Un cer senin de amplu iunie prin veac
şi-a-nfiinţat azurul nefiinţei

în cestălalt tărîm, al suferinţei,

şi cată-n ceas a fi durerii mele – leac.

Să uit că suntem robii negrei ere,

să uit de jale, cazne, de tenebrele

din inimă, de tot ce crunt în preajmă e -

zboară doi fluturi, două giuvaiere,

peste oraş purtaţi de-o adiere.

Închis în ăst infern terestru de n-aş fi,

îndrăgostiţii fluturi nu mi-ar aminti

de alţii, de Francesca de la Rimini,

de Paolo, cari au fost purtaţi şi ei cîndva

de-un vînt prin iad, şi de-o beţie-asemenea.