Dar a lor trufie repede-a pierit.

Printre stânci românii, iată-i, au sosit!...

Săgețile pleacă, aerul străbate,

P-armia străină râură turbate...

Soarele pălește... Gemete adânci,

Surde, ne-nțelese trec din stânci în stânci.

Coiful se despică; inima slăbește;

Pe hârcile goale, sabia lovește;

Sângele se varsă pe sânge-nchegat...

Sufletele zboară... Cerul s-a-nnorat.

Caii nechezează și turbează foarte;

Oamenii se-mbată de sânge și moarte. 

Mulți s-apuc la luptă și-n turbarea lor,

C-unghii și cu gura se fărâm, s-omor. 

Astfel cum s-arată după vijelie

Arbori, flori și ierburi rupte pe câmpie,

Arme și cadaveri d-oameni și de cai,

În grămezi ici-colo stau zăcând pe plai.

Carol schimbă portu-i... Scapă cu rușine;

Dar puțini îl urmă, puțini fug cu sine. 

Multe zile râul sânge-a revărsat

Și-ale lor cadavre le-au împrăștiat.

Multe nopți vulturul ce pe stâncă plânge,

S-a hrănit cu carne, s-a-mbătat de sânge!

Până-n timpii noștri, coifuri ostășești,

Paloșe și pinteni, prin stânci mai găsești.