Bucureşti, [24 martie 1937]

Iubitul meu Geo Bogza, Marele meu Geo Bogza, Dragul meu Geo Bogza, Iată-mă-s în odaia mea şi pregătit să-ţi scriu înainte de toate câteva rânduri în care să pun toată mulţumirea şi recunoştinţa mea fierbinte pentru dragostea cu care te-ai ocupat de mine la Braşov.

Viaţa nu merită trăită decât pentru aceste rare şi sublime întâlniri. Şi iată-mă vorbind de sublim după o călătorie care nu numai că m-a zdruncinat fiziceşte dar care mi-a zguduit mult moralul şi a devalorizat în mine pentru câtva timp toate acţiunile mele, toate judecăţile şi toate elanurile.

Iubitul meu Geo Bogza, Iartă-mă, te rog mult iartă-mă că trebuie să-ţi spun atât de direct că eşti printre acele cât se poate de rare „evenimen-te”din viaţa mea care sunt şi vor rămâne sublime. Iartă-fli pentru acest cuvânt ce te jenează. Când am cunoscut-o pf

Mane1 i-am scris toată dragostea mea şi ea a rămas intactă până azi. Iţi scriu aceasta pentru ca să nu crezi că rândurile acestea sunt rezultatul unei exaltări trecătoare; sunt totdeauna conştient şi constant în afecţiunile mele. Tu ştii cât aş putea să-ţi scriu pentru dragostea şi recunoştinţa ce ţi-o port. încetez însă să-ţi fiu penibil. Vei complecta restul expansiunii mele în sensul cel mai bun.

Călătoria2: în tren tot timpul compartiment gol căci de la Ploieşti am luat clasa I, însă în gări cel mai infernal chin

1 Mana Ghiolu. În Jurnal, ed. Cit., p. 114, Mihail Sebastian relatează: „Luni, 1 martie/1937/

Ieri şi alaltăieri, cu doamna Ghiolu, la Roman. Blecher mereu mai pe moarte. Nu ştiu cât va mai dura. Suferă acum de un nou abces, care trebuie spart sau lăsat să se spargă singur. Totul e atroce – dar, ca şi data trecută, constat că devine suportabil, î force de l'obeissance. Suportabil pentru ceilalţi, se înţelege – nu pentru el, care poartă o permanentă grimasă de durere.

Cât despre doamna Ghiolu, nu ştiu exact ce trebuie să gândesc despre ea. Faptul de a fi plecat la Roman dovedeşte oricum mai puţină frivolitate decât bănuiam că are”.

2 Joi 25/martie 1937/”Blecher este de ieri-dimineaţă în Bucureşti – internat la Saint Vincent de Paul – camera 15. A venit pentru abcesul care nu s-a scurs, cu toate că i s-au făcut la Roman două puncţii măcelăreşti.

Mi-a povestit drumul cu trenul – şi m-am înfiorat. Plecarea de acasă, în plină noapte, luna pe cer, străzile pustii, gardiştii care priveau miraţi targa ce trecea, aşteptarea în biroul şefului de gară, urcarea în vagon, Prin fereastră, sosirea dimineaţa în gara Bucureşti, hamalii care refuzau să-1 scoată pe fereastră.

Atroce suferinţi. Totul devine absurd de inutil lângă o atât de mare durere.

A crezut că moare. Era la un moment dat decis să se sinucidă. Şi-a rupt toate hârtiile, toate manuscrisele: 80 de pagini din noul roman lnceput, 70 de pagini dintr-un jurnal.

Abea am avut curajul să-1 dojenesc”. Mihail Sebastian, Jurnal, ed-cit., p. 120.

Pentru urcat şi scoborât din vagoane deşi am avut la Ploieşt şi Roman targa. Toate oasele mi-s zdrobite şi numai fapti că am găsit aici o odaie admirabilă cu terasă, soare, lumina spaţiu şi curăţenie (toate la maximum) numai aceasta mă va scoate puţin din „petrinul” în care zac.

Îţi voi scrie mai mult mâine. În momentul ăsta sunt obosi şi mă culc.

Tot ce ţi-am scris la începutul acestei scrisori ţie este valabil şi pentru Elly, absolut totul. Vă sărut pe amândoi

M. Blecher Vă iubesc, sunt prea obosit să scriu mai bine.