Destul! omul a sa soartă trebuie a-și întîlni:

Cînd va vrea s-o ocolească mai turbată-l va izbi.

Num-acela este mare care știe a răbda,

Care știe cu mîndrie un răstimp a înfrunta:

Nu e nici o vijelie după care-un curcubeu

Să nu vie să vestească că trăiește Dumnezeu!

Astfel cerul hotărăște și trimite-n veci martiri,

Să se-arate în popoare care gem în chinuiri,

Să vestească mîntuirea, să zdrobească tron de fier:

Ei sunt pradă tiraniei; dar sunt toți plătiți în cer! –

Cînd toiagul tiraniei cade peste un erou,

Fama-i este avocatul și protector Dumnezeu.

Deși cade-n întreprinderi cel ce face-ntîiul pas,

Adevărul, Istoria în uitare nu îl las. –

Volontirul ce s-azvîrlă înainte el în foc,

Deși cade făr-a prinde biruinț-aci pe loc,

Însă gloria-i trăiește, el e-n veci învingător,

Îl onor etern urmașii ca-nainte mergător.

Dar se folosesc urmașii de ast rod al mîinii lor;

Ei au toată fericirea; gloria, acei ce mor.

Al lor nume, fără moarte, trăiesc chiar între vrăjmași,

Amicii-l rostesc cu fală și dușmanii sunt pizmași.

Toată cumpăna dreptății se ardică-n viitor;

Cîntărește-a noastre fapte fără de prigonitor.

Istoria-i nemurire, și într-însa cin’ s-a scri,

De pedeapsă sau răsplată nu se poate mîntui.

Ca și Tiții, și Tiberii tot d-o mînă sunt plătiți;

Unii glorii au eterne; alții sunt de toți huliți. –

Dar tu prea te-ai lăsat moale, prea îți rîzi de gîzii tăi;

Ei desprețul tău nu-l simte; cît îi lași, se fac mai răi.

Și chiar Crist va să se scape, cînd se vede-ntre păgîni:

Trebuie ca să te aperi cînd ești presurat de cîini.

Provedința, chiar ea însăși, nu te poate ajuta,

Daca n-ei mai da din mînă cînd noianul te-a-neca:

„Dintr-o inimă, curajul, zice marele Voltaire,

Face, sau un erou mare, sau un mare criminel”.

Cît de neagră-o faptă mare are puntul ei frumos,

Numai mediocritatea este lucru urîcios. –

Din osîndă la răsplată e adesea chiar un pas:

Cugetul e rea pedeapsă în aceia ce se las

Dintr-un drum ce poate duce la o țiuită ce-a avut;

Cît e calea mai spinoasă, atît prețul e avut.

Știu că Cromwellii se schimbă, – se-nșel bieții pămînteni,

Dar, tot timpul, știm prea bine, a produs și Cîmpineni.

Cînd să știi ce bine-mi pare că ești astăzi exilat

Ca prizonier al curții și-n Rusia defăimat,

Ca să poci fără rușine și de faț-a arăta

Pînă unde-a ta virtute mă silește-a te stima,

Tu, cu toată amicia, crez că te-ai fi îndoit,

Și ai crede cum că-n taină în veci răul ți-am voit;

Dar am martor conștiința și mă jur pe țara mea,

Că, de aș dori o soartă, este numai soarta ta.

P-un exil atît de nobil ș-astfel de nenorociri,

Chiar tiranilor l-e pizmă, afundați în fericiri.

Daca cugetul cu tine este blînd, este-mpăcat,

Daca conștiința-ți spune că tu rău nu ai urmat,

Las’ s-alerge calomnia! – tu ești vesel, liniștit;

Cînd în pace ești cu tine, pururea ești fericit.

Calomnia n-are arme, eco nu poate găsi,

Se întoarce,-și varsă fierea acolo d-unde ieși, –

Cînd viața ce pîraște este limpede c-a ta,

Cînd într-însa fapte bune le găsești făr-a căta.

Însă ținta-mi acum nu e ca să-ți fac panigiric,

Nici să-ți fac apologia, eu mă simț cît sunt de mic.

Aș voi să aflu numai acum ești mai sănătos?

Ast voiaj, la sănătate, datu-ți-a vre un folos?

Acel înger de femeie care tu ți l-ai găsit

în nenorociri, cu tine, este și el mulțumit?

Costandin seamănă tat-său? Poate-n temniți a trăi?

Sabia ce i-ai adus-o poate a o mînui?

Să-l înveți cît poți răbdarea; secolul ce l-a produs,

Vre un leagăn de mătase n-aș crede să-i fi adus.

L-ale tale interesuri, poate a te supăra

Dac-ai tăi sinceri prietini în exil te vor urma?

Spune-mi: Vrei să aibi cu tine vre un om ce te-a iubit

Vrei să viu și eu acolo? – hotăraște-mi deslușit.

La această întrebare voi să aflu ce gîndești:

Și, nerăspunzînd, voi crede că tu nu mă mai iubești.