Ionașcu-adună capii la senat.

Cu durere-n suflet el a cuvântat

— „Poarta cere darea d-astăzi îndoită;

Dar Moldova noastră cade mai zdrobită;

Însă nu-i acesta lucrul cel mai rău;

Dar cu asta țara pierde dreptul său.

Drepturile sale sunt tot ce-i rămâne,

Sunt tot viitorul țărilor române.

Toată fața țării fiilor moldavi

E stropită nobil cu sânge de bravi.

Cum au fost părinții, fiii n-au să fie?

Și-au uscat ei oare sufletu-n sclavie?

Voi, fruntașii țării, ce sub arme-albiți,

Din trecuta fală, dulce vă hrăniți.

Preoți, sfinți apostoli de creștinătate,

Nobilați durerea țării ce s-abate!

Misia cerească cum o să-mpliniți,

Când creștinii popoli vor cădea robiți?

Tu, junime vie și mărinimoasă,

Tu, ce-n orice locuri inima-ți frumoasă

Râură mari gânduri printre muritori,

Cum o primăvară varsă dalbe flori, 

Vei vedea tu oare cetele străine

Fărâmând cu moarte țările creștine,

Fără sa se rupă sufletu-ți de dor,

Fără să se-nalțe brațu-ți vingător?”

Astfel zice domnul mândru-aplaudat.

Sufletul lui Ștefan pe toți s-a vărsat.

Domnul cu poporul jură ca să piară,

Pe tărâmul luptei, pentru sfânta țară.