Roman, 26. VI.1936

Iubitul meu Geo Bogza, îţi scriu, în fine, această foarte lungă scrisoare pe care o port în mine de-atâta vreme şi care a suferit atâtea transă formări (mintale) încât nu ştiu dacă îţi va reda exact tonul disperărilor mele şi al amărăciunilor din unele zile. În mol mentul de faţă toate s-au atenuat oarecum, fie din cauzi indolenţei mele, fie pentru că sunt absorbit de cartea pe cârd o scriu şi despre care îţi voi scrie mai jos. În tot cazul însăj chiar dacă mi-am regăsit calmul relativ, totul rămâne îndţ în bună măsură în putinţa ta care trebuie să rezolvi anumite probleme şi să-mi dai anumite aprobări.

Îţi voi scrie lucruri anodine şi importante, amestecate la un loc în ordinea în care le-am notat şi s-au petrecut. În primul rând trebuie să-ţi scriu despre un articol pe care l-am trimis la „Vremea” îndată după plecarea ta şi care n-a fost publicat nici până azi şi cred că nici nu va fi publicat. Era despre Berdiaev Comuniune şi existenţă colectivă şi vorbeam despre cartea acestui filosof rus în care încearcă el să rezolve înţelegerea socială prin comuniune în spiritual şi divin. Concluzia articolului meu era că se poate comunia numai în materialitate, adică în muncă, în umanitate, în justiţie, în spiritualităţi concrete, cam aşa ceva scriam eu.

Iată acum de ce cred că nu s-a publicat esseul: pentru că mai întâi introducerea era cam obscură şi nu destul de explicită. În ea făceam o comparaţie între filosofia de după război şi mişcările de avantgardă literare, dadaism şi altele, găseam că se aseamănă. Poate însă că n-am insistat de ajuns asupra punctului lor de asemănare care este tendinţa de iraţionalism, din care cauză poate să apară cam ciudată comparaţia mea.

În al doilea loc, cred că am căzut cu articolul într-un moment „ideologic” nepotrivit; tocmai apăreau în „Vremea” de-atunci esseuri „Pentru ce sunt patriot” şi altele, în profundă contradicţie cu comuniunea mea în materialitate. (Iartă-mi te rog toate aceste ştersături, un aparat de Radio 'rni urlă îngrozitor în cap retransmisia unei serbări şcolare).

Tot în legătură cu articolul acesta, în ultimul sau penultimul număr din „Vremea” era un articol de Şuluţiu despre 0 carte a lui Bediaev (însă altă carte decât cea analizată de mine), unde Berdiaev era interpretat favorabil.

Este oare vreo legătură între nepublicarea articolului meu şi publicarea acestuia? Cred că nu, dar aş vrea să ştiu pentru ce al meu a fost refuzat.

Te rog însă mult de tot, nu vorbi la „Vremea” de tot ce ţi-am scris eu, acum mi-a mai trecut, am fost necăjit şi descurajat teribil de chestia asta. Însă poate că nici tu nu vei] scrie acum la „Vremea”, când vei vedea numerele italiote cu Abisinia şi alte chestii.

În fine, au survenit ulterior lucruri mai importante încât nu merită să insist asupra acestuia.

Poate că în fond articolul e îngrozitor de prost şi eu nu mi-am dat seama, aş vrea să-1 citeşti şi tu. În aceeaşi ordine de idei, „Azi” a apărut luna trecută, tot fără esseul dat lui Zaharia Stancu, însă acesta, când l-am recitit, nu mi s-a mai părut atât de „publicabil”, aşa încât lovitura n-a fost chiarî atât de amară.

Şi acum trec la lucrurile grave.

Îţi anunţ că Saşa Pană a fost la mine în câteva rânduri; el are acum serviciul pe linia Buhăeşti-Roman şi vine pe-aici des în inspecţie; dar mai bine să-ţi scriu toate vizitele cum s-au petrecut înainte de a trece la comentarii.

Într-o vineri după amiază acum câteva săptămâni a venit la ora 31/2 tatăl meu însoţit de un domn cu ochelari care s-a recomandat Saşa Pană şi care ştia vechea mea adresă, aşa că a mers întâi în stradă la prăvălie, de unde a venit cu tatăl meu.

Întârziind în oraş cu căutarea mea şi drumul cu trăsura, mi-a spus că nu poate sta mai mult decât 1/2 ceas, adică până la 4 însă că, de vreme ce ştie adresa mea şi are serviciu pe aici, cam în fiecare vineri, va mai veni în săptămâna urm toare. Ce era să spun? Eram foarte jenat, aşa cum îţi voi seri mai pe larg mai departe însă i-am spus că îl aştept.

În timpul acesta scurt, am vorbit despre lucruri cu tot lipsite de importanţă, despre cărţile ce le citesc şi cartea care o scriu (despre care i-am vorbit şi i-am cetit câteva pagini. Dar aşteaptă, vei vedea. Vei vedea.)1

Continui scrisoarea aceasta azi, vineri. Ieri, în timp ce o scriam, a venit dl. Popovici şi a trebuit s-o întrerup.

Când a plecat de la mine Saşa Pană mi-a părut extrem de rău că i-am cetit fragmentul din carte, însă asta n-a fost

1 Saşa Pană relatează prima sa vizită la M. Blecher în Născut în 1902, Bucureşti, 1973, p. 525: „O dată memorabilă. Ieri, 22 mai, l-am vizitat pentru prima oară pe M. Blecher, la Roman. Se afla pe un pat cu rotiţe, într-o casă cu ceardac mare, la marginea oraşului, pe strada Costache Morţun la nr. 4. De la vârsta de 19 ani, cu scurte intermitenţe, e obligat să stea la pat, cu faţa în sus, aproape nemişcat, în vată şi pansamente, în aceeaşi poziţie scrie, citeşte şi meditează îndelung. E în curent cu tot ce apare nou în librării. Pe noptieră avea Les Cahiers ale lui Samuel Butler şi voluminosul Jurnal al lui Jules Renard. Ambele volume într-o interesantă legătură din pânză de sac executată de concetăţeanul Hay, grafician talentat, ale cărui desene (uneori înrâurite de peniţa lui Jean David) le-am întâlnit în „Adam”. Peste ani, expatriat în Cuba, se va face cunoscut sub numele de Sandu Darie.

Blecher mi-a citit fragmente din romanul în pregătire Berck (a apărut sub titlul Inimi cicatrizate), mi-a cântat din armonică, mi-a povestit multe din viaţa lui. Dându-şi seama că vorbeşte aproape numai el, mi-a şi explicat această atitudine: „Pentru că sunt zile în care nu am prilejul să rostesc o sută de cuvinte”. Vocea lui Blecher parcă ar veni de departe, alteori din profunzimi, gravă şi caldă, cu o umbră de accent franţuzesc. „Citesc puţin şi numai cărţi esenţiale”, mi-a mărturisit când mi-a surprins privirea pe cotorul cărţilor de pe măsuţa de lângă pat. Mi-a oferit un exemplar din cartea sa întâmplări în irealitatea imediata, caligrafiind în diagonala paginii de gardă: „cu simpatie multă d-lui Saşa Pană”.

Cele aproape 200 de pagini le-am înfulecat în trenul care mă aducea, în aceeaşi zi, acasă. Blecher mi-a cerut să-i aduc, cu prilejul proximei vizite.

— Stabilite pentru vinerea viitoare – Sadismul adevărului.

Mi-a lăsat impresia, după cele câteva ore trecute împreună, a unui tânăr înzestrat, adică dăruit cu talent şi care a acumulat o cultură deosebită. Suferinţa îl face să pară mai în vârstă decât cei 30 de ani neîmpliniţi.” nimic pe lângă încurcătura sufletească în care mă aflam ştiind că sunt prietenul tău şi fiind convins că nu pot fi în acelaşi timp şi al lui Saşa Pană, din cauza diferendului ce există între voi. Este drept, eu n-am făcut absolut nimic pentru ca să vie la mine şi anul trecut când vroia să mă vadă i-am scris că] sunt bolnav. Îţi aduci aminte. Îmi plac situaţiile clare, lipsite de ambiguităţi şi de vreme ce tu eşti tot senzul şi toată bucuria mea în viaţă, nu vreau să am alţi prieteni decât ai tu şi alte sentimente ori preferinţe.

Ce eram însă să fac? Îţi mărturisesc că îmi este imposibil să nu fiu amabil cu cineva care vine să mă vadă, e o mare laşitate poate şi o mare lipsă de dârzenie în atitudine. Ştiu asta şi tocmai asta este ceea ce mă chinuie. În privinţa aceasta aştept ca să-mi faci cele mai aspre reproşuri, pentru că le merit.]

Şi acum revin la vizitele lui Saşa Pană.

Pentru vinerea următoare, m-am gândit în ce fel să fiu cât mai impersonal şi totuşi corect. Într-un sfârşit, am găsit o soluţie, l-am chemat la mine şi pe poetul Manolescu, încât ei au stat tot timpul de vorbă, în timp ce eu doar îi ascultam sau interveneam cu vreun cuvânt. În tot cazul eram feroce decis să nu mai citesc nimic şi să nu mai scot o vorbă despre cartea mea; aşa a şi fost.

Iată însă alt lucru care s-a întâmplat: Manolescu a adus cu el poemele, le-a cetit, i-au plăcut lui Saşa Pană şi atunci | toţi de comun acord ne-am gândit să fie editate la „unu”1

1 „12 iunie. În cursul turneului sanitar pe la detaşamente, m-am opr şi la Roman ca să-1 revăd pe Blecher. În gară mă aştepta poetul, cu chip chinuit, Ion Sofia Manolescu. Am luat prânzul în trei lângă patul marelui suferind. Discuţia s-a purtat înjurai manuscrisului cărţii lui Manolescl Odihna neagra, care va apărea în editura „unu„, aşa cum dorea Blecher. Am adus cu mine cele cinci volume din romanul din colaje Un semaine de bonte de Max Ernst. Blecher le-a frunzărit cu mult inter şi cu satisfacţii. Suprarealiste”. (Saşa Pană, Ibidem, p. 530-531).

Încă o pauză, unde aştept toate reproşurile tale şi tot dispreţul tău pentru ce-am făcut. Îţi scriu acestea cu imensă amărăciune, de câte ori îmi amintesc că rândurile acestea le vei ceti tu mă ard cărbuni aprinşi în inimă, dar am decis să-ţi scriu totul, să-ţi mărturisesc totul, nu vreau să-ţi ascund nimic şi chiar dacă voi trebui să primesc dispreţul tău (ceea ce ar fi îngrozitor, cel mai îngrozitor lucru din viaţa mea) trebuie să rămân până la urmă curat, cel puţin cât priveşte sinceritatea mea faţă de tine.

Pentru oricine în lume, vorbesc, scriu sau mă port cu sentimentul interior al unei profunde indiferenţe. Când este însă vorba de tine nu mai păstrez nici o luciditate şi simt că tot ce e în legătură cu tine e topit în sângele meu, vuind în mine, vibrând în mine, în amestec indiscernabil cu ceea ce sunt eu însumi.

În fond viaţa mea este ceea ce a fost ea înainte de a te cunoaşte PLUS ceea ce ai făcut tu dintr-însa.

Vin iar la vizitele de mai sus. În vinerea aceea s-a stabilit ca Saşa Pană să mai vie o dată în vinerea următoare, când totul trebuia să fie pus la punct, pentru apariţia versurilor, care va fi la toamnă, însă cartea se va tipări acum în vară. În fine, urmează acum ca Saşa Pană să vie vineri 3 iulie pentru a aduce probe şi Manolescu să dea pentru hârtie şi tipar 1000 lei. În totul, cartea îl va costa 4000 lei, frumos tipărită pe hârtie bună.

Te rog gândeşte-te o clipă că pentru Manolescu este în fond extraordinar de avantajos ca Saşa Pană să se ocupe de cartea lui, cu tipăritul, cu plasatul şi notiţele în ziare; de altfel el este extraordinar de bucuros că este editat de „unu” şi pluteşte într-o beatitudine extremă. Va avea şi un desen făcut de Maxy încât e pur şi simplu încântat şi zăpăcit de bucurie.

Iată dar chestia Saşa Pană. În tot ce ţi-am scris până acum n-a răzbătut decât un vag ecou al tuturor chinurilor (da, chinurilor) mele interioare, în această teribilă, îngrozitoare dilemă sufletească, unde eram prins între amiciţia pentru tine şi felul meu esenţial de a fi, de a nu putea primi pe cineva decât bine şi amabil. Condamnă-mi această laşitate.

Când am plecat din Tekirghiol şi am venit la Braşov unde am vorbit de toate zbuciumările prin care am trecut prin sanatorii şi la care tu ai găsit răspunsuri liniştitoare şi înţelegătoare, când am venit deci la Braşov, credeam că am scăpat de nelinişti, de „chestii” cum spui tu, şi că liniştit, calm, mă voi putea ocupa numai de sănătate şi de cărţile ce vreau să le scriu. Iată însă că intervin alte zbuciumări şi alte dureri, în viaţa mea nu confortul interior este ceea ce a dominat întotdeauna şi accept totul acum ca un om care a primit lovituri şi obişnuit cu ele, aşteaptă acum numai să vadă cum şi unde se vor izbi cele noi; am devenit un tehnician al tuturor acestor lucruri, un profesionist al lor şi acum nerăbdarea cu care: aştept răspunsul tău este ca un văl de disperare peste toate.

Poate însă, POATE ÎNSĂ, că tu mă vei scuza, mă vei absolvi, mă gândesc (şi poate că acesta este gândul cel bun) că tu priveşti toate aceste din avion, de la 1000 m înălţime; şi nu au acum, în situaţia ta, nici o importanţă. Cu alte cu-j vinte nu te vei supăra că am fost amabil cu Saşa Pană şi că Manolescu este editat la „unu”. Totuşi cred că lucrurile sunt] prea grave. Prea încurcate. Aştept răspunsul tău.

Îmi rămâne puţin loc să-ţi scriu despre cartea pe care o scriu care va fi un roman intitulat Ţesut cicatrizat şi în care vorbesc despre viaţa neagră a bolnavilor din Berck. Poate că titlul nu-ţi place dar când vei ceti cartea vei vedea că el corespunde bine conţinutului şi îţi va deveni atunci explici de tot. Până acum am scris patru caiete groase pline de î tâmplari pure, legate strâns între ele, fără edulcorări şi ches inutile sentimentale; am unele lucruri extrem de virulente şi de amare; vreau să fie copleşitoare.

În caiete însă (şi ţin să-ţi spun aceasta în mod special poate s-ar întâmpla ceva şi nu aş putea să le transcriu) în caiete deci nu este decât prima versiune, ieşită în fuga condeiului şi trebuie încă să îndrept în multe locuri pasagii întregi. Îţi scriu numai în grabă despre carte, pentru că vreau să-ţi citesc întâi câteva pagini. Cred şi sper că voi fi demn de încrederea ta. În unele locuri am lucruri infinit mai patetice şi mai zguduitoare decât în întâmplări. În fine, vei vedea.

Încă două ştiri: cu sănătatea o duc bine şi am învăţat să cânt din acordeon, asta e tot.

Închei cu imensă nelinişte şi nerăbdare în aşteptarea răspunsului tău; nu-ţi cer o scrisoare lungă, câteva cuvinte pe o carte poştală îmi ajung şi voi înţelege dacă totul s-a isprăvit cu bine sau trebuie să continue tot aşa, cu aceleaşi amărăciuni şi disperări.

Te sărut mult pe tine şi pe Elly, M. Blecher