Dar mai colo se zărește

Cel deșert spăimântător,

Unde viața își oprește

Pasu-i verde, râzător. 

Amblemă de tăcere a tristelor mormânturi

În care tot adoarme, plăcere, lungul chin;

În care numai pasul fantasticelor vânturi 

Deșteaptă un suspin.

Unde vântul ce omoară

Nalță munții de nisip,

Ce pe fiecare oară

Schimbă forma, se risip. 

Dar luncile deșarte atât sunt de mărețe,

Atât de melancolici, cât ochiul privitor, 

Ce cată tinerețe, 

Se-nturnă să ascunză o lacrimă de dor!