În frunza de cucută amară

îmi fluier bucuriile-şi-o neînţeleasă teamă

de moarte mă pătrunde,

cum vă privesc pe malul mării de secară,

flori de mac.

Aş vrea să vă cuprind,

că, nu ştiu cum, petalele ce le purtaţi

îmi par urzite

din spuma roşie

a unui cald şi-nflăcărat amurg de vară.

Aş vrea să vă culeg în braţe

feciorelnicul avânt,

dar vi-e atât de fragedă podoabă,

că nu-ndrăznesc,

o, nici la pieptul gândurilor mele să vă strâng.

Şi-aş vrea să vă strivesc,

că sunteţi roşii, roşii

cum nu au putut să fie pe pământ

decât aprinşii, mari stropi de sânge ce-au căzut

pe stânci

şi pe nisip în Ghetsemani de pe fruntea lui Isus,

când s-a-ngrozit de

moarte.