i decât imnul cultului lui Mamon, întrerupse căpitanul Pascoli, tăind brusc avântul Americanului.

        După ce se lungi într-un balansoar, Artur Lay îşi ridică picioarele sus, pe speteaza scaunului din faţă – după obiceiul locului – îşi aprinse o ţigară şi zâmbind se hotărî, în poziţie aproape orizontală, să asculte liniştit părerile Italianului.

        — Eu unul declar că nu mă pot adapta aci. Nu pot să-mi acordez paşii vieţii în cadenţa galopului exaltat care mă împresoară. Nicăieri, o preocupare intelectuală. N-am întâlnit doi Americani să vorbească între ei altceva decât afaceri: business, business. Maşinismul acesta exagerat are ceva sinistru şi rece. Goana asta nebună după câştig, transformând mijlocul în scop, a viciat sufletele, distrugând tot ce poate înfrumuseţa existenţa omenească. Atmosfera asta electrică, agitaţia teribilă, setea de bogăţie care pune în mişcare toate resorturile energiei, e drept că a creat un suflet nou, dar nu superior.

        — Pot să-ţi dovedesc că-i superior, încercă să întrerupă Americanul. Dar căpitanul îl opri cu un gest hotărât, şi începu să-i ceară socoteală pe un ton din ce în ce mai ridicat.

        — Mă rog, ce ne tot arăţi cu atât orgoliu aceste monstruoase îngrămădiri mecanice, opera maşinismului şi a capacităţii speculative cu care vă lăudaţi. Dar care-i partea de umanitate în tot ce-aţi făcut? Oare azi viaţa în uzine nu-i tot un fel de sclavie? Ignoraţi cu totul valorile morale şi intelectuale adunate de veacuri în lumea veche. Confundaţi veşnic progresul material cu cel moral şi nu vedeţi partea slabă a civilizaţiei moderne. Aveţi iluzia că aţi creat oraşul ideal. Dar Teba, Niniva şi Babilonul, în care se vorbeau sute de limbi, erau tot nişte îngrămădiri monstruoase. Numai în Atena găsiţi ceea ce numesc Francezii la Cité… Creaţia spiritului grec… Naturala, suprema armonie… Echilibrul minunat între fantezie şi critică…

        — Am înţeles, am înţeles, întrerupse Americanul, râzând cu poftă. Păreri învechite, culese de-a gata din cărţile autorilor ruginiţi, pe care noi îi numim fosile europene Şi totuşi de ce vă e frică nu scăpaţi. Europa, şi întreg globul pământesc, se americanizează mai repede decât vă închipuiţi, în ciuda tuturor teoreticienilor lumii vechi. Uitaţi că Teba, Niniva şi Babilonul s-au ridicat prin chinurile a mii de oameni, iar în Atena ideală, la care vă închinaţi, există sclavia. Legile şi teoriile umanitare n-au putut suprima decât sclavia politică, dar liberarea din sclavia fizică a naturii nu poate s-o aducă decât sinistrul maşinism care vă îngrozeşte. Toată puterea lumii moderne stă în maşină, pe care n-au răspândit-o nici poeţii, nici teoreticienii şi nici moraliştii. Numai setea de câştiguri a revoluţionat condiţiile de viaţă, îmbunătăţind traiul omenesc până în straturile cele mai de jos…

        — Prefăcând însă omul în maşină, adăugă cu necaz Italianul, care-şi ştergea nervos sudoarea de pe frunte.

        — A! Oftaţi după timpurile fericite, când nobilul şi brutalul senior se îmbrăca în dantele, dar nu făcea baie; şi sub candelabrul cu lumânări de seu mânca elegant cu degetele murdare, ştergându-şi nasul tot cu degetele. Priviţi, vă rog acum pe lucrătorul american şi pe miliardar, patronul său. Sunt îmbrăcaţi aproape la fel. Amândoi locuiesc în case luminate cu electricitate, cu robinete de apă rece şi apă caldă; au la fel linguri, furculiţe, şervete şi batiste. Pot în aceiaşi seară amândoi să asculte la operă pe Caruso; trimis de D-voastră – doar că unul în lojă şi altul la galerie. Unul umblă cu automobilul propriu, şi altul cu autobuzul sau tramvaiul, oricând la dispoziţie. Bunul trai nu mai este un monopol ca în trecut. Distanta dintre pături se micşorează zilnic. Ajungem la o nivelare de trai pe care n-au visat-o nici utopiştii.

        — Aşteptaţi şi o nivelare de avuţii? Încerc să-l întreb zâmbind.

        Americanul se opri; băgându-şi adânc mâinile în fundul buzunarelor, îmi răspunse tăios, adâncindu-şi cuta din îmbinarea sprâncenelor.

        — A! Ştiu, vă indignează acumularea de bogăţii în câteva mâni? Dar uitaţi că acele mâni au abilitatea şi energia de a produce. Şi multă vreme încă va fi necesară, fatală, această acumulare. De ce nu urmăriţi însă cum se risipeau bogăţiile în trecut şi cum se întrebuinţează acum. Numai această acumulare de capital a răspândit şi a ieftinit producţia îmbunătăţind traiul omenesc. În ce priveşte prisosul de avuţii, n-aveţi decât să citiţi evanghelia bogăţiei, scrisă de miliardarul nostru Carnegie. Veţi vedea ca bogătaşul american de azi nu se consideră decât un depozitar, un om de afaceri al comunităţii. Bogăţia trebuie să fie restituita societăţii pentru diferitele servicii sociale, ca şcoală, sănătate publică, sub felurite forme durabile, încă din viaţă – căci acela care moare bogat, moare dezonorat.

        Şi discuţia ar fi continuat încă mult dacă n-o întrerupea simpaticul Tom, cel mai slut Negru din tot batalionul băieţilor din serviciul marelui hotel.

        Intră fără să bată la uşă – în America nu-i obicei – mândru, purtând cascheta de bell boy îngropată în părul lui de astrahan. Ne întinse un teanc de plicuri. Cu obişnuitul surâs de graţie şi linguşire, arătându-şi dinţii albi, strălucitori, într-o pereche de buze groaznice, ne invită să citim adresele.

        De la prima aruncătură de ochi, Italianul păli.

        — Încă o invitaţie. Banchet la Atletic Club. E teribil. Nu mai pot. Să înghiţi în cinci zile opt banchete, treizeci şi şase de toasturi şi douăsprezece discursuri americane! E un record care m-a distrus. Ce au de gând Americanii cu noi? Cum nu ştiu ei niciodată să păstreze măsura?

        Şi Italianul începu să se plimbe furios prin cameră.

        Americanul făcea haz de indignarea asta şi căuta să ne explice că suntem victimele veşnicei rivalităţi dintre Chicago şi New York.

        Prin orice mijloc, Chicago trebuie să convingă pe oaspeţii străini, veniţi în asemenea ocazii, că cetăţenii de aci sunt mai gentili şi mai distinşi decât cei din New York.

        — Bine, dar ce suntem noi vinovaţi? De ce să se abuzeze de stomacul şi de răbdarea noastră? Şi Italianul, trântind pe masă plicul cu invitaţia, se pronunţă hotărât:

        — Nu mă duc nici mort. Deseară dezertez de sub escortă. Mâncăm mai bine într-un restaurant chinezesc.

        O seară în lumea galbenă din Chicago.

        Se întunecase bine când am ajuns în cartierul chinez Chinatown – care trebuie văzut noaptea, şi numai sub ochiul protector al poliţiei.

        O clipă te ameţeşte trecerea asta bruscă din America în Asia. Fără tranziţie, te pomeneşti deodată în inima unui alt oraş – un oraş din lumea galbenă, care se agită zgomotos sub lanternele de bambus şi hârtie colorată, înşirate ca pentru luminaţie la serbări naţionale. Făşii lungi de pânză roşă, ca nişte steaguri, se leagănă în vânt, acoperite cu semne aurite scrise vertical. Prăvălii încărcate cu lucruri bizare, fructe exotice, bomboane colorate şi ierburi de leac necunoscute nouă. Numai gardiştii americani, masivi şi gravi, mai amintesc că eşti încă în lumea nouă. Mulţimea asta galbenă, care mişună peste tot, şi sunetele unei muzici barbare, te ameţesc ca la un bâlci.

        Toţi seamănă între ei ca fraţi. Nu poţi deosebi o mutră de alta. Acelaşi tip repetat în mii de exemplare. Spâni, palizi, cu obrajii de lămâie, cu ochii oblici, cătând pieziş cu acelaşi surâs de umilinţă. Îmbrăcaţi la fel: bluze de pânză neagră, unsuroasă; pantaloni largi, scurţi; pantofi moi, fără tocuri. Părul negru, lucios, împletit în coadă, cu şfichiu de bici, le bate pulpele în mersul lor mărunt.

        — Dar nu văd femei.

        — Sunt foarte puţine, îmi spune Americanul. Guvernul, speriat de invazia galbenă, s-a hotărât să ia măsuri. Nu mai permite intrarea femeilor chineze în America. Dihăniile astea se înmulţesc ca şoarecii; în orice loc, în orice climă, în cele mai proaste condiţii de viaţă, vermina asta se adaptează şi progresează în chip înspăimântător.

        Intrăm într-o ceainărie populară. În fundul sălii, pe o scenă improvizată, sub o lumină palidă, o bandă de muzicanţi chinezi fac un zgomot infernal. Instrumente muzicale arhaice, legendare, unele necunoscute pe la noi. Un cuier cu o serie de placi sonore suspendate, o chitară plată cu vreo douăzeci de coarde, un fel de liră, o harpă orizontală şi vechiul gong chinez. Toate la un loc revarsă un amestec de sunete ciudate cu o armonie şi-un ritm străine urechilor noastre. O muzică sinistră care-ţi sfredeleşte timpanul, chinuindu-ţi nervii până la disperare.

        — Trebuie să ştiţi că în China până azi se păstrează un minister al muzicii, ne spune Americanul cu figura crispată şi cu manile la urechi.

        Pe la mesele de lemn, date cu un lac roşu ca sângele, printre nouraşii de fum şi aburii de ceai care plutesc în sală, observ figurile acestea enigmatice. Stau toţi imobili şi muţi ascultând cu gravitate. Nu poţi surprinde nici un gest; nici o impresie nu schiţează trăsăturile lor efeminate. Doi copii, la masa din faţa noastră, au aceeaşi seriozitate rigidă, bătrânească – par nişte figuri de ceară de la o panoramă.

        Americanul se ridică respirând greu.

        — Ne otrăvim în infecţia asta. Să mergem la un restaurant mai curat. Diavolii galbeni put mai rău decât cei negri.

        Ieşim. Pe o stradă mai liniştită un gardist, cu surâsul protector, ne îndreaptă la un local chinez de lux.

        La uşă ne întâmpină doi Chinezi îndoiţi de mijloc cu pumnii ridicaţi în dreptul frunţii, semn de profund respect. Nişte lanterne violete dau o lumină dulce, discretă. Pereţii, în tapete vişinii de satin, încărcaţi cu ornamente bizare; frontoane cu sculpturi poleite, motive de pagode. Fâşii de mătase neagră acoperite cu semne cabalistice; sentinţe filosofice cu litere scrise vertical. Într-un colţ o statuetă: Buda, foarte gros, un cap rotund şi acelaşi surâs enigmatic. De o parte şi de alta câte-un tigru de faianţa. Lume puţină şi tăcută.

        Privesc cu neîncredere la lista de bucate. Cer o porţie de orez fiert, ca să imit pe Chinezul din faţă pe care-l admir cum se serveşte abil cu cele două beţişoare care ţin locul furculiţei.

        Italianul, deprins cu bucătăria chineză, mănâncă foarte curajos un peşte înecat într-un sos dubios. Americanul se mulţumeşte numai cu ceai şi fructe, căutând să ne convingă că toate felurile sunt gătite cu unt de ricină şi că mâncarea favorită a Chinezilor e ragout de petit chien.

        La masa de alături se axează doi ingineri japonezi, pe care îi cunoscusem la congresul din Filadelfia. La salutul nostru obişnuit, banal, ei ne răspund cu simpatie, prin surâsul acela subtil, pe care numai buzele oamenilor galbeni ştiu să-l schiţeze – acel limbaj mut adaptat la toate nuanţele sufleteşti.

        Americanul priveşte rece şi aplecându-se întrebă încet:

        — Câţi ani ai stat în Extremul Orient?

        — Doi ani în China şi unul în Japonia, răspunde Italianul.

        — Ai avut vreme să te deprinzi şi să înţelegi surâsul acesta al rasei galbene. Niciodată nu i-am priceput sensul. Mă contrariază şi câteodată mă enervează, chiar, căci nu-i o simplă şi banală politeţă. Mi se pare o lipsă de sinceritate, un fel de ironie deghizată, un dispreţ subt masca unei false umilinţe.

        — Am auzit pe mulţi Europeni şi Americani vorbind astfel, dar am auzit şi pe mulţi Chinezi şi Japonezi vorbind nedumeriţi de mutrele noastre aşa de severe, sluţite adesea de enervare şi posomorâre. Ce vrei, sunt două lumi deosebite, care nu se pot înţelege cu uşurinţă. Veşnicul lor surâs e o regulă de politeţe, aşa de veche la rasa asta bătrână, încât a ajuns, cultivată în cursul vremii, o însuşire instinctivă. Politeţea lor e la un grad necunoscut nouă. Una din cărţile lor vechi, aceea a ceremoniilor şi demonstraţiilor exterioare, îi învaţă că politeţea e tipul virtuţii; conservă, aminteşte şi, la nevoie, înlocuieşte virtutea. Stoica lor filosofie îi deprinde să nu arate nimic din lupta interioară: „chiar când inima e zdrobită, figura trebuie să rămână tot senină”. N-aţi observat ce surâs simbolic au statuile lor? Ce frumos defineşte Lafcadio Hearn acest surâs, al rasei galbene: „un voal transparent şi graţios întins peste mizeriile, şi tristeţile inerente vieţii omeneşti.”

        Isprăvisem masa şi ne pregăteam să aprindem câte o veritabilă ţigară de Cuba, când se apropie un chelner chinez, aplecându-se respectuos şi ne făcu o discretă invitare în salonul special de fumat opium.

        Ne-am mulţumit să vizităm salonul fără să fumăm, deşi Italianul aveamare poftă să-şi amintească de voluptăţile Cerescului Imperiu. Căuta să ne convingă de deliciile opiului, cu toate că îi spusesem că odată, în Egipt, am încercat gustul haşişului, fără să simt deliciul acestui viciu.

        În fundul sălii, subt o greoaie draperie, se deschise uşă salonului de fumat. Un miros cald, acru, de droguri, plutea molatic în nori albăstrii care se înălţau subţiindu-se. Pe plafonul afumat lampa de opium punea o pată rotundă luminoasă. Pe un divan, de la un perete la altul, zăceau un şir de fumători, culcaţi pe-o coastă, rezemaţi pe perne de paie de orez. Unii dormeau senini, duşi în alte lumi, alţii picoteau îmbătaţi, pierduţi intre vis şi viaţă, urmărind jocul imaginilor ţesute de otrava miraculoasă. Un Chinez bătrân, grav ca în faţa altarului, îndeplinea ritualul, în genunchi, lângă lampa de opium, pregătind pipele de bambus.

        N-a fost chip să stăm mai mult acolo, căci Americanul explodase de indignare.

        — Iată elementele care ne vin de dincolo, peste Pacific, din lumea veche pe care o admiraţi. Şi pesta asta galbenă, infiltrată la început numai pe litoral, ameninţă acum ca o invazie tot pământul american.

        În jurul mesei, pe când ronţăiam nişte prăjituri uscate, în formă de păsări şi flori, în aburii parfumaţi ce se ridicau din ceştile cu ceai imperial, se încinse o discuţie violentă şi pătimaşă. Americanul arăta numai defectele rasei galbene, iar Italianul numai calităţile.

        — Falşi, egoişti, murdari, cu o laşitate înnăscută, vicioşi, fără sentimente, fără onoare şi fără credinţă. Caracterul, moravurile, aşa de diferite de ale noastre, încât nu se pot asimila. Nu se vor americaniza niciodată. Îmbătrâniţi în despotismul asiatic, cum pot să ajungă cetăţeni liberi într-o ţară liberă?

        — Dar nu poţi nega, îl întrerupse Italianul, că sunt sobri, se hrănesc cu un pumn de orez. Supuşi, nu beau, nu se înfurie, nici nu se ceartă. Muncitori dibaci la orice lucru manual. Cine v-a lucrat calea ferată de la Atlantic la Pacific? Patronii îi dispreţuiesc, dar îi caută ca foarte preţioşi. Lucrătorii îi urăsc ca pe nişte rivali periculoşi, care se mulţumesc cu un sfert din salariul obişnuit. E fatală această luptă între mâncătorii de carne şi mâncătorii de orez. Calităţile lor, spiritul de asociaţie şi numărul, îi fac să fie mai tari în lupta asta de concurenţă.

        — Tocmai de asta susţin că sunt mai periculoşi, şi chestia galbenă pentru noi e mai gravă decât chestia neagră. California a ajuns o colonie chineză. Invazia galbenă ne înghite. Populaţia americană e ameninţată să dispară în masa completă a acestor asiatici. Mişcarea pornită de muncitorimea americană trebuie să deschidă ochii guvernului, să-i forţeze mâna ca să pună odată stavilă întrării Galbenilor la noi.

        — A! Întrerupse Italianul râzând. Vezi că vă întoarceţi la zidul chinezesc pe care l-aţi dărâmat. Mă rog, Chinezii au stat mii de ani liniştiţi. Nimeni nu intra şi nimeni nu ieşea din Cerescul Imperiu. Au venit Englezii şi Americanii şi i-au forţat să dărâme zidul vechi. De nevoie Chinezii s-au supus. Pe porţile deschise au început să intre oamenii lumii noi şi să iasă oamenii lumii vechi. De ce vă plângeţi? Ce-aţi căutat aţi găsit. Aşa se răzbună istoria.

        Dar trebuia să închidem discuţia şi să plecăm, căci amândoi, înfierbântaţi, vorbeam prea tare, aşa că s-auzea bine şi la masa de alături.

        Cei doi Japonezi, corecţi, liniştiţi, şedeau în faţa ceştilor de ceai fără să schimbe nici o vorbă, ca nişte statui. La salutul nostru de plecare ne răspunseră cu acelaşi veşnic surâs, pe care buzele lor îl schiţează şi pe care noi nu-l putem descifra – enigma rasei galbene.

        La Niagara.

        Până la Buffalo trenul extra-rapid, fără să se oprească, atinge numai în goana-i nebună oraşe moderne şi prozaice, botezate pompos de Americani cu nume poetice din antichitate: Palmira, Siracuza, Itaca, Roma.

        Străbatem o bogată regiune industrială. Câmpia verde îi pătată de negrul fabricilor, afumată de monstrele locomotive Pacific, tăiată peste tot de reţeaua aeriana a cablurilor electrice, sfâşiată în zbor de mii de automobile cu miros de benzină şi nori de praf în urmă.

        Cine ar recunoaşte în haosul civilizaţiei moderne sălbatica şi pitoreasca vale Mohawk, teatrul de altădată al marii epopei romantice, descrisă de celebrul romancier american Fenimore Cooper.

        Aci, în sânul unei naturi aspre, în cadrul de apă şi pădure, de-a lungul marilor lacuri s-au desfăşurat odată acele filme încântătoare de aventuri şi peripeţii eroice, în care pionierii îndrăzneţi şi războinicii indieni, superbii tatuaţi Ciorap de Piele şi Ochi de Vultur, ne aprindeau imaginaţia copilăriei, purtându-ne în deliciu printr-o lume primitivă, măreaţă şi fantastică.

        Un murmur surd, continuu şi vag ajunge până la noi venind de undeva din depărtare.

        — E glasul Niagarei, îmi spune tovarăşul de drum.

        După un ceas ajungem. Ne oprim pe malul unei ape mari. Pare un fluviu de lăţimea Dunării. Nu-i fluviu. E un canal săpat de natură, într-o albie de stâncă, pe o lungime de 60 kilometri: un imens jgheab de piatră prin care se scurge apa din lacul Erie în lacul Ontario. Diferenţa de nivel dintre cele două lacuri este de o sută de metri.

        Stăm pe mal şi privim. Prima orientare.

        În susul apei, cât pot cuprinde ochii, vezi faţa netedă a undelor clare, alunecând cu o repeziciune ameţitoare. În josul apei, la câteva sute de metri, fundul de calcar e rupt brusc şi acest fluviu lat, cu tot volumul lui de apă – coloană de deluviu, cum i se spune – se prăvăleşte deodată şi cade de la înălţime, spărgându-se jos pe un pod de piatră. Un nor de pulbere de apă pluteşte la orizont, veşnic suspendat în aer.

        Acolo e cascada. Nu se vede încă bine. Auzi numai zgomotul detunător, neîntrerupt. Simţi parcă plutind în juru-ţi o atmosferă de mister şi primejdie.

        Ne oprim. Un bloc de stâncă cu un buchet verde de arbori bătrâni. Insula Caprei, rămasă ciudat în mijlocul torentului, desparte cascada în două. Căderea dinspre ţărmul american e mai mică. Cea despre ţărmul canadian, în forma unei imense potcoave arată marea cataractă în toată splendoarea ei.

        Enormul volum al torentului – douăzeci şi cinci de milioane de tone pe oră – strâns între pereţii de stâncă, se bombează ca şi coama unui monstruosval de ocean. La mijlocul cascadei masa fluidă e aşa de groasă că pare solidă – o masă compactă colosală se rostogoleşte vertiginos şi cade brusc în abis spărgându-se pe stânca de jos în miliarde de bucăţi. Şi în tunetul groaznic ce zguduie pământul, răzbate un fel de muget de uragan perpetuu ce umple văzduhul ca o cumplită ameninţare de cataclism.

        Simţi, asurzit, căderea fără să poţi vedea spargerea jos, de fundul acelui satanic cazan clocotitor, ce fierbe ca un crater de vulcan în erupţie. Apa pulverizată izbucneşte năvalnic în vârtejuri fumegânde, ca nişte nori fantastici de aburi irizaţi. Şi în jocul razelor de soare, sub unghiuri diferite, praful lichid tremură bizar într-o orgie de culori îmbinate în dungi străvezii, ca o panglică de curcubeu solar.

        Aspectele Niagarei, după starea cerului, variază la infinit. La mijloc, în pătura profundă a torentului, e un verde închis slăbind din ce în ce mai pal spre lături. Coloane de mercur, şuvoaie metalizate, curg pe margini, printre stânci pierdute jos într-o fierbere de argint topit. Şi fluviul, până departe, se acoperă cu un strat de spumă fină, ca o dantelă capricios destrămată pe un alb câmp de zăpadă.

        Răpit, înfricoşat, rămâi ceasuri întregi, cătând în extaz la spectacolul grandios ce te reţine împietrit în sentimentul profund ai micimii omului în faţa eternelor fenomene ale naturii. Misterul nepătruns şi groaznica ei maiestate niciodată nu s-au putut descrie sau zugrăvi.

        Îmbrăcaţi ca nişte scafandri, haine de pânză gudronată, ne coborâm sub cascada centrală pe o scară strâmtă şi udă, alunecând la fiecare pas. Un negru buzat, cu un trup de atlet, ne conduce şi ne susţine până jos la piciorul stâncii mâncate de apă. În spaţiul strâmt rămas între peretele de piatră şi masa lichidă, ce fac în cădere o curbă perfectă, e întinsă o punte îngustă în spatele cascadei – Grota vânturilor, pe care n-o pot trece decât oamenii cu nervii sănătoşi.

        Avalanşa de apă cade cu un tunet asurzitor. La depărtare de o palmă de ochi ai înainte peretele lichid ca o cortină gigantică. Păturile de aer sunt izbite cu atâta putere că vâjâie vântul într-un vârtej de curenţi, cu un urlet sălbatic şi răutăcios, pe care nu-l poţi auzi decât în largul mării pe timpul marilor furtuni.

        Asurziţi, orbiţi, biciuiţi de plumbii de apă rece, uzi leoarcă până la oase, ne strecurăm prin pânzele duşurilor torenţiale, pe puntea îngustă, încleştându-ne mânile îngheţate de balustrada lunecoasă, în sfârşit am scăpat la lumină. Ameţiţi, ne oprim să răsuflăm. De frig ne clănţănesc dinţii din gură. Cu puterile sleite, urcăm treptele până sus în capul scării. Ne urcăm la soare înfioraţi de-un tremur de tensiune nervoasă şi stăpâniţi încă de-o ciudată senzaţie: o profundă mulţumire de salvare, o ascunsă mândrie de biruinţă – parcă am trecut teferi prin centrul unei trombe marine.

        A doua zi dimineaţa, cu tramvaiul electric, facem circuitul Niagarei, oprindu-ne pe diferite poziţii ca să vedem cataractele sub toate aspectele. Trecem celebrul pod suspendat. O minune tehnică, o pânză de păianjen ţesută în aer la o înălţime ameţitoare deasupra abisului. Intrăm pe pământul Canadei. Nici o formalitate, nici un control. Numai uniformele stacojii ale soldaţilorenglezi ne atrag atenţia că păşim pe teritoriul unei colonii britanice.

        Rezemaţi de-un grilaj de fier la marginea prăpastiei, urmărim jos pe apă mişcările unui vapor, „Zâna Negurilor”, plutind vânzolit de frământarea talazurilor înspumate. Văzută de sus, mica navă pare o insectă imprudentă atrasă de pericol; se apropie de cascadă şi deodată se retrage cu groază, urmărită de rafale de ploaie, de jerbele care ţâşnesc din uriaşa căldare în clocot infernal.

        — Şi când te gândeşti, spune tovarăşul meu, că minunea asta a naturii se distruge pe nesimţite. Baza stâncii de calcar este roasă mereu de apă. Căderea se retrage cu jumătate de metru pe an. Va veni o vreme când în locul cascadei va rămânea numai un canal strâmt, prin care apa se va scurge fără să cadă de la înălţime.

        — E adevărat, răspunse un American, dar geologii au calculat că asta are să se întâmple peste vreo 30.000 de ani, aşa că o putem admira în linişte.

        O sumă de legende circulă asupra acelor îndrăzneţi campioni, care – seduşi de vecinătatea primejdiei şi de vanitatea reclamei – au înfruntat prin nebune aventuri puterea Niagarei.

        Celebrul echilibrist Blondin a traversat cascada, mergând pe o frânghie de sârmă întinsă de la un mal la altul. Purtând o mică sobă în spate, echilibristul s-a oprit la mijloc, a spart câteva ouă din care şi-a preparat o omletă, ospătându-se liniştit pe sârmă deasupra cascadei.

        Un oarecare Robert Flack, construindu-şi o barcă specială şi-a dat drumul în cursul apei, dar a fost înghiţit de torent chiar sub ochii soţiei şi ai copilului său.

        Mai fericit a fost înotătorul Graham, care avu ingenioasa idee de a construi un butoi lestat la fund pentru a-i păstra poziţia verticală. Cu chipul acesta, a traversat de câteva ori cascada. Mulţi înotători l-au imitat, dar câţi din ei n-au plătit cu viaţa sfidarea nebună şi curajul steril al unui eroism inutil.

        Pieile Roşii, tribul Irochezilor, vechii stăpânitori ai Niagarei, se adunau pe malurile aceste aducând odată pe an o tragică jertfă marelui Spirit al apelor. Pregăteau o barcă, o albă pirogă, împodobită cu ghirlande de flori şi încărcată cu fructe şi cu felurite daruri.

        Dintre fetele de măritat alegeau pe cea mai frumoasă pentru sacrificiu. Noaptea, pe lună plina, tot tribul se aduna pe malurile torentului. În mijlocul urletelor sălbatice şi a dansurilor diabolice, să lansa piroga în curentul apei. Numai câteva minute apărea în lumina argintie a lunii, plutind fulgerător spre abisul morţii, acea stranie viziune pe care, într-o clipă, Niagara o înghiţea pe vecie.

        Minciunile lui Chateaubriand şi Literatura Americană.

        În cercul nostru, plecat de dimineaţă din Buffalo, se găsea o tânără intelectuală din Boston.

        Miss Mildred T… O blondă zveltă, fragilă, cu o voce muzicală, cu un cap de madonă. Bluza de mătase, culoarea fragilor, era prea decoltată: în ziua aceea, ce-i drept, era o căldură nesuferită. Bărbaţii, după moda americană, umblau numai în vestă şi cu sacoul pe mână.

        În scurt timp ne-am pus toţi la curent cu starea civilă a Americancei, care ne intrigase la început.

        Unica fiică a unui mare industriaş din Boston. De douăzeci şi opt de ani. A doua oară divorţată. Îşi reluase vechiul titlu de Miss, cum e obiceiul în Lumea Nouă. Renunţase la măritiş pentru a-şi păstra completa libertate.

        Studiase muzica doi ani la Paris. După trista experienţă a căsniciei, se apucase de literatură şi studii sociale. Deşi avea o graţie naturală, inteligenţă şi cultură aleasă, părea la prima cunoştinţă cam excentrică şi indescifrabilă. Venise la Niagara pentru o lună, ca să ia note în vederea unui roman feminin la care lucra de un an.

        Stam în parcul îngrijit de pe malul Canadian, înşiraţi pe bancă la umbra unor tei bătrâni. Privind panorama Niagarei, căutam să-mi închipui peisajul primitiv, aşa cum trebuie să fi fost pe vremea Pieilor Roşii, în sălbatica măreţie a naturii virgine, înainte de a fi insultată şi mutilată de decorul şi reclama civilizaţiei aduse de oamenii albi.

        — Ce trebuie să fi fost odată prin locurile aceste? Chateaubriand, care le-a descris magistral, spune că Irochezii se hrăneau cu vânatul animalelor târâte şi ucise de cataracte. Indienii cu pirogile lor uşoare, din coajă de copac, pescuiau urşi, cerbi şi bizoni căzuţi şi aduşi de torent.

        — Admiraţi mult pe Chateaubriand? Mă întrebă cu un zâmbet ironic scriitoarea americană.

        Dintre toate celebrităţile europene niciuna n-a scris despre America mai mari minciuni ca Chateaubriand. Opera lui n-a fost scrisă după vedere, la faţa locului, aşa cum susţine el. A fost compusă din bucăţi la birou, răscolind o întreagă literatură adormită de trei secole în praful bibliotecilor: studii, memorii, însemnările exploratorilor, misionarilor şi călătorilor din trecut.

        — Ce are-a face cum a lucrat, o întrerup eu; a scos dintr-un material brut un extract minunat. A făcut un aliaj preţios, opere nepieritoare ca Atala şi Natchez, în care – după cum spun marii critici – strălucesc pietre nestemate, rămase parcă din Biblie, de la Omer şi Oslan.

        — Trebuie să ştiţi că noi Americanii iubim mult adevărul şi sinceritatea în viaţă şi în artă. E adevărat că poemele lui Chateaubriand au făcut revelaţia unei lumi necunoscute şi a unei poezii noi, ca un suprem triumf al exotismului american; dar nu putem uita că cea mai mare parte a operei a fost trucată.

        Pe Chateaubriand l-a chinuit toată viaţa ambiţia de a-şi lega numele de-o mare descoperire geografică. Căuta un drum spre strâmtoarea Bering prin fundul băii Hudson, căuta izvoarele lui Misisipi şi locul unde a fost Cartagena.

        Dar n-a avut parte să-i poarte numele nici o apă şi nici un munte. Nu era om de acţiune şi energie. Nici pregătire nu avea pentru explorări. A fost un artist cu o mare adoraţie pentru grandiosul său Eu. Un critic spunea despre dânsul că viaţa i-a oscilat între orgoliu-virtute şi orgoliu-prostie. În Lumea Nouă n-a stat decât vreo câteva luni. N-a avut nici timpul material să umble prin toate locurile pe care le-a descris. Când s-a convins că nu poate să îndeplinească cele ce-a visat, s-a pus să cerceteze textele vechi.

        Toate peisajele din Florida şi de pe Misisipi, descrise fără să le fi văzut,sunt împodobite de minciuni născocite de bogata lui fantezie. Susţine că a întâlnit urşi clătinându-se îmbătaţi de struguri, că a văzut stârci albaştri, crocodili, şerpi gigantici, papagali multicolori. Iar în drum spre Niagara, la un trib de Irochezi, a întâlnit un Francez, fost ajutor de bucătar, făcând pe profesorul de dans. Învăţa pe messieurs les sauvages et mesdames les sauvagesses, dansurile franceze după aria Madelon Friquet.

        Un profesor de la Universitatea din California a făcut un studiu documentat ca să deosebească adevărul şi minciuna împletite, de altfel cu multă artă, în opera lui Chateaubriand.

        Din una în alta am ajuns la literatura actuală americană.

        — Noi, în Lumea Nouă, nu suferim de decadentismul care bântuie în literatura europeană. Avem şi noi însă alte păcate. Se citeşte mult, dar cititorii noştri sunt proşti. Gustul publicului e scăzut. Se citeşte superficial, fără pătrundere. Şi de aceea se şi scrie aşa în pripă, fără multă gândire şi sforţare pentru perfecţiune. De altfel, lucrul e explicabil. Avem o literatură prea tânără. Abia am apucat să ieşim de sub influenţa literaturii engleze. Tot ce se scria mai înainte în America nu era decât o transplantare britanică. Bret-Harte e Dichens, Irving e Goldsmith, Fenimore Cooper e Walter Scott şi Miller e Byron. Numai cu Whitman ajungem la calitatea geniului american.

        În literatura noastră avem acum două curente paralele: unul popular şi altul rafinat.

        Curentul popular cuprinde toate cărţile scrise pentru marele public, după gustul mulţimii. Subiecte senzaţionale, adesea cu miez interesant, dar de-o similaritate copilărească, tipuri convenţionale şi formă foarte puţin artistică, neglijată cu totul, ca o cronică de ziar popular.

        Curentul rafinat are un mic număr de scrieri pentru cercuri restrânse. Stil şi formă aleasă, dar fondul slab, fără viaţă, fără gândire profundă şi fără simţul realităţii. Este un fel de literatură, cum se zice la noi, scrisă cu pană de cristal şi cu cerneală parfumată.

        — Poate din cauza vieţii comerciale din America – încerc ca să explic lucrul.

        — Pardon – mă întrerupe Americana, cu un accent net şi sec – Florenţa, Veneţia şi Olanda erau foarte comerciale când au produs pe cei mai mari artişti ai Europei.

        Suntem încă o lume tânără, în formaţie. Talent, imaginaţie avem, dar n-am ajuns încă la o gândire profundă. Scriitorii europeni nu au mai mult talent decât ai noştri, dar au un public cititor mai superior, mai pretenţios, produsul unei civilizaţii mai vechi. Un scriitor bun se formează ca şi un actor, care nici odată nu va ajunge la un rol desăvârşit jucând pe scena unei săli goale sau în faţa unui public prost. Gustul şi educaţia publicului se face cu încetul.

        La noi progresul este vădit. În toate oraşele se organizează cluburi literare şi se dau premii pentru poezie şi proză, în scurt timp şi pe acest teren vom arăta Europei ce putem produce. Nu uitaţi că arta nu e decât floarea care se deschide la urmă, după ce planta cu rădăcină adâncă şi tijă sănătoasă s-a dezvoltat complet într-un pământ.

        — Dar din literatura europeană ce preferaţi?

        — Noua, Americanilor, ne place mai mult literatura engleză decât cea franceză.

        Anglia e patria romanului. Scriitorii francezi sunt prea frivoli. Cu drept cuvânt s-a spus că, citind romanele franceze, îţi vine să crezi că autorii nu sunt însuraţi şi nu au nici mame, nici surori.

        — Cred că în America, mai mult decât în Europa, aveţi ceea ce se cheamă pruderie…

        Dar n-apucasem să sfârşesc fraza şi scriitoarea americană mă întrerupse brusc aruncându-şi pe umerii goi, cu o mişcare repede, un fular de mătase, ţinut până atunci pe genunchi…

        — În tot cazul, la noi păcatele se ascund, pe când în Europa se etalează. Ceea ce numiţi pruderie este un omagiu adus virtuţii. Eu am trăit în Franţa şi cunosc bine viaţa şi femeile de-acolo. Sunt fals zugrăvite în literatură. Femeia franceză se îmbracă bine, are spirit şi graţie, dar nervii îi sunt prea iritabili şi vorbeşte prea convenţional. E şi natural, căci abia iese de sub tutela guvernantei şi intră în sclavia soţului. În toată Europa femeia e încă minoră, numai în America a ajuns la majorat. Foarte bine s-a zis despre femeia franceză, că-i jumătate prinţesă şi jumătate actriţă.

        După ce ne-am despărţit, multă vreme mi-au umblat prin minte părerile scriitoarei americane asupra femeii franceze. Şi cum îmi apărea mereu imagina ei, şi în auz îmi răsuna accentul acela net, sec şi pedant, mi-am adus aminte de părerile unui scriitor francez asupra femeii americane: „Ţara asta în care numărul bărbaţilor e cu vreo trei milioane mai mare ca al femeilor, şi unde sunt cele mai multe căsătorii din amor şi cele mai multe divorţuri, a făcut din femeie o aristocrată fără curte, o rafinată fără mediu, o imagină fără cadru, un juvaier fără montură, o zeiţă fără Olimp”.

        Pe Missisipi.

        Ciudat tip de vapor fluvial. Necunoscut pe Dunărea noastră. În loc de elice numai o roată imensă cu zbaturi, aşezată la pupă, învârtindu-se cu un zgomot infernal, împinge înainte vasul cu fundul plat. Urcăm fluviul încet luptând să învingem viteza curentului apelor umflate pe timpul inundaţiei periodice.

        Ca şi Nilul binefăcător, Misisipi – „părintele râurilor” – îşi revarsă regulat prisosul apelor mâloase, fertilizându-şi vasta albie, întindere nesfârşită de pământ roditor, supranumit noul Eden.

        Pe malul stâng se înşiră coline paralele acoperite cu păduri negre de stejari, pe-alocuri pătate cu albul lucitor de ulmi şi mesteceni.

        Pe malul drept jos, uniform şi peste tot înecat, coroanele sălciilor pletoase legate între ele prin lanţuri de liane agăţătoare, plutesc la suprafaţa apelor moarte, în singurătăţile nemărginite ale savanei pierdute în zare. Apa-i gălbuie, mâloasă. Navigaţia-i grea prin părţile acestea când fluviul e umflat.

        Roata cârmei se învârteşte repezită ca să abatem din drum, în scurte zigzaguri, ferindu-ne de buştenii enormi ce plutesc coborând la vale. Oprite pe la cotituri, aceste epave rătăcitoare încheagă bancuri de nisip şi rădăcini, carese rup uneori de maluri plecând în scursul apei ca nişte insule plutitoare.

        Defilăm, ca şi pe Dunăre, prin faţa ostroavelor pustii şi păduroase. Nelocuite, unele fără nume, se cunosc numai după numerele însemnate pe harta fluvială. Navigam pe lângă ele, unde curentul e mai mic. Umiditatea solului fecundează o vegetaţie bogată, lacomă, nebună, care se târâie, se agaţă, se încolăceşte ca şarpele, îmbrăţişând trunchiuri bătrâne, încâlcindu-se într-o ţesătură deasă de draperie mătăsoasă. Adierile vântului, loviturile apei clatină imensul gard viu ce-şi oglindeşte frunzişul, legănat în unda sclipitoare, cu un joc de culori fantastic şi ameţitor. Iar freamătul de frunze, suspinând în adâncimea desişului, tremură în aer ca o prelungă respiraţie a vieţii vegetale.

        Pe sus, suspendate parcă în azurul cerului, trec stoluri de pasări acvatice, plutind în zare, de-asupra luciului apei molcome spre bălţile adormite.

        Pe vaporul nostru, încărcat cu baloturi de bumbac – lume puţină. Câţiva călători albi şi vreo zece familii de negri.

        La prânz, căpitanul vasului, instalat după obicei în capul mesei, îmi făcu loc în stânga. Locul din dreapta era rezervat unui domn bătrân cu o figură impunătoare, cu un aer aristocratic. Asemenea tip de american nu mai întâlnisem în calea mea prin lumea nouă.

        Anglo-saxon de cea mai pură rasă. Foarte înalt, uscat, zvelt. O figură prelungă, osoasă, roşie, întretăiată de-o reţea fină de vinişoare violete; părul cenuşiu în şuviţe rare, şi nişte ochi ficşi, albaştri ca de sticlă. Temperament flegmatic, rigid şi geometric, părea – după ţinută şi îmbrăcăminte – un nobil general în retragere, care-şi păstra încă deprinderea de comandă şi dominaţie. Pe când bătrânul consultă lista, căpitanul se aplecă şoptindu-mi:

        — E cel mai mare cultivator de bumbac din Virginia. Adevărat nobil. Din cea mai veche aristocraţie. Domeniile familiei trec din tată în fiu de trei sute de ani.

        — Cum, îl întrerup glumind, în egalitara şi democratica d-voastră republică aveţi încă o aristocraţie?

        — Desigur, îmi răspunde grăbit, în orice societate triajul unei elite se face de la sine. Întotdeauna vor fi unii creaţi să comande şi alţii să asculte. Aristocraţia noastră virginiană a furnizat Americii cei mai mari bărbaţi de stat.

        În timpul mesei bătrânul american mă întrebă cu mult interes despre viaţa şi vietăţile din Delta Dunării. Cunoştea bine Delta lui Misisipi, unde dusese, spunea el, un trai de martir din cauza ţânţarilor, povesti apoi peripeţiile vânătorilor făcută în regiunea mlăştinoasă a Deltei, împotriva crocodililor şi a şerpilor cu clopoţei.

        Şi pentru că văzuse interesul meu pentru navigaţia pe Misisipi, după masă, mă luă de braţ şi mă conduse în faţa unei hărţi ţintuite pe unul din pereţii salonului din provă.

        — Iată, îmi arătă el, cum dintr-o singură aruncătură de ochi poţi înţelege rolul marelui fluviu pe care Indienii, în pomposul lor limbaj, l-au numit: „Părintele apelor”.

        Priveşte ce formă regulată are America. Pare că după o ordine metodică natura a separat pământurile şi apele, munţii şi văile. Un plan geometric, măreţşi simplu. Un imens triunghi de la Nord la Sud. Pe latura de sus marile lacuri, pe latura Pacificului lanţul munţilor Stâncoşi, pe latura Atlanticului lanţul munţilor Alleghani. Depresiunea mediană, acest vast teritoriu îi tăiat în două de Misisipi pe toată lungimea de şase mii de kilometri. În el se varsă cincizeci şi şapte de râuri navigabile care, coborând din munţi, udă de o parte şi de alta, fertilizând toată această regiune de o nesecată bogăţie naturală.

        Nici o apă de pe glob nu formează o arteră de comunicaţie mai interesantă ca Misisipi. Bazinul misisipian a fost ocupat de triburile indigene dar n-a fost niciodată posedat. Căci numai prin agricultură omul se leagă de sol. Primii locuitori au rămas tot la vânat, fără să se ridice la treapta păstoriei şi agriculturii. Pământul acesta este cea mai măreaţă locuinţă pregătită omului de natură.

        Cu drept cuvânt se zice că această imensă vale, găsită goală, a servit ca leagăn marii naţiuni americane.

        După amiază înăuntru e o căldură înăbuşitoare. Ieşim afară pe punte. Adie o briză uşoară. Stăm la umbră sub o tendă de pânză groasă, pe care un marinar negru o udă din când în când. Bătrânul american îşi prepară singur ceaiul, făcându-mi o întreagă teorie asupra raportului dintre căldura internă şi cea externă pentru a demonstra că bând ceai clocotit te răcoreşti. Eu mă mulţumesc cu siropuri şi apă la gheaţă. Un remorcher puternic ne ajunse din urmă. Avea aceiaşi direcţie şi câtva timp ne-am ţinut pe aceiaşi linie. Vaporul nostru, deşi mărise presiunea la căldare, rămânea în urmă. Remorcherul avea vădit viteză mai mare. Când s-a convins de asta, căpitanul nostru a renunţat să mai încerce o întrecere. Cuminte, el şi-a căutat de drum.

        Bătrânul, care se sculase de pe scaunul său legănător, pe când urmărea cu binoclul în zare mersul remorcherului, îmi spuse cu un fel de regret:

        — Mai înainte, pe Misisipi, era imposibil să meargă două vapoare în aceiaşi direcţie fără să se ia la întrecere de viteză.

        O! Erau lupte interesante care durau zile întregi. Se făceau pariuri pe sume fabuloase. Căpitanii, echipajele şi călătorii se pasionau până la exaltare. Câte căldări nu explodau aruncând vasele în aer, câte victime omeneşti nu făceau aceste curse nebune…

        Erau căpitani încăpăţânaţi şi furioşi care, văzând că pierd cursa, ajungeau să tragă focuri de revolver în piloţi, sau să abordeze vasul rival pentru a-l da la fund.

        Îmi aduc aminte că am luat parte în tinereţe la o asemenea cursă de vapoare. Plecam din Noul Orleans. Pe toate zidurile erau afişe enorme care anunţau primul voiaj a două vapoare noi care urmau să-şi încerce viteza. Călătorilor li se punea în vedere că drumul se face pe risc propriu, vapoarele nu răspund pentru accidentele care ar putea surveni în cale.

        Mă îmbarcasem pe vaporul Neptun. Mi se păruse că are forme mai fine şi o provă foarte ascuţită. Toată lumea de pe bord pariase. Erau angajate sume mari. Toţi călătorii, bărbaţi şi femei, luam parte cu îndârjire la luptă. Nimeni nu se gândea la pericol. Aţâţam marinarii şi fochiştii promiţându-le mari recompense ca să ridice presiunea căldărilor la maximum. Eram hotărâţi săînvingem sau să zburăm în aer.

        Cele două vapoare, Neptun şi Saturn, erau de acelaşi tip, maşinile de puteri egale. Câtva timp ambele au mers cu aceeaşi viteză. Staţiile telegrafice de pe malurile fluviului comunicau în toate direcţiile trecerea celor două vapoare. După sforţări cumplite vaporul nostru izbuti să ia înaintea rivalului său, dar flăcările începură să iasă pe gurile coşurilor înroşite.

        Tocmai când entuziasmul era la culme apăru în vedere Louisville – unde se hotăra cursa – se ridică atunci din fundul vasului în agitaţia de pe punte, şeful mecanic, cu părul vâlvoi, negru ca un coşar, aiurit, strigând cu gesturi desperate:

        — Depozitul de cărbuni e pe fund, trebuie încetată lupta din lipsă de combustibil.

        — Niciodată! Urlă căpitanul furios, toate lucrurile de lemn de pe bord să se arunce în foc. Să nu scadă presiunea la căldare nici cu un grad că vă bag în foc pe toţi mecanicii şi fochiştii. Menţin eu presiunea până la sfârşit arzând carne de om.

        După câteva clipe se auzi bocănitul topoarelor şi vandalismul începu: mobilierul din saloane, mese, scaune, bănci, lăzi, parchete, fură sfărâmate şi cărate cu repeziciune la căldare.

        Un fermier avu o idee minunată oferind pentru ardere în loc de cărbuni întreaga cantitate de grâu pe care o transporta în fundul vasului.

        O doamnă, care lua parte cu înverşunare la luptă, puse la dispoziţie o garnitură completă de mobile împachetată în lăzi. Navigam arzând la căldare grâu şi lemn.

        În strigăte, urale şi aplauze nebune, Neptun acostează întâiul la pontonul din Louisville.

        Saturn ajunse după şase minute.

        Neptun era într-un hal de plâns, pe jumătate distrus, dar… Câştigase gloria învingătorului.

        — Asta e în firea americanului, sfârşi bătrânul povestirea – go, and run your risk – mergi şi încearcă-ţi norocul.

        Pericolul negru.

        Un negru bătrân, foarte simpatic, cu o bărbuţă albă, frizată parcă anume cu ferul, mă servea îngrijindu-mă ca pe-un copil. Se rugă cu atâta stăruinţă să iau limonada care mi-o aduce încât nu-l puteam refuza. Îl observ de-aproape. Un cap enorm pe-un corp scund, îndesat. Nasul turtit. Ochii mici licăresc în negrul figurii de pergament. Buzele groase stau veşnic răsfrânte într-un surâs blând şi serviabil. Îmi cară pe punte un scaun cu leagăn şi un braţ de jurnale. Mă opresc la o informaţie scrisă cu litere mari: Greva spălătoriilor din Trenton: „Muncitorii albi au părăsit lucrul căci e ruşinos să fie obligaţi a spăla rufele Negrilor”.

        O altă informaţie interesantă asupra Negrilor citisem cu o zi înainte. Acelaşi ziar care anunţa că un Negru, distins doctor, fusese invitat la masă în Casa Albă de către Preşedintele Republicii, arăta că o femeie de serviciu de la un hotel fusese îndepărtată pentru că refuzase să servească pe un călătorNegru.

        Femeia se plânsese unui ziar care, deschizând o listă de subscripţie, adunase în câteva zile o sumă frumoasă pentru a servi ca zestre femeii măritate după o săptămână.

        Îmi amintii de atâtea cazuri ciudate văzute în lumea nouă. Nu puteam să uit pe simpatica soţie a unui medic – născută şi crescută la Bucureşti, stabilită numai de cinci ani în Filadelfia – care îmi spunea cu indignare cum la un teatru s-a aşezat în stalul de lângă ea un Negru; cum ea a protestat energic la casă, unde i s-au cerut scuze şi imediat i s-a dat alt loc.

        Văzusem localuri în care se anunţa că intrarea Negrilor şi a câinilor este oprită.

        Curios să ştiu ce părere avea tovarăşul meu de drum, bătrânul American, îi întinsei ziarul cu informaţia asupra grevei spălătoriilor din Trenton. După ce-şi aruncă ochii în fugă pe rândurile scrise bătrânul vorbi cu un fel de asprime în glas.

        — E fatal să se întâmple asemenea conflicte.

        — Niciodată, îi spun eu, n-am înţeles purtarea Americanilor faţă de Negri.

        Urmă o lungă tăcere, în care timp bătrânul îşi umplu îndesat pipa cu tutun special de Virginia. În sfârşit se hotărî să vorbească.

        — Vrei să înţelegi cum se prezintă chestia raselor în America? Uite, priveşte aci pe vapor. În câţiva metri ai imaginea întregii probleme redusă în miniatură. Sus, pe puntea de comandă – căpitanul, omul alb venit din Europa; el conduce vaporul. Vezi, colo în fund la pupă, Chinezul acela mut, cu coada pe spate, care întinde la uscat nişte cârpe de bucătărie – e omul galben venit din Asia. Iată şi marinarul cela de la provă care împleteşte o frânghie fredonând – e omul negru venit din Africa.

        Trei rase diferite care s-au găsit pe acelaşi petec de pământ, fiecare în situaţia însuşirilor date de natură. Căpitanul acesta e simbolul conducerii, supremaţiei rasei albe, celelalte două rase – neagră şi galbenă – au ajuns vasale rasei albe. E drept sau nedrept? Nu ştiu. Natura n-a consultat pe nimeni când a dăruit fiecărei rase anumite însuşiri.

        La d-voastră, în lumea veche, nu se cunoaşte decât o singură rasă. Negrul e un rar obiect de curiozitate. E frumos şi comod să afirmaţi că toţi oamenii sunt egali. Dar fă te rog, pe acest căpitan alb să creadă că el nu-i mai superior decât bucătarul chinez şi marinarul negru…

        Orice doctrină egalitară asupra raselor, sentimentală, logică sau retorică, importată din Europa nu prinde în America pentru că nu-i în acord cu realitatea.

        De cincizeci de ani, de când s-a abolit sclavia, se face o experienţă de aclimatizare pe o scară uriaşă. Aproape zece milioane de Negri africani, aflaţi într-o stare intermediară între bruta şi om, au fost luaţi sub tutela guvernului federal ca să le dea educaţie, să-i facă cetăţeni liberi şi civilizaţi.

        Şi trebuie să recunoaşteţi că relativ Negrii de la noi sunt mai fericiţi decât unele clase sărace din ţările înapoiate europene. Că rasa neagră este încă o rasă minoră căreia trebuie să-i acordăm credit încă de secole, s-a dovedit cutrista experienţă din Haiti, Saint-Domingo şi Liberia.

        Parodia de stat din Haiti, unde după scenele de tragedie sângeroasă cu masacrul albilor au urmat scene de operetă cu gentilomii şi ducele de marmeladă, de la curtea împăratului Suluq, a arătat până unde poate ajunge lumea neagră lăsată de capul ei.

        Acolo unde Negrii sunt în contact cu Albii şi sub tutelă, progresează. Lăsaţi singuri, independenţi, dau înapoi şi tind a se întoarce la starea primitivă a celor din Congo.

        Constituţia le recunoaşte drepturi egale, nu face nici o distincţie de rase între cetăţenii americani. Dar moravurile sunt mai puternice decât legile. Şi totdeauna legile sentimentale au rămas literă moartă.

        — Totuşi, îl întrerup eu, am întâlnit Negri civilizaţi, oameni distinşi admirabili.

        — Desigur că dintre ei s-au ridicat şi oameni de seamă, în majoritate mulatri, nu Negri puri. Dar masa se găseşte încă în inferioritate. Numai după câteva generaţii, ar putea să ajungă la o schimbare în masă. E numai jumătate de secol de când au ieşit din jugul sclaviei, pe când rasa albă are câteva mii de ani de civilizaţie. Şi dacă acestor copii li s-ar da în mână armele drepturilor politice, ar ajunge în scurt timp, acolo unde sunt mai mulţi, ca ei să domine.

        Lucrul e clar: în statele din Sud, unde Negrii sunt în majoritate, copiii noştri vor fi dominaţi şi guvernaţi de către Negri.

        Spre seară căldura se potolise. Un soare portocaliu cădea înecându-se în undele poleite cu reflexe însângerate de rubin şi aur topit. Calm, maiestuos, aluneca Părintele râurilor printre pădurile aprinse de imensul incendiu al asfinţitului. Pe puntea vaporului, în aerul răcoros şi umed, un grup de Negri se adunase ca să-şi mai dezmorţească picioarele înţepenite în monotonia drumului pe apă.

        Bărbaţi, femei şi copii se strângeau în jurul unui tânăr negru, zvelt, îmbrăcat complet în alb – ca o muscă în lapte dulce. La cele dintâi sunete de banjo, un fel de chitară cu gâtul lung, picioarele Negrilor începură să tremure în cadenţa loviturilor sonore. O muzică ritmică, fără melodie, din ce în ce mai repede până ce picioarele ajung să se mişte frenetic, dezarticulate, într-un vârtej exaltat de dans epileptic. Bătăi de palme, cuvinte sacadate, sunete guturale, suspine adânci, strigăte plângătoare însoţesc mişcările picioarelor într-o excitare de viteză nebună. Suflări fierbinţi ies printre buzele lor cărnoase, răsfrânte, descoperind albul strălucitor al dinţilor. Ochii lor negri ard magic, deschişi fără să vadă nimic înainte.

        Pe când stam de-o parte, privind cu admiraţie, bătrânul American se apropie bătându-mă pe umăr.

        — Vezi ce putere nebănuită are ritmul asupra organismului lor? Nici o altă rasă nu poate face mişcări mai repezi şi nu-i mai abilă la joc ca rasa neagră. La muzică negrul e foarte impresionabil. Râde şi plânge la sunetul banjo-ului.

        Negrul are o extremă sensibilitate. Nu le putem nega unele calităţi. Sunt blânzi, supuşi, oneşti, cam lacomi, cu o naivitate copilărească şi un fond deveselie care-i fac simpatici. Pentru o sticluţă de parfum sau o bucată de panglică, dau ultimul ban.

        Eu am apucat încă în copilărie ultima fază a sclaviei. Familia mea întrebuinţa pentru culturile de bumbac vreo opt sute de sclavi. Locuiau într-un fel de cazărmi pe malul fluviului. Plecau la lucru în plantaţii în grupe de câte cincizeci de Negri, sub conducerea unui şef alb, veşnic cu biciul în mână.

        Ca un vis urât mi-a rămas în minte o goană la o vânătoare de Negri. Unii dintre sclavi reuşeau să scape de sub pază, fugeau din lagăr şi se adăposteau prin păduri unde trăiau hrănindu-se cu ce găseau. Erau pe atunci oameni plătiţi care-şi făcuse o profesiune din vânătoarea Negrilor. Se organizau goane în regulă ca la orice vânătoare de animale sălbatice. Aveau şi câini speciali dresaţi, care muşcau numai pulpele nenorocitelor victime gonite. Ce peripeţii monstruoase…, sfârşi bătrânul scuturându-şi pipa cu dezgust de balustrada punţii.

        — Cu toate că sclavia, îi spun eu, nu corespundea cu spiritul american, totuşi statele de Sud s-au opus continuu la abolire. Numai după războiul civil au fost nevoite să cedeze.

        — Pentru că le aştepta ruina, moartea. Cu toată criza ce fatal trebuia să distrugă coloniile din Sud, sclavia trebuia abolită; era o necesitate organică a statului american. „Pier coloniile”, se striga pe atunci. „Mai bine să piară coloniile decât un principiu umanitar”.

        În locul aristocraţiei agricole ruinate în Sud, s-a format o altă aristocraţie industrială în Nord. Dar nouă ne-a rămas ca moştenire această gravă şi complicată problemă socială. Chestia Negrilor este insolubilă, pentru că rasa este insolubilă. Toate neamurile de oameni venite din Europa, fierbând în cazanul Americii, ajung să se contopească. Negrii cu limba, religia şi cultura noastră, oricât s-ar rafina, rămân tot negri, nu se pot decolora, veşnic vor păstra stigmatul rasei.

        E într-adevăr o tragedie. Divorţul între aceste două rase e fatal şi îngrijitor pentru viitorul Americii. Că trebuie să ne punem în stare de apărare împotriva pericolului negru, e o necesitate. O facem din instinctul de conservare. Căci primum vivere.

        Vaporul înainta greoi spintecând faţa apei netedă ca o marmură vânătă învăluită în perdelele de umbră ale nopţii. Peste tot o tăcere de pustiu. Nici o vietate nici un fâlfâit de aripi, nici un suflu de viaţă în tot cuprinsul. Apa şi uscatul dormeau mute ca într-o lume fermecată. Numai stelele de sus, deasupra spaţiului simţit de noi, licăreau tremurând pe oglinda apei, împresurată parcă de mii de luminiţe, pe care le stingea călcându-le în mers vaporul greoi cu fundul plat.

        Bătrânul tăcea, căzut pe gânduri. Târziu se ridică şi începu să măsoare în lung, cu paşi rari, puntea goală şi întunecată. Cum stam singur, gândind la cele ce auzisem despre lupta aceasta de rase, mi se închegă în minte o dreaptă şi fatală judecată a Istoriei Universale.

        Aceşti Negri, copii ai Africii, n-au emigrat de bună voie pe solul lumii noi. Au fost vânduţi, aduşi cu sila, ca vitele de muncă, pentru îmbogăţirea albilorplantatori. Liberi, mulţi şi civilizaţi, ei pot ajunge mâine stăpânii pământurilor lucrate altă dată cu sudoarea lor în jugul sclaviei. Şi pentru că numărul primează, în unele state din Sud, ei îi vor domina pe albi.

        Pericolul negru apare ca o fatală răzbunare a Istoriei… O crudă ironie a soartei cuceritorului, ameninţat la rându-i de urmările lăcomiei şi a propriei sale greşeli.

        Nu îndrăzneam să-i spun deschis bătrânului judecata la care mă oprisem. Totuşi când a trecut pe lângă mine, plimbându-se pe punte, am încercat din nou să-l fac să vorbească.

        — Am auzit pe mulţi Americani susţinând părerea ca toţi Negrii să fie transportaţi înapoi în Africa, unde să facă un stat aparte sub protecţia Americii.

        — O soluţie utopică. Transportarea nu se poate realiza în practică, îmi răspunse scurt bătrânul, oprindu-se în faţa mea.

        Chestia Negrilor în zilele noastre este încă o enigmă. Orice soluţii abstracte sau absolute, complică şi agravează mai mult situaţia, aţâţa ura de rase şi aduce ruina morală şi economică a ţării.

        Sunt unele probleme sociale, pe care numai timpul le dezleagă.

        — Ce poate aduce timpul, adaug eu, acolo unde Negrii se civilizează repede şi se înmulţesc mai repede decât Albii?

        Bătrânul, a cărei figură n-o puteam distinge prin întunericul nopţii, îmi răspunse cu glas înăsprit de-un fel de îndârjire în cuvinte:

        — Viitorul e necunoscut. Dar noi, cei de azi nu putem să ne împăcăm cu ideea ca sclavii noştri de ieri, să ajungă mâine stăpânii copiilor noştri…

        Şi la flacăra chibritului, cu care îşi aprinse pipa, văzui sclipind în ochii bătrânului American din Virginia, o privire tăioasă ca lucirea unei lame de oţel.

        Între Atlantic şi Pacific.

        O dimineaţă rece. Ieşind din pâcla apăsătoare a negrelor uzine, sorbim cu nesaţ lumina aurie şi aerul curat de-a lungul lacului Michigan – o mare verzuie cu apă dulce. În urma noastră rămâne pierdut, învolburat, în norii de fum monstruos încâlciţi, Chicago, oraşul ciupercă, supranumit Porcopolis.

        Cu o sută de kilometri pe oră, cinci zile şi cinci nopţi, străbate continentul trenul rapid Nord-Pacific.

        Trenurile obişnuite nu au decât o singură clasă. În schimb sunt numeroase trenuri speciale şi rapide, cu vagoane comode şi luxoase. Grupului nostru i se dăduse un parlor-car pentru ziuă şi un pullmann-palass-car pentru noapte.

        Un salon elegant: pereţi de oglinzi, covoare moi, fotolii turnante, birouri şi bibliotecă de mahon. Platforma de la coada vagonului e transformată într-un balconaş solid, de unde poţi admira natura din goana trenului.

        Doi negri surâzători, tot drumul, şterg geamurile şi lustruiesc alămurile, spionând continuu călătorii pentru a-i servi cu perne curate şi băuturi răcoritoare. Fiecare vagon are câte-un filtru cu apă la gheaţă artificială.

        Bărbier, manichiură, dactilografă, stenografă, telefon, stau în permanenţă la dispoziţia călătorilor din trenurile rapide. Întâlnim un tren întreg numai cu vagoane vopsite în alb. Altul numai cu vagoane galbene. Un American nelămureşte: vagoanele albe transportă lăptării şi brânzeturi, cele galbene transportă fructe.

        Companiile de căi ferate sunt organizate şi exploatate în chip pur comercial, nu administrativ ca instituţiile de stat greoaie, ruginite şi tiranice. Publicul câştigă din lupta de concurenţa ce-şi fac între ele diferitele companii prin viteză, confort şi ieftinătate. În ţara asta, tânără şi viguroasă, larga libertate este resortul iniţial al progresului.

        Conductorul, un American roşu, jovial şi gras, se aşează într-un fotoliu la rând cu ceilalţi călători. Citeşte gazete, cere foc să-şi aprindă trabucul, face glume şi vorbeşte tuturor cu un aer protector. Un inginer german din Brema, grav, pedant, se face că citeşte într-o carte, pândind pe sub ochelari figura conductorului luminată de-o sinceră voioşie.

        De la o staţie se urcă un domn cărunt, cu o geantă la subţioară. E un inspector de la calea ferată. Conductorul nici nu se sinchiseşte. Inspectorul se aşează într-un fotoliu alăturea. Fumând amândoi, ca doi colegi, stau de vorbă despre diverse chestiuni de serviciu. Nici o urmă de jenă, nici o atitudine de ierarhie. Unde-i dulceaga linguşire, umilinţa şi servilismul micului funcţionar ce trebuie să-şi mlădie coloana vertebrală în faţa şefului rigid şi veşnic periat?

        E firească această desăvârşită egalitate aci, unde cel mai unsuros fochist ştie că poate ajunge într-o zi, prin muncă şi merit, în acel mai înalt loc la conducerea întreprinderii, în care brevetele înaltelor şcoli de poduri şi şosele nu au nici un preţ.

        Se povesteşte, ca pildă, viaţa unuia dintre marii regi ai căilor ferate americane, fost simplu macagiu. Pentru că era posesorul a două acţiuni avea vot şi glas în adunarea generală a societăţii. A fost remarcat pentru părerile ce şi-a dat asupra creării unei linii noi şi a cumpărării unor mine de cărbuni. Societatea a câştigat sume mari, urmând planurile acţionarului macagiu, care s-a ridicat într-un timp scurt, trecând prin toate gradele, până la conducerea uneia dintre cele mai renumite companii din lume.

        Străbatem vastul bărăgan al Far-West-ului american. Trenul taie în goană spaţiul gol, câmpia moartă peste care pluteşte tristeţea nemărginirii pustiului ocean. Puterile naturii, vijeliile zăpezilor de iarnă şi vârtejurile aerului fierbinte de vară, se dezlănţuie neînfrânate pe scoarţa netedă a pământului, în largul întinderilor nemăsurate şi fără hotar. Imensul deşert, slobodul imperiu al bizonilor de altă dată, gol a rămas de mii şi mii de ani, căci omul stepei americane a rămas veşnic acelaşi vânător pribeag, fără să ajungă a trece vreodată la treapta păstoriei.

        Pământul acesta, virgin şi rebel, fecundat astăzi de sudoarea muncii coloniştilor europeni, sobrii şi taciturnii pionieri, se transformă sub ochii noştri ca să ajungă în scurtă vreme unul dintre cele mai îmbelşugate grânare ale omenirii. Aşezările temeinice sunt încă rare. La mari distanţe apare câte-o gară, pierdută în monotonia întinderilor uniforme. În rânduri regulate se înşiră casele de lemn aliniate după imensele silozuri de cereale.

        Uneori, prin undele tremurătoare, în arşiţa soarelui de vară, apar în zare pete sure ca nişte insule pe întinsul mării: sunt turme de zeci de mii de vite,păzite şi conduse de călăreţii cowboy, oţeliţii stăpânitori ai stepei.

        Şi-n goana năpraznică a trenului, zărim din când în când câte o linie lungă neîntreruptă, abia mişcând în depărtarea ştearsă. E o coloană de căruţe bizare sub coviltire de pânză ceruită, târându-se domol cu un şarpe fumuriu de praf rămas în urmă: e trista caravană a deşertului american.

        Pe timpul nopţii vagonul pullmann-palass-car se transformă într-un imens dormitor comun. Din banchete şi spetezele lor se întocmesc în chip ingenios paturi suprapuse, mascate de perdele lungi încheiate cu nasturi.

        Spaţiul pentru dezbrăcare, după perdele, e aşa de restrâns, încât lumea e nevoită să iasă la lumină în mijlocul vagonului sau să se dezbrace în cabinetul de toaletă şi să vie de-acolo cu hainele pe mână.

        Dimineaţa şi seara e o defilare picanta de costume, pijamale, tricouri, cămăşi, capoate în dantele şi panglici de felurite culori şi forme. Şi în această bogată şi intimă expoziţie de albituri, Negrii de serviciu se învârtesc cu blândul lor surâs, întotdeauna discreţi şi serviabili.

        Sunt perechi care iau un singur pat. Nici o privire indiscretă, nici o îndrăzneală de o parte şi nici o jenă sau cochetărie de altă parte. Numai printre străinii surprinşi de moravurile americane, se aud chicote înăbuşite, murmure şi glume în surdină, ca în faţa unor distracţii de carnaval.

        În vagonul-restaurant se deschide vorba despre comerţul de cereale.

        — La noi, spune un American, în cea mai mică staţie, producătorul găseşte o magazie-siloz unde-şi depune recolta a doua zi după ce a ridicat-o de pe câmp.

        Cu recipisa în mână, dă fuga la orice bancă. Numai aşa, cu această organizaţie, putem scăpa de lăcomia mijlocitorilor care se îmbogăţesc sugând din munca grea a producătorilor.

        Ascultam în tăcere discuţiile asupra sistemului agricol american şi, fără voie, gândurile îmi fugeau în urmă, departe, la gările în care grâul încolţeşte aşteptând; la primitiva stare de anarhie agricolă; la cea mai bogată ţară în cereale din vechiul continent.

        Americanul care vorbise, un bătrân vioi, distins, veni să mă cunoască auzind ca sunt Român. Ne vizitase ţara cu prilejul congresului petroliştilor. Nevasta, o femeie încă tânără, cu obrazul fraged, dar cu părul alb, tuns bărbăteşte, citea o carte religioasă pentru lecuirea bolilor prin credinţă. Când auzi vorbindu-se de România, se sculă brusc, săltată parcă de un resort nevăzut. Îmi întinse ambele mâini, începând să vorbească repede, abia putând să-şi stăpânească un râs copilăresc.

        Şi eu am fost în România. Ce ţară poetică şi încântătoare. Păcat că n-are igienă. Ce frumos vorbesc Românii franţuzeşte. Şi ce multe lucruri ştiu oamenii de-acolo. Pot vorbi despre orice cu o perfectă competenţă. Nu te superi dacă voi povesti sincer ce-am păţit cu România d-voastră.

        Şi după ce-şi aprinsese o ţigară parfumată, începu:

        — Despre România aveam cunoştinţe vagi, aşa ca despre Rumelia, Macedonia, Albania. Auzeam mereu de revoluţie, bande, tulburări care se ţin lanţ acolo în Peninsula Balcanică.

        Când mi-a spus într-o zi bărbatul meu că vrea să meargă la un congres de petrol în România, mi-a venit să plâng. După ce am studiat o săptămână întreagă atlasul geografic, m-am hotărât să-l însoţesc, gata să înfrunt orice pericol în acele părţi îndepărtate din Europa, unde nu ai încă siguranţa vieţii. Am trecut oceanul şi-am vizitat cele mai importante oraşe din vechiul continent, dar mai jos de Budapesta am crezut că nu-i prudent să mă cobor. Am rămas acolo în aşteptare. El, ca bărbat, putea mai uşor să străbată munţii Carpaţi şi să treacă în România.

        După două zile, primesc o telegramă urgentă: „Vino imediat Bucureşti, Hotel Splendid. Aci e bine de trăit. Perfectă siguranţă. Bună ţară.”

        Am plecat în aceeaşi zi. Carpaţii i-am trecut foarte comod în vagonul restaurant al unui tren rapid. Am văzut frumuseţile neuitate din Valea Prahovei. În sfârşit, trebuie să spun că mi-a fost ruşine de părerile cu care intrasem în România. La nici un congres din lume, n-am fost mai bine primiţi ca la d-voastră. Automobile, trenuri, vapoare, aveam la discreţie. Cea mai ospitalieră şi mai agreabilă ţară din câte am cunoscut. Lumea amabilă, cultă şi rafinată… Ce păcat că n-are şi igienă.

        În faţa ceştilor de ceai, vorbirăm mai mult asupra petrolului. Americanul zicea că el s-a născut petrolist. Tatăl său fusese printre primii aventurieri atraşi de nebunia exploatării regiunilor petrolifere, descoperite întâi în jurul Pittsburgului. Indienii întrebuinţau petrolul ca leac împotriva bolilor. Febra petrolului a ţinut multă vreme. Aurul din California părea detronat de petrol. Setea de petrol aduna lumea din toate colţurile pământului.

        Americanul îşi amintea din copilărie, de viaţa petrecută în cort, în mijlocul unor oameni lacomi şi cruzi, care la orice minut puneau mâna pe revolver şi cuţit.

        Mai târziu, rămas singur, se stabilise în regiunea Pithole, unde în câţiva ani făcuse o avere însemnată. Sub ochii lui se ridicase şi căzuse această regiune petroliferă. Dintr-un oraş-ciupercă, Pithole a ajuns astăzi un oraş-fosilă. Regiunea a fost complet secată. Petrolul trecuse în alte părţi.

        Fiecare lucru, termină Americanul, îşi are epoca sa, de care trebuie să ştii să te foloseşti. Cine ştie dacă în curând nu va veni epoca altor surse de energie, pe care omenirea le va cuceri punându-le în exploatare ca: electricitatea atmosferică, căldura solară, forţa valurilor sau căldura pământului…

        Aur.

        Pe vapor, la întoarcere, auzeam vorbind printre călători că la clasa a doua este un tip original: un bătrân Evreu galiţian, care se întoarce în patrie ducând într-un cufăr o mare cantitate de aur din Alaska. Stă mai toată ziua închis în cabină. Se plimbă rar pe punte. Numai seara îl vedeam luându-şi ceaiul singur la o masă. Un bătrân puţintel, uscat, cu o bărbuţă rară decolorată, un cap mare, chel, nişte ochi mici sfredelitori cu pleoape roşii umflate şi urechile vinete, degerate. Într-o seară ne-am cunoscut. După ce-a aflat că sunt Român şi că am fost la Chişinău, bătrânul a început să povestească într-o moldovenească scâlciată şi cântătoare.

        — Şi eu sunt din Chişinău. Dar de treizeci de ani am plecat. Vorbeam bine moldoveneşte că treceam des în România, la Galaţi şi Brăila. Eu lucram la un birou de export de cereale şi încărcăm marfa în vapoare la Dunăre.

        Când a început pogromul cel mare la Chişinău, eu eram la Ismail. Lăsasem acasă nevasta şi un copilaş de trei ani. Când am auzit ce grozăvii se întâmplă pe la noi, m-am întors la fugă înapoi. Dar n-am mai găsit nimic. Jaful şi măcelul începuse chiar din mahalaua noastră. A fost atunci ceva care nu s-a mai pomenit. Femeile noastre fusese spintecate şi umplute cu puful pernelor.

        Ce să-ţi mai spun? N-am găsit nici nevasta nici copil. Trupurile celor măcelăriţi au fost luate şi îngropate noaptea pe câmp, toate la un loc, amestecate, ca să nu se cunoască nimic din ce-a fost.

        Ah! D-le, ce-a fost… Ce-a fost atunci…!

        Aşa o grozăvie de ce au trebuit ei să facă? Şi cu ce-am fost noi vinovaţi?

        Şi glasul bătrânului se muie deodată, silabisind crispat câteva vorbe a căror înţeles nu le-am putut prinde. O clipă închise ochii clătinându-şi capul pleşuv. După ce-şi trecu degetele uscate prin barba-i rară şi sorbi o înghiţitură de ceai, urmă rar şi stânjenit.

        — Lasă… Să nu mai vorbim de asta. Dacă am rămas singur pe lume, nu mai puteam trăi acolo. Am trecut în România şi am lucrat în cereale la Galaţi. Am plecat la Rotterdam şi de-acolo am emigrat la America. Ţară liberă, nu pot zice nimic rău, poţi să răsufli slobod.

        Am făcut de toate, dar numai avere nu. Tot în sărăcie rămâneam. Stam eu uneori şi-mi făceam socoteala în minte: „Dacă suntem noi urâţi şi persecutaţi de ce sunt loviţi numai cei săraci? Ei suferă, plătesc şi pentru cei bogaţi care nu sunt atinşi, pentru că sunt temuţi.

        Şi de ce asta? Pentru că sunt bogaţi. Averea îi apără. Pentru că toată lumea asta îi zidită pe bani, pe temelie de aur. Aur, aur, cât mai mult aur trebuie să ai. Ştii d-ta ce înseamnă gold-fever?”

        Ani plecat în tovărăşie cu patru inşi să căutăm aur. Numai eu sunt în viaţă. Toţi ceilalţi şi-au lăsat ciolanele în pustietatea albă din Alaska.

        Şi bătrânul tăcu fixându-şi privirea în vid.

        Eu îl ispitesc din nou: – poţi fi mulţumit, acum te întorci bogat şi sănătos. Ce ai căutat ai găsit. Vii cu destul aur.

        — Hm! Făcu bătrânul schiţând un surâs amar, crezi că aurul se găseşte aşa cum îl visează închipuirea nebună a omului însetat de pământul făgăduinţei?

        Crezi d-ta că eu am cules aurul acolo cu mâinile? Nu. Tot cu capul ista am izbutit să strâng ce am.

        Şi cu degetul arătător, uscat şi tare ca un ciocănaş, lovi de două ori în creştetul capului pleşuv.

        — Când am ajuns la Klondyke am găsit adunată acolo lume din toate colţurile pământului. La un han de scânduri, în jurul unei sobe de fier înroşite, se îngrămădeau oameni de toate neamurile, vorbind toate limbile – ca la turnul lui Babei. Toţi veneau să caute aur. Dar alţii veniseră înaintea lor. În jurul oraşelor nu mai era nimic de făcut. Nici un metru de pământ nu mai era liber.Toate locurile erau răscolite şi bortelite. Am plecat departe tocmai spre Bonanza. Eram în tovărăşie şase inşi. În patru sănii cu câte şase câini înhămaţi căram tot calabalâcul nostru.

        Drumuri grele, munţi prăpăstioşi de gheaţă, păduri nepătrunse, pustietăţi, întinderi albe de zăpezi veşnice.

        Ne: am oprit pe malul unui pârâu într-o scobitură de munte. Un Irlandez care cunoştea locurile ne-a dus acolo asigurându-ne ca găsim praf de aur în nisipul apei. Doi oameni s-au întors la oraş să scoată permisul de exploatare, pentru care am plătit câte două sute de dolari, dreptul statului.

        Ce viaţă chinuită. Toată ziua făceam gropi de unde scoteam mineralul brut. Aprindeam focuri ca să dezgheţăm pământul.

        Noaptea dormeam în corturi, fără să ne dezbrăcăm, ne vâram în nişte saci de blană. Mâneam numai conserve uscate de ni se răneau gingiile. La fiecare pas găseam cutii goale de conserve. Aşa de multe sunt că nişte Baptişti au construit acolo o biserică punând în loc de cărămizi cutii de conserve umplute cu nisip.

        Frigul până la 60 de grade, hrana proastă, şi boala scorbutului îi curăţă repede şi pe cei mai tari oameni. Sunt rari acei care au norocul să găsească o vână mai bogată sau grăunţe de aur. Toţi ceilalţi muncesc din greu, sapă, vântură şi spală mereu noroiul ca să scoată câteva fire de nisip de aur. Într-un cuvânt, e un fel de loterie. Unul câştigă lotul cel mare şi toţi ceilalţi se frământă, suferă şi mor cu nădejdea câştigului.

        Dacă am văzut eu la faţa locului cum merge treaba zic: pentru că tot am venit aici să fac şi eu ceva. Ce afaceri pot fi în pustietatea asta? Am socotit eu că oricât se sălbăticeşte omul tot are nevoile lui. Şi atunci am înjghebat cu doi tovarăşi o cocioaba de lemn cu geamuri de ţiplă, un fel de cantină-han, pe drumul săpat în gheaţă la poalele Yukonului. Am ochit noi un vad bun. Toţi călătorii trebuiau să se oprească acolo. Săpătorii din apropiere tot la noi se repezeau pentru un tutun sau un strop de rachiu. Aveam ace, aţă, conserve, mănuşi, grăsime, tot ce trebuia oamenilor de-acolo.

        Toţi trei tovarăşi făceam cu schimbul: unul vindea înăuntru, altul umbla după marfă, şi al treilea sta de strajă cu puşca încărcată pe genunchi ziua şi noaptea. Că veneau şi mulţi oameni răi, care purtau veşnic cuţitul în cizmă şi revolverul la şold. Mulţi poposeau noaptea în gazdă, dormeau pe jos înghesuiţi ca sardelele în cutie. Un dolar de cap. Dar în loc de bani ne da praf de aur la cântar. Acolo în pustietatea ceea am făcut cheag umplând un săculeţ cu praf galben. Dar ce încordare, ce viaţă de câine încolţit de lupi, gata să sfâşie la fiecare clipă în care nu te-ar simţi treaz.

        Când într-o bună zi am găsit în drum trupul unuia din tovarăşi îngheţat şi cu urmele a trei gloanţe în cap, am lăsat cocioaba în ştirea domnului, am luat săculeţul plin cu praf de aur, şi m-am coborât spre oraş.

        În Dawson City am deschis un local, saloon cum îi spune acolo. Un fel de prăvălie locantă şi café variété. Viaţa este aşa de scumpă acolo că banul nu are nici o valoare. Oamenii aceia aşa sunt însetaţi de viaţă şi orgie că pentru băutură, joc şi femei, dau într-o noapte tot ce-au strâns într-un an.

        Am stat acolo zece ani încheiaţi.

        Şi când mi-a venit aşa un dor de ce-a fost odată, am lăsat tot şi am plecat să mă întorc la Chişinău, să mai văd odată lumea veche.

        Am îmbarcat aci pe vapor două vagoane de îmbrăcăminte, pentru săracii din Chişinău şi Galaţi. Vreau să le împart cu mâna mea.

        Urmă o tăcere lungă. Prin fumul albastru al pipei, observam capul acela mare, pleşuv şi spiritualizat, înclinat de-asupra unui trup mic, încovoiat, care închidea o vânjoasă energie concentrată printr-o voinţă de oţel.

        — Ei, şi pe urmă ce ai de gând? Te reîntorci în America sau rămâi la Chişinău?

        Bătrânul, clătinându-şi capul, vorbi rar, apăsat.

        — La legea noastră zice: ceea ce a fost nu poate să mai fie. Ceea ce e frânt nu poate fi drept şi ceea ce lipseşte nu se mai poate număra.

        Eu nu mai am pe nimeni. Am rămas singur. Ce să fac cu aurul? Îl dau tot pentru Sionism. Nu mai doresc decât să ajung până în Palestina.

        Tare mult vreau să văd şi eu Zidul Plângerilor unde se fac rugăciunile. Şi bătrânul începu să clipească des chinuindu-şi câteva fire din barba lui rară şi decolorată.

        După ce sorbi adânc ultima picătură de ceai, îşi ridică spre cer ochii lui cenuşii, luminaţi parcă de-o viaţă lăuntrică.

        Luna se ascunsese printre norii negri, care se vânzoleau sub imensa cupolă aeriană. Şi sus, înfiptă, se zărea numai o singură steluţă care scânteia misterios deasupra oceanului pustiu.

        Între Români.

        Vaporul abia acostase la debarcader când îmi auzii numele strigat în zgomotul mulţimii de pe chei. De sus de pe punte mă uitam cercetând cu ochii lumea aceea necunoscută care se mişca pe platformele portului.

        Cine ar putea să mă cunoască aci în Cleveland?

        Pe când îmi pregăteam bagajele, un marinar negru, cu un zâmbet graţios, îmi pronunţă foarte stâlcit numele, explicându-mi că o deputăţie mă aşteaptă pe chei.

        — Cum? Pe mine? Nu se poate. Trebuie să fie o greşeală de nume. Nu cunosc pe nimeni în oraş. Vin aci de prima dată.

        Nedumerit am plecat spre ieşire, aruncând din treacăt o privire în oglinda mare din sala de fumat. Cravata era strâmbă, şapca turtită.

        Cine ar putea să mă aştepte? Ciudat lucru.

        Când am ieşit din vapor, în lumea care aştepta pe chei, am deosebit deodată nişte enorme cocarde tricolore. Tresărind m-am îndreptat într-acolo. Sunt Români…

        Trei tineri surâzători s-au descoperit ceremonioşi.

        — Bine-aţi venit sănătoşi pe la noi. Vă aşteptam de ieri. Gândeam că veniţi pe uscat cu ţugul.

        Mişcat, nedumerit, le-am dat mâna întrebându-i cum se face că ştiu despre venirea mea.

        — Apoi am primit noi o carte scrisă de la Societatea Bănăţeana dinFiladelfia precum că va sosi la noi un domn din ţară. Şi tare ne bucură când vine careva şi pe la noi.

        Îşi spune fiecare numele; I.R. mecanic, M. O. agent de birou şi V. M. maseor.

        — No, hai să merem, zise mecanicul. Şi cu un automobil care zbura cu o viteză nebună ne-am îndreptat spre centru.

        Cu greu i-am convins că prefer să merg pe jos, ca să văd mai de aproape oraşul. Mergem în lungul principalei artere de comunicaţii – Superior Street – care se pierde într-un parc bogat unde se înalţă statuia măreaţă a generalului Moses Cleveland, fondatorul oraşului.

        O firmă enormă îmi atrage atenţia: Standard Oil, celebra companie care urmăreşte monopolul petrolului din întreaga lume.

        — Câţi Români să fie în America? Întreb eu.

        — Cine poate şti? Îmi spune mecanicul. Că noi venind cu paşapoarte austriece şi ungureşti suntem trecuţi laolaltă. Cum poţi să extragi din numărul global numai pe Românii adevăraţi? Dar după socotelile unora se zice că ar fi vreo sută de mii.

        — Cum v-aţi hotărât să părăsiţi locurile voastre şi să veniţi aci, să vă înstrăinaţi?

        — Apoi munceam pământul grofului ungur, care nu te lasă nici să mori, nici să trăieşti. Şi mai făceam şi cătănia acolo. Era greu de tot. Şi când am văzut noi că fug încoace, ca să scape de sărăcie, Saşii şi Ungurii, am început a veni şi noi tot mai mulţi. Până se face dâra îi greu. Cei care sosesc şi câştigă, pun ceva deoparte şi se gândesc să-şi aducă neamurile. Trimit carte scrisă acasă şi parale ca să vie şi alţii aici.

        De lucru găseşte îndată Românul aici. Nu-i vorbă că-i vine greu la început ca să lucreze în fabrică, celui care până acum a muncit numai pământul, dar Românul prinde repede orice meserie.

        Au început acum să se răspândească ai noştri şi pe la ţară; au unii pământ şi ferme, adică gospodării întemeiate.

        Mecanicul mă roagă frumos să-i fac cinstea ca să prânzim împreună acasă la el, că-i liber fiind zi de duminecă.

        Pe drum îmi povesteşte viaţa romantică a Românului George Pomuţ, care a venit de tânăr în America, luând parte în războiul civil, ajunge până la gradul de general. Guvernul american îl trimite la Petrograd în postul de consul general. Acolo a şi murit. S-a scris mult, şi sunt documente asupra acestui Român rătăcit în America înainte de venirea primilor emigranţi Români prin părţile aceste.

        Trecând pe lângă zidurile înnegrite ale uzinelor ajungem în cartierul muncitorilor români. Străzi drepte, uniforme, monotone. Case-n şir, la fel, cu aceeaşi faţadă de cărămidă aparentă, afumate, posomorâte.

        Dintr-un pridvor, care dă în stradă, intrăm în casă. Un apartament cu şase camere. În trei camere locuieşte mecanicul cu nevasta şi doi copii. Celelalte trei camere sunt sub-închiriate la alţi emigranţi Români care lucrează la uzinele din apropiere.

        Ne întâmpină în prag o femeie într-un capot albastru. Înaltă, zdravănă, cu obrazul palid şi nişte ochi mari negri. Îmi spune cu bucurie că a fost în ţară, că are rude la Călimăneşti. Părinţii ei stau aproape de graniţă, la Boiţa, pe drumul Sibiului. Doi copii bălani, o fată şi un băiat, mă spionează fără sa deschidă gura.

        — De când i-am dat la şcoala americană nu vor să mai vorbească româneşte, mi se plânge femeia.

        — Cum se poate, întreb cu mirare, au uitat aşa de repede limba lor?

        — Iaca aşa păţim cu copiii aici, intervine stânjenit tatăl lor. Noi în casă doar vorbim româneşte, dar cum apucă să intre la şcoală nu mai e chip să vorbească limba părinţilor. Acu e vorba să întocmim o şcoală românească pe lângă biserica ce-am făcut o aici în apropiere.

        Camera e spaţioasă şi curat ţinută. Paturi de fier şi cuverturi de bumbac. Nimic înăuntru nu-i românesc, doar nişte ştergare vărgate prinse la fereşti. Rămân cu ochii la ele. Femeia îmi spune oftând:

        — Avem acasă scoarţe şi lăicere mândre dar îi greu de adus. Nimic din zestrea mea n-am putut lua încoace la venire.

        Mâneam slănină friptă şi ochiuri româneşti. În faţa mea stă un Român cărunt, cu mustăţi stufoase. Fratele femeii, venit de doi ani în America.

        — Acum, începu el, mă bate gândul să mă întorc înapoi să cumpăr cu banii strânşi o bucăţică de pământ pe malul Oltului.

        — Dar cum v-aţi deprins să lucraţi la fabrică? Îl întreb eu.

        — De nevoie ce nu face omul? Suntem vreo cincizeci de Români la uzina asta. Şi să vezi cum ne iubeşte Contra-Maistorul. Că ai noştri muncesc din greu, nu să codesc. Şi uneori muncim şi dumineca. Ceilalţi de alte neamuri nu lucrează sărbătoarea cu nici un preţ, dar nouă, dacă ne roagă, ni-i ruşine să zicem că nu vrem să lucrăm.

        Nu putem zice nimica rău, ne ia cu binişorul. Când ieşim de la lucru plini de fum şi cărbune trecem la spălat. Avem nişte spălătoare curate de faianţă, cu apă caldă şi rece.

        Pe dinafară ne spălăm noi frumos, dar pe dinăuntru nu-i chip. Scuipăm negru că tragem în piept praful de cărbune.

        Mă prinde uneori aşa un dor de pădure, că noi suntem din partea muntelui şi ne place mult a puşca. Aveam un câine ciobănesc pe care-l învăţasem la vânat…

        Şi ciobanul acela încărunţit în munţii păduroşi de pe malurile Oltului, acum pribeag în haosul negrelor uzine americane, începu o poveste lungă cu o sumă de peripeţii despre câinele ciobănesc pe care nu-l putea uita, că-l învăţase el să umble la căutat sălbătăciunile mai aer de cât cel mai bun câine de vânătoare…

        Spre seară am plecat cu toţii la un „saloon” – cârciumă – unde se adunau Românii. În drum îmi arătau cu mândrie firmele româneşti: O măcelărie, o drogherie şi câteva cizmării. Fiind duminică erau închise toate prăvăliile. Ne oprim la un saloon românesc. Salonerul, un om vioi şi luminat, îmi dădu lămuriri asupra societăţii româneşti „Carpatina”, din care făceau parte mai toţiRomânii adunaţi acolo.

        Un grup de tineri cu nişte cocarde naţionale în piept, cântau inimoşi: „Deşteaptă-te Române”. Vreo câţiva oameni mar în vârstă citeau ziarul „America”.

        — E cea măi veche şi mai bună foaie a noastră, îmi spuse unul cu toată încrederea.

        Ne-am retras la o masă mai în fund. Şi oamenii, dezlegându-şi limbile, au început să-mi spună din necazurile lor.

        — Parcă-i blestem şi mânia Domnului pe capul Românului ca să nu fie o unire şi frăţie între noi. Ungurii, Cehii, toţi sunt uniţi laolaltă. Românii nu-i chip să se strângă toţi. Societăţi de ajutor şi cultură am făcut noi şi foi scoatem mai multe, dar tot contra umblă o tabără împotriva alteia. N-am ajuns încă să facem o unire şi o putere. Am cerut noi să ne vie oameni mai luminaţi. Avem nevoie de preoţi şi de inteligenţi ca să scrie la foile noastre. Apoi n-am avut noroc.

        Mai toţi care ne-au sosit, lacomi de bani, căutau să se îmbogăţească pe spinarea noastră. Unii au intrat în diferite speculaţii dându ne acţiuni tipărite frumos dar fără nici o valoare. S-au pierdut mulţi bani din economiile noastre cu felurite înşelăciuni.

        Alţii s-au făcut pe ascuns agenţi de emigrare şi ne-au împins să mergem în Florida să căpătăm pământ de lucru.

        Mulţi săraci cu duhul s-au pierdut pe acolo. Acum oamenii nu mai au încredere. Avem încă noroc de foaia asta a noastră „America”; ea ne-a luminat şi luptă să poată strânge într-o unire toate societăţile răspândite pretutindeni unde se găsesc Români.

        Târziu, când am părăsit Saloonul, mai rămăsese încă un grup de Români întârziaţi în jurul unei mese. Un om cu părul sur zicea cu dor din fluier nişte cântece ardeleneşti. Ceilalţi şedeau în jurul lui tăcuţi ascultând cu sfinţenie.

        Ţara Minunilor.

        Se lumina de ziuă când trenul rapid Nord-Pacific se opri în gara Livingston. Debarcând, părăsim linia principală, care străbate continentul de la New York la San Francisco legând cele două oceane. După câteva ore, pe o cale ferată secundară care şerpuieşte prin defileul strâmt numit Poarta Munţilor, printre stânci roase, poleite de vechi gheţari, pe fundul Văii Paradisului, intrăm în Wonderland – Ţara Minunilor. Ultima staţie de drum de fier e Gardner – limita lumii civilizate. Cinci trăsuri mari, brecuri-poştalioane, cu câte şase cai înaintaşi, ne aşteaptă în faţa unei uriaşe bolţi de granit cu o inscripţie săpată adânc: Yellowstone National Park – „pentru recreaţia şi plăcerea poporului”.

        Nu există petec din scoarţa pământului, pe care să fie grupate mai multe şi mai ciudate minuni ale naturii ca în regiunea vulcanică a bazinului Yellowstone, în creierii Munţilor Stâncoşi. Înălţimi gigantice ca valurile monstruoase ale unei mări petrificate de miriade de secole. Păduri virgine îmbracă poalele munţilor şi gheţari veşnici albesc piscurile goale, strălucind în soare ca nişte ziduri de cristal. Întâlneşti la fiecare pas cratere de vulcani ca nişte hornuri fumegânde… Conuri de gheizere, din care ţâşnesc spre cercoloane de apă clocotită… Prăpăstii fără fund, cu pereţii în straturi de calcar de felurite culori… Stânci de sticlă naturală… Coline de pucioasă şi platouri de cretă… Păduri rigide de arbori petrificaţi…

        — Un vast laborator vulcanic răspândit pe-o suprafaţă de zece mii de kilometri pătraţi – cam cât două-trei judeţe de ale noastre.

        O săptămână încheiată faci, călare sau cu trăsura, înconjurul acestei provincii, pe care guvernul american din 1872 a declarat-o proprietate naţională, ca să i se păstreze caracterul intact. Trei escadroane de cavalerie păzesc această unică şi ciudată ţară, fără locuitori, protejând oficial sălbăticia capricioasă a naturii. O întreagă ţară goală, fără sate şi oraşe – căci n-are populaţie: nici o aşezare, nici o exploatare nu este îngăduită. Mâna omului n-a schimbat aci nimic din orânduiala firească a jocului liber al naturii, rămasă singură stăpână pe aceste locuri, aşa cum era şi în depărtata vârstă a copilăriei pământului.

        Un respect religios pentru natură conservă neştirbit acest colt de pământ. Nici o piatră nu se clinteşte din locul ei, nici un fir de iarbă nu se smulge, nici un arbore nu se ridică din locul unde putrezeşte căzut de bătrâneţe.

        Şi pentru că plugul n-a tras încă nici o brazdă în acest pământ pustiu, iar ecoul depărtării n-a întors niciodată, în desişul acestor păduri virgine, bubuitura focului de puşcă sau bocănitul securii – lighioanele sălbatice de pretutindeni s-au strâns aici ca într-o Arcadie ferice, unde pot trăi în tihnă, fără teamă de tiranica prigoană a omului.

        Aici şi-a găsit scăparea, în exil, bizonul, regele detronat al pustei americane. În singurătatea asta s-au retras, înţelepţi şi prudenţi, ursul negru şi lupul alb, cerbul maiestos cu coada neagră, berbecul sălbatic cu coarnele late, castorul meşter de locuinţe lacustre, micul sconcs graţios şi alte felurite neamuri de vietăţi care trăiesc slobode şi nesupărate în măreaţa sălbăticie a naturii. Aici se înmulţesc ele în cea mai straşnică libertate şi se sfâşie între dânsele în veşnica luptă a vieţii.

        Izvoarele fierbinţi de la Mamut.

        La două mii de metri înălţime, în marginea unei păduri de pini seculari, pe malul torentului Gardner, e aşezată administraţia întregii regiuni: un hotel, o cazarmă şi un grajd imens. Caravanele de turişti organizate aici fac înconjurul regiunii, ajungând după şapte zile tot în acest punct.

        După amiază se pune în mişcare şi caravana noastră – vreo treizeci de persoane. Ni se dă câte o pereche de ochelari albaştri, ca să ne apărăm de efectul orbitor al luminii răsfrânte de terenul alb de cretă.

        În miezul zilei, sub ploaia razelor de foc, colina spre care înaintăm, de-o albeaţă supărătoare, apare ca o piramidă măreaţă, învelită în draperii de hermină. Vârful ei scânteiază în zare ca un gheţar azuriu în transparenţa domului arzător al cerului. Din blocul acela de zăpadă, luminos şi confuz, se desprind linii şi forme regulate, cu cât ne apropiem mai mult. Şi-n mirajul depărtării îţi aminteşti o clipă de colina sacră, cu silueta aeriană a Acropolei, văzută prin vălul diafan al zării.

        La o distanţă mai mică apare vederii un fel de scară gigantică, urcândparcă spre un castel himeric – asemenea rampei maiestoase din faţa palatului Trocadero.

        În fiecare treaptă a scării, cioplită parcă pentru paşi de titani, e scobit simetric câte un bazin minunat. Un amfiteatru feeric de terase sculptate cu o rară măiestrie… O serie de splendide bazine în etaje. Apa clocotită se scurge forfotind dintr-o cupă în alta, din vârf până la bază, ca într-o imensă cascadă artificială. Fiecare terasă suprapusă are altă culoare şi alt nume: terasa lui Jupiter, a Cleopatrei, bucătăria Diavolului, baia lui Cupidon… Apa care izvorăşte fierbinte din fundul bazinului, ia culoarea mineralelor din care sunt formaţi pereţii de calcar în stratificări seculare. O cupă de apă clară, albastră ca peruzeaua… Una verde ca smaraldul… Alta portocalie… Roză, indigo, aurie… E atâta bogăţie de nuanţe în transparenţa apei, încât parcă ai în faţă un efect de lumină al unor lămpi electrice, ascunse undeva în fundul bazinelor smălţuite – ca în jocurile de apă din Versailles. Marginea fiecărui bazin e o sculptură cizelată dintr-o spumă pietrificată în festoane – lucrare lentă a forţelor minerale – o dantelă migăloasă cu străluciri de onix, ivoriu şi alabastru. Apa care de veacuri se scurge neîncetat în picături de diamant lichefiat, dintr-un bazin în altul, a sculptat ornamente în ciucuri de stalactite de opal şi lungi şiraguri de perle minunate. Priveşti şi admiri cu un fel de respect mistic, fermecat ca în faţa unui lucru supranatural. Nu poţi să te împaci cu gândul că asemenea gigantică, bizară bijuterie, a putut ieşi desăvârşită numai din jocul capricios al naturii. Aceiaşi întrebare îţi chinuieşte într-una mintea: Ce arhitect genial a imaginat planul acestei feerice lucrări, care se înalţă cutezătoare spre cer în proporţii uriaşe, într-o simfonie de culori şi o simetrie de linii pline de graţie şi fantezie! Ce mână destoinică a cioplit, cu atâta artă, ornamentaţia bogată, frontoanele de arabescuri, cizelând în pietre preţioase această capodoperă de sculptură decorativă!

        Ne întoarcem spre seară la adăpost. Lumina descompusă aruncă o umbră violetă pe draperiile albe care ne chinuise ochii. Pădurile de pini, ca nişte pete negre, se îneacă în negură pe povârnişul munţilor, iar conturul crestelor goale se rumeneşte aprins în purpura asfinţitului.

        Noaptea e aşa de rece, că trebuie să faci focul la sobă ca în vreme de iarnă. Înainte de culcare, Mister Pek, ciceronele nostru, ne expune o teorie geologica savantă asupra formaţiilor calcaroase, pe când noi stăm în jurul unei căldări cu grog fierbinte, care ne îmbată, încălzindu-ne într-o aromă de aburi parfumaţi. Depunerile care formează pereţii bazinelor cu izvoare fierbinţi, acele bogate sculpturi se datoresc unor mici organisme ce secretează în jurul lor o carapace calcaroasă. În apa termală se văd nişte alge în formă de fibre lungi, care plutesc ca un evantai de fire de mătase. Masa vieţuitoare moare şi se descompune, iar calcarul rămâne şi se pietrifică luând forme bizare în stratificări de silicate. Şi, în cursul veacurilor, spuma s-a transformat în marmură. De când s-a distrus Terasa Pink din Noua-Zeelandă, în urma unui cutremur, n-au mai rămas decât două asemenea minuni pe fata pământului: aci la Yellowstone şi în Asia Mică la Hierapolis, celebra Pambuk-Kalessi – Castelul de bumbac.

        Ne culcăm înveliţi în pături de lână groasă. Luna care-mi bătea în geam, arginta creştetul unui munte pleşuv, deasupra căruia parcă se oprise. Am adormit târziu, visând toată noaptea palate de cleştar cu zmei şi zâne, ca în poveştile pe care mi le spunea baba Ioana Chioara în copilărie, când dormeam pe prispă, în vremea culesului, la via de la Valea Adâncă.

        Lacul Castorilor.

        O dimineaţă rece, umedă… Soarele nu izbuteşte sa destrame pânzele de ceaţă ce acoperă goliciunea măreaţă a stâncilor printre care trebuie să ne strecurăm. Cei şase cai trag din greu la deal pe drumul tăiat în piatră. Intrăm într; un defileu sălbatic. Două rânduri de stânci drepte, ca nişte ziduri de cetate, acoperite cu un fel de muşchi fin, mătăsos, cu tonuri aurii, care străluceşte în razele soarelui – par acoperite cu un strat de poleială.

        „Golden Gate!” – poarta de aur – mormăie printre dinţi vezeteul nostru, care şichează cu poftă, sugând o bucată de tutun negru, fiert în miere.

        La capătul defileului se deschide largă panorama marelui platou. Înainte de a începe coborârea muntelui, cuprindem cu vederea oceanul verde, ondulat, al pădurilor virgine, întins de la baza amfiteatrului gigantic al munţilor până la orizont, unde scânteiază în zare oglinda lacului castorilor.

        Pe drumul neted, săpat în stâncă, roţile au un huruit răsunător şi o pulbere de cristal se ridică de sub copitele cailor care merg tot mai încet, alunecând la fiecare pas. Trăsura se opreşte. Ne coborâm toţi. Mister Pek, râzând cu poftă de nedumerirea noastră, loveşte cu bastonul în pământ.

        — Trebuie să ştiţi, domnilor, că mergeţi pe un drum de sticlă.

        Am ajuns la Obsidian Cliff. Muntele acesta e tot de sticlă naturală, formată prin răcirea bruscă a lavei unui vulcan, astăzi stins.

        Ne aplecăm fiecare şi pipăim, uimiţi: Sticlă opacă, neagră, cu muchii tăioase. Ca să se croiască drum pe aici, s-au făcut focuri ce înfierbântau sticla, peste care se turna apă rece: pereţii plesneau desprinzându-se în blocuri. Din roca asta vulcanică Indienii îşi făceau unelte şi arme de vânătoare.

        O bucată bună de drum mergem pe jos. Oamenii, caii şi trăsura, se văd mişcându-se, reflectaţi în peretele de sticlă al stâncii, ca într-o oglindă fermecată.

        După trei ceasuri de drum, prin întunericul pădurilor de pini, din coaja cărora picură lacrimi de răşină, răspândind o aromă ameţitoare – ieşim la lumină într-o regiune mlăştinoasă de-o sălbatică măreţie. În razele soarelui arzător de amiază, printre săbii de papură şi evantaie de ferigă, sclipesc ochiuri mici de apă ca reţeaua platoşelor de oţel.

        Drumul urmează şerpuind cotiturile unui canal natural care leagă două lacuri. Lăsăm caii să răsufle la umbra unui buchet de plute argintii. Pe jos, cu băgare de seamă, înaintăm pe frontiera republicii liniştite a castorilor. Întâlnim pe mal trunchiuri de arbori retezaţi de la rădăcină de fierăstraiele ascuţite ale dinţilor de castor. Pe pământul umed, moale, călcăm încet, apropiindu-ne pe furiş, fără să fim simţiţi de harnicii muncitori lacuştri, care lucrau la diguri.

        La o cotitură, Mister Pek ne opreşte, şoptindu-ne:

        — De aici se poate vedea bine… Iată cum nişte lighioane mărunte, numaiprin munca lor singură, izbutesc să schimbe aspectul naturii.

        Desigur că odinioară, pe aici a fost pădure deasă. Şi toată reţeaua asta de canale şi iezături e opera coloniei de castori, care-s lăsaţi să vieţuiască în tihnă pe domeniile lor.

        Un dig lung de vreo şaptezeci de metri, care taie în curmeziş canalul, sileşte apa să se menţină la acelaşi nivel constant, făcând-o să se scurgă numai pe lângă unul din maluri. Mai departe, un al doilea dig mai mic călăuzeşte apa făcând-o să inunde un teren jos. Un canal artificial e tăiat până aproape de un rând de arbori tineri.

        Din locul unde stăm pitiţi, spionând prin perdeaua de papură, zărim departe nişte puncte negre mişcându-se pe mal şi în apă de-a lungul digului. Cu toate că umblăm foarte încet, suntem descoperiţi. Auzim un fel de şuierături şi, ca la un semnal de alarmă, toţi paşnicii locuitori ai coloniei, vestiţi de primejdia care le ameninţa patria, se retrag înspăimântaţi în fundul apartamentelor din subsolul locuinţelor lacustre.

        Păşim de pe mal pe digul solid, care rezistă la orice greutate. S-ar putea merge şi călare ca pe-o şoseluţă bătută şi netedă. Observăm cu atenţie minunea aceasta de construcţie hidraulică: Trunchiuri de arbori înţepeniţi bine într-un val de pământ bătut şi întărit cu pietre îngropate la linie.

        Americanul ne explică în ce chip lucrează castorii digurile lor, care se pot compara cu cele mai reuşite lucrări executate de cei mai savanţi ingineri hidraulici. În locul instrumentelor moderne de lucru – elevatoare, cricuri, sonete – castorii au dinţii, labele şi cozile lor late şi tari ca ciocanele.

        Un Neamţ colosal, inginer din portul Hamburg, îşi potriveşte grav ochelarii şi, cu o mică ruletă de buzunar, începe să-şi facă în linişte măsurătorile digului. Înseamnă dimensiunile într-un carnet şi se pierde în calcule tehnice cu radicale şi formule complicate de matematici superioare. O Englezoaică uscată, sărind ca o capră de pe dig pe malul opus, se aşează pe un trunchi de copac tăiat şi începe a desena pe o carte, făcând schiţa întregii regiuni de diguri şi canale. Un bătrân inginer italian se apleacă, pipăie examinând cu de-amănuntul pereţii digului, îşi face cruce şi exclamă cu admiraţie:

        — Credeţi-mă, opera acestor mici lighioane mă minunează mai mult decât turnul de la Pisa şi decât San Marco din Veneţia.

        Trecem de cealaltă parte, oprindu-ne în faţa locuinţelor lacustre. Pe mal, în marginea unei pădurici, e tăiată o cale în pantă dulce spre apă. O galerie în boltă duce la nişte colibe mici, ca nişte movilite lucrate în lemn şi pământ bătut. Ne aplecăm să putem observa compartimentele regulate, ca nişte cabine împărţite în etaje – camerele familiilor grupate într-o colonie. Dar unde sunt locuitorii? Ne întrebăm nedumeriţi. Americanul face haz şi ne lămureşte că cetăţenii au fugit şi ne pândesc de la distanţă. Locuinţele lacustre au două căi de retragere: un tunel lung, săpat pe sub mal, duce departe în pădure, iar o altă ieşire dă în fundul apei. Tocmai spre celălalt mal vedem apa tulburată la suprafaţă: câteva căpşoare negre apar şi dispar repede, bălăcindu-se în forfotul apei.

        Plecăm. În trăsură, pe drumul croit printr-o luncă de plopi albi, se încinge o discuţie savantă pornită din glumă, pe când făceam haz pe socoteala inginerilor.

        — La ce politehnică or fi învăţat castorii hidraulica? Cunosc oare calculul integral şi rezistenţa materialelor?

        Bătrânul italian, care se minuna într-una, adaogă clătinând din cap:

        — Ce instinct admirabil are acest mic animal!… E o enigmă pentru orice om de ştiinţă.

        — De ce instinct şi nu inteligenţă? Îl întrerupe un profesor belgian, care şezuse tăcut tot timpul cu ochii pe-o carte.

        — Pentru că numai omul are inteligenţă, animalele n-au decât instincte.

        — Dar care-i bariera ce desparte inteligenţa de instinct? De ce animalele n-ar avea ca şi omul: inteligenţă şi instincte?

        — Pentru că numai omul observă şi meditează, adaugă altul. Belgianul zâmbi ironic. Apoi răspunse, vorbind din ce în ce mai aprins:

        — Când castorii retează arborii de pe maluri aşa ca să cadă întotdeauna pe apă, şi nu spre uscat, pentru a-i putea duce mai uşor la digurile în construcţie, nu-i asta oare o dovadă sigură că ei observă? Nu-i un act de inteligenţă? Când ei sapă canale anume până aproape de arborii pe care trebuie să-i taie şi să-i transporte, până unde au nevoie – nu-i asta o dovadă de inteligenţă? Nu înseamnă asta că ei cunosc raportul dintre mijloc şi scop? Nu e o dovadă de raţionament? Arătaţi-mi unde încetează instinctul şi unde începe inteligenţa… Nu, domnilor, instinctul şi inteligenţa nu funcţionează separat. E ridicolă vanitatea astă a omului, să se socotească de o altă esenţă, aparte, mai nobilă, mai aproape de divinitate, decât celelalte animale, mari şi mici, în tovărăşia cărora vieţuieşte, hrănindu-se din scoarţa aceleaşi planete.

        În bazinul gheizerelor.

        O zi rece, posomorâtă. Soarele rămâne ascuns tot timpul după cortina opacă a norilor de plumb. De trei ceasuri urcăm culmile stâncoase, pe un drum ce pare că duce drept în cer. Străbatem cea mai sălbatică şi mai stearpă regiune din creierii Munţilor Stâncoşi. Privelişti lunare. Un pustiu arid, cu relief fantastic. Masiv de stâncă eruptivă. Piscuri conice, blocuri de granit şi bazalt, dislocate, măcinate, ca ruinele zidurilor unei cetăţi gigantice, întemeiate de ciclopi şi distruse de groaznice explozii de dinamită Grămezile sfărâmăturilor de pietre ruginite, colţuroase, par nişte oseminte bizare, monstruoase, răspândite de loviturile unui ciocan uriaş.

        O linişte de cimitir apasă pe natura asta moartă, stăpânită parcă de misterul primelor zile ale creaţiei. Ochiul nu întâlneşte nicăieri nici un suflu de viaţă animală sau vegetală. Lipseşte lumea organică din tot cuprinsul împietrit al masei minerale, aruncată din măruntaiele pământului la suprafaţa prin craterele vulcanilor stinşi azi. Te simţi copleşit de priveliştea asta dezolantă, ca în trista şi monotona singurătate a regiunilor polare. Ţi-i dor de un colţ de pădure, cu umbră şi răcoare, de-un covor de pajişte, de-un fâlfâit de aripi, de aurul cald al holdelor de grâu, de-un ochi de apă să-ţi amintească transparenţa cerului… De toate podoabele pământului care dau culori, mişcare şi viaţă,fermecând ochii şi sufletul călătorului. Ne aflăm în lumea rece şi mută a regnului mineral; un peisaj din lună văzut prin sticlele unui telescop.

        Pe creastă, înainte de a începe coborârea, ne oprim ca să privim în zarea depărtată marele platou al gheizerelor.

        De la distanţă apar ochiului, prin pânzele de neguri, nişte pete negre de pădure întretăiate de alte pete albe, lanţuri de coline de cretă ca nişte valuri pietrificate în timpul unei furtuni. Deasupra întregii regiuni plutesc nori de aburi şi coloane de fum se înalţă cu încolăciri de balauri, purtaţi de vânt prin văzduhul întunecat. Până la orizont se desfăşoară vederii marele platou, asemenea unei vaste regiuni metalurgice. Un amestec confuz de uzine, turnătorii, furnale înecate în valuri de fum; o adunare de mii de locomotive gata de plecare, zbucnind subt presiunea aburilor supraîncălziţi.

        Înaintăm pe jos, călcând cu teamă pe un teren nesigur, spongios, un fel de clisă umedă şi caldă, amestec de cenuşă, cretă şi pucioasă topită. Piciorul se afundă şi simţi pământul tremurând în zguduiri sacadate; se aud izbituri repetate; un huruit surd ca la gura unei mine, un forfot şi pocnituri de pompă cu motor, care lucrează nevăzută undeva, sub pământ. Te crezi pe puntea unui vapor ce trepidează de mişcările pistoanelor în cilindrii unei maşini subt presiune. Când sfredeleşti c-un băţ pământul, ţâşneşte, după câteva minute, o jerbă de aburi arzători, ca dintr-o supapă deschisă fără veste.

        În platoul acesta vulcanic răsuflă câteva mii de cratere de felurite forme: hornuri, mameloane, cuptoare, izvoare fierbinţi, bazine cu apă cristalină sau colorată. Toate forfotesc fumegând pe pământul acesta blestemat, care ascunde parcă un mister groaznic – un pământ chinuit de osânda iadului.

        Înfricoşat, cu paşi şovăielnici, cu un mistic respect treci de la o minune la alta pe solul moale, elastic ca buretele. Bazinul Smaraldului, Bazinul Safirului, cu ape clare, irizate. Se văd în fund festoanele formaţiilor de calcar şi vegetaţia ca o dantelă fină, cu tonuri de un verde şi albastru dulce şi luminos. Bazinul-de-porţelan, Oala-cu-vopsea, Călimara-satanei, Paleta pictorului… Mici vulcani de noroi, ca nişte marmite de pământ care fierb în clocot un fel de var în pastă catifelată de caolin. Într-o continuă forfoteală izbucnesc la suprafaţă baloane care crapă răspândind un fel de aluat roşu, alb, galben… ca gama de culori pe care o întinde un pictor pe paleta pregătită de lucru. Apa clocotită, izvorând din adâncime, trece prin diferite straturi pe care le descompune, aducând la suprafaţă această pastă minerală aşa de minunat colorată.

        Gigantul strănută.

        Mă cobor în surpătura unei coline de sulf. O fierbinţeală mă loveşte şi-mi taie respiraţia ca într-o baie turcească. Cufund un dolar de argint în apa care-mi frige degetele; după câteva minute îl scot acoperit cu un strat de poleială – veritabilă apă de aur.

        Pe când admiram minunea asta, simţii sub picioare un lung huruit… Mă ridic înfiorat din fundul gropii. Mă văd singur – grupul din care făceam parte se depărtase… O iau la fugă înotând cu greutate prin valurile dunelor de cretă. Un vuiet surd se auzea venind parcă din alta lume, ca zgomotul unei cascade îndepărtate, ca huruitul roţilor a mii de tunuri şi chesoane trase la trap pe oşosea pietruită.

        Mister Pek făcea semne cu amândouă manele strigând disperat:

        — Veniţi cu toţii!… Pe aici… Nu pe-acolo, că vă opăreşte… Gigantul e gata să strănute!

        Pământul tremură uşor subt picioarele noastre… Şi de-odată, din creştetul mamelonului, izbucneşte o enormă coloană de apă clocotită, cu o groaznică detunătură, ca într-o explozie de dinamită. Jerbele de aburi ţâşnesc cu presiune, fluierând ca o sirenă de vapor; din norii albi care se zvârcolesc în văzduh, apa cade în picături de ploaie caldă, săgetată de razele soarelui, strălucind în culorile curcubeului.

        După prima erupţie zgomotele stridente slăbesc şi o forfoteală mânioasă, ca o pulsaţie puternică, se repetă în gura gheizerului, din care se revarsă masa lichidă în fierbere inundând pereţii de calcar smălţuit.

        Gigantul s-a potolit. În aer pluteşte un miros înăbuşitor de sulf. Norii de vapori se rup în pale şi se răsfiră în făşii lungi, ca nişte penaje albe, aninate de vârfurile pomilor rari ce fumegă în zare.

        Înfricoşaţi privim tabloul acesta groaznic şi grandios. Ne minunăm ca în faţa unui fenomen supranatural, venit din necunoscut, dintr-o lume plină de mistere.

        Încep explicări ştiinţifice, discuţii savante asupra teoriei gheizerelor. Mister Pek, ridicând bastonul în sus, încheie schimbul părerilor dezlânate:

        — Iată domnilor! Dacă vă închipuiţi că acesta-i un tub de metal plin cu apă, încălzit la partea de jos, desigur că apa din partea de sus a tubului se încălzeşte mai încet decât în partea de jos, unde este sursa de căldură. Tensiunea vaporilor formaţi în partea de jos, ridică în sus coloana lichidă mai puţin încălzită. Când triumfă asupra presiunii ce o suportă şi revarsă pe sus o parte din apă, coloana devine mai mică deci şi presiunea se micşorează. O ebuliţie generală şi violentă se declară în toată masa şi ca dintr-o căldare căreia i s-a deschis o supapă, un amestec de vapori şi apă ţâşneşte, până ce excesul de tensiune interioară a dispărut. Atunci calmul se restabileşte… Şi asta urmează periodic.

        În faţa urşilor negri.

        Părăsind bazinul gheizerelor, luăm un drum îngust prin mijlocul unei păduri rare, spre adăpostul în care trebuie să rămânem pe noapte. Caii, care tot timpul umblaseră la pas, moleşiţi de căldură, încep deodată să dea semne de nelinişte: sforăiesc, ciulesc urechile şi se opresc cu îndărătnicie.

        Mister Pek ridică iar poruncitor bastonul cu ţepuşă de fier:

        — Să ne oprim, domnilor. Caii au mirosul mai fin decât oamenii Trebuie să fie animale sălbatice prin apropiere. În regiunea asta sunt foarte mulţi urşi.

        — Se făcu deodată o linişte stăpânită. Nici o şoaptă nu se auzea şi toate privirile se aţintiră spre inima pădurii. Simţind încleştarea unei mâni uscate în umărul meu, auzii deodată o exclamaţie răguşită:

        — Oh! A bear! Şi toţi îşi fixară privirile la vârful umbreluţei, pe care bătrâna miss o ridicase ca pe o armă în dreptul ochilor, ca să arate direcţia în care un punct negru se vedea mişcând printre copaci.

        — Adevărat, e un urs! Afirmă zâmbind Mister Pek, pe când îşi potrivea binoclul în dreptul ochilor.

        În câteva secunde grupul nostru se dizolvă; fiecare îşi alese câte un copac cu trunchiul gros, de după care să poată privi, pitit în siguranţă. În drum nu rămânem decât vreo patru inşi, care trebuie să ţinem şi să stăpânim caii ce se frământau enervaţi.

        Cei doi soldaţi americani, care însoţeau continuu convoiul nostru, se apropiară cu caii la mână şi carabinele în bandulieră.

        — N-aveţi nici o teamă. Numai să nu zădărâţi animalele. Ursul negru nu atacă omul, dar nici nu fuge de el…

        Un urs voluminos, într-o bogată blană neagră ca pana corbului, călcând greoi şi rar, trecea printre copaci, liniştit, posac chiar, cu capul în jos, părând că meditează ceva în legea lui. Nu s-a jenat să treacă drumul de-a curmezişul, fără să-şi schimbe mersul, la depărtare de vreo cincizeci de metri. Când a ajuns în dreptul nostru, ne-a măsurat în treacăt numai cu un ochi, apoi şi-a întors capul, cu dispreţ parcă, şi a trecut grav de cealaltă parte a pădurii, mergând întins spre un izvor ce sticlea la piciorul unei stânci.

        Pe când toţi ochii îl pândeau urmărindu-i paşii printre copacii rari, unul dintre soldaţi şopti:

        — Încă unul! Asta-i desigur ursoaica…

        Din aceiaşi direcţie venea agale şi ursoaica, mai mică şi rotundă, călcând cu grijă în mişcări elastice. Când ajunse aproape de noi, un cal speriat se ridică, sforăind, în două picioare. Ursoaica se opri, îşi întoarse capul curioasă şi, sculându-se în două labe, smiorcăi de câteva ori pe nări; apoi o luă înainte, intrând în pădure, într-un galop mărunt şi comic.

        Cu binoclul se vedea bine prin rariştea pădurii locul unde se oprise urşii. După ce şi-au astâmpărat setea cu apă rece de munte, au intrat încet, cu prudenţă, în balta formată de izvorul care se prelingea pe sub stâncă. S-au afundat în apă până la gât şi cu capetele afară ne priveau nepăsători de la distanţă. Iar noi, încălziţi şi plini de praf fin de cretă, ne uitam cu invidie la urşii care se bălăceau cu deliciu în apa limpede a izvorului de munte.

        Am plecat la drum, lăsând perechea fericită tot în baia pe care, probabil, o luau de obicei nesupăraţi la aceiaşi ora.

        — Ce păcat că n-am avut costum de baie – zise americanul – că aveam grozavă poftă să mă răcoresc şi eu!

        Pe bătrâna Miss, de obicei foarte serioasă, o apucase un râs nervos, care comunică întregului grup o veselie nestăpânită. După un schimb de glume şi vorbe de spirit asupra neaşteptatei întâlniri din pădure, profesorul belgian, cu multă gravitate, pronunţă sentenţios:

        — Omul trebuie să respecte animalele, dacă vrea să fie respectat de ele…

        Pe lacul Yellowstone.

        Pe nesimţite ne-am ridicat la două mii cinci sute metri înălţime. Lacul, unul dintre cele mai mari de pe glob, are forma unei mâini uriaşe cu degetele răşchirate. Aici e locul din munţii Stâncoşi unde se despart apele, scurgându-se pe pante opuse spre cele două oceane: unele către Atlantic şi altele către Pacific.

        Ne îmbarcăm într-o barcă mare cu motor. Echipajul foarte redus: la provă un băieţel, negru, pe jumătate gol, cu un păr creţ, ca o blană de miel, ne priveşte arătându-şi dinţii albi, lucitori; la maşină un bătrân posomorât cu pipa între dinţi; la cârmă o fată blondă, zdravănă, îmbrăcată într-un surtuc de piele cafenie, purtând în bandulieră o lunetă de mare distanţă.

        Negrul ia în primire coşurile cu provizii. Înainte de a ne aşeza bine pe băncile de la pupă, barca, fără nici o comandă, zvâcneşte deodată plecând din loc cu o viteză nebună. Cădem buluc în fundul bărcii; toţi fac haz afară de femeia-pilot, care priveşte ţintă înainte, încruntată, cu mâinile ţepene pe roata cârmei.

        O privim cu atenţie. Ea nici nu ne bagă în seamă. Nu-i urâtă – trăsături regulate, dar severe – pielea arsă de soare şi de vânt; are ceva impunător în privirea ei rece, în tonul de comandă, conştientă de rolul ce îndeplineşte. Bătrânul inginer Italian de lângă mine priveşte cu coada ochiului la galonul de aur de la cascheta ei, pe care o poartă îngropată într-o claie de păr roşu aprins. După un salut respectuos, o întreabă discret:

        — De când comandaţi vasul acesta?

        — De doi ani.

        — Dar din ce parte sunteţi?

        — Din Wyoeming.

        — A! Acolo femeile au dreptul să voteze.

        — Şi dreptul de a fi alese în parlament, adaugă scurt şi apăsat femeia-pilot, fără a-şi întoarce privirea pironită înainte.

        Barca uşoară, cu un motor ca un ceasornic, zboară sfâşiind cu boţu-i ascuţit oglinda apei. În urma noastră valurile scânteiază ca nişte brazde albastre de oţel. Pale de abur fosforescent se încovoaie plutind în depărtare la poalele munţilor.

        Urmărim cu luneta în zare piscurile albite de zăpadă. Gheţarul Marelui Teton, la înălţime de patru mii de metri, sclipeşte feeric în lumina soarelui. Un lanţ ciudat de creste stâncoase, Indian Sleeping – Indianul care doarme – are înfăţişarea unui om uriaş culcat pe coamele munţilor, dormind cu faţa în sus. Se disting bine: capul, nasul, bărbia, pieptul. Gigantica şi misterioasa figură, proiectată pe bolta cerului, face o stranie impresie călătorului care priveşte înfricoşat şi nedumerit la jocul bizar al naturii.

        În depărtare se vede malul jos, alb, acoperit parcă de un strat de ninsoare. Sunt cârduri de mii de pelicani. Lacomii guşaţi, lăsaţi în voie, distrug fără cruţare popoarele de peşti din apele acestea nestăpânite.

        — Jos! Toată lumea jos! Împiedecaţi vederea la provă, comandă sever femeia pilot.

        Ne supunem. Nimeni nu crâcneşte. Barca micşorează viteza. Plutim alunecând de-a lungul unui mal păduros. O vegetaţie bogată, sălbatică; felurite ierburi de apă împletite cu nişte reţele verzi de frunziş umed, prin care joacă razele soarelui arzător.

        Ocolim bancuri plutitoare de nufăr şi plante agăţătoare încâlcite printre trunchiuri şi rădăcini de arbori bătrâni, putreziţi pe locul unde au căzut debătrâneţe. În mijlocul acestor ruini vegetale, se simte viaţa bogată şi misterioasă a miriadelor de vietăţi de baltă, furnicând în limpezimea apei, răscolită de învârtirea elicelor în mers. Barca aluneca din ce în ce mai încet. Deodată, negrul, în picioare la provă, face un semn cu mâna – ochii lui ageri descoperise ceva în desişul malurilor. Femeia-pilot dă o comandă scurtă: stop. Maşina se opreşte brusc, barca mai alunecă încă fâşăind molcom. Negrul, cu ochii scânteietori, cu mânile pâlnie la gură, repetă clar: bu-fa-lo! Bu-fa-lo…!

        Se face linişte peste tot.

        — Să trecem subt vânt, şopti Mister Pek, să nu ne simtă, că bestiile au mirosul grozav de fin.

        O mişcare de cârmă şi câteva învârtituri de elice puseră barca într-o poziţie potrivită. Urmărim cu ochii aţintiţi în luminişul canalului nişte pete sure ce vin încet spre apă. O turmă de bizoni la adăpat. Câţiva ies la lumină; se văd bine cu ochiul liber.

        Ce fioroasă înfăţoşare are animalul acesta privit din faţă! O blană lăţoasă îi îmbracă partea de dinainte a trupului căzându-i până deasupra copitelor. Cu capul în pământ, are parcă o căutătură piezişă. Coarnele scurte îi ies prin părul negru, stufos, care-i acoperă fruntea. Subt botul scurt şi fin o ţăcălie de păr ca o barbă ascuţită de satir. Odinioară erau aşa de mulţi, că trecerea turmelor oprea în loc trenurile şi vapoarele pe Misisipi trebuiau să ancoreze.

        Lăcomia vânătorilor albi a distrus această rasă de animale, care dădea în trecut hrană şi îmbrăcăminte Indienilor. Bizonul, ca şi Indianul, stăpânul său, a avut aceiaşi soartă; cu toată ocrotirea ce o dă azi guvernul american, rasa bizonilor dispare înainte de a se fi domesticit, şi Indienii de rasă roşie se sting fără să se fi civilizat.

        Negrul atinse sirena bărcii. La zgomotul strident, care izbucni sfâşiind liniştea lacului, bizonii, nebuni de spaimă, cu coamele zburlite, o luară la goană, pierzându-se prin desişul pădurii.

        Barca s-a pus în mişcare. Ne îndreptăm spre larg, către un punct negru care se zărea pe luciul lacului ca un creştet de stâncă ieşind din sânul apei. O mică insulă de granit. Acostăm şi debarcăm proviziile. E vremea prânzului. Se întinde masa pe un bloc de piatră roasă, în formă de ciupercă uriaşă. Alăturea e un izvor de apă clocotită, limpede ca lacrima; un bazin natural scobit parcă anume într-o stâncă roşie.

        Negrul, în pielea goală, intră în lac şi aruncă la adânc o plasă – un fel de prostovol – ţinând un capăt de frânghie între dinţi. După trei aruncături răstoarnă pe mal o găleată de pânză plină cu peşti lucitori – un fel de păstrăvi argintii cu pete roşii.

        Pentru gătitul mâncării nu se face foc; fierbem peştii pe loc, ca într-o oală, în bazinul natural cu apă clocotită. Tot fără foc ne pregătim ceaiul şi cafeaua.

        Pe timpul când noi stam la masă, femeia-pilot se îngriji de barcă. Felurite ierburi de apă se învârtiseră în jurul axului elicei. Negrul intrase ca să le taie. Femeia-pilot îi dă ordin de pe mal şi, deodată, o vedem că-şi scoate surtucul de piele, trece repede după o salcie bătrână şi începe a se dezbrăca. După câtevaminute apare într-un tricou foarte scurt şi străveziu. Cu un salt îndrăzneţ se aruncă în apă; se dă la fund şi apare departe la suprafaţă, înotând graţios pe spate, se întoarce până la barcă; cu o mână se ţine de cârmă, cu alta curăţă elicea de ierburile adunate în drum.

        Noi, din jurul mesei, priveam de departe, surprinşi, fără să scoatem o vorbă, fără să avem curajul de a ne apropia de mal. După câteva minute sirena iese din apă, şi călcând hotărâtă pe pământ se îndreptă spre salcia unde-şi lăsase hainele. Cu spatele spre noi îşi scoase repede tricoul ud lipit de pielea albă, care luci în lumină, câteva clipe numai râmase în costumul Evei, până ce se îmbrăcă repede. Încheiată corect, femeia-pilot se aşeză la masă. Mister Pek o întrebă zâmbind:

        — A fost bună baia?

        Foarte serioasă, ea răspunse scurt:

        — Apa e foarte caldă.

        Mai târziu, pe drum, se schimbară păreri în şoaptă asupra acestei întâmplări. O americană uscată, Miss Prey, căuta să-l facă să înţeleagă pe italianul bătrân de lângă mine că femeia-pilot nu avea de ce să se jeneze.

        — A! Dacă ar avea un corp urât, înţeleg să-l ascundă. Dar trebuie să recunoaşteţi că are forme frumoase; cu un asemenea corp, admirabil proporţionat, poate să umble goală şi pe stradă.

        Peile roşii.

        Ajung seara printre cei din urmă la casa de adăpost. O construcţie bizară în mijlocul unei păduri seculare. Un palat construit tot numai din lemn necojit. În capul scării găsesc un grup strâns în jurul unor buccele desfăcute: blănuri, ţesături multicolore, papuci indieni – mocasini – din piele de cerb… O întreagă industrie casnică indiană.

        În apropiere, în ultimele văi ale munţilor stâncoşi, e una din acele regiuni rezervate de guvernul american pentru triburile rămase din rasa vechilor stăpânitori ai continentului american. Unii, mai întreprinzători, străbat munţii şi ajung la primele staţii de cale ferată, unde-şi desfac industria lor primitivă şi originală.

        Doi Indieni din tribul Picioarelor negre, plecaţi de cinci zile pe drum, mai au încă vreo patru zile de străbătut regiunea Yellowstone până la prima staţie de cale ferată. Îi privim cu o avidă curiozitate, ca pe nişte animale de-o specie rară.

        Figuri serioase, trăsături regulate, severe, o expresie de energie şi răceală în ochii lor negri, metalici. Obrajii osoşi, cu pomeţii ieşiţi, au culoarea cărămizii. Nasul acvilin, părul lins, negru ca păcura. Figuri imobile; nu au surâsul umil al Negrului şi nici acel veşnic fals surâs al Chinezului. Măşti de aramă. În privirile fixe şi grave au ceva dur, rigid, de statui antice.

        Candida noastră tovarăşă de drum, Miss Prey, le vorbeşte limba, înţelegându-se foarte bine cu ei.

        Ne minunăm, întrebând-o de unde a învăţat limba Pieilor roşii.

        — Am stat trei ani între ei, răspunde cu mândrie. Am organizat acolo o şcoală de infirmiere vizitatoare. Aveam şaptezeci de eleve.

        Nici nu vă închipuiţi ce oameni simpatici şi gentili sunt aceşti sălbatici. Cât am stat acolo n-am văzut bătăi, certuri, furturi, înşelăciuni. Deşi n-au legi scrise, interesele comunităţii se regulează prin obiceiuri mai puternice la ei decât legile.

        Şi Miss Prey, la început cam intimidată de stăruinţele noastre, se încălzea din ce în ce povestind viaţa în rezervele indiene. La urmă se declară aprigă apărătoare a rasei roşii.

        — Ospitalieri şi solidari, aceşti sălbatici nu au, ca noi, egoismul feroce al proprietăţii individuale. Al meu şi al tău, bogăţie şi sărăcie, stăpân şi slugă, toate aceste reci frumuseţi ale civilizaţiei, ei nu le înţeleg ca noi. În schimb ce calităţi morale şi ce forţă de caracter au aceşti oameni! Linişte, demnitate şi stăpânire de sine, pe care numai stoicii antici au putut să le aibă.

        Timp de două ore, după masa de sară, Miss Prey ne vorbi de obiceiurile, eresurile, jocurile, de sărbătoarea soarelui când Indienii îşi îmbracă vechile costume împodobite cu pene… De felul cum femeile îşi poartă copiii legaţi pe o scândură şi îi pun în cuier la uşa bisericii pe timpul cât ele îşi fac rugăciunea în biserică.

        — Ce puţin sunt cunoscuţi oamenii aceştia – spunea ea – de lumea civilizată, căci albii nici n-au voie să se aşeze în regiunile rezervate. Numai când trăieşti între ei poţi înţelege opera celui mai mare artist pe care l-a produs America. Fenimore Cooper, cu scrierile lui, a întocmit Iliada rasei roşii şi, cu drept cuvânt, se zice că a compus şi epitaful acestei rase care se stinge. Căci e sigur, rasa aceasta admirabilă se pierde, învinsă, resemnată, moare înăbuşită de cruda şi lacoma noastră civilizaţie.

        — Fatal trebuie să dispară această rasă, interveni Mister Pek, care ascultase tot timpul surâzând ironic.

        După ce îşi aprinse din nou luleaua stinsă demult, începu:

        — Mă rog, să punem chestia la punct. E de prisos să ne pierdem în regrete eterne. Rasa roşie n-a fost distrusă prin războaie; triburile s-au luptat totdeauna între ele; guvernul american n-a fost niciodată crud cu Indienii; acte de violenţe, masacre n-au decimat această populaţie. În interesul păcii, guvernul le-a rezervat anumite regiuni, în care albii n-au voie să se aşeze; cu multă bunăvoinţă sunt ajutaţi; li se fac şcoli, spitale, mori, caută să-i convertească la agricultură, li se trimit în fiecare an vite, haine, pături. Dar Roşii sunt rebeli la orice transformare, pe când Negrii se civilizează cu repeziciune.

        Omul roş are o puternică personalitate; un caracter aparte, cu totul diferit de omul alb, galben şi negru.

        Cheia enigmei rasei roşii trebuie căutată în modul de trai pe care-l duce rasa asta, la fel de zece, poate douăzeci de mii de ani. Ea n-a trecut ca celelalte rase de la vânat la păstorit, agricultură şi industrie. Şi omul alb şi omul roş au trăit odată la fel, vânând animalele sălbatice cu silexul. Pe când unul s-a tot modificat ajungând până la telegrafia fără fir, celălalt a rămas pe loc tot ca în vârsta pietrei. De ce unul s-a modificat şi celălalt nu? Poate că în Europa şi Asia vânatul a dispărut mai repede. Necesitatea a împins pe omul alb să caute altemijloace de trai. Fapt e că vânatul şi azi încă e mai bogat în America decât oriunde. Lovitura de moarte a rasei roşii s-a dat numai prin contactul cu civilizaţia; ea moare sufocată. A fost de ajuns numai schimbarea bruscă a condiţiilor de viaţă, căci gheaţa se topeşte atinsă de o ploaie caldă şi o plantă de munte se veştejeşte repede într-o seră încălzită.

        Toţi ascultam cu atenţie, numai profesorul belgian clătina din cap cu îndoială după fiecare păhărel de piperment.

        — Şi totuşi, întrerupse el, această rasă a avut o civilizaţie splendidă: Mexicul, Perul, Aztecii, Imperiul lui Montezuma…

        — A! Dumneavoastră cei din Europa aţi rămas tot la povestea lui Montezuma – şi Mister Pek începu să râdă cu poftă.

        O undă de roşeaţă se ridică în obrajii Belgianului. Dar se stăpâni, întrebând scurt:

        — Cum? Negaţi existenţa civilizaţiei antice, a cărei urme se găsesc încă în noul continent?

        — Nu o neg, dar o reduc la justa valoare, răspunse repede Americanul, potolindu-şi râsul într-un zâmbet ironic. Să ne lămurim. Până acum n-am vorbit decât de triburile din America de Nord. E drept că în America centrală, în Mexic şi Peru se găsesc urmele unei populaţii mai înaintate. Dar civilizaţia Imperiului lui Montezuma, aşa cum ne-a fost cântată până acum, nu-i decât o poveste fantastică plină de minciuni şi contradicţii.

        Istoria Egiptului, a Atenei, a Romei a fost scrisă studiindu-se la faţa locului. Istoria Mexicului s-a scris de la distanţă. Abia acum s-a ajuns ca să se poată separa istoria de povestire. Tot ce le spunea de Montezuma nu era decât roman istoric, după texte vechi spaniole. Cortez, călugării şi toţi conchistador aveau tot interesul să exagereze opera lor de cucerire în ochii guvernului spaniol.

        S-a creat o legendă exploatată de o sumă de savanţi de birou care nici n-au văzut măcar Mexicul. Ultima anchetă ştiinţifică riguroasă, făcută de Anderson Wilson, a dovedit că celebrele cetăţi ale lui Montezuma nu erau decât nişte mari sate indiene; clădiri de cărămidă nearsă şi construcţii lacustre pe piloţi. Nu au rămas ruini de piatră ca în Egipt şi Grecia, deşi până azi de la cucerirea spaniolă nu sunt decât vreo câteva sute de ani. Vă puteţi închipui o civilizaţie fără arme de metal şi fără monedă? Aztecii, Montezuma, pe care călugării spanioli îl credeau Maur, nu erau decât urmaşii unui puternic trib indian care emigrând de la Nord se stabilise pe platoul mexican. Belgianul nu se lasă convins.

        — Dar ruinele găsite în Yucatan, urmele construcţiilor ciclopice în stilul piramidelor egiptene, nu dovedesc o veche şi grandioasă civilizaţie?

        — Desigur; însă această civilizaţie nu are nimic comun cu Pieile roşii; este cu mult mai veche. Toate discuţiile şi teoriile n-au arătat încă în lumină vechea populaţie a Americii. Au fost pe-aici Fenicienii? Au fost Chinezii? Cine ştie? Poate într-o zi se vor descoperi în fundul oceanului Atlantic urmele acelei legendare civilizaţii de care a vorbit Platon.

        Dacă a existat odată Atlantida, acel continent prăbuşit prin cine ştie cecataclism, era firesc ca focarul său de civilizaţie să radieze spre ţărmurile celorlalte, continente. Cum s-ar explica asemănarea ce există între urmele de civilizaţie găsite în Mexic, Peru, la fel cu cele din Libia, Etruscia, Egipt?

        Ştiinţa nu şi-a spus încă ultimul cuvânt. La Washington este un mare aşezământ: Institutul Simthsonian, întemeiat cu banii unui bogat savant englez, pentru cercetări ştiinţifice în legătură cu trecutul, populaţia şi vechea civilizaţie americană. Dar trebuie să mărturisim că, după atâta cheltuială şi muncă depusă, lumină nu s-a făcut încă. Nepătruns a rămas misterul trecutului şi nedezlegată-i până azi enigma istorică a noului continent.

                                                                                SFÂRŞIT