Știți voi câte valuri se ridic pe mare

Când o vijelie suflă cu turbare?

Astfel sunt la număr mândrii musulmani

Ce-apără cetatea sclavă de mulți ani! 

Într-un fluviu d-aur, soarele lucește

Și pe coifuri, arme, focu-i strălucește.

Ștefan stă sub cortu-i împletit cu fir;

Cetele Moldovei lângă el deșir.

Pasă dorobanii cei cu coapse late,

Cu sclipoase coifuri în argint lucrate.

Îi urmez panțirii ce pe cai în spume,

Ca ușoare vânturi, lunecă prin lume.

Călărașii țării pe vânoși fugari,

Îmbrăcați în zale ca bătrâni stejari.

Între toți curtenii pasă cu mândrețe,

În veșminte d-aur, cu frumoase fețe.

Apoi toporanii de securi armați

Și codrenii ageri și de toți stimați,

Ziși și pieptul țării, căci aveau chemare

S-apere Moldova de oștiri tătare.

După dânșii pasă sprinteni vânători

Renumiți în lupte ca săgetători.

Și tunarii țării toți în negre poarte,

Pestrițate-n roșu, crud simbol de moarte.

Mai veneau în urmă oști de mercenari,

Cei cu fruntea mică, ce se zic tătari.

Unguri lați în spete, cu mustăți stufoase,

Leși cu părul galben, cu cerbice groase,

Apoi tighinenii și-alți republicani

Pasă mai de laturi cu-ai lor căpitani.

Ei erau vasalii lui Ștefan cel Mare

Si veneau la luptă dup-a lui chemare.

Cetele române râur în câmpii

Ca râuri de ploaie după vijelii. 

Cu Ștefan sub cortu-i capii toți s-adună

Ca să rânduiască lupta împreună. 

Unul d-între dânșii vorba a luat

— „Armia turcească crește ne-ncetat.

Dunărea tresare, geme sub povară

Și cu ne-ncetare varsă oști în țară.

Nu ar fi mai bine, mare domnitor,

Să-așteptăm să vie noul ajutor?”

Ștefan îi răspunde cu vorbire lină

— „Oastea noastră-i bravă, chiar de-ar fi puțină.

Lupul singur numai, știți aceasta voi,

E d-ajuns să spargă turme mari de oi.

Focul după fumu-i nu poți socoti;

Sufletul cu trupul nu poți potrivi;

Bărbăția sfântă care ne mărește

Numărului mare locul împlinește.

Mulțimile-neacă numărul cel mic;

Sufletele însă mai mult le ridic.

Astfel vijelia fumul sparge-ndată,

Dar mai mult aprinde flacăra-i turbată!”

Dorobanii pleacă. Soarele din nor

Se răsfrânge splendid pe pieptarul lor.

Viile răsfrângeri ce-n metal se-ngână,

Turbură, orbește armia păgână.

Lăncile pe piepturi lunecă ușor

Sau răstoarnă bravii după caii lor.

Sabia în coifuri intră sau se frânge;

Armele lucioase se roșesc de sânge. 

Sângele se varsă... Paloșul de fier

Se înfige-n carne până la mâner.

Caii calcă leșuri, se incruntă foarte,

Oamenii se-mbată de turbata moarte.

Turcii iau de fugă... pasă spre cetate. 

Poarta se deschide oștii fărâmate.

Însă fugătorii, cu cei ce-i alung,

Cu spedele-n spate, totd-odată-ajung. 

Cum pe fața mării, după o furtună,

Valuri lângă valuri luptă împreună,

Astfel în cetate prin adânci strâmtori,

Mestecați se luptă vinși și vingători.

Strigăte de-nvingeri, de plângeri durere

Se înalță în aer... Soarele repiere. 

Pe o lată piață, printre fum și sânge,

Armia lui Ștefan mai ales se strânge.

Acolo-i seraiul. Pașa, cu puțini,

Apără haremul necat de creștini.

Ștefan își repede calul alb de spume,

Dintr-o gură-n alta trece mândru-i nume.

S-a luat seraiul. Sabie și foc,

Pradă și urgie fulger acest loc. 

Cum prin vijelie sună felurite

Vânturile nopții, printre stânci trăsnite,

Ploile muginde, tunetele-adânci,

Râurile turburi ce cobor din stânci,

Astfel se înalță sunetele d-arme,

Strigătele d-oameni, crâncenele-alarme.

Locul de cadavre este semănat,

Sângele torente gâlgâie turbat.

Calul, la vederea leșurilor moarte,

Sforăie, răsaltă, se-nspăimântă foarte;

A derăpănării umbră l-a lovit...

Omul singur vede, pare fericit! 

În derăpănare sufletu-i se-mbată.

În oroarea morții gloria sa cată. 

O femeie turcă printre cete pasă...

Merge către Ștefan; în genunchi se lasă,

Își ridica vălul: ochii lăcrimați

D-o durere mare par împovărați.

Pe bălaia-i coamă flori apar voios

Cum lucește p-aur smalțul grațios

Și cum crinii tineri printre raze-albesc,

Prin buzele-i rumeni dinții strălucesc.

Astfel cum lumina soarelui văratic

Aurește fața lacului molatic,

Căutarea vie noată voluptos

În azuru-i dulce, candid, languros,

Sub albeața dulce după juna-i față

Râur delicate valuri de roșață,

Ca dorinți frumoase prin vis virginal,

Ca buchet de roze prin vas de cristal. 

Ștefan, cu mirare, calul său oprește,

Crede-un vis ferice, care-l amăgește.

— „Cum în dalbe lupte tu ești curajos,

Doamne! după luptă, fii mărinimos!”

Ștefan se gândește. C-o mișcare face

Omul de s-alină, armele de tace.