— „Unde-i tînăra domniță,

Floare de cerești visări,

Să mă-mbete din guriță

Cu drăguțe sărutări?

Cine poate cu tărie

Pentru dînsa a lupta,

Către mine-acuma vie

Lancea lui a sfărîma !”

Astfel leapădă cuvîntul

Han-tătarul îngîmfat,

Și pe cal fugar ca vîntul

Intră-n curte la palat.

Domnul geme de durere,

Căci de cînd a-mbătrînit

A pierdut a lui vedere,

Și-astfel toți l-au părăsit !

Pe un cal cu coamă plină

Iată vine-un cavaler:

Fața-i arde de lumină,

Ochii-i seamăn rupți din cer.

Ei se lupt cu agerime.

Valură fugarii lor

Și se mușcă cu cruzime.

Lăncile, în țăndări zbor.

Spadele lucesc la soare:

Se-nvîrtesc necontenit,

Se lovesc fulgerătoare.

Dar o spadă a roșit.

Cavalerul cel mai june

Se doboară dupe cal;

Păru-i galben se depune

Cum sub soare luce-un val.

Este tînăra domniță.

Ochii dulci se-nchid de dor;

Iar pe mica sa guriță

Rozele cu vorba mor.