Sufletul lui Carol, regele maghiar,

De dorinți trufașe se îmbată-amar,

Dar cea mai fatală ce-a putut să fie

E ca să supuie dalba Românie.

Exaltat de dorul care l-a răpit,

Cheamă cavalerii și-astfel le-a vorbit

— „Viețuiește-un popol dincolo-n Carpați,

Popol de mari fapte și de rari bărbați.

Astfel cum un arbor lângă casă crește

Și, crescând, lumina soarelui oprește,

Astfel astă-dată, pe al nostru sân,

Crește și va crește popolul român.

Să surpăm stejarul într-a lui junie

Și să spargem cuibul cel de bărbăție.

Să-njugăm la carul cel triumfător

Căpitanii ageri și pe domnul lor!

Să stingem, prin lanțuri și prin împilare,

Focul său de viață, de neatârnare,

Până să roșească d-a se mai gândi

Fericit și liber pe pământ a fi!...”

Astfel zice Carol, iar maghiarii-aprinși

Jură să zdrobească șoimii cei ne-nvinși.