Într-o zi cu dulce soare,

Drăgălașul Făt-Frumos,

Prin troiene de ninsoare,

Trece mândru și voios.

Pentru dalbe păsărele

Poartă arc săgetător,

Pentru fete tinerele

Poartă-n față flori ce-omor.

El zăreste-o porumbiță

Cu cap mic și poleit;

Și, sub aripa-i liliță,

Cu săgeți o a rănit.

Pe troiene de ninsoare

Sângele s-a-mprăștiat

Și la razele de soare

În flori dulci a înviat. 

— „De-aș avea o fetișoară

Cu cosițe gălbiori,

Rumenă și albioară

Ca cel sânge scurs în flori,

Și s-o fac să mă iubească

Măcar numai într-o zi;

Apoi moartea să sosească, 

Că ferice aș muri!”

— „De te-i ține de cuvinte,

Eu pe fată ți-o voi da!”

Zice-ieșind ca din morminte

Un om negru în manta. 

— „Dă-mi copila ce-mi lipsește,

Într-o zi, apoi să mor!”

— „Ai cu mine ș-o găsește,

Și te-mbată de amor!” 

Omul negru îl conduce

Sub o stâncă-ntr-un palat,

Către-o fată albă, dulce,

Precum el a fost visat

Rumenă și albuliță

Și cu perii bălăiori,

Cu grumazi de porumbiță

Și cu flori pe sâniori. 

— „Vin', cerească-nchipuire!

Strigă albul vânător,

Să mă-mbeți cu-a ta iubire,

Apoi fericit să mor!”

Copilița rușinoasă

Pleacă ochii suspinând

Și pe fruntea ei frumoasă

Trece mâna-i cugetând. 

La palat e nuntă mare

Preoți, oaspeți sunt chemați, 

Junii miri de desfătare

Și de-amor sunt îmbătați.

Dar, minune negândită!

Omul negru a sosit.

— „Iată pofta-ți împlinită!

Zise mirelui iubit.

Știi tu vorba de-altădată?

Iată fata; ești iubit.

Eu sunt moartea ne-mpăcată,

După vorbă, am sosit!” 

— „Moarte!-nceată de-a mă cere!

Alții-n lume te-au chemat;

Mergi de curm-a lor durere,

Al lor plâns neîmpăcat!

Eu sunt june, sunt ferice;

Nu voi încă ca să mor!

Bucuria încă-aice

Înflorește cu amor!”

L-ale candelelor flăcări

Totu-n negru se îmbrăca;

Florile se schimbă-n lacrimi;

Cântecele înceta.