Era cînd farul lumii, în mare apuind,

Poleie rochia nopții cu stele de argint,

Și-n calea sa umbroasă, sub negrele-i picioare,

Așterne valuri albe, suflate de dulci boare,

Munți, plaiuri, văi rîzînde și fragede grădini,

Ce-noată în oceane de umbre și lumini.

Cotind pe Cornul d-aur, ieșea în Propontide

Un vas, spărgînd cu pieptul tărîmele lichide.

Dar cine-i omu-acesta ce-n vas stă izolat?

E trist sau este mîndru? mai mulți au întrebat.

Un servitor răspunde cu oarece sfială

Că Țara Românească e țara sa natală;

Conrad e al său nume; că este exilat,

El pentru libertate poporu-a rădicat.

Proscris din a sa țară, el fără țel se duce

Oriunde îi surîde un cer senin și dulce;

Dar cugetele sale se-nturnă nencetat

Spre patria iubită ce-n doliu a lăsat...

Credea în viitorul promis umanității,

Precum și în triumful justițiii, verității,

Deși avea momente cînd sufletu-i coprins

De cugetile sceptici parcă zdrobit și stins.

Iubea să facă versuri, deși prea rar le scrie:

A strînge arta-n reguli credea că-i o sclavie.

Era poet el însă în suflet și scria

În proza pitorească tot ceea ce simțea.

El trece toată noaptea sub domele tăcînde,

S-asculte armonia naturii îmbătînde.

În toate-aceste locuri, oriunde el privește,

Apare-o lume moartă, ce-n suvenir trăiește.

În Helesponte, vasul pătrunde linistit.

Conrad rădică fruntea și pare-ntinerit.

Colo fusese Sestos, locaș de desfătare,

Ce-amintă dulce nume și-l trage din uitare:

Pe grațioasa Hero, cu genele de fir.

Așa Conrad deșteaptă acest trist suvenir:

‑ „Tu, zee cu păr d-ambru și tînăr-adorată

În templul de la Sestos, locaș dezmierdător,

Ascultă preoteasa pe Hero-namorată

Și vin în ajutor!

Această lungă noapte Leandru meu nu vine!

În dar veghez în turnu-mi și farul am aprins!

Sufla pe mare vîntul, și prin întunecime

Ast far de vînt s-a stins!

De ce nu vine încă, poți tu a-mi spune, zee,

Rămas-a în Abidos de vînt împotrivit?

Sau marea amorată de dînsul, Cytheree,

În unde-i l-a sorbit?

De juna preoteasa ce-ți servă, zi și noapte,

O, zee, te îndură și spune un cuvînt.

Phebus acum apare și niște surde șoapte

Aud trecînd pe vînt.”

Așa se roagă Hero la zee cu-nfocare.

Cyprisa nu răspunde. Phebus a răsărit;

Și corpui lui Leandru zdrobit, adus de mare,

Pe mal s-a tipărit.

Amanta desperată revarsă în suspine

Durerea ce se naște în sufletu-i duios,

Și plîngerile sale d-amărăciune pline

Răsună dureros:

‑ “Sub mirtii ce se-nclină pe tempiul Cythereei,

Eu, Hero, preoteasa și favorita zeii, 

Cînd soarele dispare în aburi de rubin.

Pe harpa-mi de ivoriu cîntam un imn divin;

Văzui trecînd la templu Leandru-ntîia oare,

El îmi păru mai dulce decît frumosul soare,

D-o patimă arzîndă tot sînu-mi fu coprins;

Luptam a stinge focuI, dar focuI fu nestins!

Rugai pe Cythereea să vie-n apărare,

Dar ea vărsă în sînu-mi o flacără mai mare!

Leandru înțelese cît el era iubit,

Cîntările-mi arzînde ferice i-au vestit.

Cu degete de roze amorul îi deschise

Ast sîn plin de iubire, de fermece, de vise;

Perfida Cytheree, pe fruntea astui loc

Făcînd ca să plutească cosița sa de foc,

Prefumul voluptății în aer revărsase:

Tot sufletul de dînsul în Sestos se-mbătase.

O, timp de fericire ce nu poci să exprim,

Amor, o, foc din ceruri, o, simțimînt sublim!

Cum vă schimbărați cursui și cum divina miere

În cupa vieții mele s-a prefăcut în fiere!

Leandre, dulce soare al sufletului meu,

Tu ai pierdut lumina ce-atît iubisem eu!

Stins, tu te-nchini pe țărmul ce cu a ta junie

Se-mpodobea ca noaptea cu steaua aurie.

D-acuma întristarea domni-va cu dulci șopți

Și paserea Minervii va-nlocui prin nopți

Suavele acorduri, ce două lire june

Pe boarea dulce-a serii făceau ca să răsune.

Iar tu, o, muma Herii, plîngi pe copila ta!

Cosițele-i bălaie nu vei mai răsfăța!

Zei cruzi, oh! de la Hero, ce în durere geme,

Primiți drept sacrifice profundele blasfeme!

Voi ați vărsat în sînu-mi amorul fericit

Și voi loviți pe Hero, zei cruzi, căci a iubit!”

Așa se plînge Hero pe turnul dupe mare,

Și, mai plecînd în lacrimi vederea spre pămînt,

Ea se aruncă-n valuri, și soarele răsăre

P-albastrul ei mormînt.

Așa lăsa să cînte în vaga suvenire

Conrad, în Helesponte, poetica-i gîndire.

Acolo fuse Troada, pe unde-au strălucit

Eroii ce poetul Omer a nemurit.

Aceste-antice locuri, aceste mari ruine,

D-ursita omenească vorbesc cu mult mai bine

Decît o poate spune orice religiuni,

Orice fìlosofie, nebune ficțiuni!

Ce lucru-i cîmpu-acesta? O urmă de turbare,

De patimi frămîntate în oarba exaltare;

Un lac fatal de sînge, ce muritorul chiar

Vărsa să mulțumească instinctul său barbar;

O luptă între semeni: popoarele nebune,

Luptînd ca să împace fatal-ambițiune

A celor ce-i guvernă, crezînd că se muncesc

Să aibă-o libertate, pe cînd ei se robesc,

Crezînd să dobîndească un nume, ficțiune!

Și cării zic putere, mărire, națiune!

Ei uită că s-arată un timp cînd toate mor,

Cînd un mormînt pe toate apare-ntristător.